Sunteți pe pagina 1din 32

MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII

TINERETULUI ŞI SPORTULUI
ŞCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ ...........

PROIECT DE ABSOLVIRE

Calificarea: Asistent Medical Generalist

COORDONATOR: ABSOLVENT:

2016
ROLUL ASISTENTULU MEDICAL ÎN
ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU BOALA
CELIACĂ
Cuprins

Motto

Argument

Capitolul I. Prezentarea notiunilor de anatomie si fiziologie ale stomacului si duodenului

Capitolul II. Prezentarea teoretica a bolii: Boala celiaca

2.1. Definitie
2.2. Epidemiologie
2.3. Etiopatogenie
2.4. Morfopatologie
2.5. Tablou clinic
2.6. Diagnostic
2.7. Prognostic
2.8. Tratament

Capitolul III. Ingrijiri acordate de asistentul medical pacientului care sufera de Boala celiaca

Capitolul IV. Prezentarea cazurilor clinice

Plan de ingrijire 1
Plan de ingrijire 2
Plan de ingrijire 3

Concluzii

Bibliografie

Anexe
Motto

“Să ajuţi individul, fie acesta bolnav sau sănătos, să-şi afle cale spre sănătate sau
recuperare, să ajuţi individul, fie bolnav sau sănătos, să-şi folosească fiecare acţiune
pentru a promova sănătatea sau recuperarea, cu condiţia ca acesta să aibă tăria, voinţa
sau cunoaşterea, necesară pentru a o face şi să acţioneze în aşa fel încât acesta să
îşi poarte de grijă singur cât mai curând posibil.”

“Virginia Henderson”
Argument

Unul dintre motivele pentru care mi-am ales această afecțiune, ca temă de studiu, este și
importanța pe care noi, cadrele medii, trebuie să o acordăm, mai întâi de orice, perioadei de
prespitalizare când șansa bolnavilor este în mâinile noastre.

Ajutorul acordat în aceste prime ore este foarte important din punct de vedere tehnic și moral.

Boala constituie o preocupare, nu numai a medicilor din variate specialități ( interniști,


experimentari și epidemiologi, fiziologi, gastroenterologi, cardiologii ) cât și pentru cadrele
medii sanitare datorită ajutorului pe care îl acordăm în faza de prespitalizare.

Pe perioada celor 3 ani de studiu am reusit sa-mi acumulez cunostinte necesare despre
aceasta afectiune astfel pus in situatia de a acorda ingrijirile necesare unui pacient care sufera
de Boala celiaca , sa nu intalnesc piedici in scopul redarii acestuia in cel mai scurt timp,
familiei si societatii.

Astfel, sper ca aceasta lucrare sa-mi fie de mare ajutor in viitoarea mea profesie de asistent
medical generalist , pentru a opta in orice situatie si de a prveni recitivele bolii si daca este
posibil chiar sa-i dezvolt capacitatile fiziologice si psihologice.
Capitolul I. Prezentarea notiunilor de anatomie si fiziologie ale stomacului
si duodenului

1.1. Prezentarea notiunilor de anatomie si fiziologie ale stomacului si duodenului

Complexul de organe care asigură transformările fizice si chimice ale alimentelor, în


scopul asimilăriilor ca şi al eliminării rezidurilor, formează aparatul digestiv.
Aparatul digestiv este alcatuit din tubul digestiv şi organele anexe ale acestuia. Tubul
digestiv este format din următoarele segmente succesive: cavitatea bucală, faringele, esofagul,
stomacul, intestinul subţire şi intestinul gros. Glandele anexe ale tubului digestiv sunt: ficatul
si pancreasul, care îşi varsă produsele de secreţie în prima porţiune a intestinului subţire.
1.1 Stomacul
1.1.1. Anatomia stomacului
Stomacul este un organ cavitar mobil, rezervor intermitent, reprezentând porţiunea cea
mai dilatată a tubului digestiv. Incepe la orificiul cardia şi se termină la orificiul piloric, unde
se continuă cu prima secţiune a intestinului subţire: duodenul.
In stare de plenitudine, are forma unui cimpoi, iar examinat radiologic, în poziţie verticala
ia forma literei J. Convenţional, stomacului i se descriu mai multe porţiuni:
- cardia
- fundul stomacului denumit si fornix
- corpul stomacului
- antrul piloric
- canalul piloric
Stomacul are două feţe (una anterioară şi alta posterioară), două margini (una dreapta şi
alta stânga) şi două orificii (unul superior şi altul inferior).
Pereţii stomacului sunt alcătuiţi din patru straturi sau tunici: tunica muscoasă, tunica
submucoasă, tunica musculară, tunica seroasă.
Tunica mucoasă, care căptuşeşte interiorul stomacului, prezintă numeroase cute
orientate dinspre orificiul cardial spre cel piloric. Mucoasa gastrică este alcătuită dintr-un
epiteliu cilindric unistratificat şi un strat de ţesut conjunctiv, numit corion, în care se află
glandele gastrice.
După localizarea lor, glandele gastrice sunt de trei feluri: cardiale, fundice şi pilorice.
Glandele cardiale, puţin numeroase şi rudimentare, se află in vecinatatea cardiei.

Glandele fundice, numite şi glande principale se gasesc in regiunea fundului şi a


corpului stomacului. Ele secretă componentele principale ale sucului gastric şi anume:
acidul clorhidric şi fermenţii proteolitici (enzime care degradează proteinele alimentare).

În alcatuirea glandelor gastrice intră patru tipuri de celule:


- celule principale, care secretă pepsina
- celule perietale, acidofile sau marginale, care produc acidul clorhidric
- celule mucoase
- celule endocrine care eliberează serotonina.
Există încă un tip de celule, în regiunea antrului piloric, care sintetizează gastrina.
Tunica submucoasă, pe care lunecă tunica mucoasă, este constituită din ţesut
conjunctiv lax, în care se gasesc vase sanguine şi limfatice precum şi plexuri nervoase
vegetative.
Tunica musculară este formată din fibre musculare netede, dispuse în trei straturi:
- unul extern în care fibrele musculare sunt aşezate longitudinal
- unul mijlociu, în care fibrele musculare sunt dispuse circular
- unul intern în care fibrele musculare sunt dispuse oblic
Tunica seroasă este formată din peritoneul care înveleşte stomacul şi trece apoi pe
organele vecine formând ligamente sau mezouri.
În tunica seroasă se găsesc vasele sanguine care hrănesc stomacul, precum şi filetele
nervoase provenite din sistemul nervos vegetativ simpatic şi parasimpatic.

