Managementul Inovarii PDF

Universitatea „Dunărea de Jos”
Managementul inovării
Sofia Totolici
Departamentul pentru Învăţământ la Distanţă şi cu Frecvenţă Redusă

Galaţi - 2008
Cuprins
Cuprins
MANAGEMENTUL INOVĂRII .................................................................................................................3
OBIECTIVELE CURSULUI ..............................................................................................................................3

STRUCTURA CURSULUI ................................................................................................................................3
CAPITOLUL 1 BAZELE TEHNOLOGICE ALE ÎNTREPRINDERII..................................................5
1.1 DEFINIREA TEHNOLOGIEI .......................................................................................................................5

1.2 ELEMENTE DE TEORIA SISTEMELOR .......................................................................................................7
1.2.1 Noţiunea de sistem ........................................................................................................................7
1.2.2 Sistemul tehnologic .....................................................................................................................12
1.2.3 Sistemul de fabricaţie..................................................................................................................17
1.3 CLASIFICĂRI ALE PROCESELOR TEHNOLOGICE .....................................................................................21
1.4 ANALIZA POTENŢIALULUI TEHNOLOGIC AL UNEI ÎNTREPRINDERI ........................................................25
1.4.1 Determinarea potenţialului tehnologic al întreprinderii ............................................................25
1.4.2 Estimarea potenţialului de competitivitate tehnologică..............................................................35
1.4.3 Variaţia potenţialului tehnologic al întreprinderii .....................................................................37
CAPITOLUL 2 ÎNTREPRINDEREA ŞI PROCESUL INOVĂRII .......................................................39
2.1 CAUZELE CARE DETERMINĂ INOVAREA LA NIVELUL ÎNTREPRINDERII..................................................39

2.2 CREATIVITATE ŞI INOVARE ..................................................................................................................41
2.2.1 Definirea creativităţii şi a inovării .............................................................................................41
2.2.2 Factorii care influenţează inovarea industrială .........................................................................42
2.2.3 Tipuri de inovare industrială ......................................................................................................46
2.3 TEHNICI DE CREATIVITATE ŞI INOVARE................................................................................................52
2.3.1 Metode intuitive ..........................................................................................................................52
2.3.2 Metode analitice .........................................................................................................................60
2.3.3. Metode de lucru asociative ........................................................................................................65
2.3.4 Metode fundamentale de concepţie.............................................................................................69
2.4 CERCETARE ŞI DEZVOLTARE(R&D) ....................................................................................................71
2.4.1 Noţiuni introductive ....................................................................................................................71
2.4.2 Interfaţa R&D- marketing...........................................................................................................76
2.4.3 Fazele de realizare a unui produs nou........................................................................................80
2.4.4 Evaluarea şi costurile activităţilor R&D ....................................................................................82
Managementul inovării -1-

Cuprins
2.5 PROGNOZA TEHNOLOGICĂ .................................................................................................................. 92

2.5.1 Definire....................................................................................................................................... 92
2.5.2 Tehnici de prognoză ................................................................................................................... 93
2.5.3 Metode cantitative de previziune................................................................................................ 96
2.5.4 Metode calitative de previziune................................................................................................ 100
CAPITOLUL 3 TEHNOLOGIA ŞI STRATEGIA ÎNTREPRINDERII ............................................. 107
3.1 DOBÂNDIREA AVANTAJULUI CONCURENŢIAL .................................................................................... 107

3.1.1 Noii veniţi ................................................................................................................................. 108
3.1.2 Rivalitatea între firmele concurente în sector .......................................................................... 110
3.1.3 Produsele noi............................................................................................................................ 111
3.1.4 Furnizorii ................................................................................................................................. 112
3.1.5 Clienţii...................................................................................................................................... 114
3.2 TEHNOLOGIA ŞI AVANTAJUL CONCURENŢIAL .................................................................................... 115
3.3 STRATEGIA TEHNOLOGICĂ A ÎNTREPRINDERII ................................................................................... 116
3.3.1 Diferenţierea prin costuri......................................................................................................... 118
3.3.2 Diferenţierea prin unicitate a produselor................................................................................. 119
3.3.3 Concentrarea pe un anumit segment de piaţă .......................................................................... 121
TESTE GRILĂ ......................................................................................................................................... 122
RĂSPUNSURI GRILE............................................................................................................................. 142
BIBLIORAFIE.......................................................................................................................................... 143
Managementul inovării -2-

MANAGEMENTUL INOVĂRII
Obiectivele cursului
Orice activitate economică implică utilizarea de resurse financiare, umane,

informaţionale, materiale si tehnologice.
În ultimii ani, mulţi economişti îşi îndreaptă atenţia către resursele tehnologice,
deoarece cunoştinţele realizării unor produse au evoluat extraordinar de rapid şi orice
rămâne în urmă poate avea efecte catastrofice, foarte greu si uneori chiar imposibil de
recuperat.
Un student economist, pentru a deveni un bun specialist, trebuie să fie în măsură
să utilizeze în mod eficient toate resursele de care dispune, cu atât mai mult cu cât ele
sunt interconectate.
Cursul de faţă prezintă studenţilor o serie de modalităţi utilizate de întreprinderile
moderne care le permit să îşi mobilizeze toate resursele şi în primul rând resursele
tehnologice, în vederea reducerii costurilor, a îmbunătăţirii performanţelor şi a calităţii
produselor şi serviciilor, ceea ce le asigură o creştere a competitivităţii acestora, crearea
şi ocuparea de noi pieţe.
Structura cursului
Cursul este structurat în trei mari părţi :

1. Bazele tehnologice ale întreprinderii în care se prezintă noţiuni de bază
referitoare la teoria sistemelor, aspecte legate de sistemul tehnologic
evidenţiindu-se tehnologiile proprii celei de a treia revoluţii industriale
(fabricarea de materiale noi, biotehnologiile şi informatica), precum şi o
clasificare a procedeelor tehnologice având drept criterii rolul în poziţionarea
concurenţială a întreprinderii şi nivelul de dezvoltare a tehnologiilor. De
asemenea, se prezintă aspecte legate de analiza potenţialului tehnologic al unei
Managementul inovării 3
întreprinderi: determinarea potenţialului tehnologic, estimarea potenţialului de

competitivitate tehnologică, variaţia potenţialului tehnologic al întreprinderii.
2. Întreprinderea şi procesul inovării

În acest capitol se prezintă principalele cauza care determină inovarea la nivelul
întreprinderii, precum şi o serie de tehnici de creativitate şi inovare folosite
pentru generarea de idei noi sau pentru găsirea celor mai bune soluţii cu caracter
de noutate. Se evidenţiază rolul cercetării şi dezvoltării (R&D) în realizarea
competitivităţii produselor unei întreprinderi. Se face o evaluare a activităţii de
R&D şi un calcul al rentabilităţii activităţii de R&D. De asemenea, sunt
prezentate câteva metode cantitative şi calitative de pregătire în prognoza
tehnologică.
3. Tehnologia şi dinamica întreprinderii

Se prezintă factorii care conduc la producerea unor schimburi în activitatea unei
întreprinderi; tipuri de achiziţie din exterior a tehnologiilor; elemente definitorii
pentru avantajul concurenţial al întreprinderii şi rolul tehnologiei în dobândirea şi
menţinerea avantajului concurenţial, precum şi strategia tehnologică a
întreprinderii şi poziţionarea strategică a acesteia.
Capitolul 1 – Bazele tehnologice ale întreprinderii
Capitolul 1
BAZELE TEHNOLOGICE ALE ÎNTREPRINDERII
Rezumat
Se prezintă câteva modalităţi de definire a noţiunii de tehnologie

subliniindu-se elementele specifice fiecăreia dintre ele. Se defineşte noţiunea de
sistem şi elementele caracteristice ale acestuia, precum şi sistemul tehnologic şi
cel de fabricaţie cu cele patru categorii ale sale: sistem cu flexibilitate naturală,
artificială, sisteme rigide de tip reglementat şi de tip automatizat.
După rolul în poziţionarea concurenţială a întreprinderii, tehnologiile pot
fi: esenţiale, de diferenţiere, definitorii şi periferice, iar după nivelul de
dezvoltare, tehnologii emergente, evolutive, mature, în declin şi depăşite.
Se defineşte şi se analizează potenţialul tehnologic al întreprinderii, se
estimează potenţialul de competitivitate tehnologică şi se determină variaţia
potenţialului tehnologic al întreprinderii.
1.1 Definirea tehnologiei
În prezent există numeroase definiţii ale tehnologie, fiecare având la bază alte
criterii:
a) Tehnologia este ştiinţă a procedeelor şi mijloacelor de prelucrare a
materialelor; este ansamblul proceselor, metodelor, procedeelor,
operaţiilor, utilizate în scopul obţinerii unui anumit produs.
La prima vedere, aceasta definiţie este satisfăcătoare. Concordanţa acestei

definiţii cu realitatea este ilustrată de orice vizită într-o întreprindere.
b) Tehnologia este un ansamblu complex de cunoştinţe, mijloace şi

pricepere, organizat pentru a realiza producţia unui anumit bun.
Această definiţie atrage atenţia că cele trei elemente care intră în componenţa
unei tehnologii: cunoştinţele asupra produselor care stau la baza transformărilor ce au
loc în proces („cunoştinţele”), utilaje şi priceperea (know-how-ul) sunt componente
indispensabile de importanţă egală. Lipsa unuia dintre ele conduce la eşecuri.
Exemplu
Degeaba este cumpărată o uzină la cheie dacă nu se ştie cum să se exploateze.

Degeaba este inventată o metodă revoluţionară de fabricaţie dacă lipsesc utilajele
necesare realizării procesului de fabricaţie.
Nici utilajele, nici priceperea nu sunt suficiente dacă lipsesc elementele de
cunoaştere a procesului, a proprietăţilor materiilor prime şi a produselor intermediare, a
modului cum se va comporta produsul în exploatare.
c) Tehnologia este un ansamblu de utilaje, procedee, echipamente şi

metode pentru „a face” sau „a fabrica” ansamblul care permite
extinderea capacităţii de acţiune a omului.
Această definiţie aduce un element în plus, deloc neglijabil, extinderea

capacităţii de acţiune a omului. Datorită ei omul poate merge pe apă, sub apă, poate
zbura, poate comunica la distanţe foarte mari aproape instantaneu. Ce nu poate face în
prezent va putea, probabil, în viitor, pe seama unei noi descoperiri tehnice.
d) Tehnologia este ştiinţa procedeelor de fabricare şi a utilajelor care

permit transformarea, în condiţii economic avantajoase, a materiilor
prime în produse.
Cu această definiţie se intră în domeniul restricţiilor; transformarea cu care se

ocupă tehnologia analizată trebuie realizată în condiţii economic avantajoase, la un cost
acceptat de piaţă.
Exemplu
Astăzi, sub aspectul cunoştinţelor s-ar putea să se construiască automobile total

nepoluante, electrice sau cu hidrogen, însă preţul de cumpărare şi costurile de exploatare
ale acestor tipuri de automobile ar fi uriaşe.
S-ar putea astăzi să se scoată aluminiul din „lut”, în prezent, se extrage doar din
bauxită, care este mult mai rară decât lutul, pentru că este procedeul, care conduce la un
preţ rezonabil al aluminiului.
Poate în viitor se va putea folosi un procedeu, care să plece de la „lut” şi care să
conducă la un preţ acceptabil pentru aluminiu.
e) Tehnologia este arta de a utiliza, într-un context local şi într-un scop

precis, ştiinţele, metodele şi utilajele care pot servi la concepţia şi
realizarea unui produs şi a procedeului său de fabricaţie.
Această definiţie este cea care răspunde cerinţelor unei economii de piaţă, care se
opune ideii (încă atât de dragă unora) de a produce orice şi oricât, de dragul de a face
maşinile să funcţioneze. Conform acestei definiţii, o tehnologie nu are sens decât prin
prisma rezultatelor finale, care trebuie să fie certe, purtătoare de succes, obţinut în
condiţii riguros definite, perfect controlabile şi reproductibile.
1.2 Elemente de teoria sistemelor
Rezumat
„Teoria sistemelor”, concept relativ nou, permite înţelegerea interacţiunii între

diferite părţi constructive ale sistemului economic şi a celui tehnologic.
Noţiunea de sistem este definită ca un ansamblu organizat, perceput ca un întreg
prin intermediul relaţiilor ce leagă între ele elemente ce-l compun. Un sistem se
caracterizează prin: structură, funcţiuni şi însuşiri.
Principalele însuşiri ale unui sistem sunt: integralitatea, autostabilizarea şi
ierarhizarea.
Ansamblul tehnologiilor dintr-o perioadă de timp reprezintă sistemul tehnologic
cu evoluţiile sale specifice în decursul timpului.
Analiza întreprinderii prin prisma tehnologiilor sale poate fi făcută prin
abordarea sistemelor de fabricaţie. Acestea pot fi cu flexibilitate naturală sau artificială,
rigide de tip reglementat sau de tip automatizat.
1.2.1 Noţiunea de sistem

Prin sistem înţelegem (conform DEX) un ansamblu de elemente dependente între
ele şi formând un întreg organizat, care pune ordine într-un sistem de gândire,
reglementează clasificarea materialului într-un domeniu al ştiinţelor sau face ca o
activitate practicată să funcţioneze conform scopului urmărit.
Conform unei alte definiţii, mai pragmatice, un sistem este un ansamblu
organizat, perceput ca un întreg prin intermediul relaţiilor ce leagă elementele între ele.
Fig. 1.1 Definirea sistemului (A-clasic, o mulţime de puncte; B-sistemic, un ansamblu de relaţii între
puncte)
Avantaje
Studiul sistemic nu reprezintă doar o schimbare de metodă sau (mai rău!) doar o
modă. Se introduce un concept unitar, care datorită faptului că pune pe primul plan
relaţiile şi nu obiectele, face ca studiul să se poată realiza independent de natura concretă
a procesului studiat.
Un alt mare avantaj este acela că se deplasează efortul de concepţie de la
elementul izolat la ansamblul care îl conţine. Un studiu sistemic va evidenţia
modularitatea sa; pornind de la ideea ca sistemul este definit prin relaţiile dintre părţi se
ajunge imediat la concluzia ca unele părţi pot fi schimbate, ceea ce reprezintă o cale de
introducere a noului cu un minim de elemente de noutate dar cu efecte care pot fi foarte
mari.
Poate cel mai mare avantaj al studiului sistemic este acela că analiza care se face
este o analiză sistemică, întrucât relaţiile şi conexiunile între părţi sunt evident mult mai
dinamice decât elementele materiale ale părţilor.
Conform definiţiilor de mai sus, un sistem se caracterizează prin structură, prin

funcţiuni şi prin însuşiri. Un sistem tehnologic, care îşi propune să realizeze un produs,
poate fi ilustrat, la modul general, aşa cum se prezintă în figura 1.2 unde unor intrări Xi ,
care sunt supuse unor transformări în interiorul sistemului, le corespund ieşiri Yj.
Fig. 1.2 Definirea generală a sistemului

Structuri
După modul în care sunt structurate componentele sistemului, în raport cu

intrările şi ieşirile, distingem două structuri de bază:
- diacronică;
- sincronică.
În structura diacronică, figura 1.3, părţile sistemului (subsistemele notate cu SS)

sunt plasate în „cascadă”. Structura sincronică se caracterizează prin faptul că părţile
sistemului evoluează în paralel, figura 1.4.
Fig. 1.3 Structura diacronică
Fig. 1.4 Structura sincronică
În practică se întâlnesc, arareori, asemenea „structuri pure”. De cele mai multe

ori sistemele reprezintă o combinaţie, cele mai bune exemple în acest sens fiind chiar
sistemul de producţie a unei întreprinderi (figura 1.5) sau unul din subsistemele sale,
sistemul de fabricaţie (figura 1.6), ale cărui subsisteme: logistic, efector şi de control
alcătuiesc o structură diacronică ce se află într-o relaţie de structură sincronică cu
subsistemul de comandă.
Sistemul de producţie
Aprovizionare
Desfacere CONDUCERE
Personal
Cercetare
Fabricaţie
Financiar - Contabil
Întreţinere
Legendă: Flux de materiale şi energie

Flux informaţional
Fig. 1.5 Sistemul de producţie al întreprinderii
Sistemul de fabricaţie
Comandă
Logistică Efector Control
Legendă: Flux de materiale şi energie

Flux informaţional
Fig. 1.6 Sistemul de fabricaţie al întreprinderii
Funcţiuni
Funcţiunile sistemului sunt reprezentate de relaţiile între părţile componente;

aspectul cel mai interesant aici este faptul că, cel mai adesea, aceste relaţii pot fi
concretizate în ecuaţii matematice.
Însuşiri
Principalele însuşiri ale unui sistem sunt:

- integralitatea: sistemul prezintă caracteristici specifice, care sunt conferite de
interacţiunile dintre elemente şi care sunt altele decât suma caracteristicilor
elementelor componente. Unele dintre aceste caracteristici sunt integral noi, altele
provin din potenţarea reciprocă a caracteristicilor părţilor (sinergism).
Un avion care zboară este alcătuit din 3 mari elemente: corpul avionului,
motoarele sale şi pilotul (om sau dispozitiv telecomandat). Niciunul
dintre cele trei elemente luat singur sau nici măcar două câte două nu
zboară.
- autostabilizarea: proprietatea sistemelor de a-şi menţine o anumită stare, prin

adaptare faţă de perturbaţii exterioare. De fapt, autostabilizarea nu este o proprietate
a tuturor sistemelor.
Sub aspectul autostabilizării ele se împart în:
- sisteme cu reacţie negativă, cele care se opun schimbării şi care prezintă
autostabilizare;
- sisteme cu reacţie pozitivă, care prezintă tendinţa de a amplifica efectul
perturbaţiei.
Modul de reacţie se poate, de regulă, controla prin concepţia sistemului şi de cele
mai multe ori sistemele de tip industrial se proiectează pentru a funcţiona cu reacţie
negativă, ceea ce explică citarea autostabilizării printre însuşirile generale ale sistemelor.
O întreprindere este, de regulă, un sistem cu reacţie negativă: o descoperire în

domeniul său de activitate este, de regulă, asimilată şi întreprinderea îşi păstrează,
după o scurtă perioadă de adaptare, locul pe piaţă.
Dacă însă schimbarea este majoră şi întreprinderea este luată pe nepregătite,
sistemul capătă o reacţie pozitivă: încet, apoi din ce în ce mai repede, întreprinderea se
prăbuşeşte. Probabil cel mai bun exemplu în acest sens îl constituie evoluţia unei bănci
asupra căreia planează suspiciuni (nu neapărat întemeiate). Depunătorii îşi pierd
încrederea, cererea de lichidităţi creşte foarte rapid şi banca se îndreaptă spre faliment.
- autoorganizarea: proprietatea sistemului de a-şi crea, în situaţii noi, structuri stabile

bine adaptate noii situaţii. Există însă întotdeauna un „prag” al valorii perturbaţiei
peste care autostabilizarea şi autoorganizarea nu se mai manifestă. Sistemul fie se

distruge, fie evoluează spre o altă stare, care la rândul său se poate autostabiliza şi
organiza, dar care este total diferită de cea de la care s-a plecat.
Un exemplu poate fi dat de evoluţia diferită a întreprinderilor româneşti în

perioada de tranziţie, tranziţie care a reprezentat în mod evident pentru ele o
perturbaţie majoră. Unele au pierit, altele s-au redresat în mod spectaculos dar cu o
altă organigramă şi adesea cu un alt profil de producţie.
- ierarhizarea: orice sistem este parte dintr-un sistem mai mare, în cadrul căruia
funcţionează ca un subsistem; de asemenea părţile componente ale sistemului
(subsistemele sale) au şi ele structură sistemică, putând fi tratate ca sisteme
independente. Operaţia de ierarhizare poate fi continuată aproape oricât de mult în
sus (până la macrocosmos care conţine roiuri de galaxii organizate şi ele în
superroiuri, la limită) şi de asemenea în jos (până la constituţia particulelor
elementare, care după câte ştim astăzi sunt şi ele la rândul lor sisteme, dar aici
cunoaşterea noastră se cam opreşte pentru moment). Desigur că în practică
ierarhizarea funcţionează doar până la nivelul semnificativ în cazul studiului de
efectuat.
Un asemenea exemplu este cel ilustrat în figurile 1.5 şi 1.6, analiza însă evident
nu se opreşte aici; ea se va „ridica” luând în considerare şi celelalte întreprinderi
concurente precum şi pieţele de desfacere, uneori chiar încă un pas până la studiul altor
ramuri industriale unde pot apărea tehnologii interesante pentru noi. În aval, sistemele
logistice, efector, de control şi de comandă trebuie şi ele descompuse, ca şi materiile
prime, produsele şi formele de energie. Riguros vorbind, figura 1.6 ar fi trebuit
intitulată „subsistemul de fabricaţie”, dar aceasta doar măsura în care privim
fabricaţia în corelaţie cu totalitatea întreprinderii (ceea ce este recomandabil dar nu
întotdeauna evident).
1.2.2 Sistemul tehnologic

Ansamblul tehnologiilor dintr-o anumită perioadă de timp formează, fără
îndoială, un sistem în cadrul căruia putem stabili legături pe orizontală, între natura
materiilor prime şi utilajele folosite la prelucrarea lor, între cantităţile, dimensiunile
produselor şi randamentele cu care ele sunt realizate. Orice dezechilibru apărut conduce,
ca urmare a proprietăţilor de autostabilizare şi autoorganizare, la o schimbare a

sistemului (de exemplu descoperirea cimentului, cu efecte mult mai ample decât simpla
reorganizare a industriei materialelor de construcţie, a energeticii nucleare care nu a
însemnat doar găsirea unei forme de energie primară). Aceste schimbări se aranjează de
regulă în sensul progresului domeniului sub aspectul performanţelor.
Pornind de aici, perioada de după 1700 se poate segmenta în trei mari etape:
- cea care a debutat cu ceea ce economia politică numeşte „revoluţia
industrială” şi care este caracterizată prin utilizarea fierului şi a fontei, a
lemnului şi a fibrelor naturale, a pietrei, a energiei aburului obţinut prin
arderea cărbunilor şi valorificat prin sisteme tip piston-bielă;
- perioada 1980-1970, caracterizată prin înlocuirea fierului cu oţelul, a
fibrelor naturale cu cele artificiale, a apariţia maselor plastice (bachelita,
de exemplu, sau celuloidul), a înlocuirii pietrei cu cimentul şi a
cărbunelui cu petrolul; energia aburului se valorifică acum în turbine şi se
transportă de regulă prin intermediul electricităţii;
- perioada de după 1970, caracterizată de apariţia unor noi metale, a
biotehnologiilor şi mai ales a microinformaticii lansată în 1971 odată cu
inventarea microprocesorului.
Între anii 1960-1990 a avut loc o adevărată revoluţie industrială care poate fi
caracterizată prin:
- o reducere semnificativă a costurilor de fabricaţie în cazul unui număr
mare de produse;
- o ameliorare a performanţelor proceselor de fabricaţie;
- o schimbare a naturii produselor, care conţin componente ce provin din
ramuri industriale dintre cele mai diferite;
- o schimbare a orientării activităţii de management punându-se accesul, în
primul rând, pe o gestionare bună a resurselor tehnologice şi pe
activitatea de inovare;
- luarea în considerare, ca un factor determinant a interacţiunilor cu mediul

înconjurător şi a cerinţelor de protecţie a acestuia.
Tehnologiile proprii celei de a treia revoluţii industriale, pe care o parcurgem în

prezent, sunt:
- fabricarea de materiale noi;
- biotehnologiile;
- informatica.
a) Fabricarea de materiale noi

În prezent există o mare libertate în alegerea materialelor, datorată următoarelor
cauze:
- creşterea varietăţii materialelor;
- stăpânirea structurii interne a acestora.
În funcţie de modul în care a fost „stăpânită” structura materialelor, se pot

distinge trei faze:
- structură acceptată (impurităţile cauzate de imperfecţiunile procesului
tehnologic limitează utilizările materialelor);
- structură controlată (structura este bine cunoscută ca urmare a metodelor
evoluate de analiză, iar tehnologiile permit obţinerea uneia sau a altor
structuri, ca urmare se lărgeşte domeniul de utilizare);
- structură stăpânită (utilizările comandă compoziţia şi structura
materialelor; este epoca materialelor „de comandă”).
Dintre materialele noi se pot evidenţia:

- materiale compozite;
- materiale plastice.
Materialele compozite
Ideea de materiale compozite nu este nouă, betonul armat fiind un exemplu tipic.
În alcătuirea unui compozit intră, de regulă, trei elemente:
- un material rezistent (fibre de sticlă, de carbon, de bor, de plastic), care
oferă o rezistenţă bună la tracţiune în una, două sau trei direcţii;
- un material de umplutură (răşini, materiale ceramice sau metale);
- un material de legătură, care asigură compatibilitatea între primele două.
Materialele compozite au proprietăţi cel puţin aditive în raport cu materialele de

bază, dar, de regulă, efectul este de tip sinergetic.
În prezent, se întâlnesc două mare categorii de compozite:
- de performanţe foarte înalte, care sunt foarte scumpe şi a căror utilizare
este limitată la aplicaţiile de vârf (domeniile aero-spaţiale, aviaţie,
chirurgie);
- comune, care şi-au găsit deja aplicaţii curente în automobilism, sport
(exp. fibrele de sticlă).
Materialele plastice
În prezent, se înregistrează o „renaştere” a materialelor plastice, pe seama unor

proprietăţi noi pe care le au materialele nou create. Din această categorie fac parte:
- materiale plastice fluorurate, cunoscute sub numele de teflon, care au o
rezistenţă termică bună, coeficienţi de frecare foarte scăzuţi, posibilitatea
de a fi prelucrate prin aşchiere;
- materiale de tip poliacetilene, care au o conductibilitate cu totul
remarcabilă;
- poliesterul sulfurat, rezistent la presiuni de până la 25 atm. şi temperaturi
de 190oC, chiar şi în prezenţa oxidului de etilenă (care are proprietăţi de
sterilizare) motiv pentru care se foloseşte la fabricarea seringilor de unică
folosinţă şi sticlele de Coca-Cola.
b) Biotehnologiile
O bio-tehnologie se defineşte prin aceea că face apel la materia vie (ceea ce o
deosebeşte de chimie, metalurgie) prin intermediul unor fiinţe monocelulare sau chiar a
unor compuşi biochimici activi (ceea ce o deosebeşte de tehnologiile agricole şi
zootehnice).
Există teri mari ramuri ale tehnologiilor biochimice:
- tehnologii de tip fermentativ;
- tehnologii enzimative;
- tehnologii genetice.
Tehnologiile de tip fermentativ sunt controlate de microorganisme vii şi sunt

utilizate, pe lângă tehnologiile de obţinere a vinului, berii, iaurtului, la tratarea apelor
uzate, în procesul de „leşiere biologică” a minereurilor (în SUA 15% din cupru este
obţinut pe această cale), la obţinerea pe cale naturală a unor insecticide şi antibiotice.
Tehnologiile enzimatice utilizează enzime produse de microorganisme, fără ca
prezenţa acestora să mai fie necesară. Enzimele sunt de fapt catalizatori, care nu
catalizează decât o singură reacţie şi spre un singur produs (nu apar produşi secundari),
reacţia are loc la temperaturi joase, de 30-40oC.
Problemele care se ridică constau în a găsi enzima „bună” pentru transformarea
dorită, a o extrage şi a o fixa pe un suport.
Tehnologiile genetice prin modificări ale codului genetic pot determina, fie
producţia unei anumite enzime sau proteine de către o bacterie care nu realiza aceasta în
mod normal, fie chiar crearea de noi plante şi animale.
c) Informatica
A reprezentat o revoluţie odată cu apariţia microprocesorului (1971). În 20 de
ani, cantitatea de componente plasate pe un microprocesor a crescut exponeţial, de la cca
1000 la cca 10000000.
Aceasta a condus la realizarea unor calculatoare extrem de puternice, foarte mici
şi exploatabile aproape în orice condiţii, care au avut următoarele efecte:
- calculatoare cu o putere de calcul foarte mare folosite la calcule foarte

complexe, la procese de simulare, ca elemente de inteligenţă artificială;
- miniaturizarea, conduce la generalizarea utilizării micro ordinatoarelor
de către nespecialişti, dezvoltarea industriei de soft şi a reţelelor de
calculatoare;
- modularizare, apariţia roboţilor industriali inteligenţi şi a obiectelor
„inteligente” (rachete capabile să caute, să recunoască şi să urmărească
ţinta);
- dezvoltarea sistemelor digitale (telecomunicaţii), a reţelelor de sateliţi de
telecomunicaţii care conduce la mondializare;
- restructurarea unor ramuri industriale (industria ceasurilor).
Noile domenii ale revoluţiei industriale sunt puternic interdependente şi practic

dezvoltarea lor se susţine reciproc, ceea ce întăreşte ideea de sistem cu elemente
interdependente.
Exemplu
Noile materiale sunt influenţate de electronică prin posibilităţile de stabilire a

structurii acestora, prin cibernetizarea proceselor de fabricaţie.
Biotehnologiile depinde de materiale prin suporturile de fixare a enzimelor, de
electronică prin sistemele de control automat al regimurilor de funcţionare.
Electronica este influenţată de existenţa noilor materiale prin metalurgia
siliciului, arseniură de galiu, materiale ceramice cu proprietăţi speciale.
Energetica este dependentă de noile materiale, în special în domeniul energeticii
nucleare (zirconiu) şi al surselor neconvenţionale (siliciu amorf pentru celule
fotoelectrice).
1.2.3 Sistemul de fabricaţie
1.2.3.1 Definire, clasificare

Analiza unei întreprinderi prin prisma tehnologiilor sale nu poate fi făcută fără
abordarea sistemelor de fabricaţie.
Sistemele de fabricaţie se pot clasifica, în funcţie de cantitatea şi diversitatea
producţiei realizate, în patru categorii:
a) sisteme cu flexibilitate naturală;

b) sisteme cu flexibilitate artificială;
c) sisteme rigide de tip reglementat;
d) sisteme rigide de tip automatizat.
Flexibilitatea se defineşte ca fiind capacitatea de a produce serii scurte ce

cunosc variaţii de volum sau ai parametrilor ce definesc produsul sau care sunt
susceptibile de a fi frecvent modificate.
Conform acestei definiţii se distinge:
1- operarea cu volume diferite care implică flexibilitatea de volum = capacitatea
unui sistem de fabricaţie de a se adapta la volume diferite de producţie sau la
variaţii ale acestor volume;
2- operarea cu serii mici, care implică flexibilitatea de gamă = capacitatea de a
produce în paralel o diversitate mare de produse;
3- flexibilitate de adaptare = capacitatea e a se adapta rapid la o înnoire a
produselor;
4- flexibilitatea de variantă = capacitatea de a prelua rapid o modificare parţială
a produselor fabricate.
Polivalenţa instalaţiilor flexibile presupune:

- flexibilitatea de proces, care reprezintă capacitatea de a adapta mai multe
mijloace de producţie diferite la fabricarea aceluiaşi produs;
- flexibilitatea de organizare, care este capacitatea de a redistribui
fabricaţia diferitelor produse între mai multe ateliere.
a) Sistemele cu flexibilitate naturală sunt cele mai vechi. Este
vorba de atelierele de tip meşteşugăresc, capabile să facă
oricând, aproape orice. Elementele de flexibilitate sunt conferite
de maşinile unelte universale, care pot fi folosite în orice
succesiune, precum şi de priceperea omului (nivelul de
pregătire).
b) Sistemele cu flexibilitate artificială sunt, din contră, cele mai

noi. Ele se bazează pe roboţi şi pe maşini unelte (MU) capabile să execute o
gamă largă de operaţii.
c) Sistemele rigide de tip reglementat sunt benzile rulante. Ele
sunt deservite de muncitori care ar putea, în principiu, executa orice operaţie,
dar, din dorinţa creşterii randamentului, fiecăruia i-a fost încredinţată una
singură. Sistemul este rigid deoarece o schimbare a tipului de produs realizat
presupune, pe de o parte, o reinstruire a întregului personal, o schimbare a
logisticii şi o modificare a vitezei benzii, operaţii care pot dura, cu totul,
săptămâni întregi.
d) Sistemele rigide de tip automatizat sunt reprezentate de
instalaţii cu flux continuu. Aici fiecare transformare unitară este asigurată de
un utilaj anume, care nu îşi modifică în timp regimul de funcţionare. Utilajele
sunt montate pe flux. Ca urmare, o modificare cantitativă a producţiei nu este
posibilă deoarece ar supraîncărca (sau, din contră, nu ar exploata la
capacitate) utilajele, iar o modificare calitativă a procesului ar presupune
rearanjarea în spaţiu a utilajelor şi restructurarea conexiunilor dintre ele.
Sistemele rigide, al căror principal merit este acela de a fi redus
drastic costurile de fabricaţie, au cunoscut o dezvoltare remarcabilă între anii
1920-1970.
În momentul de faţă, însă, cererea deplasându-se spre produse
personalizate în defavoarea celor ieftine dar standardizate, tendinţa este de a
reveni la sistemele flexibile.
1.2.3.2 Sistemele flexibile de fabricaţie

În cazul sistemelor flexibile de fabricaţie, nume sub care se includ astăzi doar
cele cu flexibilitate artificială, se poate vorbi de trei stadii de implementare ale acestora,
stadii ce diferă prin gradul de complexitate:
- unitatea flexibilă;
- celula flexibilă;
- sistemul flexibil.
Unitatea flexibilă este o maşină unealtă complexă, capabilă să execute operaţii

diverse. Ea este, de regulă, deservită de un robot, care manipulează materiile prime şi
produsele şi de un manipulator de scule.
Celula flexibilă este alcătuită dintr-un grup de unităţi flexibile, a căror activitate
este coordonată de la un calculator de proces.
Sistemul flexibil este alcătuit din mai multe celule flexibile, legate printr-un
sistem automat de transport de materii prime, semifabricatele şi produsele lor finite, totul
coordonat de la un calculator central, puternic.
Dacă se ia în considerare schema sistemului de fabricaţie se constată că unitatea
şi celula flexibilă vizează doar sistemul efector, în timp ce sistemul flexibil implică
întregul sistem de fabricaţie, cu toate cele patru subsisteme (vezi fig.1.6).
Principalele caracteristici ale sistemelor flexibile de fabricaţie sunt:
- integralitatea;
- adaptabilitatea;
- adecvarea;
- autonomia funcţională.
Adaptabilitatea este caracteristica definitorie a sistemului. El poate trece cu

uşurinţă şi într-un timp foarte scurt de la o sarcină de producţie la alta. Adaptabilitatea
presupune şi un dinamism structural întru-cât noua sarcină poate cere un alt itinerariu al
materiilor de prelucrat pe fluxul de utilaje.
Adecvarea constă în faptul că sistemul conţine maşini care răspund cel mai bine
tipului de produse ce trebuie realizate, asigurând totodată o exploatare optimă a acestora.
Autonomia funcţională se manifestă prin aceea că sistemul poate funcţiona fără
intervenţia directă a omului. În cazurile foarte evoluate, sistemul este şi autoperfectibil,
în sensul că poate „învăţa” din experienţa anterioară, utilizând programe software de
inteligenţă artificială, tot fără intervenţia omului.
Cu toate calităţile enumerate nu este deloc evident că un asemenea sistem este
întotdeauna cel mai rentabil. Cauza o constituie costurile foarte ridicate ale maşinilor şi
roboţilor care îl alcătuiesc. O comparaţie între costurile de fabricaţie realizate pentru
acelaşi produs pe sisteme diferite ne arată că sistemele flexibile sunt cele mai rentabile
într-un domeniu mediu al numărului de unităţi produse. În cazul unui număr foarte mic
de unităţi fabricate, sistemul clasic cu flexibilitate naturală este mai ieftin, iar la serii
mari şi foarte mari, sistemele automatizate rigide sunt cele mai avantajoase, fig.1.7 .
Cost Legendă:
unitar SR - SFN – sisteme cu flexibilitate naturală
- SFA – sisteme flexibile de fabricaţie
- SR – sisteme rigide
SFN
SFN SFA
SFA
Sistem
rigid
N1 N2
Nr. unităţi
Fig. 1.7 Variaţia costurilor de fabricaţie a unităţii de produs în funcţie de numărul unităţilor produse
1.3 Clasificări ale proceselor tehnologice
Rezumat
Procesul tehnologic, definit ca fiind ansamblul operaţiilor parcurse de materia

primă în vederea obţinerii produsului finit, se clasifică în funcţie de diferite criterii, care
ţin seama de punctul de vedere al inginerului tehnolog şi de cel al managerului.
Din perspectiva inginerului tehnolog, procesele tehnologice se clasifică în
funcţie de: modul de desfăşurare în timp, rolul jucat în obţinerea produsului, tipul
transformării.
Managerul firmei, fiind preocupat ca întreprinderea să ocupe şi să menţină o
poziţie dominantă pe piaţă, clasifică tehnologiile după: natura produsului, rolul în
poziţionarea concurenţială a întreprinderii şi nivelul de dezvoltare.
O „străpungere” tehnologică în domeniu este asigurată de tehnologiile
emergente, iar tehnologiile mature sunt cele care sunt utilizate în mod curent, sunt bine
stăpânite şi oferă rezultate satisfăcătoare
Prin proces tehnologic se înţelege ansamblul operaţiilor elementare de tip

mecanic, fizic, chimic, biochimic sau biologic pe care le parcurge materia primă în
cursul transformării şi ajungerii la stadiul de produs.
Clasificarea proceselor tehnologice se face în funcţie de anumite criterii care ţin
cont, fie de punctul de vedere al inginerului, fie de cel al managerului.
Inginerul tehnolog, care exploatează procesele tehnologice, le clasifică după
următoarele criterii:
a) după modul de desfăşurare în timp se evidenţiază:
- procese tehnologice discontinue (produsul se realizează pe şarje);
- procese tehnologice continue (presupune o linie de utilaje, care
funcţionează fiecare la parametrii constanţi);
- procese mixte (realizează o parte a transformărilor în regim continuu şi o
alta în regim discontinuu).
b) după rolul în obţinerea produsului, produsele pot fi:

- principale (realizează transformarea propriu-zisă);
- auxiliare (concură la realizarea transformării fără a participa direct);
- de deservire (de logistică) – transport, depozitare, control.
c) după tipul transformării, se remarcă:

- tehnologii de transformare (utilizează procedee bazate pe schimbarea
structurii materiilor prime, prin transformări chimice, fizico-chimice);
- tehnologii de asamblare (reunirea părţilor în vederea obţinerii
produselor).
Caracteristica tehnologiilor de asamblare constă în diversitatea de tipuri de

tehnici şi de subansambluri care trebuie integrate într-un produs (ex. autoturismul).
Aceste criterii de clasificare ţin cont de punctul de vedere al inginerului care le
exploatează.
Pentru managerului firmei, care este preocupat ca întreprinderea să ocupe şi să

îşi menţină o poziţie dominantă pe piaţă, se folosesc pentru clasificare alte criterii, şi
anume:
1. După natura produsului se disting tehnologii:
- de produs, care vizează obţinerea pe o anumită cale a unui anumit produs;
- de proces, care vizează organizarea fazelor de producţie, oferirea unui
serviciu;
- de metode, care vizează tehnologii de cercetare, de marketing, de
informatizare.
2. După rolul în poziţionarea concurenţială a întreprinderii:

- tehnologii esenţiale;
- tehnologii de diferenţiere;
- tehnologii definitorii;
- tehnologii periferice.
Tehnologiile esenţiale sunt tehnologiile ce caracterizează domeniul industrial în

care se situează întreprinderea.
Ele sunt deţinute şi utilizate de toate întreprinderile similare.
Important este ca întreprinderea să le stăpânească şi să le exploateze la un nivel,
cel puţin comparabil, cu cel al celor mai buni concurenţi.
Tehnologiile de diferenţiere sunt tehnologiile pe care le stăpâneşte şi aplică doar
întreprinderea în cauză, tehnologii care îi permit să ofere alte produse şi servicii decât
concurenţii săi.
Exemplu
O întreprindere care furnizează produse pentru tratarea apelor uzate şi-a

propus să ofere beneficiarilor săi şi un sistem informatizat, care să le aleagă acestora
cea mai bună reţetă de tratare, în funcţie de compoziţia apei în acel moment.
O întreprindere, pentru a supravieţui şi a se impune, are neapărată nevoie de

asemenea tehnologii de diferenţiere, cu cât mai multe, cu atât mai bine. Rolul lor creşte
odată cu accentuarea climatului concurenţial în care funcţionează întreprinderea.
Tehnologiile definitorii sunt cele care prezintă un interes major pentru
întreprindere, ele sunt „inima” întreprinderii.
Tehnologiile periferice sunt cele care, deşi esenţiale pentru funcţionarea
întreprinderii, nu face obiectul preocupările acesteia.
De exemplu: gestionarea fondurilor este o tehnologie periferică pentru o
turnătorie de aliaje metalice, dar va fi o tehnologie definitorie pentru o bancă.
3. După nivelul de dezvoltare, se disting tehnologii:

- emergente (născânde);
- evolutive;
- mature;
- în declin;
- depăşite.
Tehnologiile emergente sunt cele care sunt puse la punct de puţină vreme, care
nu şi-au dovedit încă, nici calităţile şi nici defectele. S-ar putea ca ele să fie considerabil
mai bune decât cele utilizate în prezent, dar tot aşa de bine s-ar putea să fie un eşec.
Oricum, o „străpungere” tehnologică în domeniu va fi realizată pe seama
aplicării unei tehnologii emergente existente.
Este bine ca orice întreprindere să dispună de cel puţin de o asemenea
tehnologie, aleasă însă cu grijă.
Tehnologiile evolutive sunt cele care s-au impus deja, fără ca utilizarea lor să fie
generalizată. Studii asupra lor pot aduce încă îmbunătăţiri care să le facă şi mai eficiente.
Tehnologiile mature sunt cele care sunt utilizate în mod curent, care sunt bine
stăpânite şi care oferă, încă, rezultate satisfăcătoare. Ele reprezintă cea mai mare parte a
zestrei tehnologice a unei întreprinderi normale şi ele susţin, de fapt, activitatea acesteia.
Tehnologiile depăşite sunt cele care nu oferă, la nivelul de azi, cele mai bune
performanţe sub aspectul calităţii şi al costurilor de fabricaţie. Menţinerea lor în cadrul
întreprinderii nu se justifică, decât în mod excepţional, pentru cazurile când există o

investiţie deosebit de mare care nu este încă amortizată.
4. După nivelul de control, se disting:
- tehnologii controlabile;
- tehnologii necontrolabile.
Tehnologiile controlabile de către întreprindere sunt tehnologiile produselor care

sunt fabricate în exclusivitate în cadrul acelei întreprinderi.
Tehnologiile necontrolabile sunt cele controlate din exterior.
Exemplu
La o întreprindere constructoare de automobile, realizarea motorului sau

asamblarea caroseriei sunt tehnologii aflate sub controlul întreprinderii. Partea de
„aprindere” scapă însă controlului intern întrucât ea corespunde unor subansambluri
produse în exterior şi „importate” în vederea realizării montajului (baterie, dinam,
bujii, delcou). Pentru ca produsul final să fie de calitate, ambele tipuri de tehnologii
trebuie să se situeze la un nivel optim. Întreprinderea va realiza acest deziderat printr-
un control de calitate, bun, al producţiei pentru tehnologiile „controlate intern” şi prin
specificaţii bine precizate în contractele de achiziţie a subansamblurilor importate,
dublate de un control atent de calitate la intrarea în întreprindere.
1.4 Analiza potenţialului tehnologic al unei întreprinderi
Rezumat
Potenţialul tehnologic reprezintă valoarea resurselor tehnologice stăpânite de o

întreprindere în cadrul unei strategii globale şi într-un context concurenţial dat.
Analiza potenţialului tehnologic se face parcurgând următoarele etape:
inventarul tehnologiilor, analiza competitivităţii produselor, caracterizarea întreprinderii.
O metodă de estimare a potenţialului de competitivitate a tehnologiilor se
bazează pe analiza impactului schimbărilor de tehnologie asupra poziţiei strategice a
întreprinderii.
1.4.1 Determinarea potenţialului tehnologic al întreprinderii

Prin potenţialul tehnologic înţelegem valoarea resurselor tehnologice stăpânite
de o întreprindere în cadrul unei strategii globale şi într-un context concurenţial dat.
Autorul conceptului, economistul francez J. Morin, propune următoarea direcţie

a unei analize de potenţial tehnologic, sintetizată în figura 1.8.
Inventatorul tehnologiilor
Criterii
Matricea de evaluare Evaluarea Atuurile

a potenţialului atuurilor întreprinderii
tehnologic
Gradul de Matricea de evaluare a

interes al potenţialului produselor
tehnologiei realizate
Fig. 1.8 Analiza de potenţial tehnologic al întreprinderilor
1.4.1.1 Inventarul tehnologiilor

Primul pas îl reprezintă realizarea inventarului tehnologiilor existente în
întreprindere. Inventarul este o activitate cheie, căci de modul în care este el realizat
depinde toată analiza ulterioară. Se urmăreşte o listare a tehnologiilor, a competenţelor, a
know-how-urilor pe care le deţine întreprinderea, pornind de la concepţia produselor pe
care le realizează, continuând cu fabricaţia lor, până la comercializare, servicii în
garanţie şi în post garanţie.
Tehnologiile se vor înregistra în inventar conform clasificării după rolul lor în
poziţia concurenţială a întreprinderii (esenţiale, de diferenţiere, definitorii şi periferice)
ca şi în funcţie de nivelul lor de dezvoltare (emergente, evolutive, mature, în declin,
depăşite).
O structură echilibrată ar fi cea din figura 1.9 a, dar foarte adesea se întâlnesc
structuri ca cele din figura 1.9 b, ceea ce ar trebui să dea de gândit.
Fig. 1.9 Structura tehnologiilor existente într-o întreprindere: I – tehnologie emergentă, II – evolutivă, III
– matură, IV – în declin, V – depăşită
O imagine corectă asupra tehnologiilor existente trebuie să cuprindă şi

răspunsurile la întrebările următoare:
1. Unde se situează întreprinderea, în raport cu necesarul, faţă de:
- nr. de clădiri;
- suprafaţa totală ocupată;
- suprafaţa construită?
2. Care este nivelul utilajelor, sub aspectul:

- performanţelor;
- gradul de uzură;
- aşezării pe fluxul tehnologic (implicit volumul transportului intern);
- regimului de întreţinere (curativ sau preventiv)?
3. Cum se realizează stocarea:

- materiilor prime;
- produselor intermediare;
- produselor finite;
- coproduselor şi rebuturilor? Ce destinaţie li se dă acestora?
4. Cum se situează tehnologiile în raport cu protecţia mediului:

- sunt poluante?
- emisiile sunt sub control?
- modificarea emisiei de poluanţi se poate face prin schimbarea regimului
de lucru al utilajelor sau numai prin intermediul instalaţiilor speciale de
depoluare?
1.4.1.2 Analiza competitivităţii produselor

Cel de-al doilea pas constă în analiza competitivităţii produselor, privită prin
prisma tehnologiilor de realizare.
Pentru fiecare etapă de realizare a produsului, unde intervine o anumită
tehnologie, se construieşte o matrice care va conţine pe linii performanţele produsului,
iar pe coloane modul în care el reuşeşte să se impună pe piaţă. Valorile trecute în fiecare
căsuţă a matricei vor fi cuprinse între 0 (cea mai slabă) şi 3 (cea mai bună), conform
următoarei reguli:
0 = insuficient;
1 = mulţumitor pentru a fi acceptat pe piaţă;
2 = bine apreciat pe piaţă;
3 = foarte bun, evident mai bun decât al concurenţilor.
O asemenea matrice este prezentată în fig. 1.10:

Poziţionarea întreprinderii
Elast
Nota
Criterii de performanţă Cerinţe Imagine Concurenţi
P1 P2 …… P1 P2 …… C1 C2 ……
1. Caract. funcţionale
2. Preţ
3. Facilităţi
4. Cost exploatare
5. Fiabilitate
6. Întreţinere
7. Adaptabilitate
Competitivitatea nij
Fig. 1.10 Matricea de analiză a competitivităţii tehnologie-produs (pentru o tehnologie Ti şi un produs Pj)
Performanţele care se iau, de regulă, în considerare sunt:

- caracteristicile funcţionale;
- preţul;
- facilităţile de utilizare (uşurinţă de instalare, echipamente anexe,
posibilitate de utilizare şi în alte scopuri);
- costuri de exploatare;
- fiabilitate, mentenabilitate, disponibilitate;
- compatibilitate (capacitatea produsului de a se adapta unei configuraţii
externe date).
Fiecare din aceste caracteristici se vor evalua în raport cu:

- cererea pieţii;
- imaginea (prestigiul) întreprinderii;
- ofertele concurenţilor;
- coeficientul de elasticitate, definit prin influenţa unei modificări a
performanţei analizate asupra cererii de pe piaţă a produsului respectiv.
Se poate obţine astfel o notă a fiecărei caracteristici (sau criteriu de performanţă),

care se va trece în ultima coloană a fiecărei linii. Făcând, în final, o medie a valorilor din
ultima coloană găsim o notă care va defini competitivitatea tehnologiei Ti a produsului
Pj.
Notele obţinute pentru competitivitatea tehnologiei vor servi la alcătuirea unei
matrice (vezi fig. 1.11), care va furniza, în final, o notă care poziţionează tehnologia Ti la
nivelul întregii întreprinderi. Noua matrice va avea pe linii tehnologiile utilizate în
întreprindere (T1..Tn), iar pe coloane produsele (P1..Pm). În fiecare căsuţă a matricei se va
introduce nota obţinută în pasul anterior. Media liniei va furniza nota tehnologiei la
nivelul întreprinderii, notă care va fi corectată ţinând cont de următoarele considerente:
- măsura în care întreprinderea este capabilă să pună deplin în valoare
tehnologia respectivă;
- măsura în care exploatarea tehnologiei depinde sau nu de un singur

specialist (care ar putea pleca), de un singur furnizor de materii prime sau
de service;
- măsura în care întreprinderea este capabilă să îmbunătăţească tehnologia
respectivă;
- măsura în care tehnologia este protejată de brevete solide sau printr-un
nivel de tehnicitate inaccesibil concurenţilor.
Produsul Nota tehnologiei

P1 P2 …………………... Pj …………………... Pm
Tehnologia (val. medie)
T1 n11 n12 n1i n1m N1
T2 n21 n22 n2i n2m N2
………......
…………..
…………..
…………..
…………..
………………….. …………………... …………………...
Ti ni1 ni2 nii nim Ni

………......
…………..
…………..
…………..
………….
………………….. …………………... …………………...
Tk nk1 nk2 nki nkm Nk

Fig. 1.11 Matricea de caracterizare a tehnologiilor din întreprindere
În final, se vor obţine patru tipuri de tehnologii, situate într-o matrice pătrată 2x2
(fig. 1.12), pe care le vom denumi în raport cu interesele întreprinderii astfel:
- cai de bătaie;
- rentabilizare;
- probleme;
- abandon.
Gradul de interes al tehnologiei (0) Probleme (++) Caii de bătaie
→ - dezvoltare? - de susţinut
- formare cadre? - de adoptat
- recrutare cadre?
(-) Abandon (+) Rentabilizare

- nu se mai alocă resurse - sau realocarea resurselor
Atuurile întreprinderii →
Fig. 1.12 Matricea de evaluare a potenţialului tehnologic
Zona (++) „Caii de bătaie”
Atuurile întreprinderii sunt mari, iar perspectivele tehnologice generale sunt

bune, chiar dacă ele nu s-au afirmat încă deplin. Sunt tehnologii care susţin
întreprinderea, pe care aceasta le utilizează intensiv, ele fiind „caii de bătaie”. Va trebui
să li se aloce şi în viitor resurse financiare şi umane pentru a menţine, a consolida şi a
întări astfel poziţia întreprinderii.
Zona (+) Rentabilizare
Atuurile întreprinderii sunt puternice dar perspectiva pentru viitor este mediocră
sau chiar proastă. Dacă tehnologiile respective reuşesc, pe moment, să producă beneficii
imediate şi mari, ele vor mai fi păstrate. Oricum, resursele dirijate spre ele pentru
investiţii, dezvoltare, vor trebui treptat orientate spre alte tehnologii (emergente,
evolutive), care vor sfârşi prin a le înlocui.
Zona (0) Probleme
Atuurile întreprinderii sunt slabe, deşi, pe de altă parte, tehnologiile reprezintă

elemente puternice de atracţie. Cauzele pentru care întreprinderea nu stăpâneşte bine
tehnologiile din această categorie trebuie bine realizate, urmând ca apoi să se ia una din
următoarele decizii:
- întreprinderea este realmente interesată în a stăpâni tehnologia. Se vor
aloca resurse pentru cercetare-dezvoltare, atragere de specialişti, cursuri
de specializare, cumpărare de brevete etc., astfel încât, în final, tehnologia
să fie adusă în zona (++);
- tehnologia nu este bine stăpânită şi cel mai bine este să se renunţe la ea,
realocând resurse în alte direcţii.
Zona (-) Abandon
Nici întreprinderea nu stăpâneşte prea bine tehnologia, nici aceasta nu prea are
perspective. Singura soluţie este abandonarea ei şi înlocuirea cu altă tehnologie.
Analiza nu trebuie să confunde potenţialul unei tehnologii, care este o noţiune

orientată spre viitor, cu interesul pentru întreprindere, care vizează starea prezentă.
S-ar putea astfel ca o tehnologie din zona (0) să nu ofere niciun beneficiu pe
termen scurt, în timp ce o alta, chiar din zona (-) să aducă, pe moment, beneficii
importante contribuind la realizarea unor produse încă foarte rentabile.
1.4.1.3 Caracterizarea întreprinderii

Odată realizată caracterizarea şi poziţionarea tehnologiilor, se poate trece la
caracterizarea întreprinderii, în ansamblu. Caracterizarea este făcută în două planuri: cel
financiar-contabil şi cel tehnico-economic.
Cele două analize nu sunt deloc contradictorii, mai mult ele trebuie să fie
complementare pentru a putea furniza un diagnostic corect.
Principalii indicatori tehnico-economici care se iau în considerare sunt:
a) gradul de valorificare a materiei prime, definit ca raport între valoarea

adăugată (VA) şi volumul de activitate (A):
VA
GV = ; (1.1)
A
b) eficacitatea globală (Eg), definită ca raport între valoarea adăugată şi
numărul mediu de personal angajat (PA):
VA
Eg = ;
PA (1.2)
Eficacitatea globală se poate raporta, eventual, la fondul de salarii în loc de
personal angajat.
În figura 1.13 se prezintă un exemplu de situare a agenţilor economici în raport
cu eficacitatea globală, din domeniul fibrelor sintetice.
Eficacitate
globală Petrochimie
Filatură
Ţesătorie
Confecţii
Comerţ
Gradul de prelucrare
Fig. 1.13 Eficacitatea agenţilor economici din domeniul fibrelor sintetice
c) indicatorul de utilizare extensivă (Iue) se defineşte ca raport dintre

producţia efectivă (P) şi capacitatea de producţie (CP):
P
I ue = ; (1.3)
CP
Iue se poate defini şi prin raportul între timpul cât un utilaj a funcţionat efectiv
(Te) şi timpul maxim avut la dispoziţie din perioada considerată (Tm):
Te
I ue = ; (1.4)
Tm
Tm = Z c − ( Z se + Z R ); (1.5)
în care: Zc = numărul de zile calendaristice din perioada considerată;
Zse = numărul de zile de sărbători legale şi zile libere (sâmbete şi
duminici);
ZR = numărul de zile de reparaţii, revizii, întreţinere;
În România Iue se calculează pornind de la timp (relaţia 1.4), ceea ce pare mai
logic deoarece în prima versiune (relaţia 1.3) se presupune că toată producţia ar fi bună,
fără rebuturi, ceea ce nu este întotdeauna aşa.
0 < Iue <1, deşi frecvent se preferă exprimarea procentuală.
Se poate calcula şi procentul de „timpi morţi” care este egal cu (1 − I ue ) ⋅100 .
d) gradul de înnoire a echipamentului (Gie), care se determină ca raport

între investiţia medie anuală (I) şi volumul de activitate (A):
I
Gie = ; (1.6)
A
Investiţiile unei întreprinderi se pot clasifica în mai multe tipuri, fiecare având un
alt impact asupra volumului de activitate şi asupra beneficiilor imediate şi de
perspectivă.
Se poate vorbi de:
- investiţii concretizate în elemente fizice, materiale:
a) capacităţi noi de producţie;
b) construcţii cu caracter social;
c) investiţii pentru protecţia mediului.
- investiţii cu rezultate nemateriale:

a) activitatea de cercetare-dezvoltare;
b) cumpărarea de brevete, licenţe, know-how-uri;
c) studii de piaţă;
d) recrutare şi formare specialişti;

e) telecomunicaţii, birotică;
f) produse program pentru informatizare.
1.4.2 Estimarea potenţialului de competitivitate tehnologică

Fiecare întreprindere dispune, la un moment dat, de un anumit potenţial
tehnologic, care se manifestă printr-o anumită capacitate de a fi competitivă pe piaţă.
La Forumul European de Management de la Davos (Elveţia), în 1981, cabinetul
de consultanţă tehnico-economică Arthur de Little din SUA (cunoscut în literatura de
specialitate sub denumirea de ADL) a propus o metodă de estimare a potenţialului de
competitivitate a tehnologiilor. Aceasta se bazează pe analiza impactului schimbărilor
de tehnologie asupra poziţiei strategice a întreprinderii. Această analiză se realizează
pe baza unei matrice, care a fost întocmită în funcţie de poziţia concurenţială în raport cu
cerinţele pieţei şi capacitatea tehnologică de a le satisface, figura 1.14.
Gradul de atracţie al
puternic
Dileme Vedete
→
pieţii
Necazuri „Vaci de muls”

slab
slab puternic
Poziţia concurenţială
→
Fig. 1.14 Matricea ADL
Poziţia concurenţială se estimează în raport cu o sumă de criterii, cum ar fi:

- fracţiunea de piaţă stăpânită de întreprindere;
- gradul de control asupra tehnologiilor;
- costurile de producţie.
Pe de altă parte, maturitatea tehnologiilor reprezintă:
- potenţialul lor de creştere;
- stabilitatea riscurilor de nereuşită;

- capacitatea de a aduce repede încasări considerabile.
Orice schimbare tehnologică trebuie analizată pornind de la modificări pe care le
antrenează pe ambele axe.
Analiza propusă de ADL se bazează pe următoarele principii:

- fabricarea unui produs implică contribuţia mai multor tehnologii
distincte;
- tehnologiile implicate au contribuţii diferite în raport cu poziţionarea
concurenţială;
- fiecare tehnologie are un ciclu de viaţă, care poate fi scurtat prin apariţia
unor tehnologii mai performante sau poate fi prelungit prin îmbunătăţiri
posibile pe seama introducerii progresului tehnic;
- concurenţii stăpânesc în mod diferit tehnologiile implicate şi controlul
asupra unei singure tehnologii noi şi performante poate duce la un avantaj
concurenţial notabil;
- orientarea strategică trebuie stabilită ţinând cont, atât de poziţia pe piaţă a
produsului, cât şi de tehnologiile implicate în realizarea lui.
Pentru aplicarea în practică a acestor principii s-au propus o serie de reguli:
- tehnologiile cheie trebuie tratate cu maxim de atenţie;
- să existe preocupare pentru introducerea a cel puţin unei noi tehnologii
emergente;
- se vor evita tehnologiile emergente care implică:
1. timp de punere la punct foarte lung;
2. un grad de risc foarte pronunţat;
3. un potenţial incert.
Aceste trei restricţii se recomandă să fie cuantificate pentru variantele de
tehnologii analizate, căpătând valori normalizate la unitate. Se înmulţesc, pentru fiecare
variantă, valorile atribuite celor trei criterii. Varianta care va avea punctajul cel mai mare
va fi aleasă.
Exemplu:
Se consideră două variante între care trebuie optat, V1 şi V2. Varianta V1 are
factorul timp 0,4 (deci V2 va avea 0,6, ceea ce înseamnă că timpul de realizare este mai
scurt), factorul de risc este 0,7 (fiind mai „sigură” sub aspectul posibilităţii de reuşită
faţă de V2 care va avea 0,3) şi potenţialul de îmbunătăţi substanţial poziţia
concurenţială în caz de reuşită de 0,55 (faţă de 0,45 pentru V2).
Se calculează pentru varianta V1, nota totală N1:
N1= 0,4·0,7·0,55 = 0,154;
Pentru varianta V2, nota totală este N2:
N2=0,6·0,3·0,45 = 0,081;
Rezultă că se va adopta varianta V1 (N1>N2) pentru că are o şansă de reuşită
aproape dublă faţă de V2.
În concluzie, factorii externi (piaţa, concurenţii, noutăţile apărute) joacă un rol

important în alegerea politicii care să menţină şi să îmbunătăţească poziţia strategică a
întreprinderii într-o configuraţie concurenţială. Însă, principalul factor îl constituie
activitatea de căutare a noului desfăşurată în interiorul întreprinderii, activitatea de
cercetare-dezvoltare (R&D).
1.4.3 Variaţia potenţialului tehnologic al întreprinderii

