CONSILIEREA CRIZELOR

Asist. Carmen-Gabriela Mîndrilã

Résumé – L’évolution d’une crise suppose le parcours de quelques étapes, don’t la

connaissance est indispensable au processus du conseillage, à l’évolution correcte du moment
optimal pour l’intervention.
On présente en détail les étapes du processus du conseullage et le rôle de l’assistant
social.
À la fin, on présente, un modèle chétien du conseillage en cas de crise.

În evoluþia sa de-a lungul ciclului vieþii, individul se confruntã cu o

multitudine de crize, amploarea ºi dezvoltarea acestora depinzând de modul de
percepþie al fiecãruia ºi de mecanismele de adaptare.
Caplan (1996) a definit criza ca reprezentând o stare relativã, provocatã
de un eveniment întâmplãtor, care ameninþã importante þeluri ºi valori din viaþa
fiecãruia, iar Lidia Rapoport (1970) considerã criza ca “o tulburare stabilizatã”.
Alþi cercetãtori folosesc o definiþie mai amplã a crizei, aceasta reprezentând o
stare modificatã pe termen scurt, în funcþie de natura cãreia se determinã
incapacitatea persoanei de a coopera.
În declanºarea ºi evoluþia crizei, un rol important îl au factorii
întâmplãtori, care ameninþã echilibrul sau stabilitatea persoanei, menþinut prin
mecanisme adaptative, factorii precipitanþi (reactualizarea unor crize trecute,
repetarea traumelor la intervale scurte de timp etc.) ºi vulnerabilitatea
individului. S-ar putea spune cã dezechilibrul este rezultatul unor cerinþe
contradictorii interne (intrapsihice) sau externe (interpersonale), la care
mecanismele de adaptare au eºuat.
Baker ºi colab.(1992) au stabilit trei stadii de manifestare ale durerii în
crizã ºi sarcinile specifice fiecãruia: o fazã de început, numitã stadiul durerii
iniþiale, faza a doua, a durerii de mijloc ºi faza a treia sau stadiul durerii finale.
În primul stadiu, al “durerii iniþiale”, are loc o creºtere a tensiunii, ca
urmare a impactului produs de stres. Sarcinile acestei etape sunt de înþelegere a
problemei (cã cineva a murit, a plecat etc.) ºi are loc o relatare a acestor
implicaþii pentru sine. În aceastã etapã se face apel la modalitãþile obiºnuite de
rezolvare a problemelor, individul angajându-se în activitãþi de protecþie pentru
sine ºi pentru membrii familiei. Dacã aceste mecanisme de adaptare (primele
eforturi) eºueazã, tensiunea creºte ºi mai mult, persoana devine tulburatã,
îndreptându-se spre un punct culminant de inflexiune a crizei, în care se
mobilizeazã energiile, spre a-i face faþã. În acest stadiu are loc o recunoaºtere a
pierderii ºi o acceptare a manifestãrii emoþionale la pierdere, se exploreazã ºi se
118 Asist. Carmen-Gabriela Mîndrilã

reevalueazã relaþia pierdutã, în punctul culminant al crizei având loc o

confruntare cu durerea realã pricinuitã de pierdere.
Stadiul trei sau al durerii finale este etapa în care problema este, fie
rezolvatã, fie cã individul, dorind sã scape de ea, o redefineºte sau problema
este ignoratã prin distanþarea de ea (Parad ºi Caplan, 1965). Sarcinile
semnificative ale acestei faze sunt cele de restabilire a sensului ºi a identitãþii,
de reluare a sarcinilor, de dezvoltare corespunzãtoare vârstei, de investire în noi
relaþii ºi de adaptare la reînnoirea periodicã a durerii.
Criza parcurge, în evoluþia sa, dupã cum apreciazã mai mulþi
cercetãtori, dintre care îl menþionãm pe Sachs (1968), cinci faze sau etape de
dezvoltare, pe care se pliazã cele trei stadii de manifestare a durerii ºi pe
parcursul cãrora sunt valabile sarcinile comportamentale specifice, menþionate
anterior.
Dezvoltarea crizei, cu cele cinci stadii ale sale, poate fi prezentatã în
modul urmãtor:
- faza iniþialã, de ºoc, este reprezentatã printr-o lipsã de concentrare,
sentimente de fugã-luptã sau reacþie de ireal “asta nu mi se întâmplã mie”
(figura 1);
ºocul

A B C

evenimentul care a percepþia evenimentului reacþia

a provocat criza de cãtre persoana în cauzã emoþionalã

Fig. 1. Stadiul (I) al crizei de “ºoc”

- faza a doua se prezintã ca o stare de confuzie, de retragere, de fricã,

panicã, furie. Frica este manifestatã prin pierderea controlului sau prin
incapacitatea de a înþelege anumite comportamente. Furia poate fi îndreptatã
spre interior sau spre cineva anume (cel care a murit, a plecat etc.). Primele
douã faze de dezvoltare a crizei ar corespunde stadiului durerii iniþiale, cu
orientare spre acel punct culminant al durerii ºi al crizei, în care sunt valabile
sarcinile specifice acestui stadiu;
- faza a treia este etapa de capcanã, în care persoanele se simt fãrã
speranþã, îºi fac loc sentimentele de vinovãþie, stânjenealã, ruºine. Aceastã fazã,
împreunã cu partea finalã a fazei a doua, corespunde stadiului durerii de mijloc
ºi sarcinilor comportamentale specifice;
- faza a patra, de acomodare, de schimbare, este etapa în care persoana
începe sã vorbeascã despre propria durere, sã accepte idei mai noi; acum începe
 CONSILIEREA CRIZELOR 119

reconstrucþia propriu-zisã ºi pregãtirea pentru ieºirea din crizã. În acest stadiu,

