ITALO CALVINO

[Străbunii noştri] 3

CAVALERUL INEXISTENT
Il cavaliere inesistente
1959
Traducere şi prefaţă de DESPINA MLADOVEANU
Coperta: D. Ionescu

EDITURA PENTRU LITERATURĂ UNIVERSALĂ

BUCUREŞTI 1964
 4
19
23
34
41
53
62
70
82
95
103
112
121
 PREFAŢĂ

Anii celui de-al doilea război mondial au produs în Italia,

ca şi în alte ţări, profunde clarificări de conştiinţă în lumea
culturii. Cei mai buni reprezentanţi ai intelectualităţii italiene
s-au situat atunci pe poziţii antifasciste militante, au aderat
la mişcarea populară de rezistenţă, au apucat calea
partizanatului şi a luptei cu arma în mînă. A fost un moment
de răscruce, cînd numeroşi scriitori italieni luau un contact
larg şi direct cu poporul şi acumulau experienţă pentru o
literatură nouă, pătrunsă de vibraţia marilor evenimente şi
frămîntări contemporane. În rîndurile celor care includeau de
pe atunci în experienţa lor partizanatul, Rezistenţa – ca
Pavese, Vittorini, Cassola, Bassani, pentru a nu cita decît pe
cîţiva – păşeşte şi un tînăr de douăzeci de ani, a cărui
evoluţie ulterioară va purta amprenta acestor vremuri
dramatice care au prezidat formarea sa ca scriitor, şi a cărui
creaţie literară şi eseistică îl va consacra de timpuriu ca pe
una din personalităţile proeminente ale literaturii italiene
contemporane. Acest tînăr era Italo Calvino.
Născut în 1923 la Santiago de Las Vegas (Cuba) şi trăit în
provincia Liguria, Calvino îşi face debutul literar în anii de
căutări înnoitoare de după război, atît la Milano unde Elio
Vittorini conducea revista Il Politecnico, cît şi la Torino unde
activitatea de editare a unor serii şi colecţii de cărţi care să
aducă pe multiple planuri regenerarea culturii italiene se
desfăşoară în redacţiile de la Einaudi – sub auspiciile unor
oameni de ştiinţă, literaţi şi artişti notorii, foşti luptători
antifascişti care suferiseră persecuţiile trecutului regim.
Stabilit la Torino, Calvino a început prin a scrie nuvele
neorealiste. După propria sa mărturisire, îi plăceau
povestirile care se desfăşoară în aer liber, în locuri publice,
ca de pildă în gări, cu acele raporturi spontane iscate între
oamenii ce se întîlnesc aici. A scris mai întîi povestiri despre
partizani, apoi romane neorealiste pe teme ale vieţii populare
din acei ani. Dar le păstra în sertar pentru că „nu-şi găsea
timbrul său propriu”. În 1947 se decide să publice prima sa
carte Il sentiero dei nidi di ragno (Cărarea cuiburilor de
păianjen), în care critica şi publicul saluta apariţia unui
talent viguros şi original.
Ciclurile de nuvele publicate treptat de-a lungul anilor, –
Ultimo viene il corvo (La urmă vine corbul), în 1949, la
Einaudi, Ventrata in guerra (Intrarea în război), în 1954, tot
la Einaudi – împreună cu nuvelele ample La formica
argentina (Furnica argentiniană), La Speculazione edilizia
(Specula cu locuinţele), 1957, La nuvola di smog (Norul de
smog) şi alte nuvele şi schiţe, sînt reunite în 1958 în volumul
intitulat I Racconti (Povestiri) care reprezintă arcul producţiei
lui Calvino pe o perioadă de aproximativ cincisprezece ani.
Seria nuvelelor şi schiţelor fusese întreruptă în 1952 de
romanul comico-fantastic Il visconte dimezzato (Vicontele
tăiat în două) care aduce o notă nouă în creaţia scriitorului –
urmat de alte două romane de aceeaşi factură, Îl barone
rampante (Baronul cocoţat) şi Il Cavaliere inesistente
(Cavalerul inexistent). Cele trei romane sînt reunite sub titlul
I nostri antenati (Strămoşii noştri) într-un volum unic, apărut
în 1962. Împreună cu primul roman, citat iniţial şi cu
recentul La giornata di uno scrutatore (Zi de vot într-un
ospiciu), un roman scurt, din 1963 – aceasta este întreaga
producţie literară a lui Calvino la care s-a adăugat volumul
Fiabe (Basme). Bogata activitate eseistică şi publicistică a lui
Calvino, risipită în ziare şi reviste, n-a fost încă recoltată într-
un volum, ca de altfel şi restul schiţelor sau nuvelelor. Se
cuvin menţionate şi activitatea sa la editura torineză Einaudi
unde conduce redacţia de proză, la revista Il Menabo, alături
de Elio Vittorini, intervenţiile sale omniprezente în dezbaterile
de idei, participarea la juriile premiilor pentru beletristică,
reprezentînd toate o contribuţie directă la dezvoltarea vieţii
literare italiene.
În cartea sa de debut, un roman de mici proporţii, autorul
încredinţează transpunerea experienţei sale de fost luptător
în rezistenţă adolescentului Pin, eroul central. Ca pe multe
tinere personaje ce i-au urmat lui Pin, Calvino îl investeşte cu
retina magică a inocenţei în descoperirea frumuseţilor şi
rănilor lumii.
De altfel, căutarea romantică a adevărului în edenul
copilăriei şi adolescenţei unde sclipeşte autenticitatea trăirii
este una din marile constante ale creaţiei lui Calvino. Eroii,
copii sau adolescenţi, care apar în paginile sale, sînt tot
atîtea studii miniaturale ca şi plantele şi animalele în
mijlocul cărora se joacă sau muncesc de timpuriu, aflînd
legile de fier ale „luptei pentru viaţă“. Concludentă este în
acest sens descoperirea lazaretului marin unde peştii mici
poartă în rănile adînci urmele atacurilor unor peşti mari, sau
rabdă în trupul lor şanţurile săpate de paraziţii mării, ori
sfîrtecările încă necicatrizate produse de căngile oamenilor
(Peşti mari, peşti mici). Natura inventariată cu minuţie în
proza lui Calvino şi supusă unei delicate transfigurări poetice
nu este un refugiu rousseauist, nu este mitul „întoarcerii la
natură” ca un refuz arcadic al civilizaţiei moderne. Atenţia şi
seriozitatea cu care Calvino înregistrează aproape seriat,
catalo- gal speciile naturale ţine de imensul ataşament
pentru acest univers în care se mişcă omul şi prietenii lui,
plantele, jivinele. Fără doar şi poate, faptul că tatăl
scriitorului era un cercetător naturalist a contribuit la
familiarizarea sa şi la dragostea sa faţă de natură. În mijlocul
petuniilor, daliilor, şopîrlelor, şerpilor mici şi mari, furnicilor,
efemerelor, broaştelor ţestoase, fără să simtă silă sau teamă,
trăieşte Adam, băiatul grădinar (Într-o după amiaza, Adam).
Aici, ca şi în alte schiţe sau nuvele ale sale, Calvino a ştiut să
surprindă cu subtilitate farmecul nedefinit pe care-l
generează confluenţa a două vîrste: pragul dintre copilărie şi
adolescenţă, prefigurarea unor sentimente încă tulburi –
prietenia şi dragostea încă aderente între ele. Expresia lor
simbolică sînt darurile florale ale lui Adam, alese toate din
grădina multicoloră pentru micuţa slujitoare în casă.
În centrul multora dintre schiţe e o fetiţă, un băieţel, un
adolescent care privesc lumea neliniştită din jur cu ochi
receptivi, năzuiesc să trăiască mai lesne decît părinţii lor: e
puştiul care pleacă la munte cu cireada, purtînd între gene
visul unei vilegiaturi îndelung rîvnite, dar care se întoarce
posomorît călarc pe grumazul unei vaci pentru că la munte
fusese pus să muncească tot timpul fără a primi un ban
(Călătorie cu cireada), e fetiţa cu mărul în mînă care-l
salvează pe un partizan din ghearele fasciştilor (Cealaltă faţă
a unui sat), sau copiii lui Marcovaldo care trăiesc într-o
mansardă, apoi într-un subsol, dornici de o mîncare bună,
de răcoare vara, de căldură iarna, de aer curat (Aer bun) etc.
Sînt o mică umanitate inocentă, graţioasă care a traversat
războiul ca pe un joc ale cărui pericole le ignora (Un joc
frumos ţine puţin), trăind viaţa de privaţiuni pe care o duc şi
părinţii lor, în umbra unor speranţe înşelate. Printre ciclurile
de nuvele cu eroi adolescenţi se numără şi U entrata in
guerra (Intrarea în război), Gli avanguardisti a Mentone
(Avangărzile la Mentone) Le notti dell' UNPA (Nopţile la
UNPA)1, un triptic ce urmăreşte soarta unor tineri care s-au
maturizat în luptele Rezistenţei unde intraseră iniţial din
spirit de aventură.
Prozatorul le-a dăruit copiilor o carte de mare succes:
Fiabe (Basme) – conţinînd prelucrări ale folclorului de pe o
arie întinsă a peninsulei şi pe care critica a caracterizat-o
drept creaţia unui Grimm italian.
Mica Saga a lui Marcovaldo, umil salahor într-o fabrică,
este o suită de scurte povestiri în care arta narativă a lui
Calvino, bazată pe precizia observaţiei, pe o mare concizie şi
concentrare a mijloacelor, emană un farmec subtil şi original,
pornit din ironia amară şi discreta dar afectuoasa
solidarizare cu eroul său. În neostenitele speranţe ale
acestuia, mereu întrerupte şi mereu reluate de la capăt,
Calvino elogiază dragostea de viaţă, aspiraţia spre mai bine,
dorinţa de frumos. Fiecare dintre schiţele ciclului care începe
cu Ciuperci în oraş şi se încheie cu Luna şi Niac este o
secţiune în viaţa cotidiană a eroului, o secvenţă a filmului pe
care-l derulează, şi tragic şi comic, soarta lui într-o lume
unde cei nevoiaşi sînt excluşi de la bucuriile elementare.
Marcovaldo se prezintă în numele păturilor „de jos“ ale
societăţii cu o existenţă ştearsă, anonimă, căruia niciodată