1.1.2.Funcţiile stomacului

Stomacul funcţioneaza ca un rezervor capabil sa stocheze cantităţi mari de


alimente, permitând astfel hranirea intermitenta. Acidul clorhidric, eliberat de celulele
parietale gastrice, are mai multe roluri: faciliteaza inceputul digestiei proteinelor din
dieta (actionând impreuna cu pepsina), elibereaza vitamina B12 din alimente, ajută la
absorbţia fierului, anihileaza microbii care sunt ingeraţi împreuna cu hrana.
În stomac, alimentele ingerate suferă o serie de transformări mecanice şi chimice, care
, în ansamblul lor, formează digestia gastrica. Aceasta este rezultanta a două funcţii principale
ale stomacului, şi anume: funcţia secretorie şi funcţia motorie.
Funcţia secretorie a stomacului constă în elaborarea sucului gastric de către mucoasa
gastrică, respectiv glandele mucoasei gastrice.
Sucul gastric este un lichid incolor, uşor opalescent, alcătuit din apă în proporţie de 99
% şi din substanţe solide, organice şi anorganice, într-o proporţie mică de numai 1 % . În 24
ore un adult secretă 2-3 litri suc gastric, cu pH între 1 şi 2, având circa 150mmoli acid
clorhidric la litru.
Glandele gastrice secreta trei substanţe cu rol deosebit de important în procesul
digestiv.
Acidul clorhidric este secretat de celulele parietale care sunt localizate in regiunea
fundului şi a corpului stomacului; ele lipsesc cu desăvârşire în zona antrală. Prezenţa acidului
clorhidric ajută la realizarea unui mediu esenţial pentru activitatea eficientă a enzimelor
digestive. În acelaşi timp acidul clorhidric dezinfecteaza hrana, distrugând cele mai multe
microorganisme patogene prezente în ea.
Mucoasa gastrică mai secretă grupul de enzime digestive numite pepsine, pe care le
secretă aşa-numitele celule principale. Secreţia pepsinelor este posibilă numai în prezenţa
acidului clorhidric. Când în stomac este prezent acidul clorhidric, este secretată o substanţă
chimică, numită pepsinogen, iar în momentul în care acest precursor al pepsinei vine în
contact cu acidul, se transformă în pepsină. Sarcina pepsinei este să descompună proteinele
alimentare în lanţuri subţiri, de aminoacizi, astfel încât aceştia din urmă să poată fi absorbiţi
mai jos, în intestinul subţire.

De îndată ce alimentele ajung din gură în stomac începe secreţia, direct în sânge, a
unor hormoni foarte activi, cunoscuţi sub denumirea de gastrine. Acestea sunt secretate de
celulele G, localizate exclusiv în zona antrală. Rolul gastrinelor constă în menţinerea unui flux
abundent de suc gastric şi în declanşarea secreţiei de pepsină şi acid clorhidric. Gastrinele
menţin acest flux intens pâna când se termină digestia întregului conţinut al stomacului.

Gastrina secretată trece în torentul circulator de unde se întoarce iar în stomac. Numai
ajunsă în stomac pe cale sanguină, gastrina poate stimula secreţia de suc gastric şi acizi.
Mucoasa gastrică este căptuşită cu un singur strat de celule care secretă mucus. Aceasta apără
stomacul de acţiunea dură a acidului clorhidric şi a pepsinei.
Dacă stomacul nu ar avea acest strat protector, s-ar autodigera. Mucoasa stomacului
este formată din milioane de celule, care, la fel ca altele, se desprind (se descuameaza)
continuu şi sunt înlocuite de altele. Întreaga mucoasă se reface la trei zile.
Stomacul funcţioneaza 24 de ore din 24 de ore, este totdeauna pregatit să digere hrana,
pe care eventual o primeşte. Vederea sau mirosul alimentelor pot declanşa secreţia sucurilor
digestive. Nervul vag este un nerv cranian, care, ieşind din creier în zona cefei, merge
dealungul esofagului şi ajunge la stomac. Acest nerv este răspunzător pentru secreţia acidă a
stomacului. El transmite comanda creierului catre stomac şi direct celulelor parietale şi celor
producătoare de pepsine, declanşându-le procesul secretor. Acelaşi nerv controleaza
motilitatea gastrică.
Funcţia motorie a stomacului constă într-un ansamblu de mişcări, imprimate pereţilor
stomacului, prin contracţia tunicii musculare a acestuia. Stomacul prezintă două feluri de
mişcări: peristaltice şi tonice. Rezultatul funcţiei motorii a stomacului este reprezentat, pe de o
parte de amestecarea alimentelor cu suc gastric, iar pe de alta parte, de golirea sau evacuarea
conţinutului gastric în intestinul subţire.

Duodenul este prima porţiune a intestinului subţire cuprinsă între pilor şi flexură duodeno –
jejunală .
A. ANATOMIE
Configuraţie : Duodenul are de obicei formă de potcoavă sau a literei ,, U '' , iar atunci când
este scurt a literei ,, V '' , mulându-se în jurul capului pancreatic . Lungimea duodenului este
de circa 20-30 cm. Calibrul duodenului nu este uniform pe toată întinderea să , fiind mai larg
în porţiunea iniţială .

Duodenului i se descriu patru porţiuni :

• Prima porţiune denumită şi porţiunea superioară sau bulbul duodenal , are o lungime de
aproximativ 5 cm şi este mobilă . Se întinde de la pilor până la genunchiul sau flexură
superioară şi se termină subhepatic în dreptul colului veziculei biliare , la acest nivel duodenul
făcând o curbă accentuată pentru a lua apoi o direcţie descendenţa .
Este acoperită circular pe peritoneu , în timp ce jumătatea inferioară este tapetata de seroasa
numai pe faţă să anterioară .

Raporturile duodenului .

Duodenul este traversat de mezenter şi mezocolonul transvers care împarte porţiunea


descendenţa a duodenului în :
• etajul supramezolic
• etajul submezolic
Prima porţiune a duodenului vine în raport :
• pe faţă anterioară cu veziculă biliară şi ficatul
• pe faţă posterioară , în vecinătatea pilorului se insinuează un vestibul al bursei omentale
Lateral faţă posterioară este traversată perpendicular de canalul coledoc , venă porta şi arteră
gastro – duodenală .
• pe faţă superioară se insera omentul mic . Faţă superioară delimitează în jos hiat – ul lui
Winslow

• pe faţă inferioară cu capul pancreasului şi cu o porţiune din omentul mare

Vascularizatia duodenului
Vascularizatia arterială este asigurată de ramuri ce se desprind din trunchiul celiac şi arteră
mezenterică superioară . Porţiunea a două , a treia şi a patra a duodenului sunt irigate de
arcadele pancreatico – duodenale . Din gastroduodenală iau naştere două artere pancreatico –
duodenale superioare , iar din mezenterică superioară cele două artere pancreatico - duodenale
inferioare .

Din anastamoza acestor vase se desprind o serie de ramuri care iriga duodenul şi capul
pancreatic . Prima porţiune a duodenului are vascularizatie mai săracă , sângele provenind din
arteră supra şi retroduodenala .
Ultima porţiune a duodenului mai primeşte sânge şi din prima arteră jejunală .
Venele în general însoţesc arterele dispunându-se în arcade pancreatico – duodenale
anterioare şi posterioare . Acestea se varsă în venă porta sau venă mezenterică superioară .

B. FIZIOLOGIE

Duodenul joacă un rol crucial în cadrul procesului de digestie şi reprezintă locul unde se
întâlnesc trei sucuri digestive (bilă , sucul pancreatic şi sucul duodenal) .