intervenþia consilierului de crizã, cu oferirea alternativelor, este binevenitã.
Aceastã fazã corespunde durerii de mijloc, cu orientare spre durerea
finalã ºi sarcinile comportamentale specifice acestor douã stadii;
- faza a cincea sau a rezoluþiei este etapa în care se iau decizii ºi criza se
apropie de manifestarea ei finalã. Existã trei nivele de funcþionare posibile de
ieºire din crizã: se poate ieºi din crizã într-o stare funcþionalã inferioarã celei a
intrãrii în crizã, se poate ieºi la acelaºi nivel sau la un nivel superior.
F F
(I) ªocul
a a
nivel superior
z acelaºi nivel z
a (V) a
nivel inferior
î d
n u
t r
â (II) Confuzia ºi e
i retragerea acomodarea r
reconstrucþia (IV) i
i

f
i
n
capcanã a
l
a e

d
o
u (III) faza durerii de mijloc
a

Fig. 2. Stadiile de evoluþie a crizei

Existã mai multe criterii de clasificare a crizelor: dupã factorii

determinanþi, dupã cauzele interne sau externe ºi dupã gradul de extindere.
Dupã natura factorilor determinanþi întâlnim crize de situaþie ºi crize de
dezvoltare. Crizele de situaþie rezultã din episoade neaºteptate, care produc
schimbãri ºi necesitã noi metode de adaptare. Schneiman (1973) subdivide
aceastã categorie de crize în crize intertemporale sau caracteristice unei etape de
tranziþie din viaþã ºi extratemporale sau nelegate de nici un stadiu al vieþii.
Crizele de dezvoltare au fost studiate de Erikson (1963), care a
identificat sarcinile esenþiale de dezvoltare pe parcursul ciclului de viaþã,
specificând cã fiecare stadiu are sarcina sa criticã, care trebuie depãºitã. Aceste
120 Asist. Carmen-Gabriela Mîndrilã

crize au un grad mai mare de predictibilitate, având un caracter de generalitate,

dar produc schimbãri ºi necesitã noi metode de adaptare.
Baldwin (1978) distinge ºase tipuri de crize, determinate de cauze
interne sau externe:
- crize de dispoziþie (de orientare);
- crize tranziþionale;
- crize traumatice;
- crize de dezvoltare;
- crize psihopatologice;
- eventuale crize psihiatrice.
Dupã gradul de extindere ºi dupã numãrul indivizilor afectaþi, se pot
identifica urmãtoarele tipuri de crize:
- crize individuale (specifice indivizilor în cursul ciclului vieþii);
- crize familiale (divorþ, alcoolism, violuri, abuz sexual);
- grupuri în crizã (crize comunitare, cum ar fi cele economice ºi cele
produse de diferite dezastre, ºi crizele societate, cum sunt cele provocate de
SIDA);
- crize atipice (traume multiple, post traume etc.).
Pentru identificarea crizei s-au folosit numeroase teorii ºi concepte, pe
care le redãm în continuare:
- teoriile psihanalitice ale personalitãþii, în care ego-ul direcþioneazã
energia pentru rezolvarea problemelor, estimeazã realitatea în vederea adaptãrii
ºi a stãpânirii situaþiei de crizã;
- teoria învãþãrii contribuie la formularea ideilor cu privire la percepþia
cognitivã, modelarea rolurilor etc.;
- teoria cognitiv-comportamentalã a lui Erikson (1965) sugereazã
dezvoltarea unor noi mecanisme adaptative, prin rezolvarea, cu succes, a
crizelor psihologice, care reprezintã puncte de trecere în ciclul vieþii;
- cercetãrile lui Lindemann (1965) cu privire la orientarea pe sarcini, în
condiþii limitã de timp, pot constitui metode de reducere a factorilor de stres
existenþi.
O metodã de intervenþie, frecvent folositã în practica asistenþei sociale,
o constituie consilierea crizelor.
Conceptul de consiliere poate fi definit ca disponibilitatea unei persoane
de a oferi timp, atenþie ºi respect altei persoane. Consilierea este tehnica cea
mai utilizatã ºi unul din principalele mijloace ce asigurã legãtura dintre
asistentul social ºi client, cu rezultatele cele mai avantajoase, deºi unii
practicieni o substituie cu alte tehnici psihoterapeutice sau cu interviul.
Consilierea practicatã în asistenþa socialã trebuie sã se diferenþieze de
cea practicatã în psihoterapie, de psihologie sau de psihiatrie. Scopul consilierii
psihoterapeutice este de a interpreta din punct de vedere patologic problemele
clienþilor; ea este utilizatã atunci când se intenþioneazã pãtrunderea spre
mecanismele de apãrare ºi de rezistenþã ale clientului, activate în timpul
 CONSILIEREA CRIZELOR 121