Evoluţia continuă a tehnologiilor, a concurenţilor, a cererii pieţii fac însă ca
potenţialul să varieze considerabil în timp. În figura 1.15 se prezintă o asemenea situaţie.
În figură se prezintă costurile de fabricaţie a unui produs în cadrul a două
întreprinderi: A şi B.
În momentul N, întreprinderea A produce mai ieftin, probabil datorită faptului că
a început producţia mai devreme.
Fig. 1.15 Variaţia în timp a competitivităţii

Întreprinderea B, situată într-o poziţie defavorizantă, va acţiona mai energic în

sensul scăderii costurilor, ceea ce poate determina ca la momentul N+n întreprinderea B
să fie mai bine plasată sub aspect competitiv. Exemplul poate fi considerat simplist dar
este real şi se întâlneşte uimitor de frecvent.
Scăderea costurilor de fabricaţie şi implicit poziţionarea mai bună sub aspect
concurenţial se datorează următoarelor două cauze principale:
- efectul experienţei în fabricarea produsului, care face ca pentru un acelaşi
produs costul de fabricaţie să scadă în timp (curba „de învăţare” sau „de
experienţă”);
- efectul progresului tehnic, care face ca, la costuri de fabricaţie egale,
performanţele produselor sa fie din ce în ce mai bune.
Capitolul 2 – Întreprinderea şi procesul inovării
Capitolul 2
ÎNTREPRINDEREA ŞI PROCESUL INOVĂRII
Rezumat
Inovarea industrială se defineşte ca fiind transferul unei idei noi sau a unui nou
concept până la stadiul final al unui nou produs acceptat de piaţă.
Creativitatea reprezintă capacitatea de identifica legături noi între elementele
aparent fără legătură între ele, ca fiind punctul de plecare a inovării.
Inovarea industrială este influenţată de factori care favorizează activitatea de
inovare şi de factori care frânează această activitate.
Tipurile de inovare industrială se clasifică în funcţie de obiectul inovării (de
produs, de proces), după gradul de intensitate tehnologică (de ameliorare, de adaptare,
de ruptură) şi după impactul asupra industriei şi după gradul de influenţare a pieţei (de
fond,nişe comerciale,curentă, revoluţionară).
Generarea de idei noi este favorizată de o serie de tehnici şi metode de stimulare
a creativităţii(metode intuitive, analitice, de lucru, asociative sau deductive, metode
fundamentale de creaţie).
Un rol important în inovarea industrială îl joacă cercetarea dezvoltarea.
Cercetarea poate fi fundamentală, aplicativă şi de dezvoltare. Activitatea de
R&D este influenţată de numeroşi factori interni şi externi, care o pot favoriza sau frâna.
Operaţia de lansare a unui produs nou decurge în trei faze: identificarea
oportunităţilor de a realiza ceva nou, realizarea noului şi transpunerea în practică.
Prognoza se defineşte ca fiind evaluarea probabilă a evoluţiei calitative şi
cantitative a unui domeniu într-un interval de timp şi stabilirea evoluţiilor şi stărilor
posibile ale domeniului, cu scopul de a face faţă schimbărilor existente şi a celor
previzibile, de a aprecia consecinţele de viitor ale deciziilor luate în prezent.
Prognoza poate fi tehnologică, economică şi socială.
Tehnicile de prognoză pot fi cantitative (tehnici de regresie, metode de prognoză
prin filtraj adaptiv) şi calitative (metoda curbelor logistice, spaţiul transferurilor de
tehnologie, metoda scenariilor).
2.1 Cauzele care determină inovarea la nivelul întreprinderii
Presiunea concurenţială obligă întreprinderile să caute permanent soluţiile care le

permit o poziţie cât mai bună pe piaţă, politică ce constituie condiţia esenţială de
existenţă a întreprinderii.
Dintre factorii principali, care determină o întreprindere, la un moment dat, să-şi
diversifice producţia şi mai ales să promoveze noul, se pot evidenţia:
a) nevoia imperativă de a dezvolta sau măcar păstra poziţia ocupată de

întreprindere pe piaţă; este factorul cel mai important. Practic toate
întreprinderile se preocupă de păstrarea poziţiei ocupate şi lărgirea
segmentului deţinut din piaţă.
b) cererea pieţii de a-şi diversifica producţia. Majoritatea întreprinderilor se
preocupă de diversificarea în domeniul pe care îl stăpânesc şi doar arareori
este vorba de o schimbare a profilului. În general, întreprinderile par mai
tentate să-şi diversifice produsele decât să-şi diversifice tehnologiile de
realizare a produselor. Cel mai adesea se apelează la forţele interne pentru o
diversificare a produselor şi la achiziţii externe în rest, mai ales atunci când
este vorba de o schimbarea a profilului întreprinderii.
c) obligativitatea de a se alinia la normative impuse de Guvern, legislaţie,
cerinţe sociale. Normele cel mai frecvent modificate în ultimii ani sunt cele
referitoare la protecţia mediului. Pe planul produselor oferite pe piaţă,
normele de protecţie a mediului nu afectează toate ramurile industrial. Cele
mai afectate sunt cele ale industriei chimice şi farmaceutice şi a
automobilului. În cazul altor ramuri, cele care sunt puternic afectate de
normele stricte de protecţie a mediului sunt mai ales tehnologiile (şi nu
produsele). Mai apar restricţii determinate de standardizare sau, mai frecvent,
de noile măsuri de protecţie a consumatorului, care merg mult mai departe
decât la stabilirea mai strictă a unor termene de garanţie.
d) nevoia de a face faţă unei scăderi a ofertei sau scumpiri a materiilor
prime. Este vorba de scumpirea energiei, care a obligat întreprinderea să îşi
schimbe, atât tehnologiile, cât să îşi reproiecteze produsele.
e) recesiunea pe care o cunosc economiile ţărilor dezvoltate pe parcursul
ultimilor ani a determinat întreprinderile să fie reticente în a se lansa în
investiţii mari pe termen lung (aşa cum presupun schimbările de tehnologie).
Ele au preferat, cel mai adesea, inovaţiile care s-au materializat repede în
produse îmbunătăţite şi în modificări „din mers” ale proceselor tehnologice
existente.
2.2 Creativitate şi inovare
2.2.1 Definirea creativităţii şi a inovării

Creativitatea reprezintă capacitatea de a identifica legături noi între elemente
(obiecte, evenimente, legi) aparent fără legătură între ele. Creativitatea implică
întotdeauna aducerea unui element de noutate şi ea este punctul de plecare a inovării.
Inovarea industrială se defineşte ca fiind transferul unei idei noi sau a unui
concept nou până la stadiul final al unui produs, proces sau activitate de service
acceptate pe piaţă.
Cel mai adesea inovarea industrială porneşte de la cercetarea aplicativă (iar
uneori chiar de la cea fundamentală) continuă cu proiectarea şi cu transpunerea
industrială (care este faza cea mai costisitoare) încheindu-se cu producţia şi desfacerea
către beneficiari. Dincolo de cercetare şi proiectare, ducerea la bun sfârşit a proiectului
presupune, practic, colaborarea tuturor serviciilor întreprinderii.
De cele mai multe ori se vorbeşte de „creativitate şi inovare”, pe de o parte
pentru că ele se condiţionează una pe alta, găsirea răspunsurilor la toate problemele ce
apar într-un proces de inovare solicitând creativitate, iar pe de altă parte, pentru că cele
două activităţi au cel mai adesea nevoie de aceleaşi condiţii pentru a se dezvolta în
cadrul unei întreprinderi.
Pentru ca procesul de creativitate să se desfăşoare în condiţii bune este necesar
să existe:
- o circulaţie bună a informaţiei (găsirea elementelor disparate care
trebuie puse în comun). Întreprinderea poate facilita circulaţia prin
crearea unui sistem instituţionalizat, şedinţe, sesiuni interne de
comunicări, schimburi de personal între serviciile implicate etc.;
- cunoaşterea bună a pieţii şi a cerinţelor ei;
- un contact strâns cu comunitatea ştiinţifică (sursa noilor cunoştinţe din
domeniul fundamental);
- acceptarea ideilor „ciudate” la care cei ce le-au emis ţin foarte mult;
- crearea unor echipe mici, fiecare conţinând câteva persoane cu mintea
foarte deschisă (inventivi);
- o bună motivaţie a celor ce se preocupă de creativitate ceea ce

presupune întotdeauna şi un sprijin larg din partea conducerii
întreprinderii;
- asigurarea unei „formări” a oamenilor în sensul creativităţii.
Inovarea industrială este condiţionată şi ea de o serie de factori specifici, cum ar

fi:
- o strategie clară a întreprinderii;
- obiective clar formulate;
- o finanţare corectă dublată de un management bun al întregii activităţi de
inovare;
- existenţa unei echipe competente care să poată rezolva problemele care
apar pe tot traseul parcurs de noul proiect;
- existenţa unei proceduri clare şi corecte de evaluare a rezultatelor şi a
muncii oamenilor angajaţi;
- existenţa unui climat concurenţial, atât în interiorul întreprinderii cât şi
din exteriorul său.
2.2.2 Factorii care influenţează inovarea industrială

Activitatea de inovare este influenţată, direct sau indirect, de peste o sută de
factori care pot fi grupaţi în două categorii:
- factorii care încurajează activitatea de inovare din întreprindere;
- factorii care frânează activitatea de inovare din întreprindere.
a) Factorii care încurajează activitatea de inovare

Aceştia pot fi evidenţiaţi prin:
- activitatea de introducere a noului este susţinută şi încurajată de
conducerea întreprinderii. O conducere care nu încurajează introducerea
noului poate foarte uşor să distrugă o întreprindere, altfel bine situată;
- existenţa în interiorul întreprinderii a unor oameni cu un ridicat potenţial

ştiinţific şi tehnic, atât în cadrul serviciului R&D, cât şi în celelalte
servicii şi nu în ultimul rând, chiar în secţiile direct productive;
- o legătură strânsă cu clienţii, care pot să sugereze numeroase înnoiri
folositoare, atât lor cât şi firmei producătoare;
- o fixare şi delimitare clară a obiectivelor întreprinderii, care să permită
canalizarea eficientă a eforturilor de înnoire;
- existenţa unor studii de prognoză, atât în domeniul tehnologic, cât şi în
cel al marketingului, care să permită întreprinderii să aleagă în mod
realist direcţiile de înnoire;
- o politică de concentrare a resurselor întreprinderii pe un număr
restrâns de proiecte de inovare, cărora să li se poată asigura evoluţia
rapidă spre forma finală, produs nou sau tehnologie nouă. Este vorba, în
general, de politica firmelor mici şi mijlocii, care nu îşi pot permite o
abordare foarte largă a temelor R&D, din lipsă de fonduri şi de personal;
- alcătuirea unor echipe interdisciplinare însărcinate cu introducerea
elementelor de inovare. Conducerea acestor echipe trebuie încredinţată
unor oameni care, pe lângă o calificare înaltă, este imperativ necesar să
fie deschişi spre nou, în primul rând să fie ei înşişi capabili de a genera
idei noi.
b) Factorii care frânează activitatea de inovare a întreprinderii

Dintre aceştia pot fi evidenţiaţi:
- o concentrare excesivă a eforturilor asupra îmbunătăţirii produselor
şi/sau tehnologiilor, care există deja în întreprindere. Desigur că o
uşoară perfecţionare a ceva existent şi bine cunoscut este soluţia cea mai
simplă şi cu cele mai multe şanse de succes, dar politica „paşilor mici”
riscă să se materializeze printr-o „pierdere a plutonului”;
- recesiunea economică. Recesiunea, pe de o parte, limitează drastic
fondurile pe care întreprinderea le poate aloca înnoirilor. Pe de altă parte,
şi piaţa este mai puţin activă, cererea generală scade, riscurile pe care
întreprinderea şi le asumă şi care sunt inerente oricărei înnoiri cresc

considerabil;
- teama conducerii întreprinderii de a se implica în acţiuni care comportă
un anumit grad de risc. O asemenea situaţie a fost (şi în bună măsură mai
este) tipică pentru România şi probabil pentru orice economie etatizată şi
neconcurenţială;
- îndepărtarea întreprinderii, în urma procesului de înnoire, de vechiul său
domeniu;
- lipsa de entuziasm a firmelor mari de a se antrena în proiecte care, la
prima vedere, nu par a fi foarte importante pentru firmă. În general
firmele mari sunt mai puţin mobile faţă de cele mici şi trebuie argumente
foarte solide pentru a le determina să se abată de la planurile lor pe
termen mediu şi lung. Deşi ele şi-ar putea permite mai uşor să îşi asume
riscul unui asemenea proiect, de regulă, nu o fac. Rezultatul este că o altă
firmă, mică, reuşeşte „străpungerea” (sau piere);
- incertitudini privind evoluţia materiilor prime sau a cererii noului produs
(exemplu: domeniul energetic – preţul la petrol şi gaze; aspecte privind
energia nucleară);
- dificultăţi de comunicare şi de informare, determinate, pe de o parte, de
specializarea excesivă a fiecărui domeniu ştiinţific, iar pe de altă parte şi
de interconexiunile tot mai puternice dintre ele.
Din analiza unor studii de caz a rezultat că factorii care contribuie cel mai mult
la succesul unui proiect cu caracter inovator sunt:
- existenţa în cadrul întreprinderii a unui personal calificat pentru a
rezolva toate problemele ce apar, de la stadiul de cercetare până la
transpunerea industrială a proiectului;
- implicarea serviciului de cercetare în toate fazele noului proiect, de la
decizia de adoptare a acestuia până la realizarea producţiei de serie;
- o comunicare eficientă şi o cooperare reală între toate serviciile
implicate;
- susţinerea permanentă din partea conducerii întreprinderii;
- existenţa unor studii corecte de prognoză a evoluţiei pieţelor şi a cererii

de aici;
- capacitatea de a accepta idei venite din afara serviciilor direct implicate
în luarea deciziilor de înnoire şi în transpunerea în practică a acestor
decizii.
Pe de altă parte, principalii factori care pot frâna introducerea noului ar fi:
- dificultăţi care apar la trecerea de la faza laborator la faza industrială a
proiectului;
- inerţia pieţii de a accepta noul;
- lipsa unui sistem eficient de circulaţie a informaţiei, atât între serviciile
implicate în lansarea noului, cât şi între acestea şi exterior.
Având în vedere aceste categorii de factori, se pot identifica trei strategii posibile
între care firma poate opta:
- reducerea costurilor în raport cu concurenţa;
- realizarea unor produse diferite de cele ale concurenţei;
- concentrarea pe un anumit segment de piaţă.
Indiferent de opţiunea aleasă, există o sumă de riscuri care apar întotdeauna şi

care trebuie avute în vedere. Cele mai importante dintre ele ar fi:
- incapacitatea de a pune în practică strategia aleasă sau incapacitatea de a
susţine modificările pe care ea le impune pe tot parcursul „perioadei de
tranziţie”;
- diminuarea avantajului concurenţial pe care ni-l oferă strategia de bază
utilizată până acum şi pe care urmează să o schimbăm.
Ţinând cont de modul cum întreprinderile sunt dispuse să răspundă la elementele

prezentate, întreprinderile se pot împărţi în patru categorii:
- întreprindere închisă;
- întreprindere stabilă;
- întreprindere deschisă;
- întreprindere inovantă.
Principalele caracteristici ale acestor categorii de întreprinderi se prezintă în

tabelul 2.1.
Tabelul 2.1
Caracteristicile diferitelor categorii de întreprinderi

Tipul întreprinderii
Închisă Stabilă Deschisă Inovantă
Criterii
răspunde la o activă în raport este permanent
Comportare opusă la nou
nouă cerinţă cu noul „în faţă”
mică, inovare moderată, înaltă, inovare slabă, inovare
Eficienţă
slabă inovare redusă moderată susţinută
neentuziast faţă susţine
Mod de conducere opus la nou acceptă noul
de nou permanent noul
parţial
Structură birocratică parţial birocratică de tip colegial
birocratică
2.2.3 Tipuri de inovare industrială

Inovarea industrială poate fi privită din mai multe puncte de vedere:
- după obiectul ei;
- după gradul de intensitate tehnologică;
- după impactul asupra industriei şi după gradul de influenţare a pieţei.
a) după obiectul ei
- inovare de produs;
- inovare de proces.
Inovarea de produs:
- schimbarea de concepţie, care se bazează pe o idee nouă, ce se sprijină sau nu pe
o tehnologie nouă.
În domeniul aviaţiei, helicopterul reprezintă un produs nou în

raport cu avionul, bazat pe o idee nouă. O fabrică de avioane poate
oricând produce helicoptere, tehnologia este (în principiu) aceeaşi. Pe de
altă parte, un avion cu reacţie diferă de un avion clasic prin motoare
care au la bază o tehnologie nouă.
- realizarea produsului utilizând alte materiale sau componente;
Utilizarea de materiale noi poate avea efecte diferite, cele mai

importante fiind:
ieftinirea produsului (de exemplu prin înlocuirea metalului cu
plastic);
creşterea performanţelor produsului (la săritura cu prăjina s-a
câştigat circa 1 metru atunci când prăjina de lemn a fost înlocuită
cu una din fibre de carbon);
obţinerea unor funcţii noi ale produsului (înlocuirea materialelor
din care este construit cockpit-ul maşinilor de formula 1 l-a făcut
nedeformabil la şoc, iar înlocuirea materialelor din care este
confecţionat combinezonul pilotului l-a făcut pe acesta
invulnerabil şi la foc).
- un nou design, care adesea înseamnă de fapt mai mult decât o simplă schimbare
de formă sau de aspect, el poate implica aspecte ergonomice sau modificări de
fabricaţie;
Designul automobilelor se face, de exemplu, luând în consideraţie

mai multe criterii, adesea contradictorii:
aerodinamicitatea (care ar conduce la o mai bună ţinută de
drum şi un consum mai mic de benzină);
suprafaţa vitrată (care oferă un plus de confort pasagerilor);
rezistenţa la şocuri;
aspectul specific firmei.
- noi servicii care însoţesc produsul sau găsirea de noi utilizări produsului, ca atare
sau cu modificări minime; dacă aşa ceva reuşeşte, acesta poate fi începutul unei
noi serii în care ulterior se regăsesc celelalte tipuri de inovare citate mai sus.
Unul din principalii factori care au determinat impunerea

microcalculatorului IBM-PC ca standard în informatică l-a reprezentat
cantitatea şi calitatea soft-ului oferit o dată cu calculatorul. Aceeaşi
situaţie se mai întâlnise o dată, soft-ul fiind cel ce a impus şi a menţinut
câţiva ani buni pe piaţă calculatorul SINCLAIR-SPECTRUM.
Inovarea de proces vizează aspecte interne ale întreprinderii, căreia îi

îmbunătăţesc astfel performanţele. Este vorba de modificări ale proceselor de fabricaţie,
determinate de o nouă investiţie, de perfecţionarea materialelor existente, de

valorificarea experienţei dobândite pe parcurs. Inovarea de proces, care uneori nu este
percepută în mod explicit de beneficiar, aduce întotdeauna întreprinderii mari foloase în
lupta concurenţială deoarece îi permite, fie obţinerea unor costuri mai mici, fie obţinerea,
la aceleaşi costuri, a unor produse mai performante.
Un exemplu tipic din prima categorie este reprezentat de

tehnologia LD de obţinere a oţelului. Oţelul LD nu era cu nimic diferit de
cel obţinut prin metoda SIEMENS-MARTIN dar era cu 5 $ / tonă mai
ieftin.
Tot inovarea de proces este cea care a permis evoluţia calculatorului PC
de vechiul 8086 la noul născut TTX (care de fapt au structuri întru totul
similare, diferind prin microprocesor, din ce în ce mai puternic, pe
măsură ce tehnologia de realizare a circuitelor imprimate a evoluat (de
altfel cifra sau sigla din nume este tocmai cea a microprocesorului), dar
şi prin mărimea memoriei ram şi a HDD-ului, creşte determinate tot de
tehnologie.
Dacă inovarea de produs atrage întotdeauna după sine o modificare a procesului

de fabricaţie (ne trebuie alt utilaj pentru a realiza carcasa de tablă sau de plastic a unui
aspirator de praf, un alt flux tehnologic pentru un avion sau un helicopter), inovarea de
proces poate viza unul şi acelaşi produs. Cel mai adesea însă ea creează premisele unor
îmbunătăţiri, chiar dacă acestea apar uneori ceva mai târziu.
Analizând comparativ cele două moduri de inovare constatăm că majoritatea
realizărilor vizează produsul, deşi activitatea de R&D (cercetare-dezvoltare) este
orientată mai degrabă spre proces.
b) după gradul de intensitate tehnologică
- inovare de ameliorare;
- inovare de adaptare;
- inovare de ruptură.
Cele mai simple sunt inovaţiile de ameliorare, care fac ca un produs existent să
devină din ce în ce mai bun, prin modificări ale unor soluţii constructive, înlocuirea unor
materii prime, apelarea la tehnologii mai performante. Asemenea inovaţii apar în mod
continuu, în zilele noastre rareori se întâmplă ca un produs cumpărat azi să fie identic cu
unul cumpărat cu 4..5 ani în urmă.
Un exemplu este din nou cel al PC-urilor, care se îmbunătăţesc

aproape din 6 în 6 luni. Un altul ar putea fi cel al automobilelor. Dacă
facem abstracţie de echipamentul electronic al ultimelor modele, practic
automobilul este principial neschimbat de prin 1930, dar a suferit foarte
multe „mici” îmbunătăţiri.
Inovaţiile de adaptare sunt cele care, menţinând principiile de bază ale

produsului, realizează un salt calitativ important, prin modificarea majoră adusă unuia
sau mai multor subsisteme ale sale.
Avionul cu reacţie poate fi considerat ca o inovaţie de adaptare

faţă de cel cu elice, deoarece el permite o viteză de croazieră practic
dublată. La fel, trenul TGV (Train en Grand Vitesse) care circulă pe
liniile ferate franceze din 1985 şi care are o viteză medie de parcurs ce
depăşeşte 250 de Km/oră.
Inovaţiile de ruptură sunt cele care schimbă total sistemul, pornind de la alte
principii, ceea ce le permite obţinerea unor performanţe net superioare.
Înlocuirea cablurilor de cupru din circuitele telefonice cu cabluri

din fibră optică este o inovaţie de adaptare. Aşa este şi introducerea
telefoniei mobile. In schimb, o telefonie care să permită o transmisie
concomitentă audio şi video va fi o inovaţie de ruptură.
La fel, înlocuirea transportului pe cale ferată cu cel cu
autocamioane de mare capacitate este tot o inovaţie de ruptură.
Fig. 2.1 Rezolvarea unei tehnologii plafonate prin perfecţionare sau înlocuire
În figura 2.1, sunt reprezentate cele trei tipuri de inovare. Performanţele unei
tehnologii se îmbunătăţesc continuu, dar există întotdeauna un prag care nu poate fi
depăşit. Uneori, apare o inovaţie de adaptare care elimină unul din factorii plafonaţi şi
permite o relansare a tehnologiei, profitând de toată infrastructura existentă (calea ferată
pentru trenul TGV, aeroporturile pentru avioanele cu reacţie etc.). Cel mai adesea însă,
plafonarea se rezolvă prin apelarea la o tehnologie cu totul nouă (LD în cazul oţelului,
camionul de mare tonaj la transportul mărfurilor etc.)
c) după impactul asupra industriei şi după gradul de influenţare a pieţei
- inovarea de fond (sinteză a unor noi tehnologii sau a unor noi nevoi;
De exemplu, tehnologia de înregistrare analogică a sunetului a

fost o inovare de fond, aşa ceva nu fusese nicicum posibil înainte. iniţial
înregistrarea s-a făcut mecanic pe discuri, apoi s-a trecut la înregistrarea
magnetică pe bandă.
- descoperirea unei nişe comerciale (recombinarea de elemente cunoscute pentru a

crea ceva nou, solicitat de piaţă);
Trecerea de la magnetofon la casetofon a fost o inovaţie de nişe
comercială, deoarece caseta, mult mai comod de mânuit, a făcut sistemul
mult mai accesibil neprofesioniştilor, lărgind mult sfera utilizatorilor. A
doua inovaţie de nişe comercială în domeniu a fost inventarea walkman-
ului, casetofonul portabil. În ambele cazuri inovarea a fost minoră sub

aspect tehnologic, ea a avut în schimb un efect comercial imens.
- inovaţia curentă (îmbunătăţirea unui produs existent);
Rămânând în cadrul aceluiaşi exemplu, realizarea de benzi hi-fi

(high fidelity) a fost o inovaţie curentă. La fel descoperirea de noi
suporturi magnetice pentru banda de casetofon, sistemul auto-reverse etc.
- inovaţia revoluţionară (schimbarea modului de realizare, cu păstrarea funcţiei şi

clientelei);
Apariţia CD-ului este, în raport cu banda magnetică, o inovaţie

revoluţionară. Ea păstrează funcţia (conservarea şi redarea sunetului) şi
clientela, dar acelaşi suport este mai mare). De fapt şi apariţia benzii de
casetofon a fost tot o inovaţi revoluţionară în raport cu placa de patefon,
transformată apoi în disc microsillon (placă de vinil) printr-o inovaţie
curentă.
În figura 2.2, se prezintă succesiunea modurilor de inovare după impactul asupra

industriei şi după gradul de influenţare a pieţei.
Fig. 2.2 Succesiunea modurilor de inovare

2.3 Tehnici de creativitate şi inovare
Unul din factorii care are o influenţă majoră asupra procesului inovării este
omul.
Creativitatea este un atribut al omului, care trebuie să ştie să se abată de la „căile
bătătorite”. Un individ creativ trebuie să fie capabil să identifice problemele ce aşteaptă
a fi rezolvate, să vină cu idei care să ajute la rezolvarea lor şi apoi să le rezolve efectiv.
Pentru a transforma oamenii obişnuiţi în oameni inovatori s-au elaborat o serie
de tehnici şi metode de stimulare a creativităţii, care favorizează generarea de idei noi
sau care uşurează găsirea celor mai bune soluţii cu caracter de noutate.
În cadrul acestor metode se pot distinge următoarele grupe:

− metode intuitive;
− metode analitice;
− metode de lucru asociative;
− metode de lucru deductive;
− metode fundamentale de creaţie.
2.3.1 Metode intuitive
2.3.1.1. Metoda Brainstorming (asaltul de idei)

Este metoda cea mai frecvent evocată, chiar dacă ea nu este încă atât de mult
folosită în ţara noastră. A fost concepută de Alexander Osborne de la Universitatea
Buffalo, la începutul anilor ’50.
Principiile care stau la baza acesteia sunt:

− nu există restricţii privind emiterea ideilor; orice idee este luată în evidenţă,
considerându-se că nu poate fi găsită calitatea, decât dacă se caută mai întâi
cantitatea de idei (principiu “cantitatea naşte calitate” 1);
1
Crum L.W. – Ingineria valorii, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1976, pag.88
− complementaritatea (de vârstă, specialişti, temperamente) conferă colectivului o

eficienţă deosebită în elaborarea ideilor;
− grupul poate fi considerat ca un rezervor de idei; el acţionează ca un stimulent
pentru fiecare dintre participanţi. O idee, chiar deplasată, este reţinută, fără a fi
criticată, întrucât ea poate sugera celorlalţi membri ai grupului, idei valoroase.
Critica ideilor este cu desăvârşire interzisă;
− se poate obţine un număr dublu de idei bune (în acelaşi interval de timp) dacă se
amână emiterea unei judecăţi asupra unei probleme până după întocmirea unei
liste care include toate soluţiile posibile elaborate (principiul “amânarea
judecăţii”).
Soluţia finală poate fi rezultatul a trei modalităţi de obţinere a ideilor şi
soluţiilor intermediare:
- calea progresiv-liniară (din raţionament în raţionament o idee generează o alta);
- catalitică (prin analogie şi opunerea permanentă a ideilor şi analiza lor
individuală, fără evaluare, se acceptă toate ideile, chiar şi cele neobişnuite,
absurde);
- mixtă – este o combinaţie a căii progresiv-liniare cu cea catalitică.
Varianta simplificată cuprinde următoarele etape:

- pregătirea reuniunii;
- desfăşurarea reuniunii;
- evaluarea ideilor.
a) Pregătirea reuniunii cuprinde activităţile de programare a acesteia, stabilirea şi

organizarea corespunzătoare a locului de desfăşurare, asigurarea materialului de
înregistrare exactă şi completă a discuţiilor, selecţia şi constituirea grupului, prezentarea
de către lider (animator) a problemei de rezolvat (chiar cu câteva zile înainte de
convocarea reuniunii, pentru a oferi posibilitatea de reflectare asupra problemei supuse
dezbaterii).
b) Desfăşurarea reuniunii este etapa la care participă liderul, 1-2 secretari (care asigură
materialul de înregistrare sau notează şi numerotează ideile), 5 membri cu o bogată
experienţă în brainstorming şi 4-5 invitaţi, specialişti în problema pusă în discuţie. Este
indicat ca cei 6-13 membri ai grupului să fie aşezaţi astfel încât să se vadă (la o masă
rotundă sau ovală). Toate ideile emise sunt notate sau înregistrate, fără nici un fel de
reţinere sau cenzurare.
Această etapă poate dura, în funcţie de complexitatea problemei, între 20 minute şi 3
ore.
c) Evaluarea ideilor este etapa ce poate avea loc la 2-3 zile de la data desfăşurării
reuniunii. Se recomandă ca la această etapă să participe un alt grup de experţi, mai redus
ca număr, cu o gândire puternic convergentă, care vor selecţiona şi clasifica ideile pe
categorii: idei realizabile şi cu aplicabilitate imediată, idei realizabile într-un timp mai
îndelungat şi idei neaplicabile. Soluţiile astfel clasificate sunt apoi analizate şi evaluate.
În aplicarea metodei brainstorming, pentru a rezolva probleme prin analiza

valorii trebuie asigurate o serie de condiţii:
- grupul trebuie să aibă o structură eterogenă, compusă din specialişti
(economişti, ingineri, chimişti etc.);
- asigurarea unui climat creativ;
- reuniunea trebuie condusă de un lider dinamic şi competent.
Metoda brainstorming este o metodă simplă şi universal integrabilă în structura

celorlalte metode.
O variantă a brainstormingului o constituie “Tehnica carnetului colectiv”, care
oferă mai mult timp pentru documentare şi reflecţie asupra problemei în dezbatere.
Fiecare membru al grupului notează, pe un carnet, timp de o lună, ideile sale referitoare
la rezolvarea unei probleme, face un rezumat al ideilor principale şi apoi predă carnetul
conducătorului grupului de creativitate. Acesta, la rândul lui, efectuează o sinteză a
ideilor principale, pe care, împreună cu carnetele participanţilor, le supune dezbaterii în
grup. În urma discuţiilor se prefigurează şi se selectează cele mai bune idei privitoare la
rezolvarea problemei.
2.3.1.2. Metoda Delphi