Motilitatea duodenală : Este constituită din două tipuri de mişcări peristaltice specifice
intestinului subţire :
• contracţii segmentare care sunt contracţii localizate şi concentrice , se întind pe o lungime de
un centimetru şi sunt declanşate de umplerea segmentului respectiv cu chim . Rolul lor este de
a amestecă conţinutul cu sucurile digestive .
• mişcările propulsive se deplasează de-a lungul întregului intestin spre anus antrenând odată
cu ele conţinutul .
Aceste mişcări sunt stimulate postprandial prin : reflex gastroenteric şi prin stimularea
chemoreceptorilor duodenali de către chimul ajuns la acest nivel Stimulii produc iniţial
contracţia stratului muscular longitudial urmată de contracţii ale stratului circular .

Secreţia duodenală : Localizate predominant în pilor şi papilă Vater , glandele Brunner


secretă mucus că răspuns la stimulii iritanţi locali , stimularea vagală şi prin hormoni
intestinali (secretină) .

Absorbţia : Principalele principii alimentare (proteine , glucide , lipide) sunt desfăcute de-a
lungul tractului digestiv în aminoacizi , monozaharide şi acizi graşi . Acestea sunt absorbite la
nivelul marginii în perie a enterocitelor trecând apoi în sângele portal .Apă se absoarbe prin
difuzie şi osmoză .

Sodiul şi calciul este absorbit printr-un mecanism activ , iar clorul prin difuziune pasivă . Tot
prin consum de energie se absorb şi alţi ioni : Fe , K , Mg , bicarbonati.
Capitolul II. Prezentarea teoretica a bolii: Boala celiaca

2.1. Definitie

Boala celiacă sau enteropatia glutenica este o boală intestinală cronică, caracterizată prin
diaree, steatoree şi malabsorbtie, generată de intoleranţă la gluten (consumul de făinoase cu
conţinut glutenic). Elementul morfologic este reprezentat de atrofia mucoasei jejunale, iar
dietă fără gluten duce la ameliorarea clinică şi histologică a bolii.

2.2. Epidemiologie

Afecţiunea este raspandita în zonele cu climat temperat şi are o evoluţie cronică, cu apariţie
sau exacerbare după consumul de făinoase din grau.
Prevalenţa bolii este între 10 şi 30 cazuri la 100.000 de locuitori.
Boală a fost amplu descrisă în Olanda după cel de al II-lea Război Mondial, deoarece lipsa de
grâu din timpul războiului a dus la scăderea frecvenţei bolii, iar introducerea din nou a grâului
după război, a favorizat reapariţia simptomelor.
În ultimii 15 - 20 de ani, alături de formele tipice de boală, ce prezintă diaree, steatoree şi
malabsorbtie, au apărut şi forme latente de intoleranţă la gluten, ce nu duc obligatoriu la
atrofie vilozitara, ci doar la o jejunită interstitiala sau preatrofica.
Afecţiunea este genetic indusă, fiind cu caracter familial; ea este de 10 ori mai frecventa la
rudele de gradul I ale bolnavului şi de 30 ori mai frecventa la gemeni.
2.3. Etiopatogenie

În enteropatia glutenica, există un deficit genetic oligopeptidazic în enterocite, ducand la


sensibilizarea acestora la alfa-gliadină (fracţiunea a III-a a glutenului). Gliadina, fracţiune a
glutenului, se găseşte în special în grau şi secară şi mai puţin în orz şi ovăz. Imunogenitatea
glutenului din diverse arii geografice este variabilă şi asta poate explică rasp ndirea diferită a
bolii.Contactul prelungit al enterocitului (prin lipsa oligopeptidazei intestinale) cu gliadină
nedigerata va duce la un conflict imunologic local, prin formarea de complexe imune gliadină
- anticorpi antigliadina. Aceste complexe imune se fixează pe mucoasa intestinală, stimulează
agregar ea limfocitelor K (Killer), duc nd la lezarea mucoasei cu pierderea vilozităţilor şi
proliferarea celulelor criptice.
Întreruperea alimentaţiei cu gluten, favorizează refacer ea epiteliului vilozitar, ameliorarea
tulburărilor de tranzit şi a malabsorbtiei, cu condiţia că diagnosticul să se facă în primii 3 - 6
ani de la debutul clinic al bolii. În formele avansate de boală, fenomenele de regenerare a
mucoasei intestinale sunt extrem de lente sau absente.

2.4. Morfopatologie

Macroscopic , mucoasa intestinală patologică apare sidefiu-albicioasă,


lipsită de relief accidentat. Leziunile sunt evidente la nivel jejunal şi mai puţin aparenţe la
nivelul ileonului.

Microscopic se vizualizează lipsa vilozităţilor normale, acestea apar nd turtite, iar în formele
avansate apare atrofia totală vilozitara.

2.5. Tablou clinic

Boală celiacă poate fi simptomatică sau asimptomatică şi poate apărea la orice vârstă, adesea
chiar fără diaree sau steatoree. În formele mai puţin tipice, semnele care ne fac să ne gândim
la boală pot fi: statura mică, infertilitatea, anemia neexplicată, stomatite aftoase recidivante
sau dermatite herpetiforme.

Dacă este vorba de boală celiacă cu debut infantil , copilul este normal până la introducerea
făinoaselor în alimentaţie. Atunci începe să aibă scaune moi, cu miros neplăcut, şi crampe
intestinale. Apar anemia, hipoproteinemia şi edemele.
În formele adultului se semnalează progresiv, diareea, steatoreea şi ulterior sindromul de
malabsorbtie. De obicei bolnavii prezintă de ani de zile scaune diareice (3 - 6 scaune/zi),
asociate cu disconfort abdominal, borborisme. Debutul sindromului diareic este adesea
insidios, de multe ori apare în copilărie, alteori după vârstă de 20 - 30 ani. De cele mai multe
ori, diareea apare la 1 - 2 ore după o masă cu paşte făinoase de grâu (pâine, spaghete, fidea,
tăiţei), dar în cursul bolii apar alte numeroase intolerante alimentare, ce fac apoi dificil
diagnosticul. Elementele clinice importante pot fi corelarea simptomelor cu consumul de
făinoase de grau şi ameliorarea lor la întreruperea de 2 - 3 saptamani a acestora.
Nu trebuie uitate formele asimptomatice de boală celiacă manifestată doar prin anemie
feriprivă, statura mică, hipocalcemie, boli dermatologice etc.

2.6. Diagnostic

Diagnosticul se face în principal prin 2 metode:

- serologică - determinarea anticorpilor antigliadina, antiendomisium şi antireticulina


şi mai recent anticorpii anti transglutaminaza (cu foarte bună sensibilitate şi
specificitate pentru această boală).

- bioptica - prin efectuarea biopsiei din duodenul II în timpul endoscopiei digestive


superioare. Aspectele carateristice sunt reprezentate de aplatizarea villilor intestinali,
aspect “mozaicat”, “fisurat”, al mucosei.
Asocierea biopsiei intestinale cu prezenţa serologiei pozitive pentru boală celiacă
reprezenta “gold standardul” în ceea ce priveşte diagnosticul bolii.
Din punct de vedere histologic leziunile sunt mai evidente la nivelul zonei proximale
a intestinului subţire (dar în cazurile severe se pot extinde şi spre ileon).
Determinarea anticorpilor antigliadina are o sensibilitate de aprox. 80-90 % din
cazurile de boală celiacă. Ei devin nedetectabili în timpul regimului fără gluten.
Anticorpii antiendomisium sunt foarte sensibili (peste 90 % din cazurile de boală au
aceşti anticorpi prezenţi), deci sunt mai sensibili decât anticorpii antigliadina. Mai nou
dozam anticorpii anti transglutaminza în suspiciunea de boală celiacă. Titrul celor 3
anticorpi din boală celiacă scade la valori normale în câteva luni, până la un an, de
regim strict fără gluten, puţ nd fi un test al complianţei pacientului la regimul strict
fără gluten.