1
UNPA – Unione Nazionale Protezione Antiaerea (Uniunea naţională pentru protecţia
antiaeriană).
munca nu-i aduce cele necesare familiei sale. Şi e interesant
de urmărit cum ipostazele în care prozatorul îl surprinde pe
Marcovaldo semnifică toate nişte visări sărmane, tantalic
întrerupte în prag de împlinire. Marcovaldo speră să le ofere
alor săi un prînz suculent descoperind ciuperci la poalele
unui copac din centrul oraşului. Dar ciupercile sînt
otrăvitoare şi ajung toţi la spital (Ciuperci în oraş). Un iepure
găsit de Marcovaldo în spitalul unde a fost internat se
transformă virtual în friptura din care e convins că se va
hrăni întreaga-i familie: urmează odiseia transportării
clandestine a iepurelui, discuţiile în jurul modalităţilor de a-l
găti, cu sos sau fără, dar totul eşuează într-un mod jalnic
(Iepurele otrăvitor). Cînd un capricios copil de bogătaşi,
suprasătul şi blazat de bunătăţile zilnice, îi oferă lui
Marcovaldo creierul pane din farfuria lui de porţelan în
schimbul modestului cîrnat din sufertaşul de tinichea, apare
suspicioasă guvernanta care-l goneşte pe salahor, socotind
că a vrut să fure tacîmul (Sufertaşul). Pe banca retrasă din
umbra unui parc, Marcovaldo speră să petreacă o noapte de
vară mai puţin sufocantă decît în cămăruţa lui: dar şi de astă
dată, împrejurările îi sînt potrivnice Băncuţa).
În aceste povestiri, autorul îşi plasează eroul în situaţii
aparent comice, dar fiecare situaţie în parte, şi cu atît mai
mult înlănţuirea lor, are în esenţă o încărcătură dramatică,
un fond dezolant. Marcovaldo pare un ghinionist prin vocaţie,
un om urmărit de o neşansă cronică şi de neînlăturat. Dar
ghinionul lui nu este pur hazard ci exprimă însăşi condiţia şi
locul lui în societate, apăsarea unor structuri nedrepte care
generează pentru nenumăraţi Marcovalzi un divorţ continuu
între aspiraţii şi posibilităţi.
Alte povestiri vizează o lume degradată fizic, desfigurată
moralmente: prostituatele, hoţii, traficanţii de bursă neagră
(Un pat cu ora, Dolari şi demimondene bătrîne). Expresia ei
cea mai deplină este Lilin, întreţinutul prostituatei cu orar fix
(Un pat cu ora), care se retrage docil cu sumarul său bagaj
din patul prostituatei ori de cîte ori apar bărbaţii care
plătesc; o mică schiţă de moravuri, menită să amuze, dar
rîsul iese cam convulsionat, veselia – uşor crispată. O bandă
de hoţi se îndoapă cu dulciuri pînă la o greaţă ameţitoare: e
tot atît de trist pe cît este să nu mănînci de loc (Furt într-o
cofetărie). Tortele peste care hoţii se tolăncsc cu o voluptate
dermică, siropurile cleioase, munţii de nugale, zăpezile de
frişcă sînt un tablou baroc, un spectacol vrednic de fantezia
ariostescă cu care Astolfo cotrobăia prin lună.
Calvino i-a surprins mereu pe cititorii săi, cu fiecare nouă
apariţie, prin abordarea unei game variate de modalităţi şi
genuri literare cultivate cu egală virtuozitate. La cronica
neorealistă a anilor Rezistenţei (Cărarea cuiburilor de
păianjen, Intrarea în război) şi la scrierile care înfăţişează
condiţiile muncii în marile întreprinderi capitaliste (Doamna
Paulatim, Găina secţiei, Aventura a doi soţi etc.), sau existenţa
anodină a omului mărunt – din seria schiţelor axate pe figura
lui Marcovaldo – se adaugă gustul introspecţiei, al detaliului
savurat pe îndelete într-un descriptivism lent, efectuat cu
luare-aminte, care au drept rezultat ciclul de povestiri al
„Aventurilor” intitulat Gli amori difficili (Neajunsurile
dragostei): Aventura unei înotătoare, Aventura unui miop,
Aventura unui cititor şi alte şase „Aventuri” scrise între 1949
şi 1958. Calvino întreprinde aici o căutare a eternului
omenesc, de la drama unei deficienţe fizice la aceea a
îmbătrînirii sau a suferinţelor pricinuite de jocul întîmplării.
Cu atît mai neaşteptat ţîşneşte în creaţia sa filonul comico-
fantastic în trilogia Stămoşii noştri: Vicontele tăiat în două,
Baronul cocoţat şi Cavalerul inexistent. Critica italiană şi
europeană a încercat să deschidă cu tot felul de chei acest
triptic alegoric scris în deceniul 1950–1960 şi permeabil la
variate interpretări. Fără îndoială însă că de fondul alegoriei
este inseparabil legată aspiraţia scriitorului spre un tip uman
complex şi armonios alcătuit, nemutilat sufleşte prin ceea ce
se numeşte astăzi, cu un termen la modă în critica
occidentală, alienarea produsă de societatea capitalistă. În
parabola trilogiei se desluşesc dimensiunile şi frămîntările
epocii noastre, chiar cînd fluxul povestirii se revarsă într-o
albie picarescă ca în Vicontele, sau cînd desfăşurarea
episoadelor are loc în decorul şi cu personajele romanelor
cavalereşti renascentiste (în respectul lui Ariosto) sau pe
scena vastă a secolului al XVIII-lea, unde baronul Cosimo di
Rondò se cocoţează într-un copac ca să rămînă acolo toată
viaţa pentru a-şi exprima protestul faţă de o societate
iraţională.
De pe urma rănilor căpătate în luptă (în anii imprecişi ai
unor bătălii împotriva turcilor) un războinic viconte se
întoarce înjumătăţit la castelul său; multă vreme, jumătatea
bună o va căuta pe cea rea, pînă la integrare. În acest viconte
tăiat în două se descifrează divorţul omului de viaţa sa,
provocat de mecanismul alienării şi aspiraţia spre
integritatea persoanei umane, spre „omul total” cum numeşte
autorul în prefaţă această speranţă.
Meşterul Pietrochiodo, tîmplarul din acelaşi roman,
făureşte furci şi instrumente de tortură cît mai perfecţionate
cu putinţă, fără a reflecta în ce mod vor fi ele folosite. Este
evidentă aluzia la acei oameni de ştiinţă care în zilele noastre
creează mijloace de distrugere în masă, a căror destinaţie
socială nu-i interesează pentru că ei vor doar „să-şi facă bine
meseria”, lucru care însă „nu e de ajuns ca să se simtă cu
conştiinţa împăcată”, după cum spune Calvino.
Excentricitatea bufă a baronului cocoţat, a întîlnirilor sale
cu personajele marcante ale epocii (memorabilă este
conversaţia cu Napoleon) au ceva din maniera dezinvoltă a
lui Bernard Shaw în tratarea unor personalităţi istorice. Dar
baronul Cosimo, singular şi burlesc căţărat pe crengi, putea
oare să dea o semnificaţie universală excentricităţii sale?
Acestei întrebări, Calvino i-a dat răspuns în Cavalerul
inexistent. De astă dată, acţiunea se transportă în vremurile
lui Carol cel Mare. Printre paladinii acestuia se număra şi
Agilulf, cavalerul inexistent, personajul central. Agilulf este o
simplă armură goală, de culoare albă, ca semn al
neprihănirii, devenit cavaler pentru că a salvat virginitatea
unei fecioare. El există prin puterea voinţei. Scutierul său,
Gurdulù, posedă mimetica însuşire de a se confunda cu
obiectele pe care pune mîna sau cu locurile şi fiinţele pe lîngă
care trece. Dacă mănîncă ciorbă, devine ciorbă, dacă trece
prin pădure, devine copac, urs etc. Metamorfozele vegetale şi
animale ale lui Gurdulù au o forţă naturală a lăcomiei de
viaţă şi sînt realizate cu o invenţie comică ce aminteşte de
eroii rabelaisieni şi de Morgante – poemul cavaleresc
renascentist al lui Luigi Puici.
Agilulf, cavalerul inexistent, imagine a omului înstrăinat de
el însuşi, e un amestec de robot şi de fiinţă vie; denunţarea
supremă a despersonalizării se exprimă în extremul, teribilul
fapt al existenţei sale ca armură goală într-o lume aparent
guvernată de legi, în caracteristica sa esenţială de „a şti că
există, dar de a nu exista”.
În păţania lui Agilulf, inedită, surprinzătoare, Calvino a
exprimat pînă la ultimele consecinţe drama înstrăinării,
echivalînd-o cu dispariţia personalităţii, cu „robotizarea”. Din
ceea ce a fost cîndva Agilulf un singur lucru i-a rămas: dorul
tocmai după ceea ce umplea armura astăzi goală. Parcă prin
porii armurii musteşte jalea, nostalgia acestei împliniri. Cît
tragism donquijotesc în scena în care armura e întinsă lîngă
înfocata Bradamanta şi nimeni nu iese din armură ca s-o
posede pe alba femeie. Dezeroizarea, în general, şi epoca
luptelor de paladini este un teren pe care fantezia scriitorului
se exercită cu un brio captivant. Episoadele cărţii conţin
aluzii cu adresă contemporană: pe capetele cavalerilor
Gralului care, cu ochii la cer, în murmurul rugăciunilor,
devastează satele ce n-au predat la timp dările – cititorului i
se pare că vede crescînd glugile negre ale Ku-Klux-Klan-ului;
în „rugurile care urlă”, în măcelul suliţelor care străpung
bătrînii, femeile, vitele, clăile de fîn – e sugestia masacrelor şi
autodafeurilor provocate de fascişti.
Metoda artistică a trilogiei lui Calvino, metodă care de
obicei e deschisă interpretărilor labile, se refuză ambiguităţii,
datorita precizărilor făcute de autor în prefaţa la volumul
care a reunit cele trei romane într-un corpus unic şi
închegat. Autorul nu lasă nici un dubiu asupra intenţiilor
sale polemice, asupra adresei critice: jaful şi exploatarea,
războaiele silnice, minciuna misticismului în umbra căruia
se comit crime şi masacre sînt în final lichidate de ţăranii
Kurvaldiei care-i înlătură pe cavaleri şi împărat; într-o
Kurvaldie paşnică, liberă, ei au creat raporturi sociale în
cadrul cărora toţi muncesc şi primesc după merit. Se
întrevede în final o campanelliană „cetate a Soarelui” în care
nobleţii rangului i se substituie valoarea meritului personal.
Efortul unit al kurvaldezilor pentru răsturnarea structurilor
perimate este răspunsul dat întrebării despre validitatea
protestului singular, anarhic al baronului care s-a cocoţat în
arbori pentru a se salva de un mediu şi o lume absurdă.
Un optimism istoric alimentează desfăşurarea
evenimentelor dintr-o epocă de mult apusă, prin prefigurarea
unui viitor al muncii libere. Imaginea acestui viitor n-are
contururile şi stringenţa concretului, însă elementele
constructive care o alcătuiesc au suportul certitudinii. Se
poate vorbi neîndoios de o opţiune activă la Calvino – în
literatura şi eseistica sa – chiar dacă meandrele acestei
opţiuni arată că ea nu este rezultatul unei gîndiri
sistematice; puterea de atracţie a marxismului, poziţiile
puternice pe care le deţin în Italia forţele sociale înaintate
exercită o influenţă incontestabilă asupra scriitorului. De
altfel, în viaţa publică, Calvino îşi manifestă deschis
adeziunea sa faţă de politica forţelor de stînga şi se numără
printre milioanele de italieni care votează cu comuniştii.
Proza socială majoră de inspiraţie contemporană se
cristalizează în nuvelele ample Norul de smog, Furnica
argentiniană, Specula cu locuinţele. În Norul de smog
scriitorul abordează o temă dificilă – care reclamă o mare
sagacitate şi putere a observaţiei – travestiurile, formele
disimulate pe care le îmbracă astăzi exploatarea capitalistă în
marile industrii, aşa-zisul paternalism, şi o tratează într-o
manieră săgetătoare, de o subtilă originalitate. O urmărire
enigmatică şi în acelaşi timp lucidă a faptelor, o atenţie din
care parcă nu lipseşte pînda şi scrutarea pe după văl, un
mare discernămînt se exprimă aici cu arta unui simbol care
răspunde unor sarcini foarte precise, un simbol funcţional.
Principala caracteristică a modalităţii artistice din Norul
constă în faptul că smogul este motiv real şi motiv simbolic în
acelaşi timp.
Termenul „smog” a trecut graniţele Angliei, unde cetăţenii
londonezi, suferind de pe urma ceţii continue a oraşului lor
amestecată din ce în ce mai mult cu praful de cărbune, au
dat o nouă denumire acestui flagel, unind cele două cuvinte
smoke (fum) şi fog (ceaţă) într-unul singur. În general, astăzi,
prin „smog” se înţelege acea pătură de funingine pe care o
descarcă coşurile fabricilor şi care în anumite condiţiuni
meteorologice devine mai opacă şi mai înăbuşitoare.
În Norul de smog, eroul povestirii este o sinteză tipică a
omului mărunt, „statistic”, a omului de pe stradă, multiplicat
în milioane de exemplare în capitalism. Aerul pe care-l
respiră, adică viaţa la care e redus, e resimţit ca ceva
înecăcios, impregnat, viciat de cantităţi incomensurabile de
praf. Este o implacabilă ofensivă a smogului care se aşterne
peste tot, pe mîini, pe haine, pe cărţi, pe mesele de lucru,
călătoreşte nevăzut prin aer, zboară chiar şi la mari înălţimi
sub formă de nor. Acest smog care nu se „curăţă”, de care nu
se poate scăpa în nici un chip, simbolizează platitudinea şi
cenuşiul vieţii cotidiene a milioane de existenţe omeneşti,
presiunea invizibilă dar sufocantă a sărăciei resimţite ca o
lipsă de „onorabilitate”, de decenţă şi de demnitate umană. În
Cordà, capitalistul, sînt surprinse cîteva trăsături
caracteristice ale comportării capitalistului „modern”:
paternalismul, tendinţa de a poza în purtător de cuvînt al
intereselor publice, tendinţa de a găsi soluţii, de a se drapa
într-o anumită filozofie socială – totul stropit cu un fariseism
rafinat, învăluit într-un cinism de tip evoluat, nu lipsit de o
anumită maleabilitate. Cordà – capitalistul care finanţează o
obscură publicaţie de provincie, destinată să militeze
împotriva vicierii aerului – este una şi aceeaşi persoană cu
proprietarul unor mari uzine ale cărei coşuri fumegînde
infectează literalmente aerul unui întreg oraş. Acest personaj
izbuteşte să dea o imagine demistificantă a întreprinzătorilor
capitalişti moderni; vorbele sale, aspectul exterior, gesturile
care respiră certitudinea, lipsa prejudecăţilor, cordialitatea,
uşurinţa cu care poate fi abordat – totul laolaltă se
contopeşte într-o ambiguitate amabilă şi optimistă. Sub
aceste aspecte Cordà luptă împotriva smogului şi în acelaşi
timp îl produce, în calitatea sa de patron al unei industrii
siderurgice, de patron al smogului. Obscura publicaţie
EPAUCI2 la care lucrează eroul – un ziarist de provincie – este
creată pentru a milita împotriva smogului. Se dovedeşte însă
că EPAUCI este tocmai un instrument al smogului, creat spre
a da celor care lucrează pentru smog speranţa unei vieţi fără
smog, dar în acelaşi timp pentru a-i preamări puterea.
Claudia, iubita eroului central, este, cu excepţia lui Cordà,
singurul personaj nemînjit de smog. Claudia e „neprăfuită”
pentru că trăieşte în sferele protipendadei, zonă socială
practic neatinsă de smog, iar în rarele întîlniri cu amantul ei,
Claudia, prin însăşi condiţia sa de existenţă, nu vede, nu
simte, nu „realizează” praful nici măcar ca alternativă
posibilă la prosperitatea ei. Tot ceea ce pentru el este urîţit şi
murdar, ei i se pare strălucitor şi luminat de soare. În
paginile nuvelei sînt prezenţi şi reprezentanţii unei forţe
sociale tinere şi decise să purifice atmosfera, să înlăture
smogul. Faţă de eroul principal, dezarmat şi redus la
resemnare, ei au superioritatea unui ideal social în care cred
şi pentru care militează, cu certitudinea că praful nu poate fi
pur şi simplu „curăţat”, că trebuie distrus ceea ce îl pune în
circulaţie.
Şi furnica argentiniană este, ca şi norul de smog, motiv real
şi motiv simbolic. Cum bîntuie şi se intensifică acest flagel,
cum se insinuează veninos în case, pe mîini, în fibrele intime,
toate acestea scriitorul le înfăţişează pînă în detaliile minime:
se poate afla cum se rotesc în aer picioruşele furnicii cînd
cade în cleiul capcanelor, cum arată un chip de prunc în
leagăn invadat de furnici şi culoarea acestora şi multe alte
detalii. În acelaşi timp, acest flagel tulbură raporturile dintre
membrii unei familii sau dintre aceştia şi vecinii lor.
Insecticidele şi capcanele folosite pentru a alunga furnicile
din casă se dovedesc în ochii eroului principal simple
paliative. Cît despre omul care vine mereu, din partea unei
societăţi pentru combaterea furnicilor, spre a pune nişte
substanţe otrăvitoare, se vădeşte pînă la urmă că, în
realitate, el nu numai nu le ucide, dar uzează de nişte
mijloace care le înmulţesc şi le îngraşă. Semnificativ este şi