intervenþiei lucrãtorului social, deci depistarea cauzelor care determinã starea

respectivã.
Consilierea utilizatã în asistenþa socialã are ca scop adaptarea clientului
la condiþiile de viaþã prezente, dezvoltarea personalitãþii existente, rezolvarea
conflictelor interpersonale, deci urmãreºte:
- reducerea stresului prin oferirea suportului emoþional;
- realizarea unui bun menagement al resurselor deþinute de pacient ºi
pregãtirea acestuia pentru acceptarea schimbãrilor în propria viaþã.
În cazul în care problemele depãºesc competenþa asistentului social,
clientul este dirijat spre serviciile de specialitate.
În privinþa raportului existent între consiliere ºi interviu, putem spune
cã tehnica de consiliere este o extensie a interviului, deoarece utilizeazã aceleaºi
procedee de comunicare, deosebirea constând în nivelul de rezistenþã a
clientului, care este mai scãzut în timpul consilierii.
Sintetizând, s-ar putea spune cã elementele esenþiale ale consilierii sunt:
a. Convingerile ºi atitudinile consilierului:
- exprimarea fireascã ºi acceptarea diferenþelor de rasã, etnie, credinþã
etc.;
- încrederea în sine ºi o gândire pozitivã faþã de rezolvarea problemelor.
b. Cunoºtinþele consilierului:
- capacitatea de înþelegere a impactului discriminãrilor;
- cunoaºterea modelelor de ajutor specifice culturii locale;
- cunoaºterea tradiþiei ºi a istoricului cultural al comunitãþii.
c. Abilitãþile consilierului:
- utilizarea de metode ºi tehnici de consiliere, de comunicare, de
ascultare activã (care presupune recepþionarea mesajelor verbale ºi non-
verbale);
- modificarea ºi adaptarea din mers a propriilor abordãri la
caracteristicile specifice fiecãrei comunitãþi;
- influenþã, sugestie, persuasiune.
Consilierea poate fi realizatã, cu bune rezultate, de cãtre persoane
nespecializate (prieteni, vecini, rude etc.) ºi de persoane pregãtite în acest
domeniu (asistenþi sociali, psihiatri, psihologi, clerici etc.). Aceasta nu
presupune cã orice persoanã poate avea succes în consiliere, probabilitatea cea
mai mare de a obþine rezultate pozitive având-o specialiºtii.
Cea mai simplã situaþie sau problemã, care presupune consiliere, are trei
stadii: constituirea unei relaþii, explorarea problemelor în profunzime ºi
explorarea soluþiilor alternative cu clienþii, pentru a selecta cursul acþiunii
viitoare.
Stadiile procesului de consiliere trebuie sã reprezinte o conceptualitate
din partea clientului, dar ºi a consilierului. Pentru ca procesul de consiliere sã
aibã succes, trebuie sã se ajungã la stadiul unui dialog interior, “self-talk” din
partea clientului, pe mãsurã ce înainteazã în problemã. Aceste stadii, în numãr
122 Asist. Carmen-Gabriela Mîndrilã

de opt, au fost stabilite de Zastrow (1981) ºi vor fi prezentate, succint, în

continuare.

Stadiul I. Cunoaºterea problemei. Presupune o informare asupra

problemei. Clientul trebuie sã ajungã sã-ºi spunã “am o problemã ºi trebuie sã
fac ceva în situaþia mea”.
În mod involuntar, clienþii care ajung la consiliere au fost forþaþi sã vinã
ºi, în aceeaºi situaþie, s-ar putea sã recunoascã – sau nu – cã au o problemã.
Pentru cei care neagã cã ar avea probleme, nu pot interveni schimbãri
constructive decât dacã consilierul îi convinge cã existã o problemã. În aceastã
situaþie trebuie gãsite date pentru a demonstra existenþa problemei, cu care
clientul trebuie confruntat cu mult tact. Dacã continuã sã nege existenþa
problemei, înseamnã cã el “recunoaºte” în sinea sa existenþa acesteia, dar
preferã sã încerce sã o rezolve singur, fãrã ajutor. O persoanã cu o problemã
este “proprietarul” problemei ºi are dreptul sã decidã cum doreºte sã fie ajutat.
În aceastã situaþie, consilierul poate sã-ºi ofere disponibilitatea în viitor, dacã
clientul va dori sã-l contacteze, spunând doar ceva de genul “dacã te hotãrãºti sã
vorbeºti despre aceasta, uºa mea îþi va fi totdeauna deschisã”.

Stadiul II. Relaþia de consiliere. Pentru ca aceastã consiliere sã fie

eficientã, clientul trebuie sã ajungã sã-ºi spunã singur: “Cred cã acest consilier
mã va ajuta”. Dacã cel consiliat îºi spune: “Consilierul nu mã poate ajuta,
trebuie sã fiu încãpãþânat”, nu se va putea stabili o relaþie pozitivã. La prima
întâlnire, consilierul trebuie sã acorde atenþie tipului de relaþie care se stabileºte
între consilier ºi consiliat. În timpul relaþiei de ajutor, consilierul ºi consiliatul
nu trebuie sã blocheze comunicarea. Clientul poate comunica ce simte, ce crede
ºi ce cunoaºte referitor la problema sa.
Modul de realizare a unei relaþii constructive trebuie sã respecte
urmãtoarele aspecte principale:
- stabilirea unei atmosfere relaxante, confortabile, în care cel consiliat
sã se simtã în siguranþa unei comunicãri complete (se poate oferi un ceai, o
cafea etc.);
- la primul contact cu consiliatul, consilierul trebuie sã se prezinte ca o
persoanã cu înþelegere, cunoºtinþe, capabilã ºi dornicã sã ajute;
- sã fie calm, sã nu se manifeste ca fiind surprins sau sã râdã când
clientul începe sã vorbeascã despre problemele sale;
- sã nu fie judecãtor, nici moralist, sã arate respect pentru valorile
consiliatului ºi sã nu încerce sã impunã propriile valori;
- aprecierea clientului ca pe un egal, nu ca pe un inferior, construind ºi
relaþia client-consilier pe aceste baze (inferior-superior);
- folosirea unui vocabular corespunzãtor pentru înþelegerea clientului,
dar nu în jargon sau cu acelaºi accent pe care îl foloseºte clientul;
 CONSILIEREA CRIZELOR 123

- tonul ºi vocea consilierului trebuie sã transmitã mesajul cã înþelege

profund ºi se îngrijeºte de sentimentele consiliatului;
- pãstrarea confidenþialitãþii, pentru a nu distruge relaþia client-consilier;
- dacã se consiliazã rude sau prieteni, existã pericolul de subiectivitate.