Determinarea anticorpilor din boală celiacă este un test util, mai ales în screeninguri
familiale şi populationale, c t şi în studii epidemiologice. Dar testul confirmator este
totdeauna biopsia intestinală. Biopsia din duodenul II prin duodenoscopie), va
demonstra, în formele tipice, atrofii vilozitare. De reţinut că serologia bolii celiace
este pozitivă la 90 - 100 % din cazuri în formele avansate, dar mai scăzută uneori în
stadiul iniţial. De aceea, biopsia intestinală (cu luarea de 2 - 4 fragmente) se va face în
toate cazurile suspectate.

Alte teste paraclinice care se mai pot efectua în boală celiacă :


-determinarea steatoreei - care este zilnic de obicei între 7 şi 50 g, în caz de boală
celiacă severă;
-teste de absorbţie intestinală alterate, cum ar fi testul cu D-xiloză;
-tablou radiologic cu bariu al intestinului, care va fi variabil modificat, de obicei apar
nd anse dilatate;
-sindrom de malabsorbtie prezent -fie selectiv (fier, acid folic, calciu), fie global.

Diagnosticul pozitiv se face pe baza sindromului diareic,steatoreea şi malabsorbtia


apărând mai târziu. Anamneză alimentară, la fel că antecedentele familiale, poate
sugera diagnosticul. Serologia pozitivă întăreşte diagnosticul, care va fi confirmat prin
biopsie intestinală.
De reţinut necesitatea de a ne gândi la boală celiacă atunci când întâlnim anemii
feriprive neelucidate, la femei cu osteoporoză apărută înainte de 50 ani, în retardări de
creştere la copii, la pacienţii cu diabet zaharat sau tiroidita Hashimoto (care au o
probabilitate de a avea boală celiacă de 1/30), în leziuni aftoide recidivante bucale sau
în dermatite herpetiforme.

Diagnosticul diferenţial se face cu cazurile de diaree de altă cauza: deficitul de


lactază, boală Crohn, TBC intestinal, pancreatită cronică etc.
2.7. Prognostic

Prognosticul depinde de momentul diagnosticului. În cazurile nediagnosticate va apărea


progresiv malabsorbtia, care va duce, în cazuri severe, la moarte. O altă cauza de moarte este
dezvoltarea de tumori limfatice în special a limfomului intestinal. Alte cancere favorizate de
boală celiacă ar fi: cancerul esofagian şi cancerul intestinului subţire.

În cazurile diagnosticate şi supuse unui regim fără gluten, evoluţia este favorabilă, cu
dispariţia diareei, a steatoreei şi a malabsorbtiei.

2.8. Tratament

A. Dietetic
Boala celiacă poate avea o evoluţie favorabilă în cazul unui regim
alimentar complet fără gluten: se vor elimina din alimentaţie făină de grâu, orz, ovăz şi secară.
Este admisă alimentaţia cu făină de orez, mălai sau consumul de cartofi. Boală se vindecă
complet (la examenul morfopatologic) în general după 3 - 5 ani de regim fără gluten, dar
răspunsul clinic favorabil poate apărea la 3 - 6 saptam ni de la începerea regimului.

De reţinut că regimul fără gluten este de lungă durata (de obicei toată viaţă), deoarece
reintroducerea glutenului readuce simptomele.

Supravegherea respectării regimului se poate face prin dozarea anticorpilor antigliadina, care,
după câteva luni, până la un an, de dietă corectă, vor avea valori normale, dar vor creşte din
nou în caz de oprire a regimului. Este de dorit existenţa în comerţ a unor produse fără gluten,
care să aibă clar înscris acest lucru. De asemenea, este de dorit realizarea unei Asociaţii a
bolnavilor cu boală celiacă, unde aceştia să-şi dezbată problemele legate de boală, cât şi pe
cele de alimentaţie (astfel de asociaţii există de ex. în Olanda).

B. Medicamentos
Când nu apare răspunsul clar la eliminarea glutenului alimentar (este posibil că boală să fie
deja în faza avansată, refractară), se poate recurge eventual la adiţionarea de corticosteroizi
orali în doze medii (10 - 20 mg de 2 ori/zi) pentru o perioada de 4 - 8 săptămâni (care pot
ameliora simptomatologia clinică).
Capitolul III. Ingrijiri acordate de asistentul medical pacientului care
sufera de Boala celiaca

1. Internarea bolnavului şi asigurarea condiţiilor de spitalizare

Internarea este primul contact al bolnavului cu spitalul. Acest prim contact este
hotărâtor pentru câştigarea încrederii lui, factor indispensabil pentru asigurarea unei
colaborări sincere între bolnav şi personalul de îngrijire, în vederea recâştigării sănătăţii celui
internat.
În cadrul serviciului de primire bolnavul are primul contact cu spitalul la biroul de
internări, unde : se identifică bolnavul, se verifică biletul de internare ( sau de trimitere ), se
înregistrează datele personale în registrul de intrări/ieşiri din spital şi se pregăteşte bolnavul
pentru examenul medical.
De la serviciul de internare bolnavul e condus la secţia gastroenterologie unde
medicul hotărâşte salonul în care va fi internat bolnavul, ţinand seama de diagnostic, stadiul şi
gravitatea bolii, iar când este cazul pentru intervenţii chirurgicale va fi trimis la secţia de
chirurgie.
Medicul în prezenţa asistentei medicale efectuează examenul clinic al pacientului,
medicul întocmeşte foaia de observaţie a pacientului, în care se vor înscrie datele personale
sau anamnestice ale acestuia, cine a însoţit bolnavul în spital, la ce mijloc de transport sa
recurs ( specializat - ambulanta, nespecializat - maşina particulara ), starea prezentă,
intervenţiile şi tratamantul efectuat în timpul transportului şi la camera de garda.
Asistentei îi revine ca sarcina :
- ajutorul acordat bolnavului la dezbracare şi îmbracare
- ajutorul la efectuarea îngrijirilor igienice
- monitorizează pacientul –respectiv funcţiile vitale
- recoltează probe pentru analizele de laborator recomandate de medic
- administrează cu promptitudine medicaţia recomandată de medic
La internare pacientul va primi echipamentul spitalului, hainele acestuia vor fi
inventariate, înregistrate şi păstrate într-o încapere destinată acestui scop. Bolnavilor sau
aparţinatorilor li se înmaneaza un bon pe baza căruia se restitue îmbracamintea la externare.
Asistenta medicală predă foaia de observatie la registratura secţiei şi conduce
bolnavul în salon, unde il va prezenta celorlalţi bolnavi şi il va ajuta să îşi aranjeze obiectele
personale în noptiera.