2
Societatea pentru purificarea atmosferei urbane a centrelor industriale.
faptul că acest om seamănă el însuşi cu o furnică.
Furnicile, smogul sînt coşmarul, sînt labirintul kafkian,
plasa de fier a acelei societăţi ce-şi aşterne carapacea
metamorfozantă peste omul mărunt. Cei care pretind a
combate flagelurile sînt înşişi producătorii de flageluri, astfel
încît acelora care suferă de pe urma lor nu le rămîne decît să
se ajute singuri. Cum anume? Prin înlăturarea furnicilor-
regine: „Trebuie înfometate reginele… în ziua în care vom
vedea reginele ieşind din furnicar în plină vară şi tîrîndu-se
să-şi caute mîncarea cu propriile lor picioare… atunci va fi
sfîrşitul lor”; nu prafurile insecticide ci decapitarea
furnicarului unde mişună paraziţii, nu publicaţiile şi
societăţile de combatere a smogului, ci distrugerea a ceea ce
îl generează.
Cu o mare eficienţă Calvino îşi alege anumite elemente
care polarizează ideile în jurul unor reprezentări pregnante –
precum smogul sau furnicile – argumentînd prin înfăţişarea
teribilă a datelor reale primejdia acestora. Elementele se
prezintă astfel cu acea încărcătură de observaţii necesare
cadrului efectiv al naraţiunii dar, în acelaşi timp, scriitorul le
dă o proiecţie simbolică de o înaltă generalitate care
potenţează considerabil semnificaţia şi sensul lor. Cu alte
cuvinte, el alege un subiect care poate căpăta valoare de
simbol, obţinînd instalarea ideii în miezul dens al acestuia.
Protagonistul nuvelei Specula cu locuinţele este un
intelectual, fost partizan, pe care şomajul îl obligă să ia
contact cu lumea veroasă a antreprenorilor îmbogăţiţi de pe
urma speculei cu locuinţele. Calvino se dovedeşte aici un
analist atent al complexelor situaţii economice, sociale din
anii de după război în Italia; eroul caută un sprijin în ideile şi
în lupta forţelor de stînga. Portretul antreprenorului Caisotti
– faţa lată şi cărnoasă, făcută parcă dintr-o materie prea
informă ca să păstreze trăsături şi expresii – defineşte de la
început substanţa sa intimă – şi e interesant de subliniat că
aici ca şi în Furnica, chipul lui se identifică cu însuşi
domeniul în care activează – specula cu locuinţele: „turnarea
cimentului avea chipul turtit şi inform al lui Caisotti”.
Ultima carte a lui Calvino, Zi de vot intr-un ospiciu, apărută
în 1963, este un roman de mică întindere care ridică pe o
treaptă mai înaltă creaţia sa anterioară. Amerigo Ormea,
intelectual de stînga, este desemnat pentru oficiul de
numărătoare a voturilor în azilul de schilozi şi alienaţi
mintali „Cottolengo” din Torino. Acţiunea se petrece în anul
1953, cînd partidele burgheziei promulgaseră celebra „legge
truffa”, legea electorală prin care coaliţia ce ar fi primit 50% +
1 din voturi urma să dobîndească doua treimi din locuri în
parlament. „Spitalele, ospiciile, mînăstirile reprezentau
pentru partidul democrat-creştin o rezervă importantă” – se
precizează în paginile cărţii. Anecdotele care sînt înregistrate
pe seama acestor categorii de oameni – alegătorul care şi-a
mîncat buletinul de vot, cel care pome- nindu-se în cabina de
vot singur, cu peticul de hîrtie în mînă, s-a crezut la latrină şi
şi-a făcut nevoile – dau imaginea jalnică şi ridicolă a ceea ce
se dovedeşte a fi recurgerea partidelor burgheziei la votul
unor asemenea „alegători”: „exploatare electorală,
obscurantism medieval, rea-credinţă”, sînt termenii în care
scriitorul defineşte această stare de lucruri patronată şi de
clerul catolic care oferise o platformă filozofico-religioasă
„legii truffa”, demonstrînd că toţi fiii Domnului – inclusiv
idiotul, nebunul, căci şi ei sînt egali în faţa Atotştiutorului! –
trebuie să-şi exercite drepturile civile. Suita de întrebări pe
care şi le formulează eroul cu privire la datele existenţei
umane în general, a problemelor sociale şi politice sînt legate
de tabloul ce i se înfăţişează în momentele cînd depun votul
cei de la „Cottolengo”. Votul pensionarilor de la „Cottolengo”,
monstruoasa defilare de estropiaţi şi de nevropaţi este, în
trista ei degradare, un coşmar cu toate datele realului riguros
subsumate fanteziei polemice: „Era o Italie ascunsă cea care
se perinda în sală, reversul celei care se lăfăie la soare, care
umblă pe stradă şi care pretinde şi care produce şi care
consumă, era taina familiilor şi a satelor, erau satele sărace
cu sîngele lor umilit, cu împreunările incestuoase în bezna
grajdurilor, Piemontul disperat…” Dar dacă aceste dureri
străvechi ameninţă să se reverse „multiplicate de noile curse,
de viruşii, de otrăvurile, de radiaţiile de uraniu…?” (şi este
evidentă referirea la cursa înarmărilor). „Cottolengo*, ospiciul
de taraţi fizici şi mintali „iviţi într-o clipă sinistră a plasmei,
cînd se trag la sorţi tarele predecesorilor", nu-şi apare oare
sieşi drept ceea ce restul oamenilor ar fi putut să fie dacă n-
ar veghea raţiunea, ştiinţa, efortul solidar? Dar evidenţa
faptului că somnul raţiunii generează monştri este filozofic
sugerată de toate sensurile pe care le stîrneşte galeria
monştrilor fulgurant ţîşnită din realitatea fantastică: este
avertismentul pe care-l dă această portretistică (în respectul
lui Goya) ridicată la rangul unui simbol generalizant – lumii
cc ocoleşte drumul istoriei, socotind s-o întoarcă înapoi sau
să-i întîrzie paşii înainte.
Forţa de captare, interesul pe care-l stîrneşte proza lui
Calvino sînt generate de o tematică şi de o artă a naraţiei în
care este totdeauna prezentă noutatea. Mijloacele sale sînt
variate, de la acelea din schiţe şi nuvele, care au o
desfăşurare foarte scenică, la romanele alegorice care par
documente semiserioase ale unui istoriograf jovial, şi pînă la
Zi de vot intr-un ospiciu, elaborată de un filozof al furiei
aprinse. Criza de autenticitate la care a dus inflaţia unei
anumite literaturi avangardiste este depăşită de Calvino la
care e interesant de constatat absorbirea acestor experienţe
şi respingerea lor treptată. Dramele lumii moderne Calvino
nu le sterilizează prin situarea în afara istoriei, nu dă în locul
personajelor scheme intelectualiste; el consideră drept drama
fundamentală a contemporaneităţii pe cea a omului căruia
nu-i este garantată condiţionarea existenţei de valoarea
personală, de meritul său. Examenul pasionat al micşorării
persoanei umane pînă la munca fără fericire, pînă la
înstrăinarea de sine însuşi, de produsul lucrării mîinii sau a
minţii este desfăşurată cu o încordare polemică uneori
evidentă, alteori sugerată, subterană: în Zi de vot se descarcă
însă o intoleranţă viguroasă, o respingere eruptivă a ordinii
viciate de somnul raţiunii.
De la simbologia amuzată a Baronului cocoţat pînă la
tabloul ce se înfăţişează lui Amerigo Ormea, scriitorul s-a
desfăşurat progresiv şi clarificator. Sînt vrednice de o
cercetare detaliată viziunile finale ale unora dintre lucrările
mai întinse ale prozatorului. Din existenţa în acel infern unde
mişună halucinant furnicile iar smogul tremură pretutindeni
ca delirul, autorul îşi scoate eroii la un ţărm de mare cu
cochilii albe (Furnica argentiniană) sau la limanul unei
imense cîmpii pe care se văd albe rufe întinse la soare de
mîinile harnice ale omului (Norul de smog). În duala
cromatică a acestor nuvele, stihia furnicilor şi cea a smogului
este neagră, elementul de fundal al viziunilor finale este alb.
Într-un cadru similar se prezintă solara viziune din finalul
Cavalerului inexistent: după ce i-au răsturnat pe opresorii lor,
ţăranii din ţinutul imaginar Kurvaldia întronează o rînduială
nouă, echitabilă, bazată pe domnia muncii libere.
Amestecul de comic şi dramatic, în care primul aspect
cenzurează pe celălalt, are ca rezultat absenţa
catastroficului, a disperării; această absenţă este explicată la
Calvino de capacitatea de proiectare, de prefigurare a unei
lumi eliberate: din imaginea ei transpare certitudinea
triumfală în succesul bătăliei concrete ce se dă astăzi în lume
pentru progres social. Despre viruşii, otrăvurile, radiaţiile de
uraniu sinistre, Amerigo Ormea face reflecţii care se încheie
cu afirmaţia: „desigur, a fi în istorie pe calea cea bună, tot e
încă prea puţin”, deoarece, în mod firesc, intenţiei unei idei
cucerite îi urmează transpunerea în act.
Prin originalitatea reunirii mijloacelor, artistul creează un
univers antitragic; sclipitoarea ironie cu care operează
demistificările şi fluxul fanteziei proiectante sînt în acest
univers agenţi ai unui umanism activ şi eficient.
Luînd contact pentru prima dată cu o parte masivă a
operei lui Italo Calvino, publicul nostru are prilejul de a face
ounoştinţa unuia dintre prozatorii cei mai înzestraţi ai
literaturii italiene din zilele noastre.