A fost pusă la punct în anii 1964-1965 de către O.Helmer şi colaboratorii săi în
cadrul unui program de cercetare al trustului american Rand Corporation din Santa
Monica, statul California.
Principala caracteristică a acestei tehnici o constituie utilizarea feed-back-ului de
opinie.
Metoda necesită parcurgerea mai multor runde.
Într-o primă rundă, fiecărui membru al colectivului de specialişti (colectivul nu
este întrunit) i se înmânează spre completare câte un chestionar, ce cuprinde întrebări
privitoare la îmbunătăţirea relaţiei valoare de întrebuinţare-cost pentru produsul supus
analizei (în funcţie de caz – prestare serviciu, organizare, comerţ, transport etc.).
Intervalul de timp stabilit pentru completare va fi în funcţie de amploarea şi
complexitatea problemei. După primirea tuturor răspunsurilor, acestea se prelucrează,
stabilindu-se de către experţi o valoare medie.
În următoarea rundă, a doua, valoarea medie este adusă la cunoştinţa
specialiştilor. Aceştia sunt rugaţi să facă o nouă estimare, pe marginea rezultatelor
comunicate.
Specialiştii ale căror opinii din prima rundă s-au înscris în afara valorilor medii
sunt rugaţi să-şi fundamenteze opinia exprimată.
Răspunsurile obţinute în runda a doua sunt prelucrate în mod asemănător, până
se ajunge din nou, la o valoare medie.
Procedura se repetă şi în următoarele runde, până ce se ajunge la un consens al
opiniilor. Se recomandă ca procedura să nu depăşească patru runde.
Ceea ce este caracteristică acestei metode este reinformarea, care îndeamnă spre
o reflexie profundă pentru revizuirea punctului de vedere, producându-se aşa numitul
“efect Coudouet”, ceea ce îi determină pe unii autori să considere această metodă ca o

tehnică de tratare a informaţiei.
Spre deosebire de metoda brainstorming, care implică întâlnirea experţilor în
cadrul unei şedinţe, în metoda Delphi are loc o comunicare mediată de grupul de
conducere al anchetei. Se asigură astfel anonimatul răspunsurilor individuale şi se
elimină, în acest mod, consecinţele pe care le-ar putea avea asupra opiniilor experţilor,
prestigiul personal al unuia dintre ei (legat de funcţie, merite ştiinţifice, înzestrare
oratorică etc.).
2.3.1.3. Sinectica – Metoda Gordon

Este numită astfel după cel care a promovat-o: cercetătorul William J. Gordon de
la Universitatea Harvard din SUA. Este o metodă care a fost experimentată cu succes
timp de 15ani de firme americane cu renume: IBM, General Motors, General Electric,
Gillet etc.
Grupul de sinectică este mai restrâns decât cel de brainstorming, fiind alcătuit
din 5-7 membri, conduşi de un lider experimentat. Uneori, rolul liderului poate fi
îndeplinit prin rotaţie de fiecare membru al grupului. El trebuie să fie un animator
dinamic şi mobilizator, căutând să solicite la maximum, atât pe participanţi, cât şi pe
expert. Expertul este o persoană indispensabilă grupului, prin capacităţile sale, atât
profesionale, cât şi de selecţie şi orientare a activităţii în cadrul grupului.
Participanţii trebuie să fie selectaţi cu grijă, din rândul specialiştilor care au tangenţă cu
problema pusă în discuţie.
Pe scurt, liderul serveşte interesele grupului, expertul este reprezentantul
problemei, iar grupul serveşte interesele problemei de rezolvat luând în considerare
opiniile expertului.
Pierre Lebel distinge patru variante de sinectică:
a) analogia directă;
b) analogia personală;
c) analogia simbolică;
d) analogia magică.
a) Analogia directă – constă în aplicarea elementelor unei situaţii la o altă situaţie, care
poate fi distinctă de prima. Exemple:
- aplicarea în România a unor soluţii adoptate în Franţa;
- aplicarea asupra terenurilor sărace a metodelor de cultură aplicate în deşert;
- aplicarea în domeniul electrocasnic a rezultatelor obţinute în astronautică.
b) Analogia personală - constă în a atribui unui produs supus proiectării sau

reproiectării elementele caracteristice aflate în viziunea satisfacerii majorităţii
persoanelor. De aceea această metodă oferă o varietate de rezultate între care este dificil
de stabilit o coerenţă.
c) Analogia simbolică – caută să apropie unui produs sau unei caracteristici a acestuia,
o imagine simbolică. De exemplu, o fiabilitate bună a unui produs ar putea fi
reprezentată printr-o rocă de granit, printr-o piramidă din Egipt, printr-un ocean etc.
d) Analogia magică – porneşte de la premisa faptului că problema (produsul, serviciul)

este deja reglată, ceea ce permite să iasă în evidenţă toate schimbările intervenite în
raport cu situaţia de plecare. Metoda solicită o experienţă considerabilă, atât
profesională, cât şi pedagogică.
Oricare ar fi varianta adoptată, sinectica se desfăşoară după următoarele etape:

I. etapa de formulare şi înţelegere a problemei;
II. etapa detaşării de problemă, în care se adoptă una din variantele de mai sus;
III. etapa de revenire la problemă şi de evaluare a soluţiilor, ţinându-se cont în acest
sens, nu numai de soluţiile economice, ci şi de soluţiile sociale şi ecologice.
2.3.1.4. Reuniunea Phillips 66

Poate fi considerată drept o variantă a brainstorming-ului, în care numărul
participanţilor este fixat la 6, iar durata discuţiilor este limitată la 6 minute.
Este o variantă propusă de J. Donald Phillips de la Universitatea din Michigan.
Bineînţeles, că cele două restricţii au un aspect formal, în sensul că rezultatele sunt
aceleaşi dacă reuniunea ar dura mai puţin sau cu ceva mai mult (15-20 minute). Faţă de
brainstorming această metodă este mai intensivă, asaltul creierului fiind mai accentuat,
datorită duratei foarte scurte a discuţiilor.
De asemenea, problema poate fi rezolvată, nu numai cu 6 participanţi, ci cu
echipe formate din 6 participanţi (maxim 5 echipe a câte 6 participanţi, deci, 30 de
participanţi).
Etapele metodei sunt:
- informarea asupra problemei;
- discutarea problemei în cadrul echipei;
- dezbaterea în plen;
- evaluarea generală a soluţiilor.
I – Liderul reuniunii informează echipele asupra problemei ce aşteaptă soluţii de

rezolvare.
II – Discutarea problemei se face în cadrul fiecărei echipe, care se retrage şi discută

separat timp de 6 minute (pentru problemele mai complexe durata se poate prelungi la
mai mult). În acest timp, fiecare participant emite idei, soluţii care se reţin de către
liderii reprezentanţi ai echipelor.
III – Dezbaterea în plen este etapa în cadrul căreia fiecare lider de echipă îşi prezintă
opiniile, soluţiile, punctele de vedere ale echipei respective. Pentru prezentarea şi
susţinerea acestora în plen se recomandă ca liderii grupurilor de discuţie să folosească
materiale ajutătoare: planşe (cu grafice, tabele, calcule, scheme bloc, diagrame etc.)
precum şi cărţi şi reviste de specialitate, pregătite de membrii grupului respectiv.
Soluţiile unei echipe ajung acum să se confrunte cu soluţiile celorlalte echipe, ceea ce
permite o analiză critică ce conduce la ierarhizarea soluţiilor.
IV – Evaluarea generală a soluţiilor permite reţinerea acelora care vor fi supuse unei
analize de detaliu efectuată de un grup restrâns de experţi în domeniu.
2.3.1.5. Discuţia în Panel

Este o variantă a metodei Phillips ’66. În acest caz însă se formează doar două
echipe, una numită panel sau juriu (formată din 5-7 experţi, care propune soluţii şi le
argumentează), iar cealaltă numită auditoriu (este mai numeroasă şi are sarcina de a
cenzura şi evalua ideile prezentate de membrii juriului). Între cele două echipe se
interpune animatorul. Spre deosebire de Phillips 66, discuţia în Panel elimină a doua
etapă (de discuţie pe echipe), dezbaterea realizându-se prin dialog, argumentări şi
contraargumentări numai între cele două echipe. În final, animatorul face o sinteză a
ideilor emise, a soluţiilor propuse şi supune aprobării colective soluţia aleasă.
2.3.1.6. Brainwriting sau 6.3.5.

Provine din simplificarea brainstorming-ului. Cele trei cifre semnifică faptul că
iniţial metoda prevedea participarea a 6 persoane, care trebuiau să scrie câte 3 idei în
câte 5 minute.
Metoda se desfăşoară în şapte etape:

I – Liderul reuniunii informează echipa asupra problemei ce aşteaptă soluţia de
rezolvare.
II – Celor 6 participanţi li se distribuie câte o coală de hârtie, pe care este scris enunţul
problemei şi se precizează circuitul precis al hârtiilor între ei.
III – Fiecare membru al echipei, în timp de 5 minute (pentru unele probleme se poate
stabili iniţial o durată de timp mai mare, de 10-15 min.), va scrie 3 soluţii considerate
cele mai bune.
IV – Fiecare participant, după traseul convenit, va transmite hârtia vecinului său şi va

primi totodată, şi el la rândul lui, hârtia completată de celălalt vecin al său. Va analiza
cele trei idei primite şi le va compara cu cele trei idei scrise de el pe hârtie pe care a
transmis-o, alegând cele mai bune trei soluţii pe care le va înscrie pe hârtia primită, în
timpul stabilit.
V – Se transferă hârtiile după acelaşi traseu, fiecare participant analizând cele 6 soluţii
înscrise pe hârtia primită, la care se adaugă în minte cele 6 soluţii de pe hârtia pe care a
transferat-o vecinului, precum şi alte idei, din care va alege cele mai bune 3 soluţii, pe
care le va înscrie în ordinea de valoare.
VI – Operaţiunea se repetă până ce toate hârtiile au trecut pe la fiecare membru al

echipei de 2-3 ori sau până când se observă că pe toate hârtiile ultimele 3 soluţii sunt
aproape aceleaşi, moment în care operaţiunea se opreşte.
VII – Analizarea soluţiilor care se regăsesc pe cât mai multe hârtii şi stabilirea soluţiei
optime.
În aplicarea acestei metode emiterea de idei alternează cu critica lor, ceea ce

conferă un ritm mai dinamic de soluţionare a problemelor.
În grupurile care aplică această metodă nu-şi au locul, nici persoanele
încăpăţânate (care nu acceptă ideile altora, chiar dacă sunt mai bune decât ale lor), nici
persoanele superficiale (care se plictisesc, care nu sunt interesate de rezolvarea
problemei).
2.3.2 Metode analitice
2.3.2.1. Metoda listelor de control

Constă din faptul că specialiştilor li se pune la dispoziţie o listă de întrebări
generale la care trebuie sa răspundă. Întrebările vor aborda orientări de tipul:
• de utilizat pentru alte scopuri: se pot găsi noi utilizări pentru a-l folosi ca atare?
sau cu modificări?
• de adaptat: cu ce poate fi asemuit? ce alte idei sugerează? ce analogii ne oferă
trecutul? ce se poate copia?
• de modificat: să se modifice forma? să se modifice destinaţia, culoarea, cinetica
etc.? alte modificări?
• de mărit: ce i se poate adăuga? mai lung, mai gros, mai rezistent etc.? o valoare
sau funcţie suplimentară?
• de micşorat: ce se poate diminua sau suprima? se poate mai compact , mai mic
etc.?
• de înlocuit: cu ce alte materiale, procedee etc. poate fi înlocuit?
• de reclasat: se poate aranja într-o altă ordine? interschimbarea cauzei şi
efectului? frecvenţa, viteza etc.?
• de inversat: se consideră opusul? se inversează rolurile? se transpune pozitivul
cu negativul?
• de combinat: se pot combina alte unităţi, alte ansambluri, alte idei, alte scopuri?
Un exemplu de listă, foarte cunoscută în cercurile de specialitate, este cea
elaborată de Alex Osborne şi descrisă în lucrarea sa “Applied Imagination”. În esenţă, se
prezintă un procedeu simplu care constă din folosirea unor întrebări care şi le-ar pune
orice persoană cu o curiozitate normală, în diverse situaţii: de ce? unde? când? cine?
ce? cum? Osborne adaugă însă, că rezolvarea în mod creativ a problemei implică o
interogare mai largă şi că imaginaţia trebuie stimulată prin întrebări de tipul: “dar
dacă...?”, “ce ar fi dacă...?”, urmate întotdeauna de “cu ce altceva...?” (vezi tabelul
2.2) 2.
Tabelul 2.2
Exemplu de listă de control

Nr.
Întrebare Exemplu
Crt
1 Ce alte utilizări ar putea avea?
a. Utilizări diferite Materiale: nylonul a înlocuit iuta din frânghii, mătasea din
ciorapii de damă, corzile de catgut la rachetele de tenis;
Aparate: motorul electric poate fi utilizat, sub o formă sau
alta, la toate activităţile gospodăreşti;
b. Un nou mod de utilizare fără Telefonul – pentru a afla ora exactă, buletinul meteorologic,
modificări informaţii sportive;
2
Crum L.W. – Ingineria valorii, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1976, pag. 97-101
Elicopterul – poate fi folosit pentru patrularea coastei;

c. O nouă utilizare cu Motoare de turbopropulsor modificate corespunzător şi
modificări utilizate ca generatoare auxiliare la centralele electrice;
2 Adaptări
a. Cu ce se aseamănă? Studiul zborului păsărilor a fost folosit la începuturile
aviaţiei (analogia cu fenomene din natură);
b. Ce altă idee sugerează Rezistenţa nylonului la foc a dus la inventarea unei hârtii din
aceasta? nylon rezistentă la foc;
c. Există vreun precedent? Moda are o evoluţie curioasă, inspirându-se permanent din
trecut;
d. Există ceva asemănător care Copierea naturii prin introducerea unei granule de nisip în
ar putea fi imitat? stridii pentru obţinerea perlelor naturale;
e. De la cine aş putea învăţa? Prin copierea procedeelor utilizate în întreprinderile
competitive;
3 Modificări
a. O nouă întorsătură? Autorii de povestiri umoristice dau forme noi unor gaguri
vechi;
b. O nouă semnificaţie? Semnificaţia unei propoziţii poate fi schimbată prin
modificarea punctuaţiei, deci prin accentuarea unui anumit
element;
c. O altă culoare? Vopsirea în diferite culori a aparatelor de menaj, a
automobilului;
d. Alternarea mişcării? Beculeţele pentru pomul de iarnă care se aprind succesiv;
e. Schimbarea sunetului? Sonerie sau claxon muzical;
f. Schimbarea mirosului? Săruri de baie, parfumate;
g. Schimbarea formei de Zahărul mai întâi granulat, apoi tos şi mai târziu cubic;
prezentare?
h. Schimbarea formei Rulmentul cu role tradiţional îmbunătăţit, pentru anumite
obiectului? utilizări, prin variaţia dimensiunii rolelor;
4 Mărire
a) Ce se poate adăuga?
• Timp Perioada de liniştire în timp a litigiilor de muncă;
• Mărimea frecvenţei? Mese mai frugale, dar mai dese, pentru persoane care suferă
de ulcer;
• Mărimea rezistenţei? Armarea betonului;
• Mărirea capacităţii? Transportul petrolului în tancuri petroliere de mare
capacitate generează un cost redus; la avioanele mari scade
costul pe unitatea de transport;

• Valoare suplimentară? Orice reducere a preţurilor înseamnă valoare suplimentară
pentru cumpărători;
• Alte componente? Adăugarea unor substanţe în benzină pentru a-i îmbunătăţi
performanţele şi pentru a reduce uzura motorului;
• Dublare? Două ştergătoare de parbriz la automobile;

• Multiplicare? Creşterea ritmului de producţie prin prelucrarea simultană a
mai multor piese;
• Exagerare? Creşterea producţiei peste limitele comenzilor pentru a
reduce costurile de fabricaţie şi, deci, pentru atragerea altor
comenzi;
b) Ce se poate elimina?
• Micşora? Anvelope fără cameră;
• Miniaturiza? Automobile de mică capacitate, radiouri portabile, umbrele
pliante;
Sticle de băuturi alcoolice în miniatură;
• Coborî? Înălţimea mică a maşinilor moderne;
• Mai scurt? Lampă solară fabricată prin scurtarea lungimilor de undă şi

prin utilizarea unei sticle speciale;
• Mai uşor? Utilizarea materialelor uşoare în industria aerodinamică a
condus la posibilităţi mai mari de transport a sarcinilor utile;
• Ce se poate omite? Maşinile moderne omit multe din locurile tradiţionale de
lubrifiere;
• Firul apei? Robinetele de apă interne moderne;
• Despicarea? Puii despicaţi pe porţiuni, a pulpelor, pieptului şi aripilor
pentru a mări desfacerea;
• Minimalizare? Forma pretenţiilor modeste din publicitate, de multe ori, are
drept rezultat o desfacere mărită;
5 Înlocuitor
a. Cine în loc de? Obţinerea altor surse de aprovizionare;
b. Ce altceva în loc de? Cutii de viteze automate în locul tipurilor acţionate manual;
c. Alte adaosuri? Aditivi în vopsele în vederea îndepărtării muştelor;
d. Alt material? Rame din aluminiu pentru geamuri, înlocuind lemnul sau
oţelul;
e. Alt proces? Prelucrarea electrochimică a materialelor dure în locul
şlefuirii sau prelucrării prin aşchiere;
f. O altă energie? Maşini de tăiat iarba acţionate prin electricitate sau ardere
internă;
g. Alte locuri? Fabricarea reperelor necesare în noile fabrici, în zonele cu
un standard scăzut - la un cost mai mic;
h. Un alt mod de abordare? Transportul aparatelor fragile peste ocean cu avionul în locul
vaporului, pentru a reduce avariile;
i. O altă viteză? Viteze de aşchiere mai mari la strungurile moderne;
j. Un alt sunet? Muzică de fond în magazine, restaurante;
6 Rearanjarea
a. Rearanjarea reperelor? Minimaşini cu motor în poziţie transversală;
b. Un alt sistem? Străzi cu sens unic;
c. O altă amplasare? În magazine, pentru a atrage clienţii, tipul auto-servire;
d. O altă succesiune? Modificarea succesiunii controlului pentru a micşora efectul
rebuturilor care apar în desfăşurarea procesului de fabricaţie;
e. Transpunerea cauzei şi La fel ca intr-un diagnostic medical;
efectului?
f. Schimbarea ritmului? Mărirea ritmului pentru a realiza sarcinile la timp, în vederea
unui timp liber mai îndelungat;
g. Schimbarea programului? Modificarea perioadelor de lucru pentru a permite o
destindere maximă de-a lungul unei zile;
7 Inversarea
a. Transpunerea pozitivului şi Utilizarea foliilor negative color;
negativului?
b. Ce se poate spune despre Construirea mai rapidă a navelor realizată prin începerea
contrarii? pupei, în primul rând;
c. O mişcare de recul? Maşina Volkswagen cu motor în spate;
d. O mişcare inversă? Blănarul care ataşează etichetele invers, în aşa fel încât să
poată fi citită atunci când haina este aşezată pe scaun;
e. Inversarea rolurilor? Inversarea rolului conducătorilor, în aşa fel încât, să poată fi
apreciate problemele fiecăruia dintre ei;
8 Combinarea
a. Un amestec? Fibre de sticlă armată;
b. Un aliaj? Ulei şi metal pentru fabricarea lagărelor cu ungere automată;
c. Un sortiment? Gruparea pentru desfacerea unui număr de articole cu
circulaţie lentă;
d. Un ansamblu? Cravate şi batiste asortate;
e. Combinarea unităţilor? Perie pentru spălarea maşinilor cu furtun de apă interior;
f. Combinarea scopurilor? Ochelari bifocali;

g. Combinarea funcţională? Desfacerea loţiunii de ras împreună cu spuma de ras;
h. Combinarea ideilor? Catapulta cu abur şi puntea pe navele portavion
Întocmirea listelor de control reprezintă un mijloc de explorare a tuturor surselor

de idei referitoare la o problemă, devenind astfel un sprijin pentru gândirea creativă.
2.3.3. Metode de lucru asociative

Prin faptul că in cadrul grupului constituit nu se admit critici, lăsând libertatea
fiecărui participant de a-şi exprima părerile, aceste metode stimulează, în măsură
apreciabilă, creativitatea. Se disting două grupe de metode: metode de asociere forţată şi
metode de asociere liberă.
2.3.3.1. Metode de asociere forţată a ideilor

Au fost promovate de Charles S. Whiting, care a definit aceste metode ca fiind
“un grup de tehnici pentru stimularea unor idei originale create pe baza unei relaţii
impuse între două sau mai multe obiecte sau idei, considerate în mod normal disparate,
reprezentând punctul de pornire al unui proces de creare a ideilor”.
Dintre variantele acestei metode se disting:
• listarea;
• catalogul;
• concentrarea pe obiect.
Listarea
Constă în stabilirea unei liste de obiecte sau idei referitoare la subiectul interesat.
Apoi fiecare element al listei se compară cu celelalte în grupe de 1-2-3, examinându-se
astfel toate combinaţiile posibile, cu scopul de a fi creat un element nou. De exemplu, un
producător de articole de sport ar putea include în listă: minge de fotbal, minge de
baschet, minge de criket, baston de criket, crosă de golf, rachetă de tenis, paletă de ping-
pong etc.
Catalogul
Metoda este numită astfel întrucât catalogul produselor unei firme sau expoziţii
constituie “sursa de idei”. În acest sens, se aleg la întâmplare două sau mai multe obiecte
între care se poate stabili o relaţie, care apoi este folosită pentru proiectarea unui nou
obiect.
Concentrarea pe obiect
Elementele acestei relaţii sunt alese în funcţie de un scop bine definit, unul dintre
ele fiind fix. Atenţia se concentrează asupra celuilalt element. Se obţine o relaţie
neaşteptată, uneori curioasă, care poate conduce la idei noi şi originale. De exemplu: o
crosă de golf – elementul fix şi un tub de iluminat. Prin suprapunerea celor două
elemente se pot obţine soluţii de tipul: crosă de sticlă, crosă goală în interior, crosă
electrică, crosă luminoasă etc.
Metodele de asociere forţată sunt utilizate, în special, în reproiectarea produselor
şi în conceperea spoturilor publicitare.
2.3.3.2. Metode de asociere liberă a ideilor

Şi acestea iau, de asemenea, în considerare toate ideile, chiar şi pe cele
nerealizabile de fapt, dar care pot sugera, la rândul lor, idei pentru problema pusă în
analiză. În această categorie se includ următoarele metode:
• matriceală;
• morfologică;
• matricea descoperirii.
Metoda matriceală
Constă în înscrierea într-o matrice a tuturor variantelor unui element al

produsului în corelare cu toate variantele unui alt element al aceluiaşi produs. În
completarea unei astfel de matrice pot interveni următoarele situaţii (după notaţiile din
fig. 2.3):
- soluţii imposibile (-);
- soluţie deja existentă şi folosită de concurenţilor (0);
- soluţii neserioase (x);
- soluţii posibil de realizat (u, v, y, z).
Var. element
A B C D E
Var. element
1 - x 0 y 0
2 0 - v u -
3 x 0 z 0 w
4 - - 0 - -
5 0 x x - x
Fig. 2.3 Matricea unor tipuri de rezultate
Soluţiile posibile pot fi puse apoi în conformitate cu variabilele altor elemente

implicate în rezolvarea problemei.
Metoda morfologică
Este recunoscută ca fiind o metodă ce garantează producerea unui număr mare de

idei. Ea a fost elaborată de Dr. Fritz Zwicky de la California Institute of Technology
atunci când şi-a propus să stabilească sursele concrete de energie în construcţia
motoarelor pentru zboruri cosmice.
Soluţiile reies cu claritate din înscrierea într-o diagramă tridimensională a
variantelor posibile pentru fiecare element caracteristic al produsului sau al problemei
analizate.
De exemplu: crearea unui scaun funcţional pentru tratament stomatologic ar
putea fi analizată din punct de vedere al materialului, al principiului de acţionare şi al
elementelor de structură funcţionale (fig. 2.4).
Specialiştii în domeniul creativităţii compară această diagramă tridimensională
cu un fişier cu sertare deschise în toate cele trei direcţii. Conţinutul fiecărui sertar se
defineşte printr-una din variantele celor trei elemente caracteristice ale produsului (de
exemplu: sertarul A corespunde unui scaun acţionat pneumatic, cu extensie şi din fibră
de sticlă).
În exemplul prezentat, nr. total de variante care s-ar putea obţine este 64 (4x4x4),
iar printr-o analiză mai aprofundată a fiecărui element acesta poate să crească. Unele
variante pot fi deja inventate şi puse în aplicare, altele pot conduce la soluţii total
nepractice, iar altele la soluţii cu totul ieşite din comun, neimaginabile.
Elementul de structură funcţională
Cu extensie A
Material
Fără extensie
Cu spătar Carton presat
drept
Cu spătar Metalic
înclinat Fibră sticlă
Pneumatic Plastic
Hidraulic
Mecanic
Electric
Principiul de acţionare
Fig. 2.4 Diagrama morfologică
Matricea descoperirii
Constă din înscrierea variabilelor ce urmează a fi confruntate într-un tabel, în

care se au în vedere două aspecte determinante pentru obţinerea unui produs sau a unui
serviciu: tehnico-economic şi organizatorico-economic.
Pentru obţinerea matricei tehnico-economice se vor inventaria principalii factori
tehnici şi toţi factorii economici ai întreprinderii. La intersecţia lor se vor afla produse
existente, dar vor exista şi cazuri în care, la intersecţia unor factori, nu există produse
corespondente, aici impunându-se necesitatea ca acestea să fie create.
În plus, această matrice oferă posibilitatea analizei în timp a problemei (fig. 2.5).
Fig. 2.5 Matricea tehnico-economică
Astfel:
- factorii economici (B) se referă la necesităţile şi pieţele actuale;
- factorii economici (B’) se referă la necesităţile şi pieţele nesatisfăcute;
- factorii tehnici (A) se referă la tehnicile folosite în cadrul firmei;
- factorii tehnici (A’) se referă la tehnicile cunoscute şi nefolosite, folosite în
schimb de alte firme;
- factorii tehnici (A’’) se referă la tehnicile aparţinând viitorului apropiat.
Varianta rezultată din combinarea factorului A cu factorul B reprezintă situaţia

actuală a firmei, adică satisfacerea necesităţilor şi pieţelor actuale cu tehnica actuală
existentă în cadrul firmei. Variantele A’B şi A”B ar putea determina satisfacerea
necesităţilor actuale cu costuri mai mici, folosind tehnici mai perfecţionate. Varianta
AB’ ar putea determina un produs nou.
Matricea descoperirii investighează atât resursele tehnice cât şi cele economice şi de
aceea este considerată a fi un instrument foarte eficient din punct de vedere euristic.
2.3.4 Metode fundamentale de concepţie

Pierre Lebel distinge mai multe moduri de gândire ce pot stimula creativitatea:
- gândirea colaterală;
- Gestalt;
- notarea ideilor din timpul somnului;
- gândirea Zen şi Satori.
2.3.4.1 Gândirea colaterală

Stimulează trecerea de la o idee la alta fără a căuta nici pertinenţa şi nici logica.
Gândirea colaterală poate apare în special în metodele analogice în care se caută
similitudini. Ea poate fi reprezentată schematic astfel (fig. 2.6).
Obiectiv
Gândire colaterală
Fig. 2.6 Schema gândirii colaterale
2.3.4.2 Gestalt sau semantica generală

Face referire, de fapt, la două procese, unul ce ţine de forme, iar celălalt de
cuvinte, gândirea fiind orientată spre ideile asociate acestora. Metoda poate fi utilizată în
arhitectură sau design (fig. 2.7).
două profiluri faţă în faţă

sau
un vas
Fig. 2.7 Metoda Gestald
2.3.4.3 Metoda notării ideilor din timpul somnului

Această metodă porneşte de la ideea că, în timpul somnului subconştientul îşi
utilizează stocul de informaţii înregistrat în timpul zilei, stabilind combinaţii noi, care
generează idei noi. Condiţia este ca imediat ce acestea apar, subiectul, la trezire, să aibe
la îndemână ustensilele necesare notării. Osborn aprecia această metodă şi considera că
ar putea fi folosită în completarea şedinţelor de brainstorming.
2.3.4.4 Gândirea Zen şi Satori

Urmăresc înlocuirea gândirii logice prin gândirea colaterală. În acest sens
gândirea, şi chiar personalitatea subiectului, este destructurată, fiind cazuri când, pentru
a facilita o astfel de stare, s-a recurs la alcool (este evocată în acest sens maxima: „In
vino veritas”).
2.4 Cercetare şi dezvoltare(R&D)
2.4.1 Noţiuni introductive

Cercetarea poate fi:
- fundamentală;
- aplicativă;
- de dezvoltare.
Cercetarea fundamentală constă în cercetări experimentale sau teoretice