Scopul spitalizării bolnavilor, în majoritatea cazurilor, este vindecarea. Pentru a realiza acest
lucru trebuie create condiţii prielnice, necesare ridicării forţei de apărare şi regenerare a
organismului şi scoaterii lui de sub eventualele influenţe nocive ale mediului înconjurător. La
amplasarea bolnavilor cu ulcer trebuie avut în vedere asigurarea unui mediu corespunzător
psihicului lor. Uneori este bine dacă sunt plasaţi în saloane comune mai mari, având însă grijă
să nu se alăture bolnavi cu temperamente prea diferite. În cazul bolnavilor irascibili sau cu
simptomatologie acută este de preferat să fie plasaţi în saloane mai mici sau rezerve.
Mobila principală a salonului este patul. Amplasarea paturilor se face la distanţe egale şi
să fie accesibile din toate direcţiile.
Patul este prevăzut cu:
•saltea;
•două perne curate;
•o pătură din lână moale şi călduroasă; lenjerie curată;
•muşama, aleză.

Bolnavul trebuie asigurat cu lenjerie curată, iar cel nou spitalizat trebuie să primească
totdeauna lenjerie curată de corp şi de pat.
Lângă fiecare pat trebuie să existe o noptieră cu lampă şi un scaun. Paturile mai sus prevăzute
cu mese adaptabile la care se alimentează bolnavul în condiţii cât mai confortabile, dacă nu se
pot deplasa. Saloanele trebuie să fie bine încălzite pentru a se putea aerisi, fără să scadă
temperatura aerului. Ferestrele sunt mari şi necesită să fie curate şi prevăzute cu perdeluţe.
În salon trebuie să existe o chiuvetă cu oglindă şi prosoape curate, un dulap construit în perete
pentru deţinerea lenjeriei bolnavilor.
Bolnavii cu afecţiuni digestive nu implică mobilier sau anexe diferite la pat. Trebuie să existe
o baie într-o perfectă igienă.
Cel mai important pentru bolnav este primirea şi internarea care i se fac de către asistenta
medicală, primirea făcându-se cu foarte multă căldură şi blândeţe deoarece bolnavul are
emoţii şi teamă de spital.
Este foarte impotantă legătura dintre asistentă şi bolnav, asistenta antrenând discuţii care să-l
încurajeze şi să-i ofere speranţă.

2. Participarea asistentei medicale la examenul obiectiv


Examenul obiectiv cuprinde cele patru metode clasice de explorare semiologica: inspecţia;
palparea; percuţia; auscultaţia.
Manifestările de ordin fizic, pe care la constatăm la examenul obiectiv, reprezintă semnele
clinice prin care se exteriorizează o boala. Semnele clinice puse în evidenţă prin aceste
metode ale examenului obiectiv vor fi corelate cu datele anamnestice şi interpretate in raport
cu mecanismul lor fiziopatologic, în cadrul procesului de sinteza al raţionamentului clinic.
Examenul obiectiv va fi practicat în condiţii adecvate, privind spaţiul necesar, patul / masa de
examinare, pentru a evita poziţii incomode care ar putea împiedica explorarea anumitor
regiuni. Este necesar asigurarea unui climat şi confort adecvat în ce priveşte buna iluminare şi
temperatura a camerei.
Rolul asistentei medicale este foarte important în aceasta etapa de diagnostic - aceasta ajutand
bolnavul să se dezbrace şi explicandu-i acestuia scopul acestui examen, îl ajută la schimbarea
poziţiilor de examinare cerute de medic şi îl sustine fizic şi psihic pe tot parcursul examinarii.

De asemenea asistentul medical în serviciul de gastroenterologie trebuie să cunoască semnele


şi simptomele afecţiunilor dar şi reacţiile pacientului în timpul examinarii, încercand să-l
linistească, să-l încurajeze, ştiut fiind că acesta sub influenţa simptomelor bolii este foarte
anxios.
In general, examenul clinic obiectiv, în perioada de activitate a ulcerului este destul de sărac.
Starea de nutriţie este bună la majoritatea bolnavilor. Pierderea ponderală se instalează la cei
care prezintă greţuri şi varsaturi sau în cazurile unor complicaţii, ca hemoragii digestive
repetate şi stenoza pilorica.
Faciesul caracteristic ulceros (supt cu pomeţii proeminenţi) se întalneşte la puţini pacienţi,
îndeosebi de vârstă mijlocie.

Examenul abdomenului evidenţiază sensibilitate epigastrică. Localizarea predilectă pentru


ulcerul gastric este pe linia xifoombilicala, la 2-3 cm deasupra ombilicului.
In ulcerele mari sensibilitatea poate fi percepută pe arii mai largi, cu tendinţa de apărare
musculară (împastare epigastrica).
Colaborarea la examinarea clinică a pacientului, este una dintre sarcinile importante ale
asistentei medicale.

Ajutorul acordat medicului şi pacientului în cursul examinării clinice degravează pe pacient


de eforturi fizice; asistenta previne o serie de suferinţe inutile pacientului, contribuie la
crearea unui climat favorabil între pacient şi medic, face accesibilă medicului explorarea
tuturor regiunilor organismului servindu-l cu instrumentarul necesar, toate acestea
intervenind pentru scurtarea timpului expunerii pacientului în stare gravă la traumatismul
examinărilor.
Sarcinile asistentei medicale în pregătirea şi asistarea unui examen clinic medical sunt:
-pregătirea psihică a pacientului, adunarea, verificarea şi pregătirea instrumentarului necesar
-dezbrăcarea şi îmbrăcarea pacientului
- aducerea pacientului în poziţiile necesare
-deservirea medicului cu mănuşi şi instrumente
-ferirea pacientului de traumatisme şi răceală
-aşezarea pacientului în pat după examinare.

3. Asigurarea igenei corporale şi generale


Asistenta medicală are un rol deosebit în realizarea şi asigurarea igienei bolnavului, un
element primordial referindu-se la:
-aerisirea salonului (în perioadele reci se va avea în vedere ca pacientul să fie intors cu spatele
către fereastra deschisa, sau va fi bine acoperit cu patura pe spate şi cap); se va evita aşezarea
în zone expuse curenţilor de aer.
-menţinerea curaţeniei riguroase a saloanelor şi dezinfecţia periodică, aplicând măsuri de
asepsie şi antisepsie.
-curaţenia aşternuturilor şi a lenjeriei de corp - schimbarea ei de cate ori este nevoie, sau
protejarea patului cu musama şi aleza. Se urmareste ca lenjeria să nu fie stransă şi mototolită -
favorizeaza escarele de decubit.
Toaleta bolnavului se va face la pat sub forma de bai parţiale sau complete.
Asistenta medicala va lua masuri de precauţie în timpul băii, pentru ca bolnavii să nu fie
expuşi curentilor de aer.
Curătarea tegumentelor întregului corp se efectuează pe regiuni, descoperindu-se treptat
numai zonele care se spala.
Scopul efectuarii toaletei este îndepartarea de pe suprafata pielii a stratului cornos,
descuamat şi impregnat cu secretiile glandelor sebacee sau sudoripare, a microbilor sau a altor
substante străine care adera la piele, având ca efect activarea circulatţei cutanate, crearea unei
stări de confort pentru bolnav. Pentru efectuarea toaletei, asistenta medicala trebuie să aibă în
vedere urmatoarele:
- să convinga pacientul cu mult tact şi delicateţe
- să menajeze pacientul, protejandu-l cu un paravan faţa de ceilalţi bolnavi
- să asigure o temperatură adecvată în salon, pentru a-l feri de raceală
- să pregatească materialul necesar în prealabil, pentru ca îngrijirile să fie cât mai
operative
- să acţioneze rapid, sigur dar cu blandeţe pentru a scuti bolnavul de alte suferinţe si de
efort sau oboseală.
Indiferent de regiunea careia i se face toaleta, patul este protejat cu muşama şi aleză. Dacă
bolnavul se poate deplasa, se preferă efectuarea băii generale în sala de duş.