Stadiul III. Motivarea. În acest stadiu clientul trebuie sã-ºi spunã:

“cred cã îmi pot îmbunãtãþi situaþia, doresc mai mult pentru mine”. Cel consiliat
trebuie sã considere motivatã schimbarea, pentru a se opera, cu adevãrat, o
schimbare constructivã. Consilierul poate gãsi o motivaþie bunã pentru individul
descurajat, acceptându-l aºa cum este, dar fãrã a accepta sau a încuraja
comportamentul deviant (Losoncy, 1977).
Se impune descoperirea unicitãþii ºi a punctelor tari ale individului.
Caracteristica de unicitate trebuie transmisã persoanei descurajate, pentru a-ºi
da seama cã este specialã ºi meritã atenþie.
Stadiul IV. Conceptualizarea problemei este etapa în care clientul trebuie sã
recunoascã: “problema mea nu este copleºitoare, dar are unele componente
specifice, care pot fi schimbate”. Pentru a ajuta clienþii în conceptualizarea
problemelor, consilierul trebuie sã le analizeze pe rând, în profunzime,
împreunã cu clientul. Ghidul pentru explorarea problemelor în profunzime
pretinde ca:
- înainte de explorarea soluþiilor alternative, consilierul trebuie sã
stabileascã gravitatea problemei, de când existã, care sunt cauzele, cum
apreciazã consiliatul problema, puterea, capacitatea fizicã ºi mentalã cu care s-a
confruntat în problemã;
- soluþiile date imediat nu trebuie confundate cu rezolvarea problemei;
- dupã identificarea problemei ºi a zonei acesteia, existã un numãr de
subprobleme, care trebuie identificate ºi rezolvate, cum ar fi obþinerea îngrijirii
medicale, fonduri, dacã se vor continua studiile etc.;
- prioritatea rezolvãrii problemelor este în funcþie de problema aleasã de
consiliat, care este întrebat în prealabil;
- sã se manifeste empatie, nu simpatie. Este important sã simþi ºi sã
înþelegi ce simte clientul;
- cel mai important instrument al consilierului este propria lui percepþie,
împreunã cu propriile sale sentimente;
- atunci când se considerã cã persoana consiliatã a atins o zonã
importantã, consilierul trebuie sã-l încurajeze sã comunice, prin manifestarea
unui interes non-verbal, prin pauze, întrebãri neutre (de exemplu: “Poþi sã-mi
spui mai multe despre aceasta?”, “Ce simþi?” sau “Nu sunt sigur cã înþeleg ce
urmãreºti”), sumarizarea a tot ceea ce a spus clientul (de exemplu: “În cursul
ultimelor ºedinþe ai fãcut… ?”), apropierea socialã cu tact, prin povestirea unei
experienþe personale similare atunci când problemele trebuie ocrotite ºi
informaþia obþinutã cu tact);
124 Asist. Carmen-Gabriela Mîndrilã

- atunci când se constatã un comportament rezervat al celui consiliat,

este indicat sã se accentueze asupra acestei calitãþi, dar nu în mod exagerat;
- se acordã atenþie comportamentului non-verbal al clientului;
- consilierul trebuie sã fie cinstit ºi corect, fãrã sã spunã neadevãruri
care vor fi descoperite;
- sã se asculte cu atenþie ceea ce spune consiliatul.

Stadiul V. Explorarea strategiilor de rezolvare reprezintã stadiul în

care se oferã ºi se gãsesc alternative, împreunã cu clientul. Consilierul poate
anticipa aceste alternative, prin întrebãri de forma: “Te-ai gândit cum sã rezolvi
aceasta?”. Dacã cel consiliat nu a gãsit o soluþie viabilã, consilierul trebuie sã-i
explice ºi sã sublinieze pãrþile pozitive ºi negative ale acestuia. Dacã consilierea
este efectivã, clientul trebuie sã-ºi spunã: “Vãd cã existã numeroase moduri de a
acþiona în situaþia mea”.

Stadiul VI. Alegerea unei strategii este etapa în care consilierul ºi

clientul discutã posibilitatea unei soluþii strategice. S-ar putea ca cel consiliat
sã-ºi spunã: “Cred cã aceasta mã poate ajuta ºi vreau sã încerc”. Consiliatul are
dreptul sã aleagã cursul unei acþiuni dintr-o posibilã alternativã. Consilierul nu
alege alternativa ºi nu dã sfaturi, pentru cã existã posibilitatea sã aparã unele
situaþii nedorite: alternativa sã nu fie acceptatã de client, caz în care îl va blama
pe consilier; alternativa poate fi acceptatã de client, dar acesta poate deveni
dependent de consilier.

Stadiul VII. Implementarea strategiei. Dacã clientul continuã acþiunea,

dar ajunge la concluzia cã “Nu cred cã aceastã acþiune mã ajutã”, consilierea
este, de asemenea, deficitarã. În acest stadiu, consilierul poate:
- încheia un contract realist cu clientul, în care sunt explicate sarcinile
alternativei alese, modul în care se vor rezolva ºi unde se vor desfãºura acestea;
- face consilierea împreunã cu clientul, nu pentru client, în vederea
asumãrii responsabilitãþilor de cãtre acesta;
- sã-ºi asume sarcinile care trebuie rezolvate, prin facilitarea jocului de
rol.

Stadiul VIII. Evaluarea este etapa în care se realizeazã bilanþul

consilierii. Dacã schimbarea constructivã este de timp lung sau permanentã,
clientul trebuie sã ajungã la concluzia cã “Deºi cere efort, a meritat”, dar s-ar
putea sã ajungã la concluzia cã modalitatea pe care a ales-o “l-a ajutat puþin, dar
nu a meritat sacrificiul”, caz în care consilierea nu a fost eficientã ºi se impune
o nouã abordare.
La sfârºitul interviului se poate utiliza un chestionar, pentru a verifica
efectele consilierii. În acest chestionar, clientul trebuie sã aprecieze:
- dacã l-a ajutat consilierea;
 CONSILIEREA CRIZELOR 125

- ce a fãcut bine consilierul;

- care au fost greºelile consilierii pe care a primit-o;
- ce sugestie are pentru îmbunãtãþirea consilierii;
- are unele probleme asupra cãrora doreºte o consiliere suplimentarã.
Aceste informaþii sunt foarte utile pentru îmbunãtãþirea procesului de
consiliere ºi în determinarea ajutorului necesar clientului.