DESPINA MLADOVEANU
 I

Sub zidurile roşii ale Parisului era aliniată armata

Franciei. Carol cel Mare trebuia să treacă în revistă paladinii.
De mai bine de trei ceasuri se aflau acolo; era o după-amiază
caldă de început de vară, cam închisă, înnourată; fierbeau în
armuri ca în nişte cazane ţinute la foc domol. Nici vorbă că în
acel şir neclintit de cavaleri, cîte unul îşi mai pierdea
cunoştinţa ori mai aţipea, însă armura îi ţinea pe toţi la fel de
înţepeniţi în şa. Deodată trei sunete de goarnă; penele
panaşurilor fremătară în aerul liniştit, ca la o pală de vînt, iar
acel soi de vuiet marin care se auzise pînă atunci, şi era
pesemne sforăitul războinicilor stins în gîtlejurile metalice ale
coifurilor, se curmă brusc. În sfîrşit, iată, îl zăreau cum
venea de departe: Carol cel Mare, pe un cal ce părea mai
trupeş decît e în firea lucrurilor, cu barba pe piept, cu mîinile
pe oblîncul şeii. Tot domnind şi războindu-se, războindu-se
şi domnind, haida-hai, părea ceva mai îmbătrînit decît ultima
oară cînd îl văzuseră ostaşii.
Îşi oprea calul în dreptul fiecărui ofiţer şi se întorcea să-l
privească de sus pînă jos.
― Şi tu cine eşti, paladin al Franciei?
― Solomon de Bretania, sire! răspundea acela cu glas
puternic, ridicînd viziera şi dînd la iveală chipul încălzit; şi
adăuga cîte o lămurire practică, cum ar fi: Cinci mii de
călăraşi, trei mii cinci sute de pedestraşi, o mie opt sute de
servicii prestate, cinci ani de campanie.
― Înainte cu bretonii, paladine! zicea Carol, şi trap-trap,
trap-trap, ajungea la alt comandant de escadron.
― Şi tu cine eşti, paladin al Franciei? întreba iar.
― Olivier de Viena, sire! scandau buzele de cum se ridica
grătarul vizierei. Şi pe dată: Trei mii de călăraşi aleşi, şapte
mii – trupa, douăzeci de maşini de asediu. Învingător al
păgînului Fierabraccia, pentru slava lui Dumnezeu şi gloria
lui Carol, rege al francilor!
― Prea bine, straşnic vienezul, zicea Carol, iar către ofiţerii
din suită: Cam slăbănogi caii ăştia, măriţi-le raţia. Şi pornea
înainte: Şitucineeşti, paladin al Franciei? repeta mereu cu
aceeaşi cadenţă: „Tatà-tatatà, tatatà-tatatà…”
― Bernard de Mompolier, sire! învingător al lui
Brunamonte şi al lui Galiferno!
― Frumos oraş Mompolier! Oraşul femeilor frumoase! iar
către suită: Vezi, poate-l înaintăm în grad.
Tot lucruri care, spuse de rege, fac plăcere, dar mereu, de
ani de zile, vorbele lui de duh erau aceleaşi:
― Şitucineeşti, cu stema asta pe care o cunosc?
Îi cunoştea pe toţi după emblema pe care o purtau pe scut,
chiar dacă ei n-ar fi spus nimic, dar aşa era obiceiul ca
paladinii înşişi să-şi dezvăluie numele şi faţa. Poate pentru
că altfel, vreunul avînd ceva mai bun de făcut decît să vină la
trecerea în revistă a trupelor, ar fi putut să-şi trimită acolo
armura cu altcineva înăuntru.
― Alard de Dordogne, al ducelui Amon…
― Nu te lăsa Alard, ce mai zice tata, şi aşa mai departe.
„Tatà-tatatà, tatatà-tatatà…”
― Gualfred de Mongioia! Călăraşi opt mii, başca cei morţi.
Panaşurile unduiau. „Uggeri Danezul! Namo din Bavaria!
Palmerin din Anglia!“
Cobora seara. Între vizieră şi bărbia coifului, chipurile nici
nu se mai desluşeau prea bine. Fiecare vorbă, fiecare gest,
toate, puteau fi acum prevăzute dinainte, în acel război care
ţinea de atîţia ani, fiecare ciocnire, fiecare duel condus mereu
după aceleaşi reguli, încît se ştia de azi pe mîine cine avea să
învingă, cine să piardă, cine va fi erou, cine mişel, cui îi
venea rîndul să fie spintecat şi cine avea să se aleagă, scos
din şa, doar cu o trîntă bună la pămînt.
― Şi tu?
Regele ajunsese în faţa unui cavaler cu armura pe de-a-
ntregul albă; doar o dunguliţă neagră şerpuia jur împrejur pe
margini. Încolo era neprihănită, bine păstrată, fără o
zgîrietură, frumos meşterită pe la toate încheieturile, cu
coiful adumbrit de un penaj de la cine ştie ce soi oriental de
cocoş, făcînd ape în toate culorile curcubeului. Pe scut era
desenată o stemă între pulpanele unei mantii cu falduri
bogate, iar înăuntrul stemei se desfăceau alte două pulpane
de mantie cu o stemă mai mică la mijloc, care purta o altă
stemă cu mantie încă şi mai mică. Cu desen tot mai mărunt
era înfăţişat un şir de mantii care se desfăceau unele în
altele, iar în mijloc trebuie să fi fost cine ştie ce, dar nu se
putea desluşi, de mărunt ce se făcea desenul.
― Şi tu de colo, cu înfăţişare atît de curată… zise Carol cel
Mare căruia, cu cît se prelungea războiul, cu atît îi era dat să
vadă la paladini mai puţină grijă pentru curăţenie.
― Eu sînt – vocea ieşea metalică din coiful închis, de parcă
ar fi vibrat nu un gîtlej ci însăşi tabla armurii, cu un slab
răsunet de ecou – Agilulf Emo Bertrandin din spiţa
Guildivernilor şi a Celorlalţi din Corbentraz şi Sura, cavaler
de Selimpia Citerioară şi Fes!
― Aaa…, făcu Carol cel Mare şi din buza de jos, împinsă
înainte, scoase un uşor şuierat, de parcă ar fi zis: „Dacă ar fi
să ţin minte numele tuturor, ar fi vai de zilele mele!“ Dar
deodată încruntă sprînceana. Şi de ce nu-ţi ridici viziera şi
nu-ţi arăţi obrazul?
Cavalerul nu făcu nici un gest; dreapta lui, îmbrăcată cu o
mănuşă de fier bine prinsă, se strînse mai tare pe oblînc, în
vreme ce braţul celălalt, care ţinea scutul, păru scuturat ca
de un fior.
― Cu tine vorbesc, ei, paladine! insistă Carol cel Mare.
Cum de nu-ţi arăţi chipul regelui tău?
Vocea ieşi clară de sub vizieră.
― Pentru că eu nu exist, sire.
― Asta-i bună! exclamă împăratul. Acum avem în oaste şi
un cavaler care nu există! Ia arată-te puţin.
Agilulf păru să mai şovăie o clipă, apoi cu mînă sigură dar
înceată ridică viziera. Coiful era gol. În armura albă cu
panaşul pestriţ nu se afla nimeni.
― Măi, măi! Cîte se mai pot vedea pe lumea asta! spuse
Carol cel Mare. Şi cum faci să-ţi îndeplineşti serviciul dacă
nu exişti?
― Cu puterea voinţei, răspunse Agilulf, şi credinţa în sfînta
noastră cauză!
― Aşa, aşa, bine zis, aşa trebuie să-şi facă fiecare datoria.
Ei bravo, pentru unul care nu există, eşti destul de reuşit!
Agilulf era ultimul din şir. Împăratul îi trecuse pe toţi în
revistă; întoarse calul şi o luă către corturile regale. Era
bătrîn şi căuta să-şi alunge din minte chestiunile complicate.
Goarna sună semnalul de „rupeţi rîndurile”. Se petrecu
obişnuita forfotă de cai, iar pădurea de lănci se înclină, se
mişcă unduind ca un lan de grîu în bătaia vîntului. Cavalerii
descălecau, îşi mişcau picioarele ca să şi le dezmorţească,
scutierii duceau caii de frîu. Apoi, din învălmăşeală şi
prăfărie se desprinseră paladinii, adunaţi în pîlcuri cu
fîlfîitoarele lor panaşuri colorate, ca să se uşureze de
nemişcarea forţată a acelor ceasuri prin glume şi lăudăroşii,
prin flecăreli despre femei şi onoruri.
Agilulf făcu cîţiva paşi spre unul din pîlcuri, apoi, fără nici
un rost, trecu către altul, dar nu-şi făcu loc şi nimeni nu-l
luă în seamă. Se oprea cam şovăielnic în spatele cîte unuia,
fără să se amestece în vorbă, apoi se trase la o parte. Era pe
înnoptat; penele pestriţe ale panaşului său păreau acum de-o
singură culoare nedesluşită; dar armura albă se desprindea
singuratică pe pajişte. Ca şi cum s-ar fi simţit deodată gol,
Agilulf dădu să-şi încrucişeze braţele, strîngînd din spete.
Apoi îşi reveni şi, cu paşi mari, se îndreptă către grajduri.
Ajuns acolo, găsi că îngrijirea cailor nu se îndeplinea după
reguli, strigă la argaţi, îi pedepsi pe rîndaşi, inspectă toate
schimburile de corvoadă, împărţi din nou sarcinile explicînd
amănunţit fiecăruia cum trebuiau îndeplinite şi punîndu-i să
repete ce spusese, ca să vadă dacă au înţeles bine. Şi cum în
fiece clipă ieşeau la iveală neglijenţele în serviciu ale colegilor
ofiţeri paladini, îi chema unul cîte unul, smulgîndu-i de la
plăcutele taifasuri fluşturatice ale serii şi, cu discreţie dar cu
neclintită precizie, îşi însemna lipsurile lor şi îi obliga să
meargă care de gardă, care de strajă, care în patrulare, şi aşa
mai departe. Avea întotdeauna dreptate, şi paladinii nu se
puteau sustrage ordinelor lui, dar nu-şi ascundeau
nemulţumirea. Agilulf Emo Bertran din din spiţa
Guildivernilor şi a Celorlalţi din Corbentranz şi Sura, cavaler
de Selimpia Citerioară şi Fes era desigur un model de soldat;
dar nimeni nu-l putea suferi.
 II