întreprinse cu scopul principal de a dobândi cunoştinţe noi fără a avea în vedere
o aplicaţie practică anume.
Cercetarea aplicativă este o cercetare planificată sau o analiză critică
având ca scop dobândirea de cunoştinţe noi care au o aplicabilitate generală sau o
anume finalitate.
Cercetarea de dezvoltare constă în cercetări sistematice bazate pe
cunoştinţele dobândite în cadrul cercetării fundamentale sau aplicative sau
provenite din experienţa practică, in vederea lansării în fabricaţie a unor
materiale, produse, procedee de fabricaţie, dispozitive, servicii sau sisteme noi în
vederea ameliorării sensibile a celor existente.
Cercetarea – dezvoltarea implică fazele de prototip (şi de pilot), precum
şi cercetările executate pe bază de contract dacă clientul solicită realizarea de
lucrări care se includ în definiţia de mai sus şi care presupune existenţa unui
element de noutate.
Nu se consideră ca fiind activităţi R&D:
- testele şi analizele de rutină de orice fel care se execută pentru controlul calităţii
sau modificările de rutină ale materiilor prime, produselor intermediare şi finale,
chiar dacă ele conduc în final la unele îmbunătăţiri. Cauza excluderii rezidă în
faptul că ele nu aduc noutăţi sau un grad semnificativ de inovare;
- studiile de piaţă, analizele de cost;
- producţia de probă, dacă scopul ei nu este realizarea unui produs ameliorat;
- lucrările cu caracter administrativ legate de elaborarea brevetelor de invenţie sau
achiziţionării de licenţe, testele de verificare a brevetelor sau licenţelor, testele
pentru rezolvarea unor litigii;
- activitatea de proiectare şi construcţie având ca scop construirea, mutarea,
rearanjarea sau pornirea unor instalaţii, altele decât cele a căror unică folosinţă
urmează a fi activitatea de R&D.
Firmele sunt obligate să desfăşoare anual activităţi de cercetare. Cheltuielile

destinate acestor activităţi sunt incluse distinct în bilanţul anual ele având un alt regim
de impozitare faţă de restul cheltuielilor. De aceea definirea cercetării de dezvoltare s-a
făcut cu un grad mare de detaliere.
Încadrarea activităţii R&D în întreprindere porneşte de la viziunea strategică a
întreprinderii:
- care este activitatea curentă şi care ar trebui ea de fapt să fie?
- care sunt tehnologiile ce susţin activităţile existente?
- care sunt posibilităţile pentru a lansa ceva nou?
Răspunsurile la aceste întrebări trebuie să se bazeze pe cunoaşterea deplină a

domeniului, impactul activităţii asupra mediului înconjurător, oportunităţile
oferite de piaţă, exigenţele pieţei. Ele se pot concretiza în produse nepoluante,
mai puţin energo-intensive, mai performante.
Pentru a transforma în practică strategia avută în vedere, se vor stabili o serie
de obiective, care se concretizează imediat în obiective de tip tehnologic:
- cum sunt exploatate tehnologiile pe care întreprinderea le stăpâneşte foarte bine
şi cum se corectează punctele slabe ale altor tehnologii?
- cum se preconizează a se face faţă ameninţărilor provenind de la firmele

concurente ce utilizează alte tehnologii?
- care sunt tehnologiile elaborate de terţi care ar putea fi preluate şi exploatate?
Etapele analizei strategice şi locul activităţilor de tip R&D s-ar putea reprezenta
schematic ca în figura 2.8
Forţa motrice
Competitivitate
Planuri de
viitor
Direcţia
firmei
Analiză Strategii
profituri
Efort R&D
prognoză
Beneficii Beneficii
Serviciul
Rezultate
realizate anticipate
Capital
Investiţii necesar
Forţa financiară
Fig. 2.8 Integrarea activităţilor R&D în conducerea strategică a întreprinderii
La întrebările prezentate se pot da diferite răspunsuri în funcţie de opţiunile de

bază pentru care se optează. Dintre elementele ce trebuie luate în calcul se pot enumera:
A. Strategie:
- dorim ca întreprinderea să se plaseze „la vârf”?
- dorim ca ea să-şi menţină sau să-şi lărgească piaţa de desfacere?
- de ce mijloace dispune pentru a-şi materializa opţiunea?
B. Forţa concurenţială:
- personalul, utilajele sunt la nivelul dorit?
- tehnologiile cheie sunt bine stăpânite?
- dispunem de toate celelalte tehnologii necesare?
C. Factori externi:
- există restricţii legate de legislaţia de protecţie a mediului?
- există o deplasare a cererii spre produse în serii mici, individualizate?
Activitatea de tip R&D va trebui dezvoltată dacă răspunsul este „DA” la primul
şi ultimul grup de întrebări şi „NU” la cel de-al doilea.
Dezvoltarea mai rapidă sau mai lentă a activităţilor de cercetare depinde de
numeroşi factori, care ţin, dincolo de strategia adoptată de firmă, de numeroşi factori
interni sau externi, cum ar fi: factorii de piaţă, climatul din întreprindere vizavi de
activitatea de cercetare.
Factorii de piaţă
a) factori favorizanţi:
- cererea de produse noi sau reproiectate;
- legislaţie din în ce mai strictă în domeniul protecţiei mediului înconjurător;
- legislaţia în domeniul protecţiei consumatorului (siguranţă în exploatare, termen
de garanţie);
- necesitatea economisirii energiei;
- schimbarea structurii clienţilor.
b) factori de frânare:
- inerţia sau teama de a se implica în activităţi ce comportă un anumit risc (mai
ales la nivelul conducerii întreprinderii);
- lipsa unei orientări precise a activităţii din domeniul cercetării;
- neacordarea unui timp suficient pentru finalizarea cercetărilor şi cererea de
rezultate imediate.
Climatul din întreprindere vizavi de activitatea de cercetare
a) factori favorizanţi:
- considerarea activităţii de cercetare ca o investiţie;

- sprijin şi încredere din partea conducerii;
- existenţa unui colectiv de cercetare valoros şi preocuparea de a angaja tineri cu o
bună (înaltă) pregătire profesională;
- susţinerea activităţii de cercetare de către Guvern prin contracte finanţate,
facilităţi fiscale;
- accesul cercetătorilor la centre externe de mare tradiţie.
b) factori de frânare:
- nesusţinerea ei în cadrul întreprinderii, fiind considerată ca o sursă de cheltuieli
suplimentare;
- slaba cunoaştere la nivelul conducerii a capacităţii şi potenţialului serviciilor de
cercetare;
- birocraţia la nivel intern şi guvernamental;
- climat fiscal nefavorabil;
- lipsa de personal necalificat;
- fonduri insuficiente;
- dorinţa excesivă a cercetătorilor de a dispune de „libertate academică” (alegerea
temelor de cercetare doar prin prisma interesului strict ştiinţific fără a lua în
considerare interesele comerciale ale firmei).
Structura sectorului de cercetare poate fi:
a) centralizată - cercetarea firmei se face în cadrul unui institut centra,l

ceea ce permite:
- o bună exploatare a bazei materiale;
- o structură echilibrată a echipelor formate (poate fi cooptat şi un membru din
firmă);
- un schimb mai bogat de idei dintre diverse echipe întrucât ele lucrează împreună
în acelaşi spaţiu;
- posibilităţile de a aborda atât teme de cercetare fundamentală, aplicativă, cât şi
de dezvoltare;
- o gestiune mai simplă.
b) structură descentralizată – se realizează în sectoare ataşate firmei, ceea

ce permite:
- o foarte bună corelaţie cu planurile de activitate ale unităţii pe lângă care
lucrează;
- o rezolvare mult mai rapidă a problemelor curente ale producţiei;
- colective mici care nu sunt apte cercetării fundamentale şi nici celei aplicative.
c) structură mixtă – reuneşte avantajele celorlalte două.
2.4.2 Interfaţa R&D- marketing

Obiectul final al activităţii de cercetare industrială constă în maximizarea
activităţii economice a firmei, prin crearea de noi produse sau noi tehnologii pentru
realizarea produselor. Valoarea rezultatelor se apreciază până la urmă prin succesul pe
piaţă al rezultatelor. Pornind de aici, apare logică încercarea de a stabili o corespondenţă
şi o interacţiune permanentă între sectorul R&D şi cel de Marketing, o „interfaţă”.
Utilizarea interfeţei constă în aceea că influenţele interne şi externe la care este supusă
întreprinderea şi de care depind succesul sau insuccesul ei, profitul, sunt percepute
corect de unul sau celălalt din constituenţii sistemului care o alcătuiesc.
Exemplu
Tendinţele de evoluţie a domeniului strict al tehnologiilor ce stau la baza

produselor nu vor fi bine percepute de către serviciul de marketing, tot aşa cum
tendinţele de evoluţie macro-economică vor „scăpa” unei analize făcute în cadrul
serviciului R&D. Asemenea tendinţe prezintă însă o importanţă evidentă pentru ambele
servicii şi de aceea transferul de informaţii de la unul la altul, prin intermediul interfeţei
este esenţial.
Factorii care au o influenţă semnificativă asupra interfeţei sunt:

1) tehnologici:
- descoperiri ştiinţifice şi invenţii;
- schimbări în procedeele de fabricaţie a produselor;
2) economici:
- perspectivele financiare (ale întreprinderii, în particular şi ale sistemului
economic, în general)
- tendinţa de evoluţie a ciclului de viaţă al produselor, care la un moment dat
părea să scadă drastic în toate domeniile, în perioada „societăţii de consum”,
lungindu-se din nou odată cu sensibilizarea opiniei publice în conservarea
resurselor, poluare etc. În prezent, ciclul de viaţă este diferenţiat pe clase de
produse. În domeniul informaticii, în industria automobilelor el continuă să fie
deosebit de scurt. În cazul industriei automobilelor un rol important revine
legilor antipoluare şi eforturilor de a reduce consumul specific de carburant;
- evoluţia viitoare a pieţelor, sub aspectul variaţiei cererii, sub aspectul calitativ
(structura cererii) şi cantitativ (dimensiunile pieţei), a tendinţelor de evoluţie a
cererii consumatorilor ca şi sub aspectul climatului concurenţial.
3) ecologici:
- influenţa tot mai mare a mişcărilor ecologiste, ale căror eforturi de conservare a
mediului sunt din ce în ce mai mult susţinute de consumatori, cu efectele de
rigoare asupra cererii diferitelor produse sau tipuri de produse;
- existenţa a tot mai numeroase acorduri de cooperare şi protocoale
internaţionale privitoare la utilizarea unor materii prime, poluare transfrontalieră
şi aşa mai departe.
4) culturali, sociali şi politici

- orientarea generală a întreprinderii, „cultura” specifică acesteia;
- sistemul de comunicare şi circulaţie a informaţiei din întreprindere;
- tendinţele şi reglementările de ordin politic;
- nivelul şi evoluţia nivelului de educaţie a consumatorilor.
Interacţiunea R&D – Marketing se manifestă în trei domenii principale:

- informaţia;
- strategia;
- activitatea concretă;
Informaţia
Constă în culegerea şi analiza informaţiilor ce prezintă interes pentru bunul mers

al întreprinderii, cum ar fi pieţele şi segmentele de piaţă, tendinţele consumatorilor,
poziţia întreprinderii în raport cu produsele pe care le realizează, situaţia concurenţială şi
evoluţia ei, situaţia în domeniul ştiinţific şi tehnologic.
Strategia
Atât marketingul cât şi cercetarea participă direct la elaborarea strategiei

întreprinderii, pornind de la tendinţele pieţei şi de la capacitatea lor de a răspunde
solicitărilor.
Activitatea concretă
Se referă la produse şi procese noi de fabricaţie, dezvoltare a tehnologică a

descoperirilor ştiinţifice, plan de producţie şi de vânzări, circuite de distribuţie a
producţiei.
O bună funcţionare a interfeţei permite întreprinderii să obţină repede răspunsuri
corecte la o serie de întrebări care să îi permită stabilirea corectă a strategiei, cum ar fi:
¾ pe termen scurt:
− Cum se poate prelua cel mai repede şi cel mai eficient şi cum se poate
răspunde semnalelor emise de piaţă prin oferirea de produse sau de
procedee de fabricaţie noi?
− În ce măsură evenimentele care survin pe piaţă sau evoluţia foarte rapidă a
cererii acesteia obligă întreprinderea să reacţioneze prompt şi, dacă da, în
ce direcţie?
¾ pe termen mediu:
− Cum trebuie modificat nomenclatorul de produse şi portofoliul de
tehnologii al întreprinderii pentru ca să se poată răspunde viitoarelor cereri
ale pieţei?
− În ce măsură nomenclatorul de produse şi portofoliul de tehnologii vor fi

influenţate de modificările în climatul economic, politic, organizatoric,
cultural, ecologic din interiorul întreprinderii şi din societatea unde ea îşi
desfăşoară activitatea?
¾ pe termen lung:
− În ce măsură evoluţiile de perspectivă ale pieţei şi ale tehnologiei vor avea
influenţă asupra activităţii întreprinderii şi în ce sens?
− Ce şanse are întreprinderea de a utiliza tehnologiile de care dispune pentru
a-şi consolida şi mări, în timp, avantajul concurenţial?
− Care sunt tendinţele puse în evidenţă de către marketingul strategic cărora
întreprinderea le poate răspunde cu succes şi ce anume trebuie să mai facă
în acest sens?
Un element care poate ilustra foarte bine interacţiunea între R&D şi marketing
este reprezentat de succesul pe piaţă a unui nou produs.
În ceea ce priveşte organizarea efectivă a interfeţei, trebuie respectate o serie de
recomandări:
- personalul care lucrează în departamentul R&D să facă un stagiu în serviciul de
Marketing;
- echipele ce iau decizii la nivel strategic în domeniul inovaţiei trebuie obligatoriu
să conţină membri din ambele departamente, dar şi din celelalte departamente ale
firmei (este de dorit);
- este utilă o şedinţă organizată de câteva ori pe an, la care să participe şefii
departamentelor R&D şi Marketing dar şi directorul firmei, la care să se aprobe
şi să se urmărească evoluţia temelor avute în studiu la departamentul R&D;
- pentru fiecare fază a unui proiect trebuie stabilit care dintre cele două
departamente are coordonarea proiectului.
2.4.3 Fazele de realizare a unui produs nou

Realizarea unui produs nou se face în mai multe faze, în cadrul cărora contribuţia
diferitelor departamente este, pe rând, de maximă importanţă. Aceste faze sunt:
1. detectarea unei noi nevoi (explicită sau implicită) exprimată de piaţă. Rolul
major îi revine marketingului.
2. stabilirea specificaţiilor – prin determinarea cererii pieţei, Marketingul
stabileşte implicit şi specificaţiile produsului. Acestea nu pot fi întotdeauna
acoperite de posibilităţile întreprinderii. De asemenea, specificaţiilor cerute
de piaţă li se pot alătura altele, conexe, care stau în puterea întreprinderii de a
le realiza şi pe care piaţa nu le solicită pentru că nu vede „conexiunea”. În
ambele cazuri serviciului R&D îi revine sarcina ca, pornind de la constatările
Marketingului şi în colaborare cu aceasta să contureze exact tabloul
specificaţiilor noului produs. Specificaţiile se stabilesc orientativ, urmând ca
în etapele ulterioare, odată cu dezvoltarea proiectului, să se stabilească exact
cum va arăta şi ce va face noul produs.
3. cercetarea şi conceperea noului produs – rolul departamentului R&D este
evident, Marketingul doar veghează ca produsul care va apărea să nu
„alunece” în raport cu specificaţiile iniţiale pe seama unor idei noi ce par
interesante celor de la cercetare. Specificaţiile pe care produsul le va avea
efectiv ţin cont de restricţiile la care este supus (materii prime, tehnologii de
realizare, costuri). Echilibrul între operaţiunile cele mai avantajoase sub
aspectul viitoarei producţii şi cele care răspund cel mai bine cerinţelor pieţei
se pot stabili prin colaborarea dintre R&D şi Marketing, Proiectare şi
Producţie.
4. proiectarea – în această fază rolul R&D se diminuează, ceea ce nu înseamnă
că nu trebuie să rămână în contact direct cu proiectul. Creşte rolul celor din
secţiile de producţie cărora le este destinat proiectul şi care pot contribui
substanţial la buna sa realizare.
5. producţia – rolul major aparţine secţiilor productive ale întreprinderii.
Cercetarea mai este solicitată doar pentru corectarea unor „scăpări”. În
schimb rolul serviciului de Marketing creşte din nou, întrucât el va răspunde

de comercializarea bună a viitorului produs.
6. comercializarea, exploatarea, întreţinerea – serviciile de Producţie şi de
Marketing se situează pe primul plan dar concluziile la care ele ajung din
analiza confruntării produsului cu piaţa vor trebui transmise şi spre R&D,
întrucât, foarte probabil, piaţa va începe să aştepte un nou produs şi
specificaţiile sale trebuie stabilite în funcţie de modul în care actualul produs
este primit pe piaţă.
Măsura în care utilizatorii sunt satisfăcuţi nu reprezintă doar o validare a

activităţii trecute a departamentelor interesate ci şi unul din elementele de direcţionare
a cercetărilor privind viitorul produs.
Aceste etape pot fi reprezentate sintetic sub forma unor diagrame, fig. 2.9.
Fig. 2.9 Evoluţia unui produs în curs de concepţie şi contribuţia diferitelor departamente
a) evoluţia plajelor de performanţe a produsului de la perceperea cererii pieţei până la realizarea
efectivă a produsului;
b) ponderea responsabilităţii diferitelor departamente în concepţia şi realizarea produsului
Se observă că studiul de piaţă conduce la o paletă foarte largă de caracteristici,

care începe să se restrângă în cadrul studiului de fezabilitate şi de concepţie a noului
produs.
În această perioadă ponderea majoră revine Marketingului şi R&D, dar în prima

parte intervenind şi serviciul Producţie, Marketingul de vânzare începe să se manifeste
atunci când caracteristicile de performanţă sunt bine fixate.
2.4.4 Evaluarea şi costurile activităţilor R&D

Evaluarea activităţilor de cercetare, a raportului între fondurile investite aici şi
beneficiile obţinute de pe urma lor, dimensionarea investiţiilor în R&D, sunt unele dintre
cele mai spinoase probleme economice, întrucât corelaţiile nu sunt nici directe şi nici
evidente.
2.4.4.1 Evaluarea generală a activităţii serviciilor de cercetare-dezvoltare

În general, criteriile economice de evaluare, a oricărui domeniu, sunt:
- criterii legate de producţie (cantitatea produsă sau parametrii producţiei, cum ar
fi: calitate, costuri, termene);
- criterii de progres (tehnologiile, mijloacele utilizate, gradul lor de actualitate);
- oamenii cu punctele lor tari şi slabe.
În principiu, o asemenea metodă de evaluare ar trebui să se poată aplica şi la
activitatea de R&D cu toate că, de regulă, cercetătorii sunt primii care se opun unor
asemenea evaluări şi, în general, oricărei încercări de a estima în bani (sau pe oricare altă
scală) rezultatele muncii lor de cercetare.
a) Evaluarea prin produse (deşi activitatea de R&D nu produce nimic tangibil), ar

putea utiliza drept criterii:
- numărul de brevete depuse;

- numărul de articole publicate;
- numărul de teme realizate şi transpuse în producţie.
Obiecţiile principale aduse unei asemenea evaluări ar fi:

- nu toate brevetele, articolele sau temele transpuse în producţie au aceeaşi
valoare;
- lansarea pe piaţă, cu succes, a unui produs nou nu este meritul exclusiv a
R&D – aici mai intervin producţia, MK, serviciul comercial;
- se încurajează tehnici incorecte, cum ar fi: semnarea unor lucrări la care

nu s-a participat efectiv, publicarea aceleiaşi lucrări în periodice diferite.
b) Criteriile legate de organizarea producţiei şi de progres se pot aplica la

activitatea de R&D astfel:
1) planificarea cercetării - Se dau răspunsuri la următoarele întrebări: Există

(cercetarea)? Este făcută de cercetători şi doar de ei?
2) metodele de dezvoltare şi conducere a unei teme - Există metode
instituţionalizate? Sunt ele realmente aplicate? În cadrul lor se iau în
considerare şi aspectele financiare? Se urmăreşte cu prioritate satisfacerea
beneficiarului?
3) evaluarea dotării - Există o concordanţă între teme şi dotarea existentă?
c) Evaluarea personalului este o activitate deosebit de dificilă, cercetătorii

considerându-se, pe bună dreptate, deasupra unor criterii standard de evaluare. O
evaluare se poate totuşi face sub aspectul productivităţii şi al competenţei.
Evaluarea sub aspectul productivităţii implică:

- timpul efectiv de lucru;
- profesionalismul şedinţelor (punctualitate, ordine de zi, dări de seamă,
decizii clare);
- raportul: timp dedicat activităţilor administrative/timp de cercetare.
Statistic se constată că timpul pentru alte activităţi decât cercetare trebuie
să fie sub 35%, dar că o scădere a sa sub 20% este, de asemenea,
nesatisfăcătoare dacă se doreşte ca cercetătorul să fie implicat în
problemele de serviciu şi să facă o cercetare eficace.
2.4.4.2 Calculul rentabilităţii activităţii de R&D

Rentabilitatea se defineşte ca raport între profituri şi investiţii. În ceea ce
priveşte, însă, cercetarea trebuie avut în vedere că rezultatele cercetării (cele reuşite)
oferă întreprinderii posibilitatea de a progresa, restul este treaba altor servicii (producţie,
Marketing etc.).
Productivitatea serviciilor R&D se poate determina cu o relaţie de forma:
Producţie (specifică serviciilor R&D)
Productivitate = Investiţii
Randamentul acestor servicii este:
Beneficii
Randament = Producţie (specifică serviciilor R&D)
Din relaţiile de mai sus rezultă:

Rentabilitate = Productivitate • Randament
Relaţia rentabilităţii este cunoscută sub denumirea „formula lui Foster”. Aceasta
are avantajul, pentru serviciile R&D, că ambii termeni din dreapta sunt măsurabili în
mod obiectiv.
În aceeaşi relaţia prin productivitate se înţelege cantitatea de nou, progresul
tehnic realizat în urma activităţii de cercetare, iar prin randament, valoarea beneficiilor
obţinute în urma transpunerii în practică a unui element de noutate.
Aceste două mărimi au valori diferite pentru diverse ramuri industriale. Astfel, în
domeniile noi (microelectronică, medicamente, materiale compozite etc.) productivitatea
are valori foarte ridicate, în timp ce în ramuri oarecum „stabilizate” (industria
automobilului), productivitatea este relativ scăzută, în schimb randamentul are valori
mari. În general, se poate admite că pe măsură ce o tehnologie tinde spre plafonare,
eforturile de a o îmbunătăţi cresc din ce în ce mai mult pentru un rezultat din ce în ce
mai modest. Chiar dacă sub raportul rentabilităţii, lucrurile stau încă bine datorită unor
randamente mari, scăderea continuă a productivităţii poate fi un semnal deosebit de
important pentru conducerea firmei, căreia îi transmite că tehnologia respectivă, va fi,
mai devreme sau mai târziu, înlocuită de o alta principal nouă.
Atât productivitatea cât şi randamentul acceptă şi valori negative.
Productivitatea este nulă atunci când eforturile de cercetare nu mai conduc spre nicio
noutate tehnică. Valorile negative apar atunci când întreprinderea, încercând să
amelioreze un parametru al unui proces, o face prin diminuarea valorilor unui alt
parametru ajungând la o formulă pe care, global, piaţa o apreciază mai puţin decât pe
cea veche.
Exemplu
Un automobil căruia i s-a redus consumul de carburant la suta de km, aceasta

făcându-se pe seama unei pierderi substanţiale de putere la acceleraţie.
Un randament negativ apare atunci când un produs, care tehnologic este

superior, aduce firmei mai puţini ban,i pentru că performanţele suplimentare (a căror
realizare a costat, atât ca cercetare, cât şi ca realizare practică) nu interesează piaţa.
Exemplu
Situaţia apare azi, destul de frecvent, pe piaţa produselor electronice, care este
inundată de noutăţi, până la limita la care ele nu mai reprezintă un atu la vânzare, sau
atunci când, din dorinţa de a exploata la maximum o nouă descoperire, se produce atât
de mult încât piaţa se saturează şi preţurile scad drastic.
Rezultă că o bună orientare, dirijare şi valorificare a activităţii de cercetare este

un element esenţial în buna funcţionare a firmei, mai ales în şansele sale de a se situa pe
o logistică ascendentă în domeniul său de producţie.
Foster propune o listă de întrebări cu care se estimează dacă lucrurile merg bine
sau rău în R&D.
Aceasta este:
a) direcţia firmei urmăreşte în mod atent dinamica productivităţii temelor de

cercetare? Având în vedere înalta pregătire a cercetătorilor şi statutul lor
deosebit de multe ori, conducerea preferă să adopte politica. „lasă că ştiu ei ce
fac acolo”, care poate, uneori, să ducă la rezultate catastrofale, pentru că
cercetătorii au preferat să se ocupe de ceea ce îi interesează pe ei personal şi nu
de temele cu caracter major pentru firmă;
b) costurile cercetărilor de dezvoltare şi timpii necesari scad sau cresc? Dacă

costurile cresc s-ar putea ca temele de cercetare să vizeze domenii plafonate;
c) predomină temele vizând noi metode sau cele vizând noi produse? Elaborarea
de noi metode este şi ea un semn că logistica produsului tinde să se plafoneze şi
nu se mai poate face mare lucru acolo;
d) creşte numărul de brevete şi de noutăţi semnificative rezultate din activitatea

de cercetare? Dacă nu, şansele de a părăsi actuala logistică în favoarea uneia noi
scad considerabil;
e) care este atmosfera în laboratoarele de cercetare?
f) creşterea vânzării se realizează, mai ales, pe seama segmentării pieţii?

Pierderea unor segmente de piaţă poate fi un semnal de plafonare a tehnologiilor
folosite pe moment.
g) conducerea departamentului şi a temelor de cercetare se schimbă frecvent fără

rezultate palpabile? Explicaţia rezidă adesea într-o politică greşită impusă de
direcţia generală, la care cercetarea nu poate răspunde, indiferent de eforturi şi de
oamenii care controlează aici activitatea. Poate fi vorba fie de opţiunea pentru un
domeniu plafonat, fie de o finanţare insuficientă, de o lipsă de preocupare pentru
a facilita contractul cercetătorilor cu noul existent pe plan mondial etc.
h) au apărut firme mici care ocupă segmente importante de piaţă? Este probabil
că micile firme folosesc o tehnologie emergentă pe care marile firme nu au
adoptat-o încă, datorită inerţiei.
2.4.4.3 Finanţarea cercetării
Problemele majore ale gestionării activităţii de cercetare constau în a alege

temele care prezintă cel mai mare interes pentru firmă şi a le finanţa în mod raţional.
Sumele alocate pentru cercetare sunt mari şi ele cresc continuu. La nivel de firmă se
pune problema să se stabilească ce fonduri se pun la dispoziţia cercetării şi cum se
distribuie acestea între diferitele proiecte.
De-a lungul anilor s-au propus o serie de tehnici cu ajutorul cărora să se rezolve
dilemele legate de finanţarea cercetării. Dintre cele mai utilizate în practică sunt:
- metode empirice de estimare a bugetului alocat;
- alocarea bugetului pe baza unui studiu sistemic;
- metode empirice de alegere a temelor de cercetare;
- metode multicriteriale de apreciere a temelor de cercetare.
Metode empirice de estimare a bugetului alocat
Pentru a stabili fondul global de bani alocat activităţilor de cercetare, foarte

frecvent se apelează încă la practici cu totul empirice, cum ar fi:
- alocăm cam tot atât cât alocă şi ceilalţi din ramura noastră industrială;
- alocăm atât de mult cât ne putem permite;
- alocăm ceva mai mult decât anul trecut;
- alocăm astfel încât să optimizăm raportul între costul cercetării şi
rentabilitatea ei estimată (dar este infinit mai simplu de calculat
numărătorul fracţiei decât numitorul ei);
- alocăm în funcţie de rezultatele obţinute până acum de cercetare.
Alocarea bugetului pe baza unui studiu sistemic
O cale mai raţională în stabilirea bugetului alocat activităţilor R&D este

determinarea acestuia pornind de la sursele de finanţare şi de la rezultatele estimate,
fig.2.10.
Buget pentru
Min. Industriilor
cercetare
Alte ministere
Min. Ştinţei şi
Min. Apărării
Naţionale
cercetării
Reinvestiţii în
activitatea de
Investiţii GUVERN
cercetare
Proiect de Impozite
dezvoltare
Investiţii
Răspunsul
pieţei
Fig. 2.10 Calculul bugetului R&D pornind de la sursele de finanţare şi de la rezultatele estimate
Diagrama reprezintă un sistem cu feed-back: bugetul se stabileşte în funcţie de

sursele interne şi (eventual) externe de finanţare, cum ar fi ministerele interesate,
diversele fundaţii, dar şi în funcţie de rezultatele estimate în raport cu productivitatea
muncii şi cea a capitalului investit al întreprinderii.
Metode empirice de alegere a temelor de cercetare
Pentru alegerea temelor de cercetare care pot fi finanţate din bugetul disponibil
există o multitudine de metode, atât empirice, cât şi formalizate matematic.
Cele mai simplu sunt cele empirice ce folosesc randamente şi indici de
performanţă, metode care pe lângă avantajul simplităţii îl prezintă şi pe acela de a fi
universal aplicabile, indiferent de natura temelor ce se compară. Diferenţa între
randamente şi indici de performanţă este aceea că randamentele sun mărimi
adimensionale, în timp ce indicii de performanţă au dimensiuni.
În mod curent, se calculează:
- raportul între investiţia în activitatea de cercetare şi investiţia ulterior
determinată de transpunerea industrială a rezultatelor cercetării. Valoarea
raportului trebuie să fie cât mai mare (pentru ca investiţia totală să fie
minimă). Practic raportul este subunitar;
- raportul între valoarea adăugată şi investiţia R&D (trebuie să fie maxim);
- raportul între investiţia R&D şi costurile de fabricaţie a viitorului produs,

trebuie să fie cât mai mare pe seama diminuării cât mai mult posibil a
numitorului;
- raportul între beneficiile aduse în urma transpunerii în practică a proiectului
şi beneficiile aduse de produsele din aceeaşi clasă fabricate în prezent.
Valorile obţinute se corelează, de regulă, cu un indice de concordanţă, care se

determină cu relaţia:
valoare • probabilitate de succes
Ic = finanţare optimă
în care: valoare = venit, beneficiu, economii scontate a se realiza;
- probabilitate = o estimare a succesului proiectului care poate fi făcută pe
considerente tehnice, economice, tehnico-economice. În literatura de specialitate,
produsul dintre valoare şi probabilitate se cunoaşte sub numele de valoare
estimată.
- finanţare optimă = cheltuieli, investiţii, costuri strict necesare pentru realizarea
temei de cercetare.
Indici de performanţă
1. Indicele Disman
Indicele Disman se determină cu o relaţie de forma:
⎡ C ⎤
P = Rt ⋅ Rc ⋅ ⎢ i ⎥
⎣ (1 + r ) ⎦
în care: P = valoarea netă actuală a proiectului;
Rt = probabilitatea de succes tehnic;
Rc = probabilitatea de succes comercial;
Ci = valoarea proiectului în anul i (din cei n pe care se va etala proiectul);
r = rata de actualizare [100 de lei de peste 1 an sunt echivalenţi cu 100/(1+r)
astăzi.
2. Indicele Hess
Indicele Hess se determină conform relaţiei:
n
P = ∫ C (t ) ⋅ e− jt dt
0
în care: n = numărul de ani pentru care se face calculul;

j = rata de actualizare instantanee.
Indicele Hess, căruia i se pot, eventual, asocia probabilităţile Rt şi Rc din relaţia