Evoluþia crizei ºi modelul intervenþiei în cazul acesteia, realizate dupã

principii moderne, sunt adaptate fiecãrei situaþii specifice, regãsindu-se în
diferite cazuri, respectând aceleaºi principii ºi etape de dezvoltare.
Din analiza unor pasaje biblice se poate observa cã, deºi modernã ca
metodã de intervenþie, consilierea are o vechime apreciabilã, dacã se acordã
atenþie modului de soluþionare a unor crize de cãtre Dumnezeu sau de
Mântuitorul Iisus Hristos. Spre exemplificare vom folosi un model de consiliere
realizat de Dumnezeu cu Moise în Numerii (11; 11-15):
“11. Atunci a zis Moise cãtre Domnul: De ce întristezi pe robul Tãu ºi
de ce oare n-am aflat milã înaintea ochilor Tãi, cãci ai pus asupra mea sarcina a
tot poporul acesta?
12. Oare eu am zãmislit tot poporul acesta ºi oare eu l-am nãscut, de-mi
zici: Ia-l în sânul tãu, cum ia doica pe copil, ºi-l du în pãmântul pe care cu
jurãmânt l-am fãgãduit pãrinþilor lui?
13. De unde sã iau ºi sã dau eu carne la tot poporul acesta? Cãci plâng
înaintea mea ºi zic: Dã-ne carne sã mâncãm!
14. Eu singur nu voi putea sã duc tot poporul acesta, cã acest lucru este
greu pentru mine.
15. Dacã faci aºa cu mine, mai bine omoarã-mã, de am aflat milã
înaintea ochilor Tãi, ca sã nu mai vãd necazul acesta”.
Lectura citatului biblic evidenþiazã, în cazul lui Moise, o crizã de
depresie, care culmineazã, spre sfârºitul ei, cu un strigãt de disperare,
marerializat în ultimul verset prin dorinþa morþii. Pe parcursul evoluþiei acestei
crize se pot sublinia patru momente emoþionale (plângerea, catarsisul,
introspecþia ºi ideaþia suicidarã), a cãror tensiune creºte gradual pânã în
momentul culminant, în care Moise îi cere lui Dumnezeu sã-l ucidã.
Primul verset al acestui citat (v. 11) ar putea fi intitulat “plângerea” sau
“rãzvrãtirea” lui Moise, deoarece începe prin acel “De ce?”, adresat direct lui
Dumnezeu, cerând, într-un fel, explicaþii asupra greutãþii sarcinii puse pe umerii
lui.
“De ce n-am aflat milã înainte ochilor Tãi, cãci ai pus asupra mea
sarcina a tot poporul acesta?”. Întrebarea adresatã direct lui Dumnezeu reflectã
întreaga durere a lui Moise, care se simte, oarecum, nedreptãþit cã nu a aflat
milã în faþa Domnului, spre a fi scutit de aceastã durere. “De ce nu am aflat
milã?” este întrebarea ce reflectã lupta interioarã a personajului, care rãbufneºte
126 Asist. Carmen-Gabriela Mîndrilã

revoltat, întrebând, parcã, cu ce a greºit sau de ce trebuie sã îndeplineascã el

misiunea aceasta.
Analizând cap. 11 din Numerii, de la început, versetele 1-10, se observã
o escaladare progresivã a stãrii de tensiune, care începe prin “cârteli” neîncetate,
provocate, mai ales, de “strãinii dintre ei”, care aduc în atenþia poporului Izrael,
popor de altfel imatur spiritual, acele amintiri pozitive, când ei se aflau în Egipt
ºi se hrãneau “cu peºtele primit în dar, cu castraveþi, praz ºi usturoi”, fãrã a
aminti însã ºi partea negativã a stãrii de robie, când, prin munca istovitoare la
care erau supuºi ºi prin uciderea copiilor de parte bãrbãteascã, li se luase ºi
dreptul la procreare.
Întrebarea strecuratã subtil în aceste condiþii vitrege, de lipsã de hranã,
ca o plângere “cine ne va hrãni cu carne?” (Numerii 11; 4), vine sã sublinieze,
în mod ispititor, situaþia grea în care se aflau în acel moment, comparativ cu
zilele bune pe care le-au trãit în Egipt, zile care reprezentau, de fapt, firimiturile
aruncate de la masa stãpânilor, “peºtele primit în dar”, fãrã a aminti de tragedia
de care au fugit. Aceste plângeri ºi nemulþumiri ale poporului Izrael, pe care
Moise le auzea crescând “cum se plângeau fiecare, prin familiile lor” ºi chiar
“la uºa cortului sãu”, au stârnit mânia ºi au declanºat criza lui Moise (putem
spune chiar o stare de nevrozã), deºi trebuie menþionat cã, temperamental, el era
“omul cel mai blând dintre toþi oamenii de pe pãmânt” (12; 3).
Cu toatã situaþia grea în care se afla poporul în deºert, ei nu au rãbdat ºi
nu rãbdau de foame, deoarece Dumnezeu le trimisese “mana” pe care ei o
strângeau ºi “din care fãceau turte, cu care se hrãneau”, acele amintiri ale cãrnii
ºi ale mâncãrurilor din Egipt, reactulizate de “strãinii dintre ei” veneau doar sã
le stimuleze lãcomia, în faþa cãreia Moise s-a simþit neputincios, considerând
situaþia fãrã ieºire pentru puterile lui limitate ca om, dar care, în acelaºi timp, au
epuizat ºi simpatia lui Dumnezeu, care s-a “aprins de mânie”.
Versetul 12 apare sub forma unui “catharsis”, a unei descãrcãri
nervoase din partea lui Moise, care îºi varsã durerea în faþa lui Dumnezeu ºi pe
care-L învinuieºte de promisiunile fãcute acestui popor, de a-l duce în
“pãmântul fãgãduinþei”. Moise se sustrage, în acest fel, de la misiunea care i-a
fost încredinþatã, reproºându-I lui Dumnezeu cã angajamentul nu-i aparþine:
12. “Oare eu am zãmislit tot poporul acesta ºi oare eu l-am nãscut,
de-mi zici: Ia-l în sânul tãu, cum ia doica pe copil, ºi-l du în pãmântul pe care cu
jurãmânt l-am fãgãduit pãrinþilor lui?”.
Aceste douã etape ale stãrii emoþionale ale lui Moise (plângerea ºi
catharsisul) corespund durerii iniþiale dupã Baker ºi colab. (1992) ºi se suprapun
peste fazele (întâia de ºoc) ºi începutul fazei a doua (de confuzie ºi retragere),
specifice evoluþiei unei crize. Mecanismele de apãrare, care însoþesc starea de
crizã, mai ales în primele etape (de luptã ºi fugã, de furie), se manifestã din plin.
Punctul culminant al crizei se anunþã prin dorinþa lui Moise de a abandona, de a
fugi am putea spune, de a-ºi depune demisia lui Dumnezeu, disculpându-se cã
nu a promis poporului nimic. În acest punct al crizei, furia lui Moise ajunge, din
 CONSILIEREA CRIZELOR 127