Noaptea, pentru armatele în campanie, e rînduită ca cerul

înstelat: schimburile de gardă, ofiţerul de serviciu, patrulele.
Tot restul, veşnica învălmăşeală a armatei în război, forfota
zilei din care neprevăzutul poate ţîşni ca toanele unui cal,
acum s-a molcomit, fiindcă somnul a biruit toţi războinicii şi
toate patrupedele creştinătăţii; acestea, la şir şi în picioare,
izbind la răstimpuri cu copita în pămînt, ori scoţînd un
nechezat sau un zbierăt; ceilalţi, descătărămaţi, în sfîrşit, din
coifuri şi armuri, bucuroşi că se văd iarăşi fiinţe omeneşti
distincte şi de neconfundat, s-au pus toţi pe sforăit.
De cealaltă parte, în tabăra necredincioşilor, toate se
petrec la fel: paşii înainte şi înapoi ai sentinelelor, şeful de
post care vede scurgîndu-se ultimele fire de nisip în clepsidră
şi se duce să trezească oamenii de schimb, ofiţerul care
profită de noaptea de veghe pentru a scrie soţiei. Iar patrula
creştină şi cea păgînă înaintează fiecare cîte o jumătate de
milă, ajung pînă aproape de pădure, dar pe urmă se întorc,
una încoace, alta încolo, fără a se întîlnî vreodată, se
înapoiază la tabără să raporteze că peste tot e linişte, şi se
duc la culcare. Stelele şi luna plutesc în tăcere peste cele
două tabere duşmane. Nicăieri nu se doarme aşa de bine ca
în armată.
Numai lui Agilulf nu-i era dată această uşurare. În armura
albă, complet închisă, sub cortul lui, unul din cele mai
ordonate şi confortabile din toată tabăra creştină, încerca să
stea culcat cu faţa în sus şi continua să gîndească: nu
gînduri deşarte şi risipite ale unuia pe care stă să-l fure
somnul, ci mereu raţionamente precise şi exacte. După un
timp se ridica într-un cot: simţea nevoia de a se apuca de
vreo treabă manuală, cum ar fi lustruitul spadei, care şi aşa
era strălucitoare, sau ungerea cu grăsime a încheieturilor
armurii. Nu trecea mult, şi iată că se scula, ieşea din cort,
apuca lancea şi scutul, şi umbra lui alburie cutreiera prin
tabără. Din corturile conice se înălţa concertul respiraţiilor
greoaie ale celor adormiţi. Agilulf n-avea cum şti ce înseamnă
să poţi închide ochii, să-ţi pierzi cunoştinţa, să te scufunzi
într-un gol al propriilor tale ore, iar apoi, trezindu-te, să te
regăseşti întocmai ca înainte, reînnodînd firele propriei tale
vieţi; iar invidia lui pentru putinţa de a dormi proprie tuturor
fiinţelor existente, era o invidie nelămurită, ca pentru ceva pe
care nu-l poţi nici măcar concepe. Mai mult îl izbea şi-l
neliniştea vederea picioarelor goale care răsăreau ici şi colo
de sub marginile corturilor, cu degetele mari răşchirate în
sus; tabăra în somn era domnia trupurilor, străvechea carne
a lui Adam întinsă în voie, exalînd vinul băut şi sudoarea
zilei de război; în timp ce în pragul corturilor zăceau
descompuse armurile goale, pe care dimineaţa scutierii şi
slujitorii aveau să le lustruiască şi să le pună la punct.
Agilulf trecea, atent, nervos, trufaş; trupul oamenilor care
aveau un trup îi provoca, ce e drept, o neplăcere
asemănătoare cu invidia, dar şi o pornire, care era de
mîndrie, de superioritate dispreţuitoare. Iată, vestiţii lui
camarazi, glorioşii paladini, ce era de capul lor? Armura,
mărturie a gradului şi a numelui lor, a isprăvilor săvîrşite, a
forţei şi a vitejiei, iat-o ajunsă un simplu înveliş, un vraf de
fiare vechi; iar oamenii alături sforăind, cu faţa strivită în
pernă, cu un fir de bale prelins din gura deschisă. El nu, nu
putea fi descompus în bucăţi, nu putea fi ciopîrţit: el era şi
rămînea în orice clipă din zi şi din noapte Agilulf Emo
Bertrandino din spiţa Guildivernilor şi a Celorlalţi din
Corbentraz şi Sura, învestit cavaler de Selimpia Citerioară şi
Fes în cutare zi, săvîrşitor, pentru gloria oştilor creştine, a
cutărei şi cutărei fapte, şi răspunzînd în armata împăratului
Carol cel Mare de comanda cutăror şi cutăror trupe. Şi
posesor al celei mai frumoase şi neprihănite armuri din
întreaga tabără, veşnic nedespărţită de el. Şi ofiţer mai bun
decît mulţi alţii care totuşi se laudă cu atîta faimă; ba chiar,
cel mai bun dintre toţi ofiţerii. Şi totuşi se plimba nefericit în
noapte.
Auzi o voce:
― Don' ofiţer, să-mi fie cu iertare, dar cînd mai vine
schimbul ăla? M-au pus aici de-acum trei ceasuri!
 Era o sentinelă care se sprijinea în lance de parcă ar fi
avut încurcătură de maţe.
Agilulf nici nu se întoarse măcar; zise:
― Te înşeli, nu sînt eu ofiţerul de gardă, şi-şi văzu de
drum.
― Iertaţi-mă, don’ ofiţer. Văzînd că vă-nvîrtiţi pe aici, am
crezut…
Cea mai mică neglijenţă în serviciu îi trezea lui Agilulf o
pornire de a controla totul, de a găsi noi greşeli şi neglijenţe
în acţiunile altora, o suferinţă crîncenă pentru tot ce e făcut
prost, nelalocul lui… Dar neintrînd în atribuţiile sale să
îndeplinească o astfel de inspecţie la acea oră, comportarea
lui s-ar fi putut şi ea socoti nelalocul ei, de-a dreptul
nedisciplinată. Agilulf căuta să se stăpînească, să-şi limiteze
interesul la chestiuni care îl priveau, de care în orice caz a
doua zi ar fi fost treaba lui să se îngrijească, ca de pildă
rînduirea rastelelor unde se ţineau lăncile, sau pătuiacele
pentru păstrarea fînului uscat… Dar umbra lui albă nimerea
întotdeauna printre picioarele şefului de post, ale ofiţerului
de serviciu, ale patrulei care scotocea prin cantină căutînd
vreo damigeana cu vin rămasă din ajun… De fiecare dată
Agilulf avea un moment de şovăială, dacă trebuie să se
poarte ca unul care ştie să impună numai prin prezenţa lui
respectul pentru autoritate, sau ca unul care, găsindu-se
unde nu e treaba lui să se găsească, se trage înapoi, discret,
făcîndu-se că nu e acolo. Şovăiala aceasta îl oprea locului, pe
gînduri; şi nu izbutea să ia nici una din cele două atitudini;
simţea numai că-i plictiseşte pe toţi şi ar fi vrut să facă ceva
pentru a intra într-un raport oarecare cu semenii săi, de
pildă să înceapă a răcni nişte ordine, nişte înjurături de
caporal, ori să rînjească şi să spună măscări ca între tovarăşi
de cîrciumă. Cînd colo, îngăima cîteva cuvinte de salut greu
de înţeles, cu o sfială mascată de trufie, sau o trufie atenuată
de sfială, şi-şi vedea de drum; dar iarăşi i se părea că ceilalţi
i-ar fi spus ceva şi se întorcea puţin făcînd: „Ha?“, însă pe
dată apoi se convingea că nu cu el vorbeau şi pleca, dar într-
un fel de parcă fugea.
O lua spre marginile taberei, prin locuri singuratice, în sus
pe o înălţime golaşă. Noaptea liniştită era străbătută numai
de zborul molatic al unor mici umbre informe cu aripi tăcute,
care se mişcau de colo pînă colo, fără să urmeze cît de cît o
direcţie: liliecii. Pînă şi bietul lor trup, nedefinit între şoarece
şi zburătoare, era totuşi ceva palpabil şi sigur, ceva cu care
puteau zburătăci în văzduh cu gura deschisă, înghiţind
ţînţari, în vreme ce Agilulf, cu toată platoşa lui, era străbătut
prin fiecare crăpătură de suflarea vîntului, de zborul
ţînţarilor şi de razele lunii. O furie vagă, care crescuse treptat
în sinea lui, explodă dintr-o dată: trase spada din teacă, o
apucă cu amîndouă mîinile, repezind-o în văzduh cu toate
puterile împotriva fiecărui liliac care cobora. Degeaba; îşi
continuau zborul lor fără început şi fără sfîrşit, abia clătinaţi
de deplasarea aerului. Agilulf trăgea lovitură după lovitură;
acum nici măcar nu mai căuta să nimerească liliecii; iar
fandările lui urmau traiectorii mai regulate, se rînduiau după
modelele scrimei cu spada. Şi iată-l pe Agilulf făcînd exerciţii
de parcă s-ar fi antrenat pentru apropiata bătălie, aplicînd
teoria străpungerilor, a parărilor, a fandărilor.
Se opri brusc. Un tînăr ieşise dintr-un hăţiş, acolo pe
înălţime, şi îl privea. Era înarmat numai cu o spadă şi avea
pieptul încins cu o platoşă uşoară.
― Oh, cavalere! exclamă. Nu voiam să te întrerup! Pentru
bătălie faci exerciţii? Căci va fi bătălie de cum se va lumina
de ziuă, aşa e? Îmi dai voie să fac exerciţii cu dumneata? Şi,
după un timp: Am sosit în tabără ieri… Pentru mine, are să
fie prima bătălie… Totul este atît de diferit, cu totul altfel de
cum mă aşteptam!…
Agilulf stătea acum pieziş, cu spada strînsă la piept, cu
braţele încrucişate, adunat tot înapoia scutului.
― Dispoziţiunile pentru o eventuală ciocnire armată,
deliberate de comandament, sînt comunicate domnilor ofiţeri
şi trupei cu o oră înainte de începerea operaţiunilor, zise el.
Tînărul rămase puţin încurcat, stingherit parcă în avîntul
lui, dar, învingînd o uşoară bîlbîială, reluă, cu căldura
dinainte:
― Vezi că eu, ştii, am venit acum… ca să-mi răzbun tatăl…
Şi aş vrea să aflu, dacă nu e cu supărare, de la voi cei mai cu
vechime, cum să fac să dau în bătălie peste acel cîine păgîn
de argalif 3 Izoar, da, chiar el, pentru a-i frînge suliţa în
coaste, aşa cum a făcut el cu eroicul meu părinte, Dumnezeu
să-l aibă în veşnică cinstire, răposatul marchiz Gherardo di
Rossiglione.
― Este cît se poate de simplu, tinere – zise Agilulf, iar
acum era şi în glasul lui oarecare căldură, căldura celui care
cunoscînd pe degete regulamentele şi personalul, e bucuros
să-şi arate propria competenţă şi chiar să fîstîcească pe unul
nepriceput – trebuie să te adresezi Direcţiunii pentru
Dueluri, Răzbunări şi Pete ale Onoarei, specificînd motivele
cererii tale, şi se va studia modul cum să ţi se creeze cele mai
bune condiţii pentru a obţine satisfacţia dorită.
Tînărul, care se aştepta măcar la un semn de respectuoasă
uimire la auzul numelui tatălui său, rămase uimit mai mult
de tonul, decît de înţelesul răspunsului. Apoi căută să
reflecteze la cuvintele pe care i le spusese cavalerul, însă tot
pentru a le respinge în sinea lui şi a-şi păstra entuziasmul.
― Dar, cavalere, nu de direcţiuni îmi arde mie, înţelegi? Eu
mă întreb dacă în bătălie curajul de care mă simt capabil,
îndîrjirea care mi-ar ajunge pentru a spinteca nu unul, ci o
sută de necredincioşi, şi chiar priceperea mea în mînuirea
armelor, căci sînt bine instruit, ştii? zic dacă acolo, în
vălmăşagul acela mare, înainte de a mă fi dezmeticit, nu ştiu
zău… Dacă nu-l găsesc pe cîinele acela, dacă-mi scapă, aş
vrea să ştiu cum faceţi voi în asemenea cazuri; cavalere,
spune-mi, dacă în bătălie este în joc un lucru care te priveşte
pe dumneata, un lucru esenţial pentru dumneata şi numai
pentru dumneata…
Agilulf răspunse sec:
― Mă conformez întocmai dispoziţiunilor. Fă şi tu aşa şi n-
o să greşeşti.
― Iartă-mă, spuse băiatul, şi rămase locului parcă
înţepenit, nu vream să te supăr. Mi-ar fi plăcut să fac cîteva
exerciţii de spadă cu dumneata, cu un paladin! Pentru că,
ştii, eu la scrimă sînt priceput, dar uneori, dimineaţa