4. Pregătirea, asistarea şi efectuarea recoltărilor de produse biologice şi patologice


Examinările de laborator efectuate produselor biologice şi patologice completează
simptomatologia bolilor cu elemente obiective, exprimând modificarile apărute în morfologia,
fiziologia şi biochimia organismului. Aceste elemente confirmă / infirmă diagnosticul clinic,
reflectă evoluţia bolii şi eficacitatea tratamentului, confirmă vindecarea sau semnalează
apariţia unor complicaţii.

Recoltarea sângelui se face prin:


- înţepare – la adult pulpa degetului sau lobul urechii, iar la copii faţa plantară a
halucelui sau călcăiului
- puncţie venoasă

4.1. Recoltarea sângelui capilar


Recoltarea se efectuează pentru examenele hematologice: hemoleucogramă, dozarea
hemoglobinei, determinarea timpului de sângerare şi coagulare, pentru examen parazitologic.
Materiale necesare : manuşi de cauciuc sterile, tava medicală curată, soluţii
dezinfectante ( alcool 70º ), ace sterile, tampoane de vată, camera umedă ( cutia Petri), lame
uscate şi degresate, pipete Potain.

Tehnica : Bolnavul va fi aşezat în poziţie sezândă cu mâna sprijinită. Se aseptizează


pielea degetului inelar sau mediu cu un tampon cu alcool . Se evita congestionarea prin
frecare puternică şi prelungită. Se asteaptă evaporarea completa a alcoolului. Cu un ac steril
se înteapă cu o mişcare brusca pielea pulpei degetului, în partea laterala a extremităţii,
perpendicular pe straturile cutanate. Cu un tampon steril uscat se şterge prima picatură. Se
lasa să se formeze o picatură de sânge din care se recoltează cu pipeta sau lama. Se şterge cu
un tampon cu alcool .

4.2 Recoltarea sângelui prin puncţie venoasă


Puncţia venoasă se realizează de obicei în fosa antecubitală. Se poate recolta din venele
de pe antebraţul dorsal, mâna dorsală sau picior, sau orice altă locaţie accesibilă în funcţie de
situaţie. Cele mai comune locuri de puncţie venoasă sunt cele de pe antebraţ (vena mediană,
basilică şi cefalică) urmate de cele de pe mână ( plexul venos metacarpian, venele dorsale).
Materiale necesare: garou , mănuşi , seringă sau eprubete speciale cu aditivii specifici în
funcţie de analiza cerută , holder cu acul ataşat sau ac pentru holder şi holder , paduri cu
alcool , etichete , formular de cerere analize pentru laborator , recipient special de colectare şi
transportare a probelor de laborator , bandaj adeziv pentru locul puncţiei.
Tehnica:
- se spală mâinile bine şi se pun mănuşi
- confirmarea identităţii pacientului (pentru a se evita confuzia şi a nu se lua analize la un alt
pacient)
- se comunică pacientului ce i se va face, i se va explica procedura pentru a-i reduce
anxietatea şi a ne asigura de cooperarea sa
- recoltarea se face cu pacientul întins în pat sau stând în scaun, cu mâna sprijinită pe suportul
special al scaunului sau de o masă
- evaluarea celui mai bun loc de puncţie venoasă
- se observă şi se palpează vena pentru o mai precisă localizare
- se montează garoul proximal faţă de zona aleasă pentru puncţie. Dacă venele nu s-au dilatat
corespunzător se cere pacientului să închidă şi să deschidă pumnul de câteva ori. (pacientul
trebuie sa ţină pumnul strâns în timp ce se puncţionează vena şi să-l deschidă după ce se
introduce acul în venă).
- se dezinfectează zona aleasă pentru puncţie cu paduri cu alcool până acesta rămâne curat.
Curăţarea zonei se face dinăuntru spre în afară pentru a se preveni contaminarea zonei
puncţionate cu flora existentă pe pielea din jur.
- după dezinfectarea zonei se asteaptă să se usuce înainte de puncţionare
- se imobilizează vena presând cu policele exact sub locul ales pentru puncţie şi se întinde de
piele
- se puncţionează vena sub un unghi de 30 grade.
- holderul trebuie menţinut într-o poziţie sigură pentru a evita iesirea lui din venă
- se va îndepărta garoul imediat ce sângele începe să curgă adecvat, pentru a preveni staza şi
hemoconcentraţia sângelui ce pot afecta rezultatele probelor recoltate
- se va evita să se ţină garoul mai mult de 3 minute
- se schimbă cu atenţie eprubetele care trebuie umplute pentru a nu se scoate accidental
acul din venă sau a se perfora vena
- după umplere, fiecare eprubetă se va agita cu blândeţe pentru amestecarea aditivilor cu
sângele
- se desface garoul întotdeauna înainte de scoaterea acului
- se pune o compresă sterilă deasupra acului la nivelul locului de puncţie şi se scoate cu
blândeţe acul din venă. Întotdeauna se scoate întâi eprubeta din holder şi apoi se scoate acul
- se presează locul puncţiei pentru 2-3 minute sau până când se opreşte sângerarea dacă
aceasta durează mai mult de atât. Aceasta previne extravazarea sângelui în ţesutul din jur şi
formarea hematomului.
- după oprirea sângerării se aplică un bandaj adeziv
- se evita agitarea puternică şi bruscă a eprubetelor deoarece se poate produce hemoliză.
- se reverifică locul puncţiei pentru a se vedea dacă s-a produs hematom. În cazul în care s-a
produs hematom se va presa energic locul timp de 5 minute, după care se aplică comprese
calde.
- se descarcă materialele folosite în containerele speciale, separate.

Captarea eliminarilor

Scop : observarea caracterelor fiziologice şi patologice ale dejecţiilor precum şi descoperirea


modificărilor lor patologice în vederea stabilirii diagnosticului
Captarea materiei fecale
Se efectuează toaletă regiunii perianale şi se îndepărtează bazinetul cu atenţie. După ce se
acoperă cu capacul se îndepărtează din salon. Se îmbracă pacientul, se reface patul. Salonul se
aeriseşte şi se spală mâinile pacientului. Scaunul acoperit se păstrează pentru vizită medicală
în locuri special amenajate.