punct de vedere psihologic, la o culme, este paharul plin ºi este orientatã dinspre
popor spre Dumnezeu, care i-a dat o sarcinã prea grea.
Distorsiunea cognitivã caracteristicã crizei îºi face simþitã prezenþa în
modul în care Moise îºi varsã “nãduful” în faþa lui Dumnezeu, printr-un discurs
lipsit de logicã ºi, oarecum, incoerent, nerealizând o evaluare corectã a realitãþii.
Dintre procesele distorsiunii cognitive se manifestã cel al maximizãrii sarcinii,
deoarece Moise nu ia în calcul intervenþia sau ajutorul acordat de Dumnezeu
când i-a scos pe izraeliþi din Egipt, în situaþia în care asuprirea lor era maximã,
modul în care i-a pedepsit pe egipteni (cele zece plãgi), ocrotindu-i în chip
miraculos, investirea cu putere a lui Moise, ca sã-i conducã ºi sã-i scape de
urmãrirea egipteanã, trecându-i prin Marea Roºie, apa ºi mana pe care le-a dat-o
drept hranã în deºert, faptul cã tot el, Moise, a scos apã din piatrã, cu ajutorul
Domnului, dar toate aceste încercãri parcã au fost uitate în acel moment al
disperãrii, ºi de popor, dar ºi de Moise, iar singurul lucru pe care pãreau sã-l
conºtientizeze, era cã nu aveau carne, iar el, Moise, nu era în stare sã le-o ofere.
Dupã acest dialog al lui Moise, oarecum ilogic, ºi bazat, din
exemplificãrile de mai sus, pe o judecatã nefondatã (o formã de distorsiune a
realitãþii), care nu ia în calcul toate aspectele problemei, spre sfârºitul stadiului
al II-lea de evoluþie a crizei (cel de retragere ºi confuzie) ºi începutul stadiului
al III-lea (cel de capcanã), îºi face loc, în versetul 13, o întrebare logicã,
concretã, pe care Moise nu ºi-a pus-o pânã atunci:
13. “De unde sã iau ºi sã dau eu carne la tot poporul acesta? Cãci plâng
înaintea mea ºi zic: Dã-ne carne sã mâncãm”.
În acest moment, în modul de dialog (monolog, deoarece numai Moise
vorbeºte, iar Dumnezeu îl ascultã cu atenþie) se observã o schimbare. Pânã în
acest moment Moise numai s-a plâns, manifestându-ºi furia faþã de popor,
orientând-o apoi spre Dumnezeu, care i-a dat o sarcinã prea grea, iar poporul îi
reproºeazã cã nu s-a achitat de ea, motiv pentru care, în final, se ºi sustrage,
argumentând cã el nu a promis nimic. Acest moment apare în modul de gândire
a lui Moise sub forma întrebãrii logice, pe care i-o pune lui Dumnezeu.
Întrebarea “De unde sã iau eu carne?” nu este pusã la începutul dialogului cu
Dumnezeu, aºa cum a fãcut-o în nenumãrate rânduri, când a fost în impas, ca de
exemplu atunci când poporul s-a rãzvrãtit împotriva lui Moise pentru cã murea
de sete în deºert “pentru ce ne-ai scos din Egipt, ca sã ne faci sã murim de
sete...? Moise a strigat cãtre Domnul ºi a zis: Ce sã fac cu poporul acesta? Încã
puþin ºi au sã mã ucidã cu pietre” (Ieºire, 17; 3-4).
În aceastã situaþie, Dumnezeu l-a ajutat pe Moise sã scoatã apã din
stâncã ºi acest ajutor a fost acordat de fiecare datã când a apelat la Dumnezeu în
rezolvarea unei probleme. În versetul 14 are loc o introspecþie, o reevaluare
interioarã a lui Moise, aceastã stare emoþionalã situându-se în faza a treia a
dezvoltãrii crizei, cea de capcanã, când Moise îºi dã seama de problema sa, dar
nu din perspectiva unui lider, care primise investirea de la Dumnezeu, cu harul
necesar pentru a conduce poporul, ci din perspectiva omului obiºnuit, care
128 Asist. Carmen-Gabriela Mîndrilã