Disman, consideră funcţia C ca fiind continuă, ceea ce reprezintă o reflectare mai
corectă a realităţii. O prelucrare dinamică a ecuaţiei Hess permite calculul lui P = f (n)
şi P = f ( j ) ceea ce, de asemenea, permite o estimare mai bună a indicelui într-o paletă
mai largă de condiţii.
Abordarea cu maximă responsabilitate a problemelor de finanţare a cercetării va
conduce la o finanţare echilibrată care va favoriza domeniile de emergenţă, în timp ce o
finanţare superficială va conduce la alocarea celei mai mari părţi din fonduri la teme cu
o productivitate scăzută, fig. 2.11.
Fig. 2.11 Alocarea resurselor de cercetare în funcţie de natura tehnologiei studiate
2.4.4.4 Concluzii
În principiu, operaţia de lansare a unui nou produs decurge în trei faze:
- identificarea oportunităţilor de a realiza ceva nou;
- realizarea noului;
- transpunerea în practică.
Ideea noului poate proveni din partea serviciului R&D, a serviciului tehnologic
sau de la Marketing. Oricare ar fi sursa iniţială, ideea trebuie să se materializeze într-un
studiu care să analizeze:
- posibilitatea de a realiza o cercetare cu succes în domeniu;
- fezabilitatea tehnologică;
- posibilitatea de a realiza ideea în condiţii economice avantajoase;
- direcţiile de valorificare în practică a ideii;
- riscurile implicate.
Dacă analiza conduce la un rezultat încurajator se decide lansarea activităţii. Se

stabilesc funcţiile pe care noul produs (tehnologie) poate sau trebuie să le îndeplinească,
costurile, segmentele de piaţă unde ar putea fi valorificat, iar de aici se definitivează lista
de caracteristici şi de funcţii pe care produsul le va îndeplini efectiv. Tot acum se
estimează volumul viitoarei producţii şi eforturile ce vor trebui făcute pentru lansarea
acesteia. În paralel, serviciul R&D îşi desfăşoară activităţile specifice, se parcurg fazele
de cercetare, proiectare, se realizează prototipul. Studiul prototipului permite, pe de o
parte o îmbunătăţire a proiectului, prin eliminarea eventualelor puncte slabe care s-au
manifestat (atât în ceea ce priveşte produsul, cât şi tehnologia de fabricaţie), iar pe de
altă parte, oferă celor de la Marketing elementele concrete de studiu a viitoarei sale
pieţe, permite o corectă organizare a serviciilor de vânzare, service în garanţie şi
postgaranţie etc.
Admiţând că toate testele au fost trecute cu succes se trece la cea de-a treia fază,
transpunerea industrială.
Serviciului R&D îi revine acum obligaţia de a pregăti un nou produs, celor de la
serviciile productive de a-l realiza pe cel existent, eventual aducând perfecţionări şi
adaptări, iar serviciului de Marketing rolul de a dezvolta pieţele existente şi eventual de
a găsi sau chiar a crea altele noi.
În continuare se vor prezenta etapele de creare a unui nou produs.
1. Detectarea unei nevoi
2. Specificaţii
3. Cercetare
4. Concepţie
9. Măsura satisfacţiei
utilizatorului
5. Proiectare
6. Producţie
7. Comercializare
8. Utilizare, întreţinere
2.5 Prognoza tehnologică
2.5.1 Definire
Prognoza se defineşte ca fiind evaluarea probabilă, stabilită în mod ştiinţific, a
evoluţiei calitative şi cantitative a unui domeniu într-un interval de timp (numit orizontul
prognozei) şi stabilirea evoluţiilor şi stărilor posibile ale domeniului, precum şi
probabilităţile asociate lor, cu scopul de a face faţă în mod inteligent şi eficient
schimbărilor existente şi a celor previzibile, de a permite aprecierea consecinţelor de
viitor ale deciziilor luate acum.
După domeniul pe care îl abordează prognoza, se deosebesc următoarele tipuri
de prognoze:
- prognoza tehnologică, cea care se ocupă de evoluţia tehnologiilor şi a
produselor;
- prognoza economică, cea care se ocupă de evoluţia unei economii;
- prognoza socială, se ocupă de evoluţia societăţii în ansamblul ei.
Prognoza economică se face pe baza rezultatelor pe care i le oferă prognoza

tehnologică, iar prognoza socială se realizează pe baza rezultatelor prognozelor
economice.
Sistemul are şi feed-back, în sensul că o anumită evoluţie socială va influenţa şi
evoluţia tehnologică.
Modul de interactivitate între prognoze şi modificările de tehnologie sunt
ilustrate în fig. 2.12.
Optimizarea sistemului
actual
Nevoi Tehnologia
sociale Structura Funcţiile prezentă
actuale nevoilor tehnologiei
actuale prezente
Studii de Schimbări
Schimbări impact tehnologice
sociale
Prognoză Prognoză
socială tehnologică
Structura Funcţiile
Nevoi viitoare a tehnologiei Tehnologia
viitoare nevoilor viitorului viitoare
Planificarea viitorului
sistem
Fig. 2.12 Corelaţia între prognoze şi evoluţia tehnologică
2.5.2 Tehnici de prognoză

Cea mai importantă clasificare împarte tehnicile de prognoză în:
- cantitative;
- calitative.
Tehnicile cantitative se fac, de regulă, pe orizonturi scurte de timp şi vizează

evoluţii strict cantitative (de exemplu: cu cât va creşte producţia şi vânzarea
autoturismelor Dacia Logan în următoarele 12 luni). Ele se bazează pe extrapolarea
datelor din trecut spre viitor (de cele mai multe ori critică). Sunt folosite de majoritatea
întreprinderilor (din ţările dezvoltate) şi în mod deosebit de cele mici şi mijlocii.
Tehnicile calitative se referă la orizonturi medii şi lungi şi vizează domenii de
maximum interes ale unei firme sau chiar ale unui stat. Îşi propun să determine
modificările pe care le-ar suferi elementele unei situaţii date sau chiar situaţia în
totalitate. Modificările se vor exprima cantitativ cel puţin sub forma unor probabilităţi.
Sunt folosite de marile corporaţii, de Guvern, alături de cele cantitative.
Tehnicile calitative permit urmărirea evoluţiei domeniilor tehnologice şi a
tehnologiilor, apariţiei „rupturilor” şi modalităţilor de a face faţă unor asemenea situaţii.
Ambele categorii de tehnici s-au dezvoltat în paralel cu evoluţia tehnicii de
calcul, ele fiind extrem de laborioase.
Alegerea uneia dintre tehnicile de prognoză se face în funcţie de o serie de
factori, cum ar fi:
- orizontul de timp;
- gradul de detaliere;
- natura deciziei;
- stabilitatea sistemului;
- cost;
- precizie;
- uşurinţă de aplicare.
Orizontul de timp
Alegerea orizontului de timp se face în funcţie de scopul urmărit. Este cel mult
egal cu cel pe care se resimt efectele deciziilor pe care le vom lua în momentul aflării
rezultatelor studiului de prognoză.
Se preferă orizonturile de timp scurte şi medii în locul celor lungi.
Uneori viitorul ne interesează în cadrul unei perioade date de timp, alteori ca o

succesiune de perioade mai scurte, asupra cărora dorim informaţii distincte.
Gradul de detaliere
Unele departamente vor fi interesate de evoluţia viitoare a fiecărui produs în

parte (de exemplu: serviciul de marketing), iar altele de evoluţia pe ansamblu (serviciul
de planificare strategică).
Natura deciziei
Pentru un manager, este important să se evidenţieze, cât mai repede posibil,

momentul în care un proces îşi schimbă evoluţia pentru a lua măsurile corespunzătoare.
În vederea adaptării la schimbare cei de la planificare sunt interesaţi de a vedea cum
variază în timp tendinţele domeniului şi dacă tendinţele actuale pot fi extrapolate sau îşi
vor schimba natura.
Stabilitatea sistemului
Sistemele stabile evoluează după alte legi decât cele turbulente, iar diferitele
tehnici de prognoză răspund mai bine uneia sau celeilalte situaţii.
Costul
Costul implicat de activitatea de prognoză depinde de metoda aleasă. Între

factorii de cost care se iau cel mai frecvent în considerare se evidenţiază:
- costul de punere la punct a metodei;
- costul de actualizare a metodei şi a datelor;
- costurile de realizare propriu-zisă a prognozei;
- costurile de comparare a rezultatelor cu cele ale altor metode utilizate în paralel.
Precizia
Depinde de scopul urmărit, de metoda aleasă şi de orizontul de timp. Uneori o

eroare de 10% este mai mult decât satisfăcătoare, alteori o eroare de 5% poate duce la
rezultate catastrofale. Orizontul de timp influenţează întotdeauna la fel precizia: cu cât
orizontul creşte, cu atât precizia scade. Precizia metodei mai depinde şi de volumul de
date cu care se începe studiul. Este de dorit ca acesta să fie cât mai mare, dar exigenţele
diferitelor metode nu sunt aceleaşi.
Uşurinţa de aplicare
Răspunsurile oferite de tehnicile de prognoză sunt mai uşor sau mai greu utilizate
în funcţie de stilul de lucru, metodele proprii fiecărei întreprinderi şi uneori chiar
serviciul, de aceea se recomandă adoptarea acelor tehnici de prognoză care să se apropie
cel mai mult de metodele instituţionalizate şi acceptate în mediul respectiv. De
asemenea, pentru o decizie care trebuie adoptată repede se alege o altă metodă decât
pentru o decizie care nu este presantă.
2.5.3 Metode cantitative de previziune

Pentru a se realiza o prognoză cantitativă trebuie să dispunem de un număr de
valori măsurate, care au fost culese la momente diferite din trecut. Se obţine astfel şirul
X(t). Pe baza valorilor X(i) cu i=1..t, t fiind momentul prezent, se pot calcula valorile
estimate pentru perioada sau perioadele următore, S(t+1), S(t+2),..,S(t+n). În tabelul 2.3
se prezintă schema de corespondenţă a variabilelor.
Tabelul 2.3
Valorile măsurate, valorile prognozate şi perioada de raportare

Valori măsurate Valori
prognozate
Valori X(1) X(2) X(3) … X(t-1) X(t) S(t+1 S(t+2)
Perioada 1 2 3 … t-1 t t+1 t+2
momentul actual
Din cele prezentate rezultă:

S(t+1)=F [ X(1),X(2),..,X(t) ] (2.1),
tehnicile diferind una de alta prin modul în care se construieşte funcţia F.

Un alt element interesant îl reprezintă eroarea estimării, care se poate stabili
riguros atunci când, odată cu scurgerea timpului, evenimentul prognozat a avut loc.
Eroare se poate calcula cu o relaţie de forma:
e ( t + 1) = S (t + 1) − X (t + 1) (2.2)
De cele mai multe ori, pentru a putea însuma erorile negative cu cele pozitive şi a
obţine o eroare medie având o valoare proporţională cu mărimea absolută a erorilor, se
lucrează cu pătratele acestora.
Prognoza cantitativă se realizează, de regulă, fie cu ajutorul tehnicilor de
regresie, fie cu metodele de prognoză prin filtraj adaptiv.
a) Tehnicile de regresie
Tehnicile de regresie caută să găsească o ecuaţie matematică pentru a descrie

variaţia,
X=f(t) (2.3).
Metoda cea mai cunoscută este metoda celor mai mici pătrate. Ideea de bază a
metodei constă în a găsi o funcţie,
Y=f(t) (2.4)
astfel încât,
∑ [Y (t ) − X (t )]
2
= min , (2.5)
însumarea fiind făcută pentru toate valorile „t” disponibile. Ca urmare este vorba de o
funcţie continuă, care, pe o reprezentare grafică X=f(t), să treacă cât mai aproape de
toate punctele.
Având un şir de „n” puncte X(t) se poate deduce, relativ uşor, funcţia care să
respecte condiţia 2.5, cu remarca ca funcţia să fie o dreaptă de forma,
Y=a+bt (2.6)
în care coeficienţii „a” şi „b” se determină cu relaţiile:
n∑ ( X ⋅ t ) − ( ∑ X ) ⋅ ( ∑ t )
b= ,
n∑ t 2 − ( ∑ t )
2
(2.7)
a=
(∑ X ) − b (∑ t ) .
n
Problema este că, foarte adesea, variaţia în timp a fenomenului studiat nu este
lineară. În acest caz se poate proceda în două moduri diferite.
1. Se presupune că funcţia care descrie fenomenul este o polinomială, de tipul
y = a + bt + ct 2 + dt 3 + ... (2.8)
coeficienţii a, b, c, d,… fiind calculaţi cu ajutorul unor relaţii similare cu 2.7. este
necesar ca numărul de puncte de care dispunem să fie mai mare decât gradul maxim al
polinomului. Se remarcă faptul că, pe măsură ce gradul polinomului creşte, curba
calculată se aşază din ce în ce mai bine peste punctele experimentale, la limită
reproducându-le fidel.
Pentru studiile de prognoză aplicarea regresiei polinomiale este deosebit de
riscantă, mult mai eficientă fiind cea de-a doua cale.
2. Se aleg mai multe funcţii care mai întâi se „liniarizează”, după care se
calculează „a” şi „b” cu relaţiile 2.7.
b 1
De exemplu: funcţia Y = a + , se va liniariza prin schimbarea de variabilă X ' =
X X
devenind Y = a + bX ' .
Numărul funcţiilor ce se pot liniariza cu uşurinţă este în jur de 10. Se calculează
pentru fiecare dintre funcţiile alese suma pătratelor abaterilor şi se alege funcţia pentru
care se găseşte valoarea minimă a acestei sume (criteriul lui Gauss). O altă manieră de
alegere constă în a calcula indicele de concordanţă între mulţimea punctelor X(t)
introduse şi a punctelor Y(t) calculate cu funcţia aleasă, optând în final pentru funcţia
care are indicele cel mai bun. Cele două metode conduc la rezultate apropiate, dar nu
întotdeauna identice.
b) Metode de prognoză prin filtraj adaptiv
O primă metodă, foarte simplă, este cea a mediilor mobile. Fie „n” valori trecute
pe bază cărora se caută valoarea pentru perioada imediat următoare:
⎡ X ( t ) + X ( t − 1) + ... + X ( t − n + 1) ⎤⎦
S ( t + 1) = ⎣ (2.9)
n
Când s-a ajuns la timpul (t+1) şi se caută noua valoare S(t+2) se va elimina din
şir valoarea cea mai veche, care a servit la calcularea lui S(t+1), care se înlocuieşte cu
X(t+1) ş.a.m.d.
Dezavantajul metodei constă în aceea că toate valorile trecute influenţează în
mod egal prognoza, ceea ce nu este real. Se poate presupune că evoluţia în perioada
imediat următoare va depinde de evoluţiile din imediata apropiere decât de cele foarte
vechi. De aceea, de regulă, se preferă o metodă modificată, cunoscută sub numele de
metoda netezirii exponenţiale, pe baza căreia valoarea prognozată se determină cu o

ecuaţie de forma:
S ( t + 1) = α X ( t ) + α (1 − α ) X ( t − 1) + α (1 − α ) X ( t − 2 ) + α (1 − α ) X ( t − 3) (2.10)
2 3
în care α este un coeficient cu valori între 0 şi 1.

O valoare mare pentru „α” va mări ponderea ultimelor date, iar o valoare mică
va face, din contră, ca tot şirul X(i) să intervină în mod aproape egal în estimarea lui S.
Problema care se ridică este de a calcula eroarea Δ, sau pentru cazul genera, în
care,
S ( t + 1) = W ( t ) ⋅ X ( t ) + W ( t − 1) ⋅ X ( t − 1) + ... (2.11)
pe W(i), care este ponderea afectată a lui X(i).

Metoda cea mai simplă de calcul a lui W(i) este cea a filtrajul adaptiv. Schema
de principiu a metodei este prezentată în fig. 2.13
X(i) Prognoză
Calculul S(t+1)
Reglarea ponderii Δ Eroarea

W(i)
Sistemul X(t+1)
real
Fig. 2.13 Schema de principiu a calculului coeficientului W(i)
Exemplu
Fie o succesiune de 20 de date privind stările trecute ale sistemului. Ne

propunem să calculăm starea următoare folosind un număr mai mic de date, cele din
trecutul apropiat, fie ele în număr de cinci.
Rezultă, S (21) = W (20) ⋅ X (20) + W (19) ⋅ X (19) + ... + W (16) ⋅ X (16) , unde valorile
W(i) sunt necunoscute.
Ne propunem să le calculăm pornind mai întâi de la calculul lui S(6) pe baza lui
X(1)..X(5), luând pentru W(i), în lipsa a ceva mai bun, W(1)=W(2)=…W(5)=1/5. Se
obţine un S(6) care va fi comparat cu X(6), iar eroarea de prognoză ne va permite să-l
recalculăm pe W(i), introducând întotdeauna un „coeficient de adaptare”, k. Reluând
iteraţia până la sfârşitul şirului şi apoi revenind la începutul său cu un nou k, se ajunge
în final la un set de parametri care permit o previziune bună. Iteraţiile succesive de-a
lungul şirului şi apoi din nou de la începutul şirului nu sunt o problemă pentru un
calculator electronic şi s-au creat programe specializate care realizează toate
operaţiile.
2.5.4 Metode calitative de previziune

Metodele calitative de previziune au o serie de caracteristici, cum ar fi:
- fac apel la experţi;
- rezultatul prognozelor nu este o valoare numerică sau o descriere detaliată a
situaţiei noi, ci o conturare a tendinţelor şi a limitelor în care va evolua sistemul
studiat.
Există mai multe tehnici de prognoză tehnologică, dintre care cele mai
importante sunt:
- metoda curbelor logistice (curbe în S);
- spaţiul transferurilor de tehnologie;
- metoda curbelor de substituţie şi de progres tehnic;
- metoda morfologică;
- metoda Delphi;
- metoda scenariilor.
a) Metoda curbelor logistice
O tehnologie se naşte atunci când cunoştinţele ştiinţifice şi tehnice o permit, se

dezvoltă în măsura în care produsul ei răspunde unei nevoi sociale şi dispare atunci când
o altă tehnologie mai performantă o elimină pe ea, ca atare, sau pe produsul pe care îl
fabrică.
Studiile au arătat că evoluţia unei tehnologii ca şi a unui produs de altfel,
urmează întotdeauna aceeaşi traiectorie, descrisă matematic de o funcţie de tip logistic,
vezi figura (2.14)
p
y= (2.12)
1 + a − bx
în care: p este plafonul (valoarea maximă a lui y spre care funcţia se apropie tangenţial
când x tinde spre infinit;

a,b – parametrii de care depinde înclinarea părţii ascendente a logisticii faţă de

axa Ox şi ordonata la origine:
p
a= − 1, (2.13)
y0
în care y0 este valoarea iniţială a lui y.
Fig. 2.14 Evoluţia unei tehnologii după o curbă logistică
În cazul unei tehnologii, y este constituit, fie din performanţele tehnologiei

(număr de unităţi de produs în unitatea de timp pe plan naţional sau mondial, ponderea
ocupată pe piaţă), fie a produselor ei (viteza în cazul mijloacelor de transport, memoria
internă în cazul calculatoarelor), iar x este timpul.
Pe logistică (vezi figura 2.14) se disting următoarele zone:
• OA = perioada de iniţiere, tehnologia este nouă, încă nu este bine pusă la punct
şi nu s-a impus;
• AB = perioada de dezvoltare, tehnologia este în plin avânt şi se impune;
• BC = perioada de plafonare, tehnologia şi-a atins limitele;
• CD = perioada de extincţie, tehnologia este eliminată.
Pentru tehnologii, logistica corespunde tehnologiilor emergente, evolutive,

mature şi în declin.
Câteva elemente definitorii ale fiecăreia din aceste categorii sunt prezentate în
tabelul 2.4.

Tabelul 2.4
Caracteristicile tehnologiilor de pe logistică

Tehnologii
Emergente Evolutive Mature În declin
Caracteristici
Grupul Rămân
Comportarea Cumpărători cu Consum de masă;
Cumpărătorilor cumpărătorii foarte
cumpărătorilor Venituri mari; Saturare a pieţii
este tot mai larg; fideli;
Calitate mediocră;
Calitate foarte Calitate mai slabă
Inexistenţa
Evoluţia Diferenţiere; bună; Norme decât a produselor
standardelor;
produsului Fiabilitate bună; respectate de toţi concurente
Modificări
producătorii; apărute;
frecvente;
Mici, acoperite de
Riscuri Înalte; Mici; -
creşterea rapidă;
Mici pe seama
Profituri Mari; În scădere; Foarte mici;
Investiţiilor mari;
Numeroase firme, Concurenţă prin Scădere a
Concurenţă Câteva firme;
fără experienţă; preţuri; concurenţei;
Supracapacitate
Subcapacitate;
Supracapacitate; Capacitate optimă; pronunţată;
Serii mari;
Fabricaţie Serii scurte; Multă Serii mari; Costuri Circuite
Începere
mână de lucru; optimizate; specializate de
automatizare;
vânzare
Segmentarea
Reclamă foarte pieţii;
Comercializare susţinută; Costuri Reclamă susţinută; Diversificare; Reducere piaţă;
mari; Prelungire ciclu de
viaţă
Practic, evoluţia după logistică este universală. Deosebirile apar dincolo de panta
logisticii, în aceea că unele tehnologii (produse) cunosc perioade foarte lungi de
maturitate (procedeul SOLVAY de fabricare a sondei calcinate, care este neschimbat din
1860), iar altele nici nu ajung la maturitate din cauza apariţiei unor noutăţi la intervale
foarte scurte de timp (calculatoarele electronice au cunoscut 4 generaţii în mai puţin de
40 de ani).
Sub aspect economic, cheltuielile de lansare a unei tehnologii devin foarte mari
dacă lansarea se face prematur. Se prezintă în fig. 2.15 o schiţă o efectelor economice
ale unei noi tehnologii.

Fig. 2.15 Efectele economice ale unei tehnologii

a) – evoluţia unei tehnologii după o logistică tipică;
b) – efectele economice.
Curba trasată continuu (1) reprezintă situaţia „normală” a unei noi tehnologii
lansate la timp. Eforturile financiare încep în momentul I, înainte de momentul 0 (fig.
2.15) când se lansează noua tehnologie. În perioada I-F se fac cercetări fundamentate
(care nu sunt foarte costisitoare) apoi, în F-G, studii în instalaţii pilot şi semi-industriale,
care presupun eforturi financiare mult mai mari. În perioada G-A’ eforturile financiare
se materializează în investiţii, care însă încep să fie acoperite din producţia tehnologiei
noi. În domeniul A’-B’-C’ beneficiile sunt substanţiale, apoi în C’-D’ ele scad. Când
beneficiile tind spre zero (punctul D), tehnologia nu mai este interesantă economic şi se
renunţă la ea.
Eforturile financiare totale sunt reprezentate de suprafaţa cuprinsă între curba
I-F-G-A’ şi axa Ox, iar beneficiile totale între curba A’-B’-C’-D’ şi axa Ox . o condiţie
de succes a tehnologiei este ca totalul beneficiilor să depăşească totalul cheltuielilor.

Succesul este cu atât mai notabil cu cât diferenţa între suprafaţa de deasupra axei Ox
şi cea de sub axa Ox va fi mai mare.
Dacă se încearcă o lansare prematură a tehnologiei, atunci când condiţiile nu
sunt încă bine pregătite (curba 2), eforturile financiare sunt mult mai mari, pentru a
suplini elementele încă nepuse la punct. În schimb beneficiile nu sunt mai mari. Un
exemplu în acest sens a fost avionul franco-britanic Concorde în cazul căruia beneficiile
nu au reuşit să acopere eforturile de cercetare-proiectare.
Dacă tehnologia este lansată cu întârziere (curba 3) eforturile financiare sunt
mai mici, deoarece o bună parte din problemele din sfera cercetării au fost deja rezolvate,
dar şi beneficiile sunt mai mici, întrucât punctul D nu poate fi nicicând împins spre
dreapta, el depinzând de următoarea tehnologie.
De regulă, situaţia se întâlneşte în cazul tehnologiilor pe care ţările puternic
dezvoltate le vând ţărilor din lumea a III-a, tehnologii care nu sunt vândute decât atunci
când, în ţara de origine, au depăşit punctul B de la logistică.
Concluzia este că rezultatele economice bune se obţin doar dacă activităţile
legate de noua tehnologie sunt lansate la momentul oportun.
b) Spaţiul transferurilor de tehnologie
Se pune problema de a afla când este momentul optim pentru a lansa noua
tehnologie şi care din direcţiile de evoluţie a tehnologiei este cea mai probabilă.
Răspunsul este dat de o schemă logică de raţionament numită „spaţiul transferurilor de
tehnologie”, care cuprinde 8 trepte:
1. resurse ştiinţifice – sunt cuprinse ultimele noutăţi din ştiinţa fundamentală,
cunoştinţe încă neaplicate în practică. Orice tehnologie nouă va trebui să
pornească de aici;
2. resurse tehnologice – brevete de invenţii, utilaje noi, tehnici de lucru noi;
3. tehnologii elementare – se elaborează în institutele de cercetări de inginerie
tehnologică şi în institutele de proiectări. Utilajele noi şi tehnicile de lucru noi
sunt „asamblate” astfel încât să alcătuiască un flux tehnologic principal nou;

4. sisteme tehnologice – noul flux tehnologic se integrează într-un proces complet

de producţie, ataşându-i-se fluxurile tehnologice corespunzătoare proceselor
auxiliare şi de deservire.
Treptele 1-4 corespund „nivelului tehnologic”; deasupra lui se plasează alte
patru trepte care alcătuiesc „nivelul consecinţelor”:
5. aplicaţii –vizează posibilităţile de a valorifica produsele noii tehnologii întrucât
ele condiţionează dezvoltarea viitoare a tehnologiei;
6. mediul ambiant – se studiază consecinţele apariţiei noii tehnologii asupra
structurii ramurii industriale căreia îi aparţin, balanţei între subramuri;
7. sistemul social – se urmăresc efectele asupra economiei naţionale şi a balanţei
între ramuri, a problemelor de apărare, sănătate, demografie;
8. societate – conţine consecinţele pe plan mondial.
Circulaţia în spaţiul transferurilor de tehnologie, de jos în sus, în scopul

prognozării evoluţiilor viitoare ale tehnologiilor poartă numele de „prognoză
explorativă”. Urcând fiecare treaptă se pot estima, atât timpul necesar, cât şi eforturile
umane şi materiale necesare pentru atingerea treptei superioare.
Circulaţia de sus în jos poartă numele de „prognoză normativă”. Se pleacă de la
necesităţi şi se stabilesc măsurile ce trebuie luate, tehnologiile ce trebuie dezvoltate
pentru ca necesităţile respective să poată fi satisfăcut, eventual ţinând cont şi de factorul
timp.
În cazul celor 8 etape se va urmări:
8 – societate = obiective globale;
7 – sistemul social = obiective naţionale;
6 – mediul ambiant = misiuni ce trebuie realizate;
5 – aplicaţii = sarcini ce trebuie realizate;
4 – sisteme tehnologice = adaptarea sistemelor tehnologice la noile sarcini sau
crearea de sisteme tehnologice noi (nevoi);
3 – tehnologii elementare = adaptarea tehnologiilor (subsisteme);
2 – resurse tehnologice = studiul posibilităţilor şi limitelor tehnologice;

1 – resurse ştiinţifice = cunoştinţe ştiinţifice necesare (operaţii unitare de

cercetare).
În practică, cele două metode de prognoză se îmbină, în sensul că în cadrul unei

prognoze explorative de la un punct se poate coborî pe o scară „paralelă” într-o
prognoză normativă ş.a.m.d.

Capitolul 3 – Tecnologia şi strategia întreprinderii
Capitolul 3
TEHNOLOGIA ŞI STRATEGIA ÎNTREPRINDERII
Rezumat
Avantajul concurenţial este valoarea suplimentară, pe care o firmă o creează

pentru clienţii săi în raport cu costurile de producţie aferente produsului.
Pentru crearea avantajului concurenţial, întreprinderea poate adopta ca strategie:
impunerea prin costuri, impunerea prin produse mai performante, dominarea unui
segment de piaţă.
3.1 Dobândirea avantajului concurenţial
Avantajul concurenţial se defineşte ca fiind valoarea suplimentară pe care o

firmă o poate crea pentru clienţii săi în raport cu costurile de producţie aferente
produsului.
În acest sens, întreprinderea poate să ofere produse mai bune şi mai performante
decât cele ale concurenţilor, la preţuri echivalente cu ale acestora sau poate să ofere
produse cu aceleaşi caracteristici cu cele ale concurenţilor, dar la preţuri mai mici.
Pentru crearea avantajului concurenţial întreprinderea poate să adopte
următoarele strategii:
- impunere prin costuri (mai mici);
- impunere prin produse mai performante;
- dominarea doar a unui segment de piaţă.
Principalele forţe de tip concurenţial care acţionează pe o piaţă sunt prezentate în

figura 3.1.

Noii veniţi
Furnizorii
Clienţii
Concurenţii
din sector
Produsele noi
Fig. 3.1 Forţele de tip concurenţial din cadrul unui sector
Prin sector se înţelege mulţimea firmelor care fabrică produse ce pot fi

substituite unul de celălalt şi între care un beneficiar poate alege.
3.1.1 Noii veniţi

Asupra noilor veniţi acţionează o serie de elemente defavorizante, cum ar fi:
- economiile de scală;
- protecţia produselor preexistente prin brevete;
- imaginea de marcă;
- nevoia de capital;
- costuri de reconversie;
- accesul la circuitul de distribuire;
- costuri de fabricaţie mai mari;
- riposta din partea celor ce ocupă deja sectorul;
- politica economică a guvernului.
Economiile de scală
Factorul de scală este un coeficient cu care costul unitar de fabricaţie a unui

produs scade pe măsură ce creşte numărul de unităţi din produsul respectiv realizate
în unitatea de timp şi în aceeaşi unitate economică.

Noii veniţi sunt obligaţi, fie să intre de la început cu o capacitate mare de

producţie (dificil), fie să înceapă cu o capacitate mai mică, ceea ce înseamnă costuri mai
mari de producţie.
Aceste dezavantaje pot fi contracarate de noii veniţi printr-o diversificare mult
mai accentuată a produselor oferite, precum şi prin reducerea costurilor de producţie ca
urmare a valorificării complete şi complexe a materiilor prime folosite.
Imaginea de marcă
Este unul dintre cele mai mari handicapuri al unui nou venit şi îl poate depăşi
prin practicarea unor preţuri promoţionale la produsele sale, pentru o perioadă de timp.
Situaţia este mai favorabilă dacă noul venit are o imagine de marcă într-un sector
apropiat.
Nevoia de capital
O parte din capitalul necesar este implicat în activităţi cu un coeficient mare de

risc (reclamă susţinută, activităţi de R&D), o altă parte este destinată creării de stocuri,
acoperirii pierderilor de lansare (cauzate de preţuri promoţionale), creditelor acordate
clienţilor. Uneori capitalul necesar este disponibil la bănci, dar redistribuirea lui în alt
sector va atrage prime mari de risc plătite băncilor.
Costuri de reconversie
Prin schimbarea produsului realizată de o firmă, cu unul nou, uneori se impun

costuri suplimentare din partea consumatorilor, pentru reciclarea forţei de muncă (de
exemplu pentru un utilaj).
Accesul la circuitele de distribuire
Pătrunderea se poate face prin acordarea de facilităţi distribuitorilor, prin

convertirea reţelei vechi (atunci când este posibil), prin crearea propriei reţele.
De regulă, vechii producători au relaţii bune şi de lungă durată cu distribuitorii,
ceea ce îngreunează şi mai mult sarcina noilor veniţi.