Captarea urinei
Servirea urinarelor se face în mod asemănător cu a bazinetelor. După utilizare se golesc
imediat, se spală la jet de apă caldă şi se dezinfectează.
Nu trebuie ignorat cantitatea, culoarea, mirosul urinei; poate indică unele diagnostice.
Captarea sputei
Se face în recipiente spălate, sterilizate, uscate şi în care se pune soluţie lizol 3% sau fenol
2,5%, amestecată cu sodă caustică. Atunci când se recoltează în vederea unor analize de
laborator nu se foloseşte dezinfectant.
Captarea varsaturilor
Pacientul se aşează în funcţie de starea generală în poziţie şezând, decubit dorsal cu capul
întors într-o parte, decubit lateral (poziţie de siguranţă). Lenjeria de pat se protejează cu
muşama şi aleză, iar pacientul cu un prosop în jurul gâtului. Proteză dentară mobilă se
îndepărtează unde este cazul şi se oferă pacientului o tăviţă renală.

5. Alimentaţia bolnavului
Alimentaţia se poate efectua activ sau pasiv în funcţie de starea bolnavului,
asigurându-se o poziţie cât mai comoda (se asează un prosop pe marginea patului), pacientul
fiind aşezat sprijinit (daca este posibil), fie prin ridicarea patului, fie pe 2-3 perne, pe piept i se
aşează vasul cu mancarea, iar asistenta medicală stă alături, îl supraveghează sau îl ajută.

Dacă alimentaţia se face pasiv, asistenta medicală trebuie să manifeste calm şi răbdare, să nu
încarce lingura prea mult, să nu il zorească pe pacient şi de asemenea să verifice temperatura
alimentelor. Se va avea grija ca firimiturile să nu se împraştie sub pacient.

Se va supraveghea şi efectua aranjarea patului şi întinderea lenjeriei - deoarece favorizează


formarea escarelor.
Indiferent de modul de administrare al alimentelor, asistenta medicală va avea în vedere
orarul meselor, prezentarea alimentelor cât mai estetic şi pe cât posibil va ţine cont de
preferinţele pacientului, în limita restricţiilor impuse de medic.

Pacientul trebuie educat de către asistenta medicală în privinţa unei alimentaţii sănătoase, cu
rol deosebit de important în cazul ulcerului gastric.
In cazul pacienţilor cu ulcer gastric asigurarea regimului igieno-dietetic are un rol
primordial. Asistenta medicală asigura dieta de protecţie gastrica individualizată în funcţie
de fazele evolutive ale bolii, alimentaţia fiind repartizata în 5 mese pe zi, precum şi repausul
fizic şi psihic al pacientului, mai ales postprandial în perioada dureroasă. Înaintea fiecarei
mese întreaba pacientul dacă a prezentat dureri epigastrice şi se asigură ca acestea au disparut
dupa consumul de alimente.

Va cântari bolnavul o data pe saptamană, pentru a observa din timp scăderile în greutate.

Atunci când pacietul prezintă inapetenţă datorată simptomelor de greaţa şi vărsături şi


alimentaţia şi hidratarea este afectata prin deficit, asistenta medicală alimentează pacientul
parenteral pentru ca acesta sa fie echilibrat hidroelectrolitic şi nutriţional, instituind perfuzii
cu glucoză 5%,10%; hidrolizate de proteine şi amestecuri de aminoacizi (Marisang,
Aminomel), vitamine şi electroliţi după indicaţia medicului.

6.Participarea asistentei medicale la efectuarea tratamentului


Tratamentul bolnavilor ulceroşi este dietetic şi medicamentos.

6.1Tratamentul dietetic
Regimurile dietetice sunt foarte variate, alcătuirea şi prescrierea lor se face de către medic iar
asistenta medicală trebuie să cunoască bazele alimentaţiei dietetice, să se orienteze printre
variateleşi multiplele regimuri de alimentaţie şi să ştie să aplice în mod just
cunoştinţele sale, distribuind corect alimentele bolnavilor pe care îi îngrijeşte.

La bolnavul ulceros, în perioadele dureroase, regimul alimentar este mai sever, alimentele
fiind repartizate în 5-7 mese în 24 de ore, la nevoie servindu-se şi noaptea.
Alimentele de bază în ulcerul gastric este laptele repartizat la intervale de 3-4 ore.
Regimul lactat se aplică în primele 3-5 zile ale fazei dureroase a ulcerului, precum şi în
complicaţii în primele zile după hemoragii digestive superioare. Tot în perioada dureroasă se
mai pot da: ouă fierte moi, smântână, frişcă, puţin unt proaspăt, brânză de vaci, caş dulce.
NU SE RECOMANDA SI NU SE ADMINISTREAZA PRODUSE PE BAZA DE GLUTEN

În perioadele de linişte trebuie să se ţină seama de protecţia mucoasei gastrice şi se exclud din
regim: extractele de carne (supe de carne), slănina, mezelurile, borşul, grăsimile prăjite,
sosurile, ceapa, condimentele, conservele, usturoiul, leguminoasele uscate, ciupercile,
alimentele cu celuloză crescută ca gulii, ridichii, brânzeturi fermentate, sărăturile, murăturile,
ceaiul chinezesc, cafeaua, ciocolata, dulciurile concentrate (sirop, miere, marmelada),
băuturile alcoolice, sifonul, limonada, îngheţata, fumatul.
Se pot folosi condimente neiritante (cimbru, tarhon, chimen, vanilie).

Cantităţile de alimente prescrise şi consumate de pacient cât şi cantităţile neconsumate, sunt


consemnate în foaia de observaţie de asistenta medicală.

Toleranţa individuală, atât cantitativă cât şi calitativă, este un alt factor care trebuie totdeauna
luat în considerare, pentru că în ulcerul gastric este necesar să se tatoneze capacitatea de
toleranţă a stomacului, pentru ca regimul dietetic, pe de o parte să nu fie eliminat prin
vărsături, iar pe de altă parte, să nu se exagereze excitabilitatea mucoasei digestive.

Gustul şi dorinţa pacientului trebuie de asemenea luate în consideraţie în cadrul limitelor


permise de regimul prescris.

Factorul psihologic concretizat prin respectarea alimentelor preferate de pacient, nu poate fi


un jalon călăuzitor în întocmirea regimului dietetic, deoarece pacientul preferă tocmai
alimentele interzise.

Regimurile pot fi combinate sau variate în cadrul unor limite foarte largi. În unele cazuri este
necesar ca asistenta medicală să impună pentru bucătărie şi modul de pregătire a unor
alimente, dacă starea bolii sau preferinţa pacientului necesită.

Alimentele pot fi preparate cu condimente prescrise sau făcute mai gustoase cu zahăr, oţet sau
alte substanţe.
Este foarte important ca pacientul să nu consume alte alimente decât cele prescrise. Asistenta
medicală trebuie să explice şi să imprime pacientului necesitatea menţinerii prescripţiilor
medicale relative la alimentaţia terapeutică, pentru ca aceasta să nu permită
servirea unor alimente interzise. De asemenea, asistenta va controla toate alimentele pe care
vizitatorii doresc să le aducă pacientului.

Îngrijirea şi tratarea pacientului la domiciliu, în mediul familial, ridică o serie de probleme în


faţa personalului de specialitate, care trebuie rezolvate în colaborare cu familia pacientului.
Aparţinătorii nu posedă de cele mai multe ori cunoştinţele necesare legate de regimul dietetic
sau tratamentul medicamentos, întrucât asistenta medicală va instrui familia şi va face vizite
la domiciliu.