3
Argalif – titlu echivalent cu cel de calif. (Notele aparţin traducătoarei.)
devreme, muşchii sînt parcă amorţiţi, reci, nu sar ca un
resort, aşa cum aş vrea eu. Ţi se întîmplă şi dumitale?
― Mie nu, zise Agilulf, şi se grăbi să-i întoarcă spatele,
plecînd.
Tînărul o luă către tabără. Era ora tulbure dinaintea
zorilor. Printre corturi, oamenii începeau să se mişte. Cu
toate că nu sunase încă deşteptarea, statele majore erau în
picioare. La corturile comandamentelor şi ale cancelariilor se
aprindeau torţele, contrastînd cu lumina slabă cernută din
cer. Această zi care începea era într-adevăr zi de bătălie, aşa
cum umbla vorba de cu seară? Noul-sosit era foarte agitat,
dar o agitaţie diferită de cea la care se aştepta, de cea care-l
mînase pînă acolo; sau, mai degrabă, era o nevoie de a simţi
iarăşi pămîntul sub picioare, acum cînd parcă tot ce atingea
suna a gol.
Înţîlnea paladini gata ferecaţi în armurile lor lucioase, în
coifurile sferice cu panaşuri, cu faţa ascunsă de vizieră.
Băiatul se întorcea să-i privească şi-i venea poftă să le imite
ţinuta, felul lor mîndru de a se răsuci din mijloc, de parcă
platoşă, coif, grumăjer ar fi fost dintr-o singură bucată. Iată-l
printre paladinii invincibili, iată-l gata să se ia la întrecere cu
ei în bătălie, cu armele în mînă, să ajungă ca ei! Dar cei doi
pe care-i urmărea, în loc să se suie pe cal, se aşezară înapoia
unei mese încărcată cu hîrtii: erau, fără îndoială, doi mari
comandanţi. Tînărul se grăbi să li se prezinte:
― Eu sînt Rambald de Rosilione, de curînd devenit cavaler,
fiul răposatului marchiz Gerard! Am venit să mă înrolez
pentru a-l răzbuna pe tatăl meu, căzut ca un erou sub
zidurile Sevilei!
Cei doi duc mîna la coiful cu panaş, îl ridică desprinzîndu-l
de grumăjer, îl pun pe masă. Iar de sub coifuri apar două
creştete pleşuve, gălbejite, două chipuri cu pielea fleşcăită,
numai pungi, şi nişte mustăţi firave: două chipuri de copişti,
de bieţi mîzgălitori de hîrtie.
― Rosilione, Rosilione, îngînară ei, parcurgînd cu degetul
umezit în gură nişte suluri de hîrtie. Păi te-am înmatriculat
încă de ieri! Ce mai pofteşti? De ce nu eşti la unitatea ta?
― Nimic, nu ştiu, astă-noapte n-am putut dormi, cu gîndul
la bătălie, eu trebuie să-l răzbun pe tatăl meu, ştiţi, trebuie
să-l ucid pe argaliful Izoar şi astfel să caut… A, da:
Direcţiunea pentru Dueluri, Răzbunări şi Pete ale Onoarei,
unde se află?
― Abia sosit, i-auzi ce-i dă ăstuia prin minte! Păi ce ştii tu
despre direcţiune?
― Aşa mi-a spus cavalerul acela, cum îl cheamă, acela cu
armura toată albă…
― Uff! Numai el mai lipsea! Poftim de vezi cum îşi vîră
peste tot nasul pe care nu-l are!
― Cum? N-are nas?
― Dat fiind că de el rîia nu se lipeşte, zise celălalt dinapoia
mesei, n-are altă treabă decît să scarpine rîia altora.
― De ce nu se lipeşte rîia de el?
― Şi în ce loc vrei să i se lipească dacă n-are nici un loc?
Ăla e un cavaler care nu este…
― Păi cum nu este? L-am văzut eu! Era!
― Ce-ai văzut? Nişte fiare vechi… Ăsta e unul care este
fără să fie, înţelegi, răcane?
Nicicând nu şi-ar fi închipuit tînărul Rambaldo că
aparenţa se poate dovedi atît de înşelătoare; din clipa în care
sosise în tabără descoperea că totul era altfel de cum părea…
― Aşadar în armata lui Carol cel Mare e cu putinţă să fii
cavaler cu atîtea nume şi titluri, şi pe deasupra ostaş viteaz
şi ofiţer zelos, fără să fie nevoie să exişti!
― Uşurel! Nimeni n-a spus: în armata lui Carol cel Mare e
cu putinţă etcetera. Am spus numai: în regimentul nostru
este un cavaler aşa şi aşa. Asta-i tot. Ce-o fi sau ce n-o fi
acolo în linii generale nu ne interesează pe noi. Ai priceput?
Rambald se îndreptă spre cortul Direcţiunii pentru
Dueluri, Răzbunări şi Pete ale Onoarei. Acuma nu se mai
lăsa înşelat de platoşe şi de coifuri cu panaş; se lămurise că
înapoia meselor de lucru, armurile ascundeau omuleţi
gălbejiţi şi prăfoşi. Şi bine barem că era cineva în ele!
― Aşadar, vrei să-l răzbuni pe tatăl tău, marchizul de
Rosilione, cu grad de general! Să vedem: pentru a răzbuna
un general, procedura cea mai bună este de a ucide trei
maiori. Putem să-ţi indicăm trei cu care să meargă uşor şi te-
ai aranjat.
― Nu m-am exprimat destul de limpede: pe Izoar, argaliful,
trebuie să-l ucid. El în persoană l-a culcat la pămînt pe
gloriosul meu părinte!
― Da, da, am înţeles; dar n-oi crede că a doborî un argalif
e treabă uşoară… Vrei patru căpitani? Îţi garantăm patru
căpitani păgîni într-o singură dimineaţă. Ţine seama că patru
căpitani se dau pentru un general de armată, iar tatăl tău
era numai general de brigadă.
― Eu îl voi căuta pe Izoar şi-l voi spinteca! Pe el, numai pe
el!
― Tu o să ajungi la arest, nu la bătălie, poţi fi sigur de
asta! Gîndeşte-te puţin înainte de a vorbi! Dacă-ţi facem
dificultăţi pentru Izoar, o fi vreo pricină… Dacă împăratul
nostru, de pildă, ar avea cu Izoar ceva tratative în curs…
Dar unul dintre funcţionarii care pînă atunci stătuse cu
nasul în hîrtii, se ridică vesel:
― S-a rezolvat! S-a rezolvat! Nu mai trebuie făcut nimic!
Nici vorbă de răzbunare, nu e nevoie! Olivier, zilele trecute,
crezînd că cei doi unchi ai lui au murit în bătălie, i-a
răzbunat! Cînd colo, ei rămăseseră beţi sub o masă! Deci
avem două răzbunări de unchi în plus; mare încurcătură.
Acum totul intră în ordine: o răzbunare de unchi e socotită
de noi cît jumătate de răzbunare de tată: e ca şi cum am avea
o răzbunare de tată în alb, gata făcută.
― Ah, tată! Rambald începea să se înfurie.
― Dar ce te-a apucat?
Sunase deşteptarea. În lumina zorilor, tabăra forfotea de
oameni înarmaţi. Rambald ar fi dorit să se amestece în acea
mulţime care puţin cîte puţin se orînduia în plutoane şi
companii regulate, dar găsea că zăngănitul acela de fiare
semăna cu vibrarea unor elitre de insecte, cu un pîrîit de
învelişuri uscate. Mulţi dintre războinici erau vîrîţi în coifuri
şi armuri pînă la brîu şi de sub apărătorile de şolduri şi şale
li se iveau picioarele în nădragi şi ciorapi, pentru că
apărătoarea de coapse, jambierele şi genunchierele nu le
puneau decît cînd erau în şa. Sub toracele de oţel, picioarele
păreau şi mai subţiri, ca nişte picioruşe de greier; iar chipul
în care, vorbind, mişcau capetele rotunde, fără ochi, şi în
care-şi ţineau îndoite braţele stînjenite de apărătoarele de
coate şi de mîini, aducea a greiere sau a furnică; şi astfel
toata trebăluiala lor părea forfota buimacă a unor insecte.
Ochii lui Rambald începură să caute ceva printre ei – anume,
armura albă a lui Agilulf, pe care spera s-o întîlnească, poate
pentru că ivirea lui ar fi făcut să-i pară mai real restul
armatei, sau pentru că prezenţa cea mai solidă pe care o
întîlnise era tocmai aceea a Cavalerului inexistent.
Îl descoperi sub un pin, aşezat pe pămînt, înşiruind conuri
picate din copac, după un desen precis – un triunghi isoscel.
La acea oră din faptul zilei, Agilulf simţea întotdeauna nevoia
de a se ocupa cu un exerciţiu de precizie: să numere diferite
obiecte, să le aşeze în figuri geometrice, să rezolve probleme
de aritmetică. Este ora cînd lucrurile îşi pierd consistenţa de
umbră care le-a însoţit în noapte, şi-şi redobîndesc puţin cîte
puţin culorile, dar între timp trec printr-un fel de tulbure
limb, abia atinse şi ca nimbate de lumină; ora cînd poţi fi cel
mai puţin sigur de existenţa lumii. Agilulf, el unul, avea
mereu nevoie să simtă în faţă lucrurile ca un zid masiv
căruia să-î opună tensiunea voinţei lui, şi numai aşa izbutea
să păstreze o sigură conştiinţă de sine. Dacă, dimpotrivă,
lumea din jur se mistuia ceţoasă, tulbure, simţea că se
îneacă şi el în acea molatică penumbră, nu mai izbutea să
smulgă din gol un gînd limpede, o izbucnire de hotărîre, o
ambiţie. Îi era rău; erau clipele acelea cînd simţea că piere;
uneori numai cu preţul unui extrem efort izbutea să nu se
destrame. Atunci se apuca să numere: frunze, pietre, lănci,
conuri de pin, orice-i cădea sub ochi. Sau să le aşeze la şir,
să le rînduiască în pătrate ori piramide. Îndeletnicindu-se cu
asemenea ocupaţii precise, izbutea să-şi învingă răul, să-şi
înghită nemulţumirea, îngrijorarea şi plictisul, şi să-şi
redobîndească luciditatea şi corectitudinea obişnuită.
Aşa-l văzu Rambald, pe cînd cu mişcări atente şi repezi
aşeza conurile în triunghi, apoi în pătrate pe laturile
triunghiului şi aduna cu stăruinţă conurile pătratelor
catetelor, confruntîndu-le cu cele ale pătratului ipotenuzei.
Rambald îşi dădea seama că aici totul mergea după ritualuri,
convenţii şi formule, dar dedesubtul acestora, ce era,
dedesubt? Se simţea cuprins de o spaimă nelămurită
văzîndu-se în afara tuturor acestor reguli ale jocului… Dar,
la urma urmelor, chiar şi dorinţa lui de a răzbuna moartea
tatălui său şi înflăcărarea de a lupta, de a se înrola printre
războinicii lui Carol cel Mare, nu era şi ea, întocmai ca
figurile din conuri ale cavalerului Agilulf, un ritual, pentru a
nu se cufunda în nefiinţă? Şi apăsat de tulburarea unor atît
de neaşteptate întrebări, tînărul Rambald se aruncă la
pămînt şi izbucni în plîns.
Simţi ceva care i se aşeza pe păr, o mînă, o mînă de fier,
dar uşoară. Agilulf îngenunchiase lîngă el.
― Ce ai, băiete? De ce plîngi?
Stările de tulburare, deznădejde sau furie la celelalte fiinţe
omeneşti îi dădeau imediat lui Agilulf o desăvîrşită linişte şi
siguranţă. Faptul că se simţea imun la tresăririle şi temerile
cărora le sînt supuşi oamenii în carne şi oase îl făcea să-şi ia
un aer superior şi protector.
― Iartă-mă, zise Rambald, poate că e oboseala. Toată
noaptea n-am izbutit să închid ochii şi acum parcă sînt
buimac. De-aş putea să aţipesc măcar o clipă… Dar s-a făcut
ziuă. Şi dumneata, care deasemenea ai stat treaz, cum te
simţi?
― Eu m-aş simţi buimac dacă aş aţipi fie şi o clipă, zise
încet Agilulf, ba chiar nu m-aş mai regăsi nicidecum, m-aş
pierde pentru totdeauna. De aceea-mi petrec cît mai treaz
fiecare moment din zi şi din noapte.
― Trebuie să fie rău…
― Nu. Vocea era acum iarăşi uscată şi tare.
― Şi armura nu ţi-o scoţi niciodată din spate?
Începu iar să şoptească:
― Nu există nici un spate. Pentru mine a pune şi a scoate
n-are sens.
Rambald ridicase capul şi se uita prin crăpăturile vizierei,
căutînd parcă în acea întunecime scînteia unei priviri.
― Şi cum o fi?
― Dar altfel cum o fi?
Mîna de fier a armurii albe odihnea încă pe pletele
tînărului. Rambald abia îi simţea apăsarea pe cap, ca un
obiect oarecare, fără să-i comunice căldura unei apropieri
omeneşti, nici mîngîietoare, nici supărătoare, şi totuşi
percepea un fel de încordată stăruinţă care se răspîndea în
el.
 III