Costuri de fabricaţie mai mari
Vechii producători au acces la surse de materii prime mai ieftine sau amplasate
mai aproape, beneficiază de efectele „curbei de experienţă” (atât în producţia propriu-
zisă, cât şi în distribuţie, comercializare, activităţile de logistică). De asemenea, vechii
producători dispun de venituri în lichidităţi considerabile (pe seama curbei de experienţă
şi a segmentelor de piaţă deţinute) ce pot fi reinvestite în echipamente noi şi tehnologii
performante.
Efectul curbelor de experienţă poate fi anihilat prin:
- inovaţii la nivelul produsului sau al tehnologiei lui de fabricaţie (care conduc
la o nouă curbă de experienţă);
- piaţa poate să se îndrepte spre o cerere uşor diferită unde, din nou, curba de
experienţă se reia de la zero;
- unele firme pot duce o politică de îmbunătăţire continuă a produselor, ceea ce
conduce la produse noi care justifică preţurile mai mari.
3.1.2 Rivalitatea între firmele concurente în sector

Rivalitatea se materializează prin manevre în vederea ocupării unei poziţii
privilegiate pe piaţă folosind o tactică bazată pe concurenţă la nivelul preţurilor,
publicitate, lansarea de produse noi, ameliorarea activităţilor de service, garanţii
oferite clientelei.
Rivalitatea este determinată de:
- ritmul de creştere al sectorului;
- gradul de diferenţiere între produsele diferitelor firme;
- raportul între puterea firmelor concurente;
- strategii diferite ale firmelor.
Ritmul de creştere al sectorului
Pe măsură ce logistica tinde să se plafoneze, concurenţa devine din ce în ce mai

accentuată. Lupta vizează, mai ales, împărţirea pieţii.

În cazul unui sector în expansiune, firmele fac eforturi pentru a creşte odată cu
el. Concurenţa nu se manifestă.
Gradul de diferenţiere între produsele diferitelor firme
Gradul de diferenţiere tinde să se reducă odată cu ajungerea produsului la

maturitate. Din acest moment diferenţierea se face doar prin preţul produsului sau prin
service-ul care-l însoţeşte.
Raportul între puterea firmelor concurente
Când firmele sunt de putere apropiată, fiecare va încerca pe o cale sau alta, să se
ridice deasupra celorlalte. Acesta va conduce la o varietate de acţiuni de tip concurenţial,
iar sectorul are o structură instabilă.
Dacă în sector este o firmă care domină, aceasta va impune o anumită disciplină
(prin intermediul unui preţ director) de la care celelalte nu îşi permit să se abată.
Strategii diferite ale firmelor
O firmă mare, bazată pe acţiuni, trebuie să obţină un anumit beneficiu pe

capitalul investit (obligată de acţionarii săi).
O firmă mică, cu un singur proprietar, îşi permite beneficii mai mici, atât cât să-i
asigure existenţa şi independenţa. Aceste firme pot crea „necazuri” firmelor mari.
Firmele din exteriorul ţării, care beneficiază de alte condiţii (cost al materiilor
prime şi al forţei de muncă, fiscalitate etc.) pot fi concurenţi foarte puternici.
O firmă care doreşte implantarea sa pe o piaţă străină (considerând că îi măreşte
prestigiu) poate să renunţe, pe acea piaţă, la rentabilitate şi ca urmare destabilizează
firmele existente pe piaţa respectivă.
3.1.3 Produsele noi

Permanent, într-un anumit domeniu, apar produse care realizează aceleaşi
funcţii, dar pornind de la principii diferite de cele folosite de produsele standard.
La un moment dar, unul din aceste produse va reuşi să se impună pe piaţă, în
defavoarea celor deja existente. Momentul impunerii este greu de estimat.

Unele produse rezistă mult timp pe palierul de plafonare, altele sunt înlocuite
înainte de plafonare (produsele din industria calculatoarelor electronice).
Factorii care favorizează produsele de înlocuire sunt:
- nivelul preţurilor;
- costurile de conversie;
- disponibilitatea clienţilor de a achiziţiona produse noi.
Nivelul preţurilor la noile produse sunt, adesea, sensibil mai mici decât la cele
vechi.
Costurile de conversie, atât la producător, cât şi la utilizator ar trebui să fie cât
mai mici, noul produs ar trebui să se încadreze în sistemul în care înlocuieşte vechiul
produs cu modificări minime ale sistemului.
3.1.4 Furnizorii
Măsura în care se poate negocia cu furnizorii de materii prime va reprezenta unul
din factorii determinanţi ai situaţiei concurenţiale.
Elementele cu influente majore sunt:
- diversificarea tehnologiilor de realizare a produselor;
- gradul de concentrare al furnizorilor;
- existenţa materiilor prime înlocuitoare;
- importanţa pentru furnizor a cantităţilor solicitate;
- importanţa materiei prime şi posibilitatea de a o stoca;
- riscul de integrare în aval;
- gradul de standardizare a produselor;
- fidelitatea faţă de furnizor.
Diversificarea tehnologiilor de realizare a produselor are ca efect diversificarea

cererii de materii prime si ca urmare furnizorii sunt mai puţin solicitaţi (mai abordabili).
Gradul de concentrare al furnizorilor

Ca regula generală, dacă firmele furnizorilor sunt mai mari decât cele ale
beneficiarilor, furnizorii îşi impun condiţiile mai uşor.
Concentrarea apare în cazul acelor materii prime care sunt indispensabile unor
anumitor ramuri industriale, iar producţia globală a acestor materii prime este controlată
(exemplu: OPEC, producătorii de cafea, de cacao etc.).
Unele mari concerne industriale au obţinut beneficii uriaşe prin controlul unui
produs intermediar esenţial, care le-a permis să controleze o întreagă filieră industrială.
Existenţa unei materii prime înlocuitoare este un factor care acţionează în

defavoarea furnizorilor.
Exemplu
În cazul băuturilor răcoritoare a existat o concurenţă puternică între furnizorii

de zahăr şi cei de îndulcitori sintetic, care a slăbit puterea furnizorilor, în ciuda
faptului că ei reprezentau firme mult mai puternice decât cele ale clienţilor lor.
Importanţa pentru furnizori a cantităţilor solicitate

Furnizorul va favoriza pe cel ce-i solicită cantităţile cele mai mari din produsul
realizat.
Importanţa materiei prime şi posibilitatea de a o stoca

Dacă este o materie primă de maximă importanţă şi care nu se poate stoca,
puterea furnizorului este foarte mare (exemplu: Renel, Distrigaz etc.).
Riscul de integrare în aval, care ar diminua concurenţa între producătorii care
apelează la acelaşi furnizor. Furnizorii nu sunt avantajaţi de integrare, nici din aval, nici
din amonte.
Gradul de standardizare al produselor dezavantajează pe furnizori, în raport cu
beneficiarii. Standardizarea nu dă posibilitatea furnizorilor de a se diferenţia.
Fidelitatea faţă de furnizor

Ea poate determina furnizorul să ofere anumite facilităţi.
Politica unei firme de a se aproviziona alternativ de la mai mulţi furnizori poate
slăbi puterea acestora de a negocia preţurile.

3.1.5 Clienţii
Clienţii vor lupta întotdeauna pentru o reducere a preţurilor şi o îmbunătăţire a
calităţii şi a serviciului, profitând în acest scop de lupta concurenţială dintre
întreprinderile producătoare.
Clienţii sunt un factor determinant prin doua elemente:
- forţa de negociere;
- sensibilitatea la variaţii de preţ.
Forţa de negociere
Este influenţată de următorii factori:

- concentrarea clienţilor în raport cu concentrarea firmelor producătoare, îi
avantajează pe clienţi(dacă este mai mare) sau pe producători;
- cantităţile cumpărate, cu cât sunt mai mari, cu atât creşte puterea de negociere a
clienţilor în defavoarea firmelor furnizoare care sunt obligate să ţină seama de
client.
Sensibilitatea la variaţii de preţ
Modul în care cantităţile cumpărate se modifică în funcţie de oricât de mică

variaţie a preţului depinde de:
- diferenţa de performanţe pe care noul produs le prezintă în raport cu cel vechi şi
măsura în care ele răspund unor nevoi reale ale cumpărătorului; în cazul în care
mai mulţi furnizori au produse cu diferenţe foarte mici ale performanţelor,
clientul va alege produsul cu preţul mai mic;
- profitul pe care îl obţine cumpărătorul la noul produs, direct sau indirect.
Pentru un produs „obişnuit” dacă cumpărătorul va obţine pe urma lui un profit
considerabil, el va fi mai puţin sensibil la preţ, deoarece va avea şi interesul să îşi
protejeze cumva furnizorul;
- imaginea de marcă a firmei producătoare reduce, de regulă, sensibilitatea la o
mărire a preţurilor de vânzare şi o accentuează în cazul unei reduceri a acestora.

Imaginea de marcă mai permite furnizorului să îşi „aleagă” oarecum clienţii,

ceea ce echilibrează raportul.
3.2 Tehnologia şi avantajul concurenţial
O problemă cheie este aceea de a identifica tehnologiile care contribuie la

întărirea poziţiei concurenţiale şi de a şti dacă o nouă tehnologie se justifică sau nu a fi
achiziţionată şi introdusă în întreprindere.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o tehnologie pentru a fi realmente
utilă firmei în lupta de a-şi menţine poziţia concurenţială sunt:
- noua tehnologie trebuie să permită reducerea costurilor sau diferenţierea
produselor;
- avansul tehnologic pe care-l conferă firmei trebuie să fie durabil;
- tehnologia trebuie să acţioneze asupra acelor factori care permit firmei să
avanseze sub raport concurenţial ( de exemplu o tehnologie care este sensibilă
la economia de scală va favoriza mai mult întreprinderea cu o producţie foarte
mare, decât pe o alta cu o producţie mică, chiar dacă ea este adoptată de ambele
firme);
- trebuie să confere, celui ce o adoptă primul, avantaje concurenţiale care să se
menţină (cel puţin parţial) şi după ce alte firme au adoptat-o;
- trebuie să influenţeze pozitiv structura de ansamblu a întreprinderii (eventual a
întregului domeniu);
Tehnologiile care restructurează un domeniu sunt cele care prezintă cel mai
mare interes. Ele vor fi acelea care înlocuiesc un produs sau procedeu cu unul mai bun
şi mai ieftin.
Viteza de înlocuire va depinde de raportul dintre calitatea şi preţul noului produs
şi al celui înlocuit, cât şi de costurile de înlocuire.
Tehnologiile care nu îndeplinesc condiţiile prezentate nu prezintă interes pentru
firmă, iar uneori pot avea chiar efecte negative asupra poziţionării sale concurenţiale.

3.3 Strategia tehnologică a întreprinderii
Prin strategie se înţelege ansamblul relaţiilor pe care întreprinderea, în calitate

de subsistem, doreşte să le stabilească cu sistemul căruia îi aparţine, respectiv cu
sectorul industrial în care îşi desfăşoară activitatea.
Elementele care determină poziţionarea strategică a întreprinderii sunt:
- gama de produse realizate;
- piaţa/pieţele vizată/e;
- modul de distribuţie şi de comercializare a produselor;
- volumul vânzărilor;
- tehnologiile folosite;
- activitatea de R&D şi achiziţiile de tehnologie;
- sistemul financiar-contabil.
Strategia tehnologică a întreprinderii este calea pe care ea o alege pentru a-şi

dobândi, dezvolta şi apoi utiliza tehnologiile.
Strategia tehnologică trebuie să aducă răspuns la întrebările:
- ce tehnologii să adoptăm şi să utilizăm?
- cât de avansate tehnologic trebuie să fie ele?
- ce pondere trebuie să aibă tehnologiile noi?
Decizia trebuie luată şi în funcţie de caracteristicile sectorului din care face parte
întreprinderea.
În ceea ce priveşte alegerea unei tehnologii emergente sau îmbunătăţirea unei
tehnologii ajunsă la maturitate, decizia este greu de luat. Ca regulă generală,
tehnologiile emergente sunt mai promiţătoare şi productivitatea activităţii de cercetare
este în cazul lor foarte mare.
Riscul major constă în incertitudinea privitoare la performanţele lor reale.
Asupra alegerii tehnologiei pot influenţa o serie de factori, cum ar fi:
- efectul de scală, poate fi determinat pentru că o anumită tehnologie devine
interesantă peste un anumit prag;

- curba de învăţare;
- gradul de standardizare (tendinţa de creştere în timp);
- capacitatea produsului de a accepta diferenţieri (cazul autoturismelor);
- segmentarea pieţei;
- caracteristicile noului produs (dacă pe piaţă sunt două produse cu aceleaşi
funcţii, dar care se bazează pe principii diferite, va fi ales produsul care implică
costuri de achiziţie şi de exploatare mai mici);
Tehnologiile firmei, precum şi pe cele pe care dorim să le introducem, se vor

analiza ţinând cont de trei opţiuni:
- diferenţierea prin costuri;
- diferenţierea prin unicitate a produselor;
- concentrarea pe un anumit segment de piaţă.
În tabelul 3.1 se prezintă caracteristicile strategiilor pe care le poate adopta

firma.
Tabelul 3.1
Caracteristicile strategiilor
Strategia Produse Procedee
- coborârea pe curba de
- reducerea costurilor
experienţă pentru
produselor prin reducerea
consumuri;
consumurilor specifice,
diferenţiere prin costuri - creşterea productivităţii
prin simplificarea
muncii;
metodelor de fabricaţie,
- sporirea economiilor de
logistică etc.
scală.
- tehnologii cu grad înalt de
- dezvoltarea de produse de precizie, cu un control
diferenţiere prin unicitatea
calitate superioară, cu foarte strict, mai flexibile şi
produselor
caracteristici mai bune. capabile de a personaliza
produsele.
- dezvoltarea de produse care
- metode care să realizeze
au doar caracteristicile
concentrarea pe un segment de produsele exact la nivelul
necesare pentru satisfacerea
piaţa prin preţuri solicitat de segmentul de
unui segment limitat şi
piaţă avut în vedere.
specific de piaţă.
- realizarea unui produs mai - metode care să permită
concentrarea pe un segment de
bun pentru segmentul de maximizarea valorii
piaţă prin diferenţiere
piaţă considerat superior adăugate pentru un anumit
celor ale concurenţilor care segment de clientelă.

vizează obiective mai largi.
3.3.1 Diferenţierea prin costuri

Constă în a utiliza cât mai mult efectele curbei de experienţă, o reducere a
tuturor pierderilor, atât la nivelul tehnologiei, cât şi al cheltuielilor generale ale
întreprinderii, optimizarea cheltuielilor în domeniu, cercetării, reclamei, desfacerii,
service-ului.
Service-ul
Reducerea costurilor devine preocuparea dominantă a conducerii.

Dacă obiectivul este atins, se înregistrează o creştere semnificativă a
beneficiilor (deoarece preţul de vânzare rămâne cel determinat de costurile medii ale
sectorului) şi o întărire a poziţiei sale în raport cu firmele concurente.
De asemenea, firma este avantajată în lupta cu clienţii puternici deoarece ei pot
solicita reducerea preţului până la valoarea cea mai mică oferită de producătorii
sectorului. Dar dacă firma are deja cele mai mici preţuri, această cerinţă nu o mai
afectează.
Şi poziţia în raport cu furnizorii este mai bună, deoarece costurile scăzute permit
o flexibilitate mai mare şi o dependenţă mai scăzută a poziţiei concurenţiale de o
eventuală creştere a preţurilor materiilor prime.
Scăderea costurilor constituie şi o barieră puternică în faţa noilor veniţi şi
slăbeşte ameninţare produselor de înlocuire, diferenţa între ele şi produsul oferit fiind
din ce în ce mai mică.
Dominaţia prin costuri se poate realiza concret, sub aspect tehnologic, pe două
căi:
- folosirea celei mai bune tehnologii, ceea ce se poate obţine prin investiţii masive
(este aplicată de firme cu putere economică mare);
- găsirea unei alte metode de fabricaţie pe care ceilalţi concurenţi nu au adoptat-o
din inerţie sau din neştiinţă (exemplu: introducerea fabricaţiei pe bandă rulantă
de către firma FORD a condus la o reducere însemnată a costurilor de asamblare
a automobilelor).

Producerea la costuri scăzute ridică o serie de probleme:

- întreprinderea trebuie să reinvestească mereu, ceea ce este dificil în cazul
sectoarelor cu o tehnologie foarte dinamică. De aceea ea se va limita la un număr
relativ restrâns de clase de produse pe care nu îşi poate permite să le
personalizeze prea mult;
- progresul tehnologic riscă să facă noile investiţii ale firmei ineficiente, prin
prisma poziţiei de lider sub aspectul costurilor, înainte ca ele să fie amortizate;
- imitarea de către firmele concurente;
- incapacitatea de a sesiza că piaţa solicită un produs nou;
- ridicarea globală a costurilor, prin creşterea preţurilor la materiile prime, a
salariilor, care să anuleze eforturile firmei şi să avantajeze firmele care au optat
pentru dominaţia prin intermediul produselor diferenţiate.
3.3.2 Diferenţierea prin unicitate a produselor

Strategia de a oferi un produs sau un serviciu care să poată fi apreciat ca unic în
sectorul respectiv se poate realiza:
- printr-o concepţie originală a produsului (exemplu: automobilul Citroën cu
suspensia hidraulică reglabilă);
- un anumit aspect (toate firmele de automobile care au adoptat fiecare o „linie”
proprie pentru caroserie);
- performanţe specifice;
- un sistem de service mai eficient decât al concurenţei;
- o fiabilitate deosebită (automobilele marca Volvo, Mercedes);
- uşurinţa de a găsi piese de schimb.
Este bine ca o firmă să se diferenţieze prin cât mai multe din elementele
prezentate.

Diferenţierea prin unicitate a produselor asigură următoarele avantaje:

- clienţii sunt fideli firmei pentru că apreciază produsele sale, acordând o atenţie
mai mică raportului dintre preţul produsului apreciat şi cel oferit de concurenţă;
- beneficiile mari obţinute permit să se facă faţă pretenţiilor furnizorilor;
- limitează puterea cumpărătorilor care nu găsesc pe piaţă un alt produs cu acelaşi
ansamblu de caracteristici şi funcţii şi ca urmare nu vor exercita presiuni asupra
preţului.
Diferenţierea prin unicitate nu trebuie să neglijeze preocupările în ceea ce

priveşte reducerea costurilor de producţie, numai că ordinea de importanţă este alta.
Condiţiile necesare adoptării strategiei de diferenţiere prin unicitate sunt:
- capacitate notabilă în domeniul R&D, pornind chiar de la cercetarea
fundamentală, o organizare bună a activităţilor din domeniu;
- o tradiţie a firmei în domeniul respectiv însoţită de existenţa unor oameni
deosebit de competenţi, atât la nivelul tehnologiilor de bază şi de diferenţiere, cât
şi a tehnologiilor auxiliare;
- existenţa unui prestigiu al firmei în domeniul calităţii producţiei şi al soluţiilor
tehnologice de avangardă, care să dea încredere cumpărătorilor în produsele
oferite;
- cointeresarea personalului pornind de la criterii calitative şi mai puţin de la cele
cantitative (oferirea de avantaje care să atragă oamenii inventivi, savanţii,
inginerii, muncitorii cu o calificare foarte înaltă).
Riscurile asociate diferenţierii prin unicitatea produselor sunt:

- de la un anumit prag, diferenţa de preţ poate deveni mai importantă decât
avantajele oferite;
Acest aspect variază de la un sector la altul. De exemplu avioanele Boeing s-au
impus prin performanţe, în ciuda unor diferenţe considerabile de preţ.
În cazul utilajelor care prin defectare ar produce pagube mari întreprinderii, se
preferă utilajele care au o fiabilitate mare cu toate că sunt mai scumpe.
În ţările sărace (cum este cazul şi României în prezent), pentru majoritatea
produselor factorul unicitate contează mai puţin decât cel al preţului.

- gradul de unicitate poate dispărea rapid pe seama imitării soluţiei adoptate, dacă
ea se dovedeşte agreată de cumpărător;
- pot să apară schimbări de modă sau de legislaţie, care să fie în contradicţie cu
elementul de unicitate propus de firmă şi, în acest caz, tot avantajul ei
concurenţial dispare.
Exemplu
Motoarele de automobil în doi timpi, mai ieftine şi mai uşor de exploatat şi de

întreţinut, cu randamente termice mai bune, dar care au dispărut practic odată cu
introducerea unor legislaţii antipoluante, căreia motoarele nu i-au putut face faţă.
3.3.3 Concentrarea pe un anumit segment de piaţă

Această strategie poate cuprinde fie dominaţia prin costuri scăzute, fie prin
individualizarea produsului, ambele măsuri vizând însă strict un anumit segment al
pieţei. Este vorba de un anumit client, de o gamă de produse sau o piaţă limitată
geografic.
Dacă firma apreciază că poate servi acel segment într-un mod mai eficace decât
restul concurenţilor, atunci îşi va dirija strategia către el.
Exemplu
Firmele de soft care s-au profilat exclusiv pe produse program vizând editoare de texte,
programe de gestiune a bazelor de date (Word, Perfect, Excel).
Riscurile provin din faptul că firmele concurente pot oferi produse, care să
satisfacă deplin segmentul ales de piaţă, se pot crea de către firme concurente segmente
şi mai mici de piaţă în cadrul segmentului ales şi astfel ele vor beneficia de avantajele
scontate de firma în discuţie.

Teste grilă
Teste grilă
1. Definiţia „tehnologia este ansamblul de utilaje, procedee, echipamente şi

metode pentru „a face” sau „a fabrica”” aduce:
a) un element în plus şi anume tehnologia permite extinderea capacităţii de
acţiune a omului;
b) restricţii;
c) cele trei elemente care intră în componenţa unei tehnologii;
d) răspunde cerinţelor unei economii de piaţă.
2. Definiţia „tehnologia este ştiinţa procedeelor de fabricare şi a utilajelor care

permite transformarea, în condiţii economic-avantajoase, a materiilor prime în
produse”, se caracterizează prin:
a) tehnologia permite extinderea capacităţii de acţiune a omului;
b) introduce restricţii;
c) răspunde cerinţelor unei economii de piaţă;
d) prezintă cele trei elemente care intră în componenţa unei tehnologii.
3. Definiţia „tehnologia este arta de a utiliza, într-un context local şi într-un scop
precis, ştiinţele, metodele şi utilajele care pot servi la concepţia şi realizarea
unui produs şi a procedeului său de fabricaţie”, se caracterizează prin:
4. Definiţia „tehnologia este un ansamblu complex de cunoştinţe, mijloace şi

pricepere, organizat pentru a realiza producţia unui anumit bun”, se
caracterizează prin:
5. Un ansamblu se caracterizează prin:

a) este un sistem organizat;
b) relaţiile ce leagă elementele între ele;
c) o mulţime de elemente.
Răspunsul corect este:
1. a,b,c; 2. a,b; 3. b,c; 4. a,c.
6. Avantajele studiului sistemic sunt:

Teste grilă
a) pune pe primul plan relaţiile şi nu obiectele;

b) se deplasează efortul de concepţie spre ansamblul care conţine elementele
izolate;
c) este o cale de introducere a noului cu un minim de elemente de noutate;
d) studiul nu se poate realiza independent de natura concretă a procesului
studiat.
1. a,b,c,d; 2. a,b,c; 3. a,c,d; 4. a,b,d.
7. Un sistem se caracterizează prin:

a) structură, funcţiuni şi însuşiri;
b) structură şi însuşiri;
c) structură diacronică;
d) structură sincronică.
8. Părţile sistemului sunt plasate în cascadă în cazul:

a) structurii diacronice;
b) structurii sincronice;
c) structurii combinate;
d) structurii pure.
9. În cazul structurii sincronice, părţile sistemului evoluează în:

a) cascadă;
b) paralel;
c) cascadă şi paralel;
d) mixt.
10. Sistemul de fabricaţie are o structură:

a) sincronică;
b) diacronică;
c) combinată;
d) pură.
11. Proprietatea sistemelor de a-şi menţine o anumită stare, prin adaptarea faţă de
perturbaţiile exterioare, se numeşte:
a) integralitate;
b) autostabilizare;
c) autoorganizare;
d) autoperfecţionare.
12. Proprietatea de autostabilizare se întâlneşte la:

a) sistemele cu reacţie negativă;
b) sistemele cu reacţie pozitivă;
c) sistemele sinergetice.
Teste grilă
13. Revoluţia industrială care a avut loc între 1960-1990 poate fi caracterizată
prin:
a) ameliorarea performanţelor proceselor de fabricaţie;
b) accentul pus pe o gestionare bună a resurselor tehnologice;
c) accentul pus pe activitatea de inovare;
d) înlocuirea fibrelor naturale cu cele artificiale, apariţia maselor plastice.
1. a,b,c,d; 2. a,b,c; 3. a,b,d; 4. b,c,d.
14. Structura este cunoscută în detaliu datorită metodelor evoluate de analiză, iar
tehnologiile de elaborare permit obţinerea unei anumite structuri sau evitarea
formării unei alte structuri în cazul:
a) structurii acceptate a materialelor;
b) structurii controlate a materialelor;
c) structurii stăpânite a materialelor;
d) structurii compozite a materialelor.
15. Materialele „de comandă” care să răspundă de fiecare dată exact solicitărilor
utilizatorului au:
a) structură acceptată;
b) structură controlată;
c) structură stăpânită;
d) structură compozită.
16. Cele trei elemente, materialul rezistent, de umplutură şi de legătură, intră în

alcătuirea:
a) materialelor plastice;
b) materialelor compozite;
c) materialelor metalice;
d) materialelor fluorurate.
17. Tehnologiile controlate de microorganisme vii se numesc:

a) tehnologii de tip fermentativ;
b) tehnologii enzimatice;
c) tehnologii genetice.
18. Capacitatea de a prelua rapid o modificare parţială a produselor fabricate

caracterizează:
a) flexibilitatea de adaptare;
b) flexibilitatea de gamă;
c) flexibilitatea de variantă;
d) flexibilitatea de organizare.

Teste grilă
19. Capacitatea de a se adapta rapid la o înnoire a produselor reprezintă:

a) flexibilitatea de adaptare;
b) flexibilitatea de gamă;
c) flexibilitatea de variantă;
d) flexibilitatea de organizare.
20. Capacitatea de a adapta mai multe mijloace de producţie diferite la fabricarea

aceluiaşi produs reprezintă:
a) flexibilitatea de volum;
b) flexibilitatea de adaptare;
c) flexibilitatea de proces;
d) flexibilitatea de variantă.
21. Obţinerea produselor personalizate, în defavoarea celor standardizate, se

realizează în:
a) sisteme cu flexibilitate artificială;
b) sisteme rigide de tip reglementat;
c) sisteme rigide de tip automatizat;
d) sisteme cu flexibilitate naturală.
22. Sistemul flexibil este alcătuit din:

a) o singură celulă flexibilă;
b) mai multe celule flexibile;
c) un sistem automat de transport;
d) un calculator de proces.
1. a,c,d; 2. b,c,d; 3. a,c; 4. b,d.
23. Sistemele flexibile de fabricaţie sunt rentabile:

a) într-un domeniu mediu al numărului de unităţi produse;
b) într-un domeniu foarte mic al numărului de unităţi produse;
c) la serii mari şi foarte mari de produse.
24. Sistemele automatizate rigide sunt avantajoase pentru:

a) un număr mediu de produse realizate;
b) un număr foarte mic de unităţi produse;
c) serii mari şi foarte mari de produse.
25. După rolul în poziţionarea concurenţială a întreprinderii, tehnologiile se

clasifică în:
a) esenţiale;
b) de diferenţiere;
c) în declin;
d) periferice;
Teste grilă
e) definitorii.
1. a,b,c,d; 2. a,b,d,e; 3. a,b,c,e; 4. a,c,d,e.
26. Tehnologiile care sunt stăpânite şi aplicate doar de întreprinderea în cauză

sunt:
a) esenţiale;
b) definitorii;
c) de diferenţiere;
d) evolutive.
27. Tehnologiile care sunt „inima întreprinderii” se numesc:

a) definitorii;
b) esenţiale;
c) mature;
d) evolutive.
28. După nivelul de dezvoltare, tehnologiile sunt:

a) emergente;
b) evolutive;
c) mature;
d) în declin;
e) depăşite.
1. a,b,c; 2. a,b,d,e; 3. a,b,c,d,e; 4. a,b,c,e.
29. Tehnologiile ce caracterizează domeniul industrial în care se situează

întreprinderea sunt:
a) esenţiale;
b) definitorii;
c) mature;
d) emergente.
30. O „străpungere” tehnologică în domeniu va fi realizată pe seama aplicării unei

tehnologii:
a) esenţiale;
b) definitorii;
c) mature;
d) emergente.
31. Tehnologiile produselor care sunt fabricate în exclusivitate în cadrul acelei

întreprinderi se numesc:
a) esenţiale;
Teste grilă
b) controlabile;
c) definitorii;
d) emergente.
32. Analiza competitivităţii produselor privită prin prisma tehnologiilor de

realizare se face pe baza unei matrice în care pe coloane se trec următoarele
elemente de poziţionare a întreprinderii pe piaţă:
a) cererea pieţii;
b) compatibilitatea;
c) prestigiul întreprinderii;
d) coeficientul de elasticitate;
e) costurile de exploatare.
1. a,b,c,d; 2. a,b,c; 3. a,c,d; 4. a,c,d,e.
33. La analiza potenţialului tehnologic, tehnologiile se clasifică după interesele

întreprinderii în:
a) cai de bătaie;
b) tehnologii emergente;
c) tehnologii abandon;
d) tehnologii problemă;
e) tehnologii de rentabilizare;
f) tehnologii evolutive.
1. a,b,c,d; 2. a,c,d,e; 3. c,d,e,f; 4. a,b,c,f.
34. În cazul tehnologiilor problemă, se va acţiona în următorul sens:

a) nu se vor mai aloca resurse;
b) se vor aloca resurse pentru cercetare-dezvoltare, atragere de specialişti;
c) se vor organiza cursuri de specializare;
d) se vor cumpăra brevete;
e) se va renunţa la tehnologie.
1. b,c,d; 2. a,e; 3. a,c,d; 4. b,c,d,e.
35. În cazul „cailor de bătaie”:

a) atuurile întreprinderii sunt mari;
b) atuurile întreprinderii sunt slabe;
c) sunt tehnologii care susţin întreprinderea;
d) se vor aloca în viitor resurse financiare şi umane;
e) se vor organiza cursuri de specializare.