dintr-o datã, îºi realizeazã rolul ºi limitele de om neputincios. Constatarea

aceasta îl determinã sã exclame “Eu singur nu voi putea sã duc tot poporul
acesta, cã acest lucru este greu pentru mine”. Afirmaþia aceasta subliniazã starea
de epuizare a lui Moise ºi neputinþa lui ca om. Rolul de lider ºi lupta continuã
de a conduce acest popor, imatur spiritual, i-au consumat resursele, fãcându-l,
parcã, sã uite cã sursa sau izvorul izbânzii, în fiecare încercare sau crizã pe care
a parcurs-o, a constituit-o ruga îndreptatã spre Dumnezeu. În cazul de faþã,
situaþia pe care o traverseazã Moise, i se pare fãrã nici o ieºire ºi, dacã în
versetul 11, furia a fost îndreptatã împotriva poporului, în versetul 12 împotriva
lui Dumnezeu, cã i-a dat o sarcinã prea grea, în versetul 15 furia este îndreptatã
împotriva lui însuºi ºi acesta este momentul psihologic al eºecului, în care omul,
de obicei, clacheazã, deoarece tensiunea devine insuportabilã, inculând în
gândirea acestuia fuga, dar nu de problema în sine, ci de data aceasta, de viaþã,
este acea ideaþie suicidarã, acel “vierme” care se aflã în inima omului, cum îl
numeºte Camus, ºi care roade pe dinãuntru, determinându-l pe Moise, de astã
datã, sã strige, în urma diagnosticului lucid pe care ºi-l pune, cã nu se mai poate
descurca:
15. “Dacã faci aºa cu mine, mai bine omoarã-mã, de am aflat milã
înaintea ochilor Tãi, ca sã nu mai vãd necazul acesta”.
Cererea lui Moise de a fi ucis este o favoare pe care el o cere lui
Dumnezeu, neasumându-ºi riscul unui act sinucigaº, ci cerând acest lucru ca pe
o îndurare “Ca sã nu mai vãd necazul acesta” (cu alte cuvinte, cruþã-mi chinul).
Rãspunsul lui Dumnezeu, adresat lui Moise, vine în faza a patra a
dezvoltãrii crizei, dupã ce a avut loc catharsisul, dupã ce Moise s-a plâns, a
acuzat, s-a acuzat, a cerut moartea, a disperat, timp în care Dumnezeu a ascultat,
atent, întreaga lui tânguire, acuzaþiile ºi deznãdejdea lui, fãrã sã intervinã.
Intervenþia lui Dumnezeu este un model al unei ºedinþe de consiliere complete,
realizatã în momentul psihologic cel mai potrivit (în faza a patra de acomodare
ºi reconstrucþie, când omul poate primi un sfat ºi poate înþelege ceea ce i se
spune, dupã ce sentimentele de furie, ruºine ºi neputinþã s-au consumat într-un
fel), fãrã a-l condamna pe Moise pentru cã a deznãdãjduit, pentru cã a avut
gânduri lipsite de logicã ºi de credinþã în puterea lui Dumnezeu, fãrã sã-i aducã
aminte de situaþiile de crizã prin care a trecut ºi prin care a fost cãlãuzit.
Rãspunsul lui Dumnezeu vine prompt ºi blând, înþelegându-i, perfect, furia
umanã ºi rãspunzându-i exact cerinþei formulate:
16. “Atunci Domnul a zis cãtre Moise: Adu-mi 70 de bãrbaþi dintre
bãtrânii lui Izrael, care-i ºtii tu cã sunt cãpetenii poporului ºi supraveghetorii ºi
du-i la cortul adunãrii, ca sã stea cu tine acolo”.
Aceastã formã de ajutor rãspunde cererii lui Moise care a spus: “Eu
singur nu voi putea”, acest lucru “lucru este greu pentru mine”. Dumnezeu, prin
aceastã formã de ajutor, nu subliniazã neputinþa lui Moise, afirmând cã dacã nu
eºti în stare sã rezolvi singur problema îþi voi da ajutor, ci îi spune “Adunã 70
dintre...”. Forma de ajutor menþionatã de Dumnezeu a fost introdusã în asistenþa
 CONSILIEREA CRIZELOR 129

socialã în anii ’70 de Perlman, sub denumirea de “abordare centratã pe sarcinã”