Carol cel Mare călărea în fruntea armatei francilor. Făceau

un marş de apropiere; nu era grabă; nu se mergea prea
repede. În jurul împăratului paladinii se ţineau pîlc,
înfrîngînd cu zăbala caii focoşi. Şi cum mergeau aşa în
buiestru dînd din coate, scuturile lor argintii se săltau şi se
lăsau ca nişte branchii de peşte, întreaga armată semăna cu
un peşte lung şi solzos: cu un ţipar.
Ţărani, păstori, tîrgoveţi dădeau fuga la marginea
drumului. „Ăla e regele, ăla e Carol!“ şi se închinau pînă la
pămînt, recunoscîndu-l, nu atît după coroană, care nu le
spunea mare lucru, cît după barbă. Apoi iute se ridicau ca
să-i deosebească pe războinici: „Ăla e Roland! Ba nu, ăla e
Olivier!“ N-o nimereau cu nici unul, dar n-avea a face, pentru
că unul sau altul, acolo erau toţi, iar ei puteau oricînd jura
că au văzut pe cine au vrut.
Agilulf, călărind în grup, cînd şi cînd dădea o fuga înainte,
apoi se oprea să-i aştepte pe ceilalţi, se-ntorcea înapoi să
controleze dacă trupa mergea compactă, ori privea către
soare pentru a calcula după înălţimea lui pe boltă cît putea fi
ceasul. Era nerăbdător. Dintre toţi, el singur avea în minte
rînduiala marşului, etapele, locul la care trebuiau să ajungă
pînă a nu se înnopta. Ceilalţi paladini îşi ziceau: „Marş de
apropiere – fie că mergi repede, fie că mergi încet, tot te
apropii”; şi sub cuvînt că împăratul era bătrîn şi obosit, la
fiecare cîrciumă erau gata să poposească şi să tragă o duşcă.
Altceva nu vedeau pe drum decît firme de cîrciumi şi funduri
de slujnicuţe, cum ai zice, numai necuviinţe; cît despre
altele, călătoreau ca închişi într-un cufăr.
Carol cel Mare era acela care dovedea mai multă
curiozitate pentru orice soi de lucruri care se vedeau în jur.
― Uuu, raţele, raţele! exclama.
Trecea pe pajişte, de-a lungul drumului, un cîrd. În
mijlocul acelor raţe era un om, dar nu puteai înţelege ce
naiba făcea: mergea chircit, cu mîinile la spate, ridicînd
picioarele drept ca un palmiped, cu gîtul întins, şi făcînd:
„Mac… mac… mac…” Raţele nici nu-l luau în seamă, ca şi
cum l-ar fi socotit ca fiind dintr-al lor. Şi la drept vorbind,
între om şi raţe privirea nu făcea mare deosebire, pentru că
haina cu care era îmbrăcat omul, de o culoare pămîntie
(părea întocmită mai toată din bucăţi de sac), vădea fîşii
întinse de un cenuşiu-verzui întocmai ca penele lor, şi pe
lîngă asta mai avea petice şi peticele, şi mînjeli de cele mai
felurite culori, ca dungile pestriţe ale acelor zburătoare.
― Ei, tu de colo, găseşti că aşa se cuvine să te închini
împăratului? îi strigară paladinii, gata întotdeauna să
găsească pricină oricui.
Omul nu se întoarse, dar raţele, speriate de acele glasuri,
porniră fîlfîind în zbor toate deodată. Omul rămase o clipă cu
nasul în vînt, privind la ele cum se înălţau, apoi desfăcu
braţele, făcu o săritură, şi tot ţopăind şi fluturîndu-şi braţele
întinse, de care spînzurau franjuri de zdrenţe, rîzînd şi
măcăind vesel, încercă să se ţină de cîrd.
Era pe-acolo un lac. Raţele se duseră în zbor să se lase pe
apă şi, uşoare, cu aripile strînse, plecară înotînd. Omul,
ajuns lîngă lac, se aruncă pe burtă în apă, ridică puzderie de
stropi, se zbătu cu mişcări dezordonate, mai încercă un
„mac! mac!“ care se stinse într-un gîlgîit pentru că se ducea
la fund, ieşi iar la suprafaţă, căută să înoate, se scufundă.
― Ăla e păzitorul raţelor? întrebară oştenii pe o ţărăncuţă
care venea cu o trestie în mînă.
― Nu, raţele le păzesc eu, sînt ale mele, el n-are treabă cu
ele, e Gurdulù… zise ţărăncuţa.
― Şi ce făcea cu raţele tale?
― Ei, nimic, cîteodată îl apucă aşa, le vede, se-nşală, crede
că sînt el…
― Crede că şi el e raţă?
― Crede că raţele sînt el… Aşa e el, Gurdulù; nu prea ia
seama…
― Dar unde s-a băgat acum?
Paladinii se apropiară de lac. Gurdulù nu se vedea. Raţele,
străbătînd oglinda apei, o porniseră iar prin iarbă cu mersul
lor legănat. În jurul lacului, dintre ferigi, se înălţa un cor de
broaşte. Omul scoase deodată capul din apă, ca şi cum şi-ar
fi amintit în clipa aceea că trebuie să respire. Privi buimăcit
în jur, neînţelegînd parcă ce rost aveau acele ferigi care se
oglindeau în apă la o palmă de nasul lui. Pe fiecare frunză de
ferigă era aşezată o mică lighioană verde, lucie-lucie, care-l
privea şi făcea din toate puterile: Oac! Oac! Oac!
― Oac! Oac! Oac! răspunse Gurdulù bucuros, şi la glasul
lui, de pe fiecare ferigă se porniră salturi de broaşte din apă
pe mal, şi de pe mal în apă şi Gurdulù, strigînd: „Oac!“ făcu
şi el un salt, ieşi la mal, ud leoarcă şi plin de noroi din cap
pînă-n picioare, se chirci ca o broască, şi strigă un „Oac!“ atît
de puternic, încît în trosnete de trestii şi bălării căzu iarăşi în
lac.
― Şi nu se îneacă? întrebară paladinii pe un pescar.
― Eh, uneori Omobó îşi uită de sine, se pierde. De înecat
nu se îneacă el… Belea mai mare e cînd nimereşte într-un
năvod cu peşti… A păţit-o într-o zi cînd se apucase şi el să
pescuiască… Zvîrle năvodul în apă, vede un peşte care stă
gata-gata să intre, şi se confundă în aşa hal cu peştele încît
se aruncă în apă şi intră el în plasă… Aşa e el, Omobó…
― Omobó? Păi nu-l cheamă Gurdulù?
― Noi îi zicem Omobó.
― Dar fetişcana aceea…
― Aha, aceea nu e din părţile noastre, poate că pe la ei îi
zice aşa.
― Şi el din ce parte e?
― Ei, vîntură-ţară…
Călăreţii treceau pe lîngă o livadă cu peri. Poamele erau
coapte. Războinicii culegeau cu lancea pere, le vîrau în ciocul
coifului, apoi scuipau cocenii. La şir printre peri, de cine dau
cu ochii? De Gurdulù-Omobó. Stătea cu braţele ridicate şi
răsucite, ca nişte ramuri, iar în mîini şi-n gură şi pe cap şi
prin rupturile straielor avea pere.
― Iacătă-l cum face pe părul! spuse Carol cel Mare
înveselit.
― Las' că-l scutur eu! zise Roland, şi-i trase o lovitură.
Gurdulù scăpă toate perele, de se rostogoliră pe pajiştea în
pantă, şi văzîndu-le cum se dădeau de-a dura, nu se putu
ţine să nu se rostogolească şi el ca o pară pe pajişte şi se
făcu nevăzut.
― Măria ta să-l ierte! zise un bătrîn grădinar. Martinzul nu
pricepe uneori că locul lui nu este printre plante sau printre
poame neînsufleţite, ci printre preaplecaţii supuşi ai măriei-
tale!
― Dar ce-l tot apucă pe nebunul ăsta căruia tu îi zici
Martinzul? întrebă cu voie bună împăratul nostru. Îmi pare
că nu ştie nici măcar ce-i trece prin căpăţînă!
― Ce putem noi pricepe, măria-ta? Bătrînul grădinar
vorbea cu sfioasa înţelepciune a celui care a văzut multe.
Nebun, poate nu face să-i zici: e doar unul care există, dar
nu ştie că există.
― Asta-i bună! Supusul ăsta al meu care este dar nu ştie
că este şi paladinul meu de colo care ştie că este şi,
dimpotrivă, nu este. Fac o pereche potrivită, v-o spun eu!
De atîta stat în şa, Carol cel Mare obosise. Sprijinindu-se
pe slujitorii lui, gîfîind în barbă, mormăind: „Sărmană
Francie!“ coborî de pe cal. Ca la un semnal, de cum puse
împăratul piciorul pe pămînt, toată armata se opri şi pregăti
un bivuac. Aşezară cazanele pentru mîncare.
― Ia să mi-l aduceţi pe acel Gurgur… Ori cum îi zice? făcu
regele.
― După ţările pe care le cutreieră, zise înţeleptul grădinar,
şi după armatele creştine sau păgîne de coada cărora se
agaţă, i se spune Gurduru sau Gudi-Iuzuf sau Ben-Va-Iuzuf,
sau Ben-Stambul sau Pestanzul sau Ber- tinzul, sau
Martinbon, sau Omobon sau Omobestia sau şi Brutto del
Vallone sau Gian Paciasso sau Pier Paciuga. Ba pe la cîte o
stînă răzleaţă i se mai dau şi nume cu totul diferite de
acestea; şi am mai prins de veste că pretutindeni i se
schimbă numele după anotimpuri. Ai zice că toate numele
curg peste el fără ca vreunul să i se lipească. Pentru el, pînă
la urmă, oricum i s-ar zice, e totuna. Strigaţi-l pe el, iar el
crede că strigaţi o capră; ziceţi „brînză” sau „torent” şi el
răspunde: „Aicea sînt!”
Doi paladini – Sansonetto şi Dudone – veneau tîrîndu-l din
greu pe Gurdulù de parc-ar fi fost un sac. Îl înghiontiră şi-l
proptiră în picioare în faţa lui Carol cel Mare.
― Descoperă-te, vită! Nu vezi că eşti înaintea regelui!
Gurdulù se lumină la faţă. Avea o faţă mare, înfierbîntată,
pe care se amestecau trăsături france şi maure; stropi de
pistrui roşcaţi pe o piele măslinie; ochi albaştri apătoşi,
străbătuţi de vinişoare sîngerii, un nas cîrn şi o gură mare cu
buze groase; păr spre bălan, dar creţ şi o barbă aspră, bătînd
în mai multe culori. Iar prin tot ciuful ăsta, ţepi de castană şi
spice de ovăz.
Porni să se închine cu ploconeli şi să vorbească iute, iute.
Nobilii seniori, care pînă atunci îl auziseră scoţînd numai
strigăte de animale, rămaseră surprinşi. Vorbea cu mare
grabă, înghiţind cuvintele şi încurcîndu-se; uneori părea să
treacă fără întrerupere de la un dialect la altul şi chiar de la o
limbă la alta, fie creştină fie maură. Printre cuvinte care nu
se înţelegeau şi aiureli, vorbăria lui suna cam aşa:
― Dau cu pămîntul de nas, cad în picioare la genunchii tăi,
mă declar slăvită slugă a preasupusei tale mării, porunceşte-
ţi şi mă voi asculta! Clătină o lingură pe care o avea legată la
brîu…. Şi cînd măria-ta zice: „Ordon, comand şi vreau”, şi
face aşa cu sceptrul, aşa cum fac eu, vezi? şi strigă aşa cum
strig eu: „Ordooon, comaaand şi vreaaau!” voi toţi ceilalţi cîini
de supuşi ce sînteţi trebuie să mă ascultaţi că de nu, pun să
vă tragă-n ţeapă şi cel dintîi pe tine, pe loc, cu barba ta şi cu
faţa aia de bătrîn intrat în mintea copiilor!
― Să-i tai capul pe loc, sire? întrebă Roland, şi dădu să-şi
scoată sabia din teacă.
― Cer îndurare pentru el, măria-ta, zise grădinarul. A fost
una din obişnuitele lui zăpăceli: vorbind cu regele s-a
confundat şi nu şi-a mai dat seama dacă regele era el, sau
cel căruia îi vorbea.
Din oalele fumegînde venea miros de mîncare.
― Daţi-i o gamelă de ciorbă! zise, mărinimos, Carol cel
Mare.
Cu strîmbături, închinăciuni şi sporovăieli neînţelese,
Gurdulù se trase sub un copac să mănînce.
― Dar acum ce face?
Căuta să-şi vîre capul în gamela pusă la pămînt, de parcă
ar fi vrut să intre în ea. Grădinarul cel de treabă se duse şi-l
scutură de umăr.
― Cînd o să pricepi o dată, Martinzul, că tu trebuie să
mănînci ciorba, şi nu ciorba să te mănînce pe tine! Nu mai
ştii? Trebuie să ţi-o duci la gură cu lingura…
Gurdulù începu să care la gură lingură după lingură,
lacom. Repezea lingura cu atîta rîvnă încît uneori greşea
ţinta. În copacul sub care se aşezase era o scorbură, chiar la
înălţimea capului său. Gurdulù începu să arunce ciorba din
lingură în scorbura trunchiului.
― Aia nu e gura ta! E a copacului!
Agilulf urmărise din capul locului cu o atenţie amestecată
cu tulburare mişcările acelui trup cărnos, ce părea să se
tăvălească printre lucrurile existente, voios ca un mînz care
vrea să-şi scarpine spinarea; şi-l apucă un fel de ameţeală.
― Cavalere Agilulf! spuse Carol cel Mare. Ştii ce zic eu? Ţi-l
dau pe omul de colo drept scutier! He?! Aşa-i că-i o idee
grozavă?
Paladinii rîdeau zeflemitori. Agilulf care, dimpotrivă, lua
totul în serios (şi cu atît mai mult un ordin imperial expres),
se întoarse către proaspătul scutier ca să-i dea primele
porunci, dar Gurdulù, după ce hăpăise ciorba, se prăvălise
adormit la umbra copacului. Întins în iarbă, sforăia cu gura
deschisă, iar pieptul, stomacul şi burta i se ridicau şi i se
lăsau ca nişte foale. Gamela unsuroasă se rostogolise lîngă
unul din picioarele lui mari şi desculţe. Un arici, ispitit
pesemne de miros, se apropie prin iarbă de gamelă şi începu
să lingă ultimele picături de ciorbă. În vremea asta, se
împingea cu ţepii în talpa goală a lui Gurdulù, şi cu cît
înainta după pîrîiaşul subţire de ciorbă, cu atît îşi freca mai
tare ţepii de piciorul gol. Pînă ce hoinarul deschise ochii; se
uită în jurul lui, fără a pricepe de unde venea senzaţia de
durere ce-l trezise. Văzu laba piciorului gol, răsărind din
iarbă ca o frunză cărnoasă de nopal, şi, chiar lîngă ea,
ariciul.
― Mă piciorule, începu să zică Gurdulù, piciorule, ei, cu
tine vorbesc! Ce stai acolo ca un nătărău? Nu vezi că
lighioana aia te înţeapă? Of, piciorule! Of, prostule! De ce nu
te tragi încoace? Nu simţi ca te doare? Picior nătîng! Nu e
mare lucru, e de ajuns să te tragi doar un pic! Da’ cum poate
fi cineva aşa de tîmpit! Picioruleee! Ascultă la mine! Uite la el
cum se lasă schingiuit! Trage-te încoace, idiotule! Cum să-ţi
mai vorbesc? Bagă de seamă: uită-te cum fac eu, acum ţi-
arăt ce trebuie să faci… Şi zicînd aşa îndoi piciorul, trăgînd
laba către el şi depărtînd-o de arici. Iacă: era aşa de uşor, că
pe dată ce ţi-am arătat cum se face, ai făcut şi tu. Picior
tîmpit, ce-ai tot stat atîta să te laşi împuns?
Îşi frecă talpa care-l durea, se ridică, începu să fluiere
încetişor, trase o goană, se vîrî prin tufişuri, slobozi o băşină,
apoi încă una, apoi dispăru.
Agilulf făcu o mişcare ca pentru a încerca să se ia după el,
dar încotro pornise? Valea se întindea brăzdată de lanuri
stufoase de ovăz şi garduri vii de strugurii-ursului şi lemn-
cîinesc, bătută de vînt în pale încărcate cu polen şi fluturi,
sub cerul presărat cu zdrenţe de nori alburii. Gurdulù
dispăruse undeva pe-acolo, peste povîrnişul pe care soarele
semăna în drumul lui pete mişcătoare de umbră, şi lumină;
putea fi pe oricare din dealurile învecinate.
De pe cine ştie unde se înălţă o voce care cînta fals: „De
sur les ponts de Bayonne…“ 4
Armura albă a lui Agilulf, dreaptă, pe coasta văii, încrucişă
braţele pe piept.
― Aşadar, cînd îşi începe slujba noul scutier? îl apostrofară
camarazii.
Maşinal, cu un glas lipsit de intonaţii, Agilulf declară:
― O aprobare verbală a împăratului are valoare imediată
de decret.
„De sur les ponts de Bayonne...” se auzi iarăşi vocea, mai
depărtată acum.