Teste grilă
1. a,c,d; 2. b,d,e; 3. a,c,d,e; 4. b,c,d,e.
36. Caracterizarea întreprinderii, în ansamblu, se poate face cu ajutorul

următorilor indicatori tehnico-economici:
a) gradul de valorificare a materiei prime;
b) eficacitatea globală;
c) gradul de înnoire a echipamentului;
d) producţia specifică;
e) capacitatea de producţie disponibilă.
1. a,b,c,d,e; 2. a,b,c,d; 3. a,b,c; 4. a,c,e.
37. În România, indicatorul de utilizare extensivă se determină ca raport dintre:

a) producţia efectivă şi capacitatea de producţie;
b) timpul cât un utilaj a funcţionat efectiv şi timpul maxim avut la dispoziţie
din perioada considerată;
c) valoarea adăugată şi numărul mediu de personal angajat.
38. Gradul de valorificare a materiei prime se determină ca raport între:

a) valoarea adăugată şi numărul mediu de personal angajat;
b) valoarea adăugată şi volumul de activitate;
c) volumul de activitate şi valoarea adăugată;
d) volumul de activitate şi numărul mediu de personal angajat.
39. Investiţiile cu rezultate nemateriale se concretizează în:

a) activitatea de cercetare dezvoltare;
b) studii de piaţă;
c) investiţii pentru protecţia mediului;
d) recrutare şi formare de specialişti.
1. a,b,c,d; 2. a,b,c; 3. a,b,d; 4. b,c,d.
40. Gradul de înnoire a echipamentului se determină ca raport dintre:

a) investiţia maximă anuală şi volumul de activitate;
b) investiţia minimă anuală şi volumul de activitate;
c) investiţia medie anuală şi volumul de activitate;
d) investiţia maximă anuală şi volumul mediu de activitate.
41. Poziţia concurenţială a întreprinderii se estimează în raport cu următoarele

criterii:
a) fracţiunea de piaţa stăpânită de întreprindere;
b) capacitatea de a aduce repede încasări considerabile;

Teste grilă
c) gradul de control asupra tehnologiilor;

d) costurile de producţie.
1. a,b,c,d; 2. a,c,d; 3. a,b,c; 4. b,c,d.
42. Se vor evita tehnologiile emergente care implică:

a) timp de punere la punct foarte lung;
b) grad de risc foarte pronunţat;
c) un potenţial incert;
d) stabilitatea riscurilor de nereuşită.
1. a,b,c; 2. a,c,d; 3. a,b,c,d; 4. b,c,d.
43. Factorii principali care determină întreprinderea să promoveze noul sunt:

a) nevoia de a păstra (dezvolta) poziţia ocupată de întreprindere pe piaţă;
b) obligativitatea de a se alinia la cerinţele legislative şi sociale;
c) recesiunea;
d) pentru a face faţă unor scumpiri ale materiilor prime.
1. a,b,c,d; 2. a,b,c; 3. b,c,d; 4. a,c,d.
44. Inovarea industrială este condiţionată de:

a) o strategie clară a întreprinderii;
b) o bună motivaţie a celor ce se ocupă de creativitate;
c) existenţa unor proceduri clare şi corecte;
d) crearea unor echipe mici;
e) existenţa unui climat concurenţial.
1. a,b,c; 2. b,c,d; 3. a,c,e; 4. a,c,d,e.
45. Pentru ca procesul de creativitate să se desfăşoare în condiţii bune este necesar

să existe:
a) o circulaţie bună a informaţiei;
b) cunoaşterea bună a pieţei şi a cerinţelor ei;
c) un contact strâns cu comunitatea ştiinţifică;
d) acceptarea ideilor ciudate;
e) o bună motivaţie a celor ce se ocupă de aşa ceva.
1. a,b,c; 2. a,b,c,d; 3. a,b,c,d,e; 4. c,d,e.

Teste grilă
46. Dintre factorii care încurajează activitatea de inovare se evidenţiază:

a) conducerea întreprinderii;
b) o legătură strânsă cu clienţii;
c) o fixare şi delimitare clară a obiectivelor întreprinderii;
d) existenţa unor studii de prognoză;
e) alcătuirea unor echipe interdisciplinare.
1. a,b,c,d,e; 2. a,b,c; 3. b,c,d,e; 4. a,c,e.
47. Factorii care frânează activitatea de inovare sunt:

a) conducerea întreprinderii;
b) o concentrare excesivă a eforturilor asupra îmbunătăţirii produselor;
c) recesiunea economică;
d) dificultăţi de comunicarea şi de informare;
e) incertitudini privind cererea noului produs.
1. b,c,d,e; 2. a,b,c,d,e; 3. c,d,e; 4. a,d,e.
48. În funcţie de categoriile de factori care influenţează introducerea noului,

firma poate opta pentru următoarele strategii:
a) reducerea costurilor în raport cu concurenţa;
b) aducerea costurilor la nivelul concurenţei;
c) realizarea unor produse diferite de cele ale concurenţei;
d) cucerirea de noi pieţe;
e) concentrarea pe un anumit segment de piaţă.
1. a,c,d; 2. b,c,d; 3. a,c,e; 4. b,c,d,e.
49. Întreprinderea care este activă în raport cu noul este:

a) închisă;
b) deschisă;
c) stabilă;
d) inovantă.
50. Întreprinderea care susţine permanent noul este:

a) închisă;
b) deschisă;
c) stabilă;
d) inovantă.
51. Întreprinderea opusă la nou este:

a) închisă;
Teste grilă
b) deschisă;
c) stabilă;
d) inovantă.
52. Inovarea care vizează aspecte interne ale întreprinderii, îmbunătăţind

performanţele, este:
a) inovare de produs;
b) inovare de proces;
c) inovare de adaptare;
d) inovare de ameliorare.
53. Inovaţiile care schimbă total sistemul pornind de la alte principii sunt:
a) inovaţii de adaptare;
b) inovaţii de ruptură;
c) inovaţii de ameliorare;
d) inovaţii revoluţionare.
54. Principiul „cantitatea naşte calitate” se aplică la:

a) metoda Delphi;
b) metoda Gordon;
c) metoda Brainstorming;
d) metoda Morfologică.
55. Membrii grupului se aşază la o masă rotundă, astfel încât să se vadă, în cazul:
a) metodei Delphi;
b) metodei Brainstorming;
c) metodei Gordon;
d) metodei Phillips 66.
56. Feed-back-ul de opinie este principala caracteristică a:

a) metodei Delphi;
b) metodei Brainstorming;
c) listelor de control;
d) metodei Phillips 66.
57. Anonimatul răspunsurilor individuale este asigurat în cazul:

a) metodei Brainstorming;
b) metodei Delphi;
c) discuţiei în Panel;
d) Reuniunea Phillips 66.
58. Reinformarea se întâlneşte în cazul:

a) metodei Brainstormig;
b) metodei Morfologice;
c) Sinectica;
Teste grilă
d) metodei Delphi.
59. Liderul serveşte interesele grupului, expertul este reprezentantul problemei, iar
grupul serveşte interesele problemei de rezolvat în cazul:
a) metodei Delphi;
b) metodei Gordon;
c) metodei Brainstorming;
d) reuniunii Phillips 66.
60. Analogia directă, personală, simbolică şi magică sunt variante ale:

a) Sinecticei;
b) reuniunii Phillips 66;
c) metodei Delphi;
d) discuţiei în Panel.
61. Grupul este format din şase participanţi sau din echipe a câte şase participanţi
în cazul:
b) metodei Delphi;
c) Sinecticei;
d) reuniunii Phillips 66.
62. O variantă a metodei Phillips 66 este:

a) discuţia în Panel;
b) tehnica carnetului colectiv;
c) metoda 6.3.5;
d) listarea.
63. Metoda care prevede participarea a şase persoane, care trebuie să scrie câte
trei idei în câte cinci minute este:
a) Brainstorming;
b) Brainwriting;
c) Phillips 66;
d) Gordon.
64. Emiterea de idei alternează cu critica lor în cazul:

b) metodei Brainwriting;
c) reuniunii Phillips 66;
d) metodei Gordon.
65. Din categoria metodelor de asociere liberă a ideilor fac parte:

a) Catalogul;
b) metoda Morfologică;
c) metoda Matriceală;
Teste grilă
d) Matricea descoperirii;
e) Gândirea Zen şi Satori.
1. a,b,c,d; 2. a,c,d,e; 3. b,c,d; 4. c,d,e.
66. Dobândirea de cunoştinţe noi fără a se avea în vedere o aplicaţie practică

anume se realizează în cazul:
a) cercetării fundamentale;
b) cercetării aplicative;
c) cercetării de dezvoltare.
67. Studiile de piaţă, analizele de cost, producţia de probă sunt considerate ca fiind
activităţi de:
a) cercetare fundamentală;
b) cercetare aplicativă;
c) cercetare de dezvoltare;
d) nu sunt activităţi de cercetare.
68. Factorii de piaţă favorizanţi pentru dezvoltarea activităţii de cercetare –

dezvoltare sunt:
a) cererea de produse noi;
b) necesitatea economisirii energiei;
c) schimbarea structurii clienţilor;
d) lipsa unei orientări precise a activităţii în domeniul cercetării;
e) legislaţia în domeniul protecţiei consumatorilor.
1. a,b,c,e; 2. a,b,c,d,e; 3. a,c,e; 4. a,b,d,e.
69. Factorii de piaţă care frânează dezvoltarea activităţii de cercetare – dezvoltare

sunt:
a) teama de a se implica în activităţi ce comportă un anumit risc;
b) lipsa unei orientări precise a activităţii din domeniul cercetării;
c) schimbarea structurii clienţilor;
d) cerea de rezultate imediat.
1. a,b,c,d; 2. a,b,c; 3. a,b,d; 4. b,c,d.
70. Climatul din întreprindere vizavi de activitatea de cercetare are ca factori

favorizanţi:
a) considerarea activităţii de cercetare ca o investiţie;
b) existenţa unui colectiv de cercetare valoros;
c) accesul cercetătorilor la centre externe de mare tradiţie;
Teste grilă
d) dorinţa excesivă a cercetătorilor de a dispune de „libertate academică”.

1. a,b,c,d; 2. b,c,d; 3. a,c,d; 4. a,b,c.
71. Structura centralizată a sectorului de cercetare permite:

a) o bună exploatare a bazei materiale;
b) o gestiune mai simplă;
c) o rezolvare mai rapidă o problemelor curente ale producţiei;
d) posibilităţi de a aborda teme de cercetare fundamentală, aplicativă şi de
dezvoltare.
1. a,b,c,d; 2. a,b,c; 3. b,c,d; 4. a,b,d.
72. Structura descentralizată a sectorului de cercetare permite:

a) o bună exploatare a bazei materiale;
b) o rezolvare mai rapidă a problemelor curente ale producţiei;
c) colective mici care nu sunt apte nici cercetării fundamentale, nici cercetării
aplicative;
d) o bună corelaţie cu planurile de activitate ale unităţilor pe lângă care
lucrează.
1. a,b,c,d; 2. a,b,c; 3. b,c,d; 4. a,c,d.
73. Dintre factorii economici care au o influenţă semnificativă asupra interfeţei

R&D – Marketing se pot evidenţia:
a) perspectivele financiare;
b) tendinţa de evoluţie a ciclului de viaţă a produselor;
c) nivelul educaţiei consumatorilor;
d) sistemul de comunicare şi circulaţie a informaţiei din întreprindere;
e) evoluţia viitoare a pieţelor.
1. a,b,c,d; 2. a,b,d,e; 3. a,b,c; 4. a,b,e.
74. Rolul major îi revine Marketingului în următoarele faze de realizare a unui

produs nou:
a) detectarea unei noi nevoi;
b) stabilirea specificaţiilor;
c) cercetarea şi conceperea noului produs;
d) comercializarea, exploatarea, întreţinerea.
1. a,d; 2. a,b; 3. a,c; 4. d.
Teste grilă
75. Evaluarea generală a activităţii de cercetare – dezvoltare se poate face prin:

a) evaluarea prin produse;
b) evaluarea personalului;
c) criterii legate de organizarea producţiei şi de progres;
d) evaluarea cererii pe piaţă a produselor.
1. a,b,c,d; 2. b,c,d; 3. a,b,c; 4. a,b,d.
76. Evaluarea sub aspectul productivităţii se face în cazul activităţii de cercetare –

dezvoltare în baza următorului criteriu:
a) evaluarea prin produse;
b) criterii legate de organizarea producţiei şi de progres;
c) evaluarea personalului.
77. Rentabilitatea activităţii de R&D se defineşte ca:

a) raport între profituri şi investiţii;
b) raport între producţie şi investiţii;
c) raport între beneficii şi producţie.
78. Productivitatea are valori negative atunci când:

a) eforturile de cercetare nu mai conduc spre nicio noutate tehnică;
b) ameliorarea parametrului unui proces conduce la diminuarea valorilor unui
alt parametru, ajungând la o formulă mai puţin apreciată de piaţă;
c) un produs superior tehnologic aduce firmei mai puţini bani.
79. Finanţarea cercetării se face aplicând:

a) metode empirice de estimare a bugetului alocat;
b) studiu sistemic de alocare a bugetelor;
c) metode empirice de alegere a temelor de cercetare;
d) metode multicriteriale de apreciere a temelor de cercetare.
1. a,b,c; 2. b,c,d; 3. a,c,d; 4. a,b,c,d.
80. „Se alocă activităţii de cercetare cam tot atât cât alocă şi ceilalţi din aceeaşi
ramură industrială” face parte din categoria metodelor de finanţare:
a) empirice de estimare a bugetului alocat;
b) bazate pe un studiu sistemic;
c) empirice de alegere a temelor de cercetare;
d) multicriteriale.

Teste grilă
81. Calculul raportului între investiţia în activitatea de cercetare şi investiţia

ulterior determinată de transpunerea industrială a rezultatelor cercetării se
face în cadrul:
a) metode empirice de estimare a bugetului alocat;
b) metode bazate pe un studiu sistemic;
c) metode empirice de alegere a temelor de cercetare;
d) metode multicriteriale.
82. Finanţarea cercetării trebuie să favorizeze:

a) domeniile de emergenţă;
b) domeniile evolutive;
c) domeniile depăşite;
d) domeniile în declin.
83. Tehnicile cantitative de prognoză se caracterizează prin:

a) se fac pe orizonturi scurte de timp;
b) se fac pe orizonturi medii sau lungi;
c) vizează evoluţii cantitative;
d) determină modificările pe care le suferă elementele unei situaţii;
e) se bazează pe extrapolare;
f) vizează domenii de maxim interes ale unei firme.
1. a,c,d,e,f; 2. a,c,e; 3. b,d,f; 4. b,c,d,f.
84. Tehnicile calitative de prognoză se caracterizează prin:
a) se fac pe orizonturi scurte de timp;
b) se fac pe orizonturi medii sau lungi;
c) vizează domenii de maxim interes ale unei firme.
d) permit urmărirea evoluţiei domeniilor tehnologice;
e) determină modificările pe care le suferă elementele unei situaţii;
1. a,c,d,e; 2. b,c,d,e; 3. a,c,e; 4. b,c,d.
85. Alegerea uneia din tehnicile de prognoză se face în funcţie de:

a) orizontul de timp;
b) modificările tehnologice;
c) stabilitatea sistemului;
d) gradul de detaliere;
e) gradul de interes.
1. a,b,c,d,e; 2. a,b,c,d; 3. a,c,d; 4. a,c,d,e.

Teste grilă
86. Precizia prognozei depinde de:

a) scopul urmărit;
b) metoda aleasă;
c) costul de punere la punct a metodei;
d) orizontul de timp;
e) stabilitatea sistemului.
1. a,b,c,d; 2. a,b,d,e; 3. a,b,d; 4. a,b,c,d,e.
87. Pentru a realiza o prognoză cantitativă trebuie:

a) să dispunem de un număr de valori măsurate;
b) valorile să fie culese la acelaşi moment de timp;
c) valorile să fie culese la momente diferite din trecut;
d) să dispunem de un şir de valori estimate pentru perioadele din trecut.
1. a,b,d; 2. b,d; 3. a,c; 4. a,c,d.
88. Dintre cele mai folosite metode cantitative de previziune fac parte:
a) tehnicile de regresie;
b) metoda mediilor mobile;
c) metoda netezirii exponenţiale;
d) metoda curbelor logistice.
1. a,b,c; 2. a,c,d; 3. a,b,d; 4. a,b.
89. În cadrul tehnicilor de regresie cea mai folosită metodă este:

a) metoda netezirii exponenţiale;
b) metoda celor mai mici pătrate;
c) metoda mediilor mobile;
d) metoda curbelor de substituţie.
90. Toate valorile trecute influenţează în mod egal prognoza în cazul:

a) metodei netezirii exponenţiale;
b) metodei celor mai mici pătrate;
c) metodei mediilor mobile;
d) metodei curbelor de substituţie.
91. Metodele calitative de previziune se caracterizează prin:

a) fac apel la experţi;
b) rezultatul prognozelor este o valoare numerică;
c) rezultatul prognozelor nu este o valoare numerică;

Teste grilă
d) rezultatul prognozelor este o conturare a tendinţelor şi a limitelor în care va

evolua sistemul studiat.
1. a,b; 2. a,c; 3. a,b,d; 4. a,c,d.
92. Din categoria metodelor calitative de previziune fac parte:

a) metoda curbelor logistice;
b) metode de prognoză prin filtraj adaptiv;
c) metoda curbelor de substituţie;
d) metoda scenariilor;
e) spaţiul transferurilor de tehnologie.
1. a,b,c,d,e; 2. a,b,c; 3. a,c,d,e; 4. a,b,d,e.
93. În cadrul metodei curbelor logistice, „y” este:

a) timpul;
b) performanţele tehnologiei;
c) plafonul;
d) măsura nevoii sociale.
94. Pe curba logistică, zona AB corespunde unei tehnologii care:

a) este în plin avânt;
b) şi-a atins limitele;
c) nu s-a impus;
d) este eliminată.
95. Pe curba logistică zona BC corespunde următoarei perioade a unei tehnologii:

a) de iniţiere;
b) de dezvoltare;
c) de extincţie;
d) de plafonare.
96. Eforturile financiare sunt mult mai mari atunci când o tehnologie a fost
lansată:
a) la timp;
b) cu întârziere;
c) prematur;
d) în niciuna din situaţiile prezentate.
97. Beneficiile sunt mici atunci când o tehnologie a fost lansată:

a) la timp;
b) cu întârziere;
c) prematur;
Teste grilă
d) în niciuna din situaţiile prezentate.
98. Circulaţia în spaţiul transferurilor de tehnologie de „jos în sus” poartă numele

de:
a) prognoză normativă;
b) prognoză explorativă;
c) prognoză tehnologică;
d) prognoză socială.
99. Circulaţia în spaţiul transferurilor de tehnologie de „sus în jos” poartă numele

de:
a) prognoză normativă;
b) prognoză explorativă;
c) prognoză tehnologică;
d) prognoză socială.
100. Pentru crearea avantajului concurenţial întreprinderea poate adopta

următoarea strategie:
a) impunere prin costuri;
b) impunere prin produse performante;
c) dominarea doar a unui segment de piaţă;
d) adoptarea unor tehnologii emergente.
1. a,b,c,d; 2. a,b; 3. a,b,c; 4. a,c,d.
101. Forţele de tip concurenţial care acţionează pe o piaţă sunt:

a) furnizorii;
b) clienţii;
c) produsele noi;
d) noii veniţi;
e) reglementările legislative.
1. a,b,c; 2. a,b,c,d,e; 3. a,b,d,e; 4. a,b,c,d.
102. Elementele defavorizante care acţionează asupra noilor veniţi sunt:

a) economiile de scală;
b) nevoia de capital;
c) imaginea de marcă;
d) costurile de reconversie;
e) politica economică a Guvernului.
1. a,b,c,d; 2. a,b,d,e; 3. b,c,d,e; 4. a,b,c,d,e.

Teste grilă
103. Accesul la circuitele de distribuire se poate realiza prin:

a) acordarea de facilităţi distribuitorilor;
b) crearea propriei reţele;
c) convertirea reţelei vechi;
d) intensificarea publicităţii şi reclamei.
1. a,b,c,d; 2. a,b,c; 3. a,c,d; 4. a,b,d.
104. Efectul curbelor de experienţă poate fi anihilat prin:

a) inovaţii la nivelul produsului;
b) inovaţii la nivelul tehnologiei de fabricaţie;
c) îmbunătăţirea continuă a produselor;
d) modificarea cererii pieţelor.
1. a,b,d; 2. a,b,c; 3. a,b,c,d; 4. b,c,d.
105. Furnizorii sunt dezavantajaţi în raport cu beneficiarii de:

a) fidelitate;
b) gradul de standardizare a produselor;
c) existenţa unei materii prime înlocuitoare;
d) importanţa materiei prime.
1. a,b,c,d; 2. b,c,d; 3. b,c; 4. a,b,c.
106. Productivitatea activităţii de cercetare este mai mare în cazul:

a) tehnologiilor emergente;
b) tehnologiilor evolutive;
c) tehnologiilor mature;
d) tehnologiilor de diferenţiere.
107. Reducerea costurilor produselor prin reducerea consumurilor specifice, prin

simplificarea metodelor de fabricaţie, logistică, corespunde strategiei:
a) de diferenţiere prin costuri;
b) de diferenţiere prin unicitatea produselor;
c) de concentrare pe un segment de piaţă prin preţuri;
d) de concentrare pe un segment de piaţă prin diferenţiere.
108. Diferenţierea prin costuri asigură următoarele avantaje:

a) o întărire a poziţiei firmei în raport cu firmele concurente;
b) îşi întăreşte poziţia faţă de furnizori;
c) îşi întăreşte poziţia faţă de noii veniţi;
d) creşte fidelitatea clienţilor.
Teste grilă

1. a,b,c,d; 2. a,b,c; 3. a,c,d; 4. b,c,d.
109. Limitarea puterii cumpărătorilor faţă de firmă se asigură aplicând strategia

de:
a) diferenţiere prin unicitatea produselor;
b) diferenţiere prin costuri;
c) concentrare pe un segment de piaţă prin preţuri;
d) concentrare pe un segment de piaţă prin diferenţiere.
110. Riscurile asociate diferenţierii prin unicitatea produselor sunt:

a) gradul de unicitate poate dispărea pe seama imitării soluţiei adoptate;
b) schimbări de modă;
c) schimbări ale legislaţiei;
d) crearea de către firmele concurente a unui nou segment de piaţă.
1. a,c,d; 2. b,c,d; 3. a,b,c; 4. a,b,c,d.

Teste grilă
Răspunsuri grile
G. nr. R G. nr. R G. nr. R G. nr. R G. nr. R

1 a 23 a 45 3 67 d 89 b
2 b 24 c 46 1 68 1 90 c
3 c 25 2 47 2 69 3 91 4
4 d 26 c 48 3 70 4 92 3
5 2 27 a 49 b 71 4 93 b
6 2 28 3 50 d 72 3 94 a
7 a 29 a 51 a 73 4 95 d
8 a 30 d 52 b 74 1 96 c
9 b 31 b 53 b 75 3 97 b
10 c 32 3 54 c 76 c 98 b
11 b 33 2 55 b 77 a 99 a
12 a 34 1 56 a 78 b 100 3
13 2 35 1 57 b 79 4 101 4
14 b 36 3 58 d 80 a 102 4
15 c 37 b 59 b 81 c 103 2
16 b 38 b 60 a 82 a 104 3
17 a 39 3 61 d 83 2 105 3
18 c 40 c 62 a 84 2 106 a
19 a 41 2 63 b 85 3 107 a
20 c 42 1 64 b 86 3 108 2
21 a 43 1 65 3 87 3 109 a
22 2 44 3 66 a 88 1 110 3

Bibliografie
Bibliografie
1. Băloiu, L., M., “Managementul inovaţiei”, Ed. Eficient, Bucureşti, 1995;

2. Băloiu, L., M., şi Călin, C.G., “Tehnologie şi inovare” ASE Bucureşti, 1999;
3. Crişan, I., „Către o economie competitivă”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991;
4. Crum, L., W., „Ingineria valorii”, Ed. Tehnica, Bucureşti 1976;
5. Ioniţă, I., „Ingineria valorii”, Ed. Economică, Bucureşti, 2000;
6. Morin, J., Seurat, R., „Le management des ressources technologiques”, Ed.
d’Organization, Paris, 1998;
7. Lebel, P., „Practique de la creative en entreprise”, Ed. d’Organization, Paris,
1999;
8. Nezeys, B., „La competitivite internationale”, Ed. Economică, Paris, 1998;
9. Nicolai, M., şi Totolici S., „Analiza valorii”, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2004;
10. Nicolescu, O., ş.a „Ghidul managementului eficient”, Ed. Tehnică, Bucureşti,
1994;
11. Păun, M., „Analiza sistemelor economice”, Ed. All Educaţional, Bucureşti,
1997;
12. Reyne, M., „Le developpement de l’entreprise par la veille technico –
economique” Ed. Hermes, Paris, 1990;
13. Roco, M., „Simularea creativităţii tehnico-ştiinţifice” Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1985;
14. Totolici, S., şi Nicolai, M., „Metode aplicative de analiza valorii”, Ed. OIDCM,
Bucureşti, 2000;
15. Tourmermine, R., L., „Strategies technologique et processus d’innovation”, Ed.
d’Organisation, Paris, 1991;
16. Verone, P., „Inventica”, Ed. Albatros, Bucureşti, 1983;
17. Wheelwright, S., C., şi Marikadokis, S.,”Methodes de prevition pour la
gestion”, Ed. d’Organisation, Paris, 1981.

Managementul Inovarii PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Managementul Inovarii PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea „Dunărea de Jos”

Departamentul pentru Învăţământ la Distanţă şi cu Frecvenţă Redusă

MANAGEMENTUL INOVĂRII .................................................................................................................3

OBIECTIVELE CURSULUI ..............................................................................................................................3

CAPITOLUL 1 BAZELE TEHNOLOGICE ALE ÎNTREPRINDERII..................................................5

1.1 DEFINIREA TEHNOLOGIEI .......................................................................................................................5

CAPITOLUL 2 ÎNTREPRINDEREA ŞI PROCESUL INOVĂRII .......................................................39

2.1 CAUZELE CARE DETERMINĂ INOVAREA LA NIVELUL ÎNTREPRINDERII..................................................39

Managementul inovării -1-

2.5 PROGNOZA TEHNOLOGICĂ .................................................................................................................. 92

CAPITOLUL 3 TEHNOLOGIA ŞI STRATEGIA ÎNTREPRINDERII ............................................. 107

3.1 DOBÂNDIREA AVANTAJULUI CONCURENŢIAL .................................................................................... 107

TESTE GRILĂ ......................................................................................................................................... 122

RĂSPUNSURI GRILE............................................................................................................................. 142

Managementul inovării -2-

Orice activitate economică implică utilizarea de resurse financiare, umane,

Cursul este structurat în trei mari părţi :

întreprinderi: determinarea potenţialului tehnologic, estimarea potenţialului de

2. Întreprinderea şi procesul inovării

3. Tehnologia şi dinamica întreprinderii

Se prezintă câteva modalităţi de definire a noţiunii de tehnologie

1.1 Definirea tehnologiei

La prima vedere, aceasta definiţie este satisfăcătoare. Concordanţa acestei

b) Tehnologia este un ansamblu complex de cunoştinţe, mijloace şi

Degeaba este cumpărată o uzină la cheie dacă nu se ştie cum să se exploateze.

c) Tehnologia este un ansamblu de utilaje, procedee, echipamente şi

Această definiţie aduce un element în plus, deloc neglijabil, extinderea

d) Tehnologia este ştiinţa procedeelor de fabricare şi a utilajelor care

Cu această definiţie se intră în domeniul restricţiilor; transformarea cu care se

Astăzi, sub aspectul cunoştinţelor s-ar putea să se construiască automobile total

e) Tehnologia este arta de a utiliza, într-un context local şi într-un scop

1.2 Elemente de teoria sistemelor

„Teoria sistemelor”, concept relativ nou, permite înţelegerea interacţiunii între

1.2.1 Noţiunea de sistem

Conform definiţiilor de mai sus, un sistem se caracterizează prin structură, prin

Fig. 1.2 Definirea generală a sistemului

După modul în care sunt structurate componentele sistemului, în raport cu

În structura diacronică, figura 1.3, părţile sistemului (subsistemele notate cu SS)

Fig. 1.3 Structura diacronică

Fig. 1.4 Structura sincronică

În practică se întâlnesc, arareori, asemenea „structuri pure”. De cele mai multe

Legendă: Flux de materiale şi energie

Logistică Efector Control

Legendă: Flux de materiale şi energie

Fig. 1.6 Sistemul de fabricaţie al întreprinderii

Funcţiunile sistemului sunt reprezentate de relaţiile între părţile componente;

Principalele însuşiri ale unui sistem sunt:

- autostabilizarea: proprietatea sistemelor de a-şi menţine o anumită stare, prin

O întreprindere este, de regulă, un sistem cu reacţie negativă: o descoperire în

- autoorganizarea: proprietatea sistemului de a-şi crea, în situaţii noi, structuri stabile

peste care autostabilizarea şi autoorganizarea nu se mai manifestă. Sistemul fie se

Un exemplu poate fi dat de evoluţia diferită a întreprinderilor româneşti în

1.2.2 Sistemul tehnologic

ca urmare a proprietăţilor de autostabilizare şi autoorganizare, la o schimbare a

- luarea în considerare, ca un factor determinant a interacţiunilor cu mediul

Tehnologiile proprii celei de a treia revoluţii industriale, pe care o parcurgem în

a) Fabricarea de materiale noi

În funcţie de modul în care a fost „stăpânită” structura materialelor, se pot

Dintre materialele noi se pot evidenţia:

Materialele compozite au proprietăţi cel puţin aditive în raport cu materialele de

În prezent, se înregistrează o „renaştere” a materialelor plastice, pe seama unor

Tehnologiile de tip fermentativ sunt controlate de microorganisme vii şi sunt

- calculatoare cu o putere de calcul foarte mare folosite la calcule foarte