ºi mai târziu, dezvoltatã de Reid ºi Epstein (1972), constând în împãrþirea
sarcinilor între asistentul social ºi persoana asistatã. Acest mod de abordare
realizeazã o “acordare de putere sau transfer de putere cãtre client”, dându-i
acestuia senzaþia cã, într-un fel, îºi controleazã propria problemã, participând la
luarea deciziei. Se poate aprecia cã acest model a fost aplicat ºi de Dumnezeu
lui Moise, deoarece Moise ceruse ajutor, Dumnezeu i-l oferã sub forma celor
ºaptezeci de bãtrâni, care sunt ºi cãpeteniile poporului ºi supraveghetorii lui,
deci incluzând, indirect, ºi poporul, prin cãpeteniile lui, la luarea deciziei,
dându-le astfel, iluzia cã ºi ei sunt rãspunzãtori de rezolvarea sarcinilor ºi
problemelor lui Moise. Întrebarea care s-ar putea ridica este de ce ºaptezeci de
bãtrâni? Oare aceºti bãtrâni puteau gãsi ºi aduce carnea necesarã poporului,
dacã Moise, bãrbat în putere, nu gãsise soluþia, ºaptezeci de bãtrâni, mai
neputincioºi fizic, ar fi gãsit hrana necesarã? Rãspunsul este nu, dar
cunoscându-se rolul bãtrânilor în Vechiul Testament (al gerontocraþiei la
poporul evreu), aceasta constituia o modalitate subtilã, din partea lui Dumnezeu,
de a oferi un suport emoþional lui Moise, care se simþea epuizat dupã
multitudinea încercãrilor prin care trecuse ºi, înþelegându-i disperarea, specific
umanã, îi oferã, în cei ºaptezeci de bãtrâni, sfetnicii cu care sã se poatã sfãtui. În
acest fel, i se dã ºi lui Moise iluzia cã sarcina lui este mai uºoarã, este împãrþitã,
cã nu mai face totul singur, implicând, în acelaºi timp, ºi poporul la luarea
deciziilor.
17. Când Dumnezeu spune “Cã mã voi pogorî acolo ºi voi vorbi cu
tine”, reprezintã momentul în care Dumnezeu îi atrage atenþia, în mod indirect,
lui Moise, spunându-i sã se evalueze, deci dacã va lua din duhul care este peste
Moise ºi va pune peste cei ºaptezeci de bãtrâni, înseamnã cã Moise avea
suficient duh ºi era investit cu suficientã putere pentru a-ºi duce misiunea pânã
la capãt, fãrã alt ajutor. Dumnezeu însã îi înþelege limitele umane, motiv pentru
care nu-l ceartã, nu-l condamnã ºi nu-l pedepseºte, ci îi îndeplineºte cererea. În
acelaºi timp, satisface ºi cererea poporului, dându-i carne ºi sãturându-l “pânã
vã va da pe nas ºi vã veþi scârbi”, iar apoi îl pedepseºte pentru cã a uitat
binefacerile ºi minunile pe care le-a fãcut cu ei în repetate rânduri, aducându-ºi
la deznãdejde liderul, pe Moise, cu cererile lor multiple ºi nesãbuite.
Meditând, pe baza acestui pasaj biblic, se ridicã întrebarea de ce nu l-a
pedepsit Dumnezeu pe Moise, pentru cã a deznãdãjduit ºi a pedepsit poporul lui
Izrael. Rãspunsul lui Dumnezeu, într-un fel pedagogic, aratã cã ºi cei din jurul
celor care traverseazã astfel de crize, fie cã ei sunt cei care le cauzeazã, fie cã
contribuie la declanºarea lor, sau nu percep strigãtul de ajutor al celor
deznãdãjduiþi sau, ºi mai rãu, îi judecã, condamnându-i, pot fi vinovaþi de
situaþia respectivã. Este evident cã, din punctul de vedere al consilierului,
trebuie menþionat cã el nu poate rezolva problemele în mod similar lui
Dumnezeu, þinând cont de limitele umane, dar acest model ideal oferit de
Biblie, transmite învãþãturi asupra modului în care Dumnezeu a înþeles natura
130 Asist. Carmen-Gabriela Mîndrilã

umanã ºi asupra modului în care a soluþionat problema. Rolul consilierului este

de a sublinia resursele umane, de a oferi alternative, rezolvarea însã a
problemelor nedepinzând, în exclusivitate, de el.
Legat de rolul consilierului, în special al celui creºtin, cineva a folosit o
parabolã a paharelor. Toate paharele, menþiona parabola, au fost create de
“Creatorul paharelor”, spre a oferi apã bunã, rece ºi curatã celui care avea
nevoie de ea. La urma urmei, sunt mulþi oameni însetaþi, care au nevoie de apã.
Multe pahare “care pot fi considerate, în acest caz, consilierii”, au constatat cã,
în ciuda efortului de a potoli setea, în ciuda laudelor pe care le primeau de la cei
din jur, pentru efortul depus, nu erau capabile sã potoleascã setea. Într-o zi,
“Creatorul paharelor” le-a adunat, fãcându-le o descoperire ºi anume cã rolul
lor, al paharelor, nu este de a potoli setea, ci cã ele au fost create sã conþinã, sã
prezinte ºi sã ofere apã bunã de bãut, dar cã pentru a te simþi împlinit trebuie sã
laºi ca apa sã-ºi facã efectul ºi sã-ºi arate funcþia ei. Aceastã revelaþie a
“Creatorului de pahare” era, într-un fel, contrarã învãþãturii pe care au primit-o
paharele (consilierii) cã rolul lor este de a rezolva problema, deci de a potoli
setea. Descoperirea fãcutã în acest caz consilierilor este cã, prin puþinele puteri
cu care sunt investiþi, nu pot rezolva orice problemã ºi cã acest rol revine
Creatorului, deci lui Hristos.
“Dacã înseteazã cineva, sã vinã la mine ºi sã bea” (Ioan 7, 3-7).

BIBLIOGRAFIE

1. Baker, J.E., M.A., Sedney, E., Gross, 1992, Psychological Tasks for Bereaved Children,
Amer.J. of Orthopsychiatry, 62.
2. Baldwin, B.A., 1978, A paradigm for the classification of emotional crisis. Implications for
crisis intervention, Amer.J. of Orthopsychiatry, 48.
3. Caplan, G., 1964, Principles of Community Psychiatry, New York, Basis Books.
4. Erikson, E., 1965, Childhood and Society, Harmondsworth, Penguin.
5. Lindemann, E., 1965, Symptomatology and Management of Acute Grief, In Parad H.J. (ed.),
Crisis Intervention, Selected Readings, New York, Family Service Association
of America.
6. Losoncy, L., 1977, Turning people on Englewood, Cliffs N.J., Prentice-Hall.
7. Parad, P.J., G., Caplan, 1965, A Frame work for studyng Families in crisis, In Parad H.J.
(ed.), Crisis Intervention, Selected Readings, New York, Family Service
Associations of America.
8. Rapoport, B., 1970, Crisis Intervention as a Brief Mode of Treatment, In Rorets R.W., R.H.
Nee (eds.), Theories of Social Casework, Chicago, Univ. of Chicago Press.
9. Sachs, V.K., 1968. Crisis Interventions, Public. Welfare, 26, April..
10. Schneidman, E., 1973, Crisis Interventions. Some Thoughts and perspectives, In Crisis
Intervention, Editet by G. Spector and H. Clai Born, New York, Behavioral
Publications.
11. Zastrow, C., 1985, The practice of social work, Second Edition, The Dorsey Press,
Hamewood, Illinois.