6.2 Tratamentul medicamentos folosit urmăreşte să protejeze mucoasa gastrică, să


stimuleze secreţia de mucus protector, să tamponeze pepsina, excitarea unei
acţiuni antiacide, antisecretoare şi antispastice, să atenueze motilitatea antropilorică.
Una din sarcinile cele mai importante ale asistentei medicale este administrarea
medicamentelor.

Medicamentele sunt substanţe utilizate cu scopul de a preveni, a ameliora sau a vindeca


bolile.

Acţiunea medicamentelor asupra organismului pacientului depinde în primul rând de structura


lor chimică, dar o importanţă o au şi doza administrată, precum şi calea de administrare.
Astfel, aceeaşi substanţă poate să acţioneze ca aliment, medicament sau toxic, după cantităţile
în care a fost introdusă în organism.
Medicamentele sunt prescrise de către medic, iar asistenta care administrează medicamentele,
trebuie să aibă o serie de cunoştinţe asupra lor, penru a nu transforma
efectul lor într-o otravă cu acţiune iremediabilă.

Asistenta medicală, fiind în contact permanent cu pacientul, trebuie să ştie cum să-l
lămurească şi să-l liniştească, la nevoie, în legătură cu efectul principal sau secundar al
substanţelor administrate. Ea trebuie să aibă cunoştinţe exacte asupra modului cum se
administrează medicamentele.
Administrarea medicamentelor trebuie făcută punctual, asistenta respectând orarul de
alimentaţie, căci altfel se poate ajunge la efecte nedorite.
Fenomenele secundare ca: arsurile stomacale, eructaţii, uscăciunea mucoaselor, tulburări
vizuale, trebuie semnalate medicului.
O asistentă medicală trebuie să cunoască:
- medicamentele după aspectul lor exterior şi proprietăţile lor fizice, pentru a preveni
schimburile de medicamente;
- dozele terapeutice şi maximale, precum şi limita inferioară a dozelor toxice;
- indicaţia medicamentelor utilizate;
- calea de administrare obişnuită a medicamentelor;
- modul de administrare ;
- incompatibilităţile medicamentoase precum şi modul de păstrare a medicamentelor.

În vederea urmăririi efectului medicamentelor, asistenta trebuie să cunoască: efectul care se


aşteaptă, timpul necesar, efectele secundare dintre care unele pot fi pozitive, altele negative
sau chiar dăunătoare, fenomenele de hipersensibilitate legate de acţiunea medicamentelor.
Administrarea medicamentelor pune pe umerii asistentei medicale o foarte mare
responsabilitate.

Greşelile provenite din nerespecterea dozelor, a căilor de administrare, administrarea unor


medicamente pot da naştere la accidente grave, chiar fatale. Din acest motiv asistenta
medicală trebuie să respecte medicamentul prescris, să identifice medicamentele
administrate, să verifice calitatea medicamentelor, să respecte dozajul prescris, să respecte
orarul de administrare, să respecte somnul pacientului, să administreze imediat
medicamentul, să prevină infecţiile intraspitaliceşti, să raporteze imediat greşelile de
administrare.

Administrarea medicamentelor o face asistenta la pacienţii gravi şi mai puţin gravi. Bolnavii
trebuie să ia medicamentele în prezenţa asistentei. În acest fel se evită refuzarea
medicamentelor din partea pacienţilor. De multe ori, este nevoie de multă răbdare şi
perseverenţă, insistenţă şi educaţie sanitară din partea asistentei, pentru a lămuri pacienţii
asupra necesităţii luării medicamentelor.
Supravegherea functiilor vitale si vegetative

a. Pulsul
Poate fi luat pe orice arteră accesibilă palpării care poate fi comprimată pe un plan
osos(arteră radială,temporală,carotidă,femurală,humerală,pedioasa posterioară).
Pacientul va fi în repaus fizic şi psihic timp de 10-15 minute înainte de numărare.Se
reperează şanţul radial la extremitatea distală a antebraţului în continuarea policelui.
Palparea pulsului se face cu varful degetelor index,mediu şi inelar de la mana
dreapta. Se execută o uşoară presiune asupra peretelui arterial cu cele trei degete pînă la
perceperea zvicniturilor pline ale pulsului. Fixarea degetelor se realizează cu ajutorul policelui
care îmbrăţişează antebraţul la nivelul respectiv.Numărarea se face timp de un minut cu
ajutorul unui ceas cu secundar.
Notarea în foaia de temperatura se face cu pix roşu, pentru fiecare linie orizontală
socotindu-se patru pulsaţii.
Valorile normale la adult fiind între 60-80 pulsaţii/minut.
b. Tensiunea arterială
Pentru măsurarea tensiunii arteriale pacientul va fi pregătit fizic şi psihic.
Se aplică manşeta sprijinită şi în extensie cu braţul,se fixează membrană
stetoscopului pe arteră humerală sub marginea interioară a mansetei.Se introduc olivele
stetoscopului în urechi, se pompează aer în manşetă pneumatică cu ajutorul parei de cauciuc
pană la dispariţia zgomotelor pulsatile. Se decomprimă progresiv aerul din manşetă prin
deschiderea supapei pană cand se percepe primul zgomot arterial care reprezintă valoarea
tensiunii arteriale maxime. Se reţine valoarea indicată de coloana de mercur sau acul
manometrului pentru a fi consemnată. Se continuă decomprimarea, zgomotele arteriale
devenind tot mai puternice, se reţine valoarea indicată de coloana de mercur sau de acul
manometrului în momentul în care zgomotele dispar,această valoare reprezentând tensiunea
arterială minimă.
Se notează în foaia de temperatura valorile obţinute cu linie orizontală de culoare
roşie,socotind pentru fiecare linie a foii o unitate de coloana de mercur. Se unesc liniile
orizontale cu linii verticale şi se haşurează spaţiul rezultat.
Valorile normale la adult fiind de: tensiune arterială maximă 115-140 mmHg iar
tensiunea arterială minimă 75-90 mmHg.
c. Respiraţia
În timpul măsurării respiraţiei pacientul va fi aşezat în decubit dorsal fără a explica
tehnica ce urmează să fie efectuată.Se numără inspiraţiile timp de un minut.Aprecierea
respiraţiei se poate face prin simplă observare a mişcărilor respiratorii prin ridicarea şi
revenirea toracelui la normal.
Pe foaia de temperatura se notează cu verde,fiecare linie orizontală reprezentînd două
respiraţii.
Valorile normale la adult: seară 20 respiraţii/minut, dimineaţă 18 respiraţii/minut.
d. Diureza
Pentru determinarea cantităţii de urină emisă în 24 de ore se va instrui pacientul să
urineze numai în urinar timp de 24 de ore.Vasele cilindrice gradate vor fi bine acoperite şi
ţinute la răcoare pentru a împiedică procesele de fermentaţie.
Alături de înregistrarea valorii diurezei se va nota şi cantitatea de lichide
ingerate.Raportul dintre cantitatea de lichide ingerate şi cele eliminate reflectă bilanţul
circulaţiei apei în organism.
Valoarea normală este circa 1500 ml/24 de ore.La bărbaţi este de 1200-1800 ml/24
de ore, la femei 1000-1400 ml/24 de ore.
Capitolul IV. Prezentarea cazurilor clinice