4
De pe podurile din Bayonne (în lb. franceză).
 IV

Destul de tulbure era încă starea de lucruri pe lume în

veacul cînd se petrece această istorie. Nu era ceva rar să dai
peste nume şi idei, şi forme, şi instituţii cărora nu le
corespundea nimic real. Iar pe de altă parte, lumea mişuna
de ţeluri şi năzuinţe, şi oameni ce nu aveau nume şi nici nu
se deosebeau de ceilalţi. Era o epocă în care voinţa şi
stăruinţa de a face parte din ea, de a lăsa o urmă, de a te
consuma pentru tot ceea ce există, nu era folosită pe de-a-
ntregul, dat fiind că mulţi nici nu se sinchiseau de asta – din
pricina mizeriei sau a ignoranţei sau pentru că, dimpotrivă,
le mergea şi aşa destul de bine în toate – şi astfel, o anumită
cantitate se irosea în gol. Se putea întîmpla atunci ca la un
moment dat, această voinţă şi conştiinţă de sine, astfel
diluată, să se condenseze, să se închege, aşa cum
imperceptibila pulbere a apei se condensează în smocuri de
nori; iar cheagul acesta, din întîmplare sau din instinct,
putea să dea peste un prenume sau un nume de familie (din
care pe atunci se găseau destule vacante), peste un grad în
organizaţia militară, peste un complex de îndatoriri de
executat şi de reguli stabilite; şi – mai cu seamă – peste o
armură goală, pentru că fără aşa ceva, pe vremurile acelea,
chiar şi un om care exista risca să dispară, darmite unul care
nu exista… Aşa începuse a acţiona Agilulf din spiţa
Guildivernilor, şi a-şi dobîndi gloria.
Eu care povestesc această istorie sînt Sora Teodora,
călugăriţă din ordinul San Colombano. Scriu în mănăstire
extrăgînd faptele din hîrţoage vechi, din flecăreli auzite în
vorbitor şi din cîte o rară mărturie de la oameni care au fost
acolo. Noi, călugăriţele, nu prea avem prilejul sa stăm de
vorbă cu soldaţii; ceea ce nu ştiu, caut deci să-mi închipui;
altfel, cum aş face? Şi nu pricep chiar tot din povestea asta.
Trebuie să fiţi îngăduitori: sîntem fete de la ţară, deşi nobile,
trăite numai în singurătate, prin castele răzleţe şi apoi în
mănăstiri; afară de slujbe religioase, posturi, rugăciuni,
muncile cîmpului, treieriş, cules, biciuirea slugilor, incesturi,
incendii, spînzurări, invazii de trupe, jafuri, violuri, ciume,
noi n-am văzut nimic. Ce poate şti o biată călugăriţă despre
lume? Aşadar, continui cu destulă trudă această istorie pe
care m-am apucat s-o povestesc drept ispăşire. Acuma,
Dumnezeu ştie cum o să fac să vă istorisesc bătălia, eu care
de războaie, ferească-ne Sfîntul, am fost întotdeauna departe,
şi afară de cele patru-cinci ciocniri în cîmp deschis, care s-au
desfăşurat pe şesul de sub castelul nostru şi pe care noi
copiii le urmăream de după creneluri, printre căldările cu
smoală topită (cîţi morţi neîngropaţi rămîneau apoi să
putrezească prin fîneţe şi-i găseam cînd ne jucam, în vara
următoare, sub un nor de bondari!), despre războaie, cum
ziceam, nu ştiu nimic.
Nici Rambald nu ştia nimic: cu toate că nu se gîndise la
altceva în scurta lui viaţă, abia acum avea să primească
botezul armelor. Aştepta semnalul atacului, acolo în rînd,
călare, dar fără nici un chef. Avea prea multe catrafuse pe el:
cămaşa de zale cu guler pe gît, platoşa cu grumăjer şi spete,
apărătoarea de pîntec, coiful cu cioc de pasăre din care abia
putea vedea ceva, peste armură mantia, un scut mai mare
decît el, o lance cu care de cîte ori se întorcea îşi izbea
tovarăşii în cap, iar sub el un cal din care nu se vedea nimic,
de mare ce era valtrapul de fier care-l acoperea.
Mai că-i trecuse pofta de a răscumpăra uciderea tatălui
său cu sîngele argalifului Izoar. I se spusese, pe baza unor
anumite hîrtii unde erau însemnate toate formaţiile: „Cînd
sună goarna, tu avîntă-te cu calul în linie dreaptă cu lancea
aţintită pînă ce-l străpungi. Izoar luptă întotdeauna în acel
punct al grupării. Dacă nu alergi strîmb, dai peste el cu
siguranţă, doar dacă nu s-o împrăştia cumva toată armata
duşmană, lucru care nu se întîmplă niciodată de la prima
ciocnire. Ei, Doamne, se poate isca oricînd cîte o mică
abatere, dar de n-o să-l străpungi tu, fii sigur că-l străpunge
vecinul tău.“
Dacă aşa stăteau lucrurile, lui Rambald nici nu-i mai
ardea de nimic.
Tusea fu semnul că începuse bătălia. Văzu de departe un
nor de praf gălbui care înainta, iar alt nor de praf prinse să
se ridice de jos pentru că şi caii creştini se avintaseră înainte
în galop. Rambald începu să tuşească; şi întreaga oaste
imperială tuşea îndesată în armuri, şi tot tuşind şi tropăind
alerga către norul de praf păgîn şi auzea tot mai de-aproape
tusea sarazină. Norii de praf se întîlniră: toată cîmpia vuia de
tusete şi de izbituri de lănci.
Dibăcia la prima ciocnire era nu atît să străpungi
duşmanul (pentru că riscai să-ţi frîngi lancea în scuturi si de
asemenea, din pricina vitezei, să te pomeneşti tu însuţi
venind peste cap la pămînt), cît să-l azvîrli de pe cal, vîrîndu-i
lancea între şezut şi şa în clipa chiar cînd dădea să se
întoarcă. S-ar fi putut să ai ghinion, pentru că lancea
aplecată în jos nimerea uşor în cîte un obstacol, sau chiar se
înfigea în pămînt şi se făcea pîrghie, azvîrlindu-te pe tine din
şa ca pe o catapultă. Ciocnirea primelor linii era aşadar mai
mult un zbor prin văzduh al războinicilor agăţaţi de lănci. Iar
deplasările în lături fiind anevoioase din pricina lăncilor, cu
care, oricît de puţin te-ai fi întors, nimereai în coastele
prietenilor sau duşmanilor, se năştea pe dată o învălmăşeală
atît de mare, încît nu se mai înţelegea nimic. Atunci apăreau
dueliştii, în galop, cu spada-n vînt, şi aveau şanse să-şi poată
croi drum în îmbulzeală lovind în dreapta şi-n stînga cu
tăişul armei. Pînă cînd ajungeau în faţa dueliştilor duşmani,
scut la scut.
Începeau duelurile, dar fiind terenul încă dinainte împînzit
cu leşuri de cai şi de oameni, nu le era uşor să se mişte şi,
cînd nu se puteau atinge, îşi vărsau focul prin ocări. Aici era
hotărîtor gradul şi intensitatea insultei, pentru că după cum
era ofensa: mortală, sîngeroasă, insuportabilă, uşoară sau
mijlocie, se pretindeau diferite satisfacţii sau se impuneau
chiar duşmănii neînduplecate de transmis urmaşilor. Deci,
principalul era să înţeleagă ce spun, lucru nu tocmai uşor
între mauri şi creştini şi cu diferitele lor limbi maure şi
creştine; dacă te pomeneai cu o insultă de neînţeles, ce
puteai să faci? Trebuia s-o înghiţi, că n-aveai încotro şi poate
că rămîneai dezonorat pentru toată viaţa. De aceea la această
fază a luptei participau şi interpreţii, trupă rapidă cu arme
uşoare, călări pe cai mărunţi; se tot învîrteau de colo pînă
colo, culegeau din zbor insultele şi le traduceau pe dată în
limba destinatarului.
― Khar-as-Sus!
― Scîrnă de vierme!
― Mushrik 5 ! Sozo 6 ! Mozo 7 ! Escalvao 8 ! Marrano 9 ! Hijo de
puta10! Zabalkan11! Merde12!
Se convenise de o parte şi de alta ca aceşti interpreţi să nu
fie omorîţi. De altfel o zbugheau la repezeală, iar dacă în
zăpăceala aceea nu era uşor să omori un ostaş greoi, călare
pe o namilă de cal care abia îşi putea mişca picioarele de
înfăşate ce erau în carapace de fier, ce să mai vorbim de
lăcustele astea! Dar ştiut lucru: războiul e război, şi din cînd
în cînd mai cădea cîte unul. De altfel şi aceştia, sub cuvînt că
ştiau să zică „pui de lele” în două trei limbi, trebuiau să se
aleagă şi ei cu ceva foloase dacă tot riscau. Pe cîmpul de
lupta, cînd eşti iute de mînă, se găsesc întotdeauna destule
de adunat, mai ales dacă ajungi la timp potrivit, înainte de
năpustirea marelui roi al pedestraşilor, care pe unde se abate
înşfacă tot.
La adunatul lucrurilor, pedestraşii, mărunţi cum sînt, o
duc cel mai bine, dar cînd le e lumea mai dragă, cavalerii
călări îi năucesc cu cîte un lat de spadă şi trag în sus tot ce
au pe ei. Prin lucruri nu se înţeleg atît cele smulse de pe
morţi, căci a dezbrăca un mort e ceva care cere o reculegere
specială, ci toate lucrurile care se pierd. Cu obiceiul acesta
de a te încărca, plecînd la bătălie cu tot felul de ferecături
suprapuse, la prima ciocnire o întreagă harababură de
obiecte pică pe jos. Cui îi mai arde atunci de luptă? Lupta

5
Mushrik: maur înrăit.
6
Sozo: spurcăciune.
7
Mozo: stîrpitură.
8
Escalvao: rob
9
Marrano: blestemat.
10
Hijo de puta: pui de lele.
11
Zabalkan: maur nemernic.
12
Merde: scîrnăvie.
cea mare se dă pentru a le aduna; iar seara, cînd se întorc la
cantonament, se pun pe schimb şi pe negustorie. Sucite şi
învîrtite, tot aceleaşi lucruri trec mereu de la o tabără la alta
şi de la un regiment la altul al aceleiaşi tabere; şi parcă
războiul ce este la urma urmelor decît o asemenea trecere din
mînă-n mînă a unor lucruri din ce în ce mai ponosite?
Lui Rambald toate i-au mers altfel decît i se spusese. Se
năpustise cu lancea întinsă, plin de nerăbdarea întîlnirii
dintre cele două trupe. De întîlnit s-au întîlnit; dar totul
părea calculat aşa, încît fiecare cavaler să treacă prin spaţiul
dintre doi duşmani, fără să se atingă măcar. O bucata de
vreme, cele două trupe continuaseră să gonească fiecare în
direcţia ei, întorcîndu-şi spatele una alteia, apoi veniseră
îndărăt, încercaseră să ajungă la o ciocnire, dar avîntul se
irosise. Cine să-i mai dea de urmă argalifului pe acolo?
Rambald se ciocnise scut în scut cu un sarazin tare ca un
taur. Nici unul nu părea dispus să-i facă loc celuilalt: se
împingeau cu scuturile în timp ce caii se proţăpeau cu
copitele în pămînt.
Maurul, o faţă spălăcită, ca de cretă, spuse ceva.
― Interpret! strigă Rambald. Ce zice?
Se vîrîse între ei unul din acei pierde-vară.
― Zice că să-i faci loc.
― Nu, în ruptul capului!
Tălmaciul traduse; celălalt răspunse.
― Zice că trebuie să treacă mai departe în interes de
serviciu; altfel bătălia nu iese după planuri…
― Îi fac loc dacă-mi spune unde se află Izoar argaliful!
Sarazinul arătă către un deluşor, strigînd.
Iar tălmaciul:
― Acolo, pe înălţimea aceea, la stînga.
Rambald se întoarse şi porni în galop.
Argaliful, înveşmîntat în verde, sta privind în zare.
― Tălmaci!
― Aicea sînt.
― Spune-i că sînt fiul marchizului Rosilione şi vin să-mi
răzbun părintele.
Interpretul traduse. Argaliful ridică mîna cu degetele
împreunate.
― Şi cine este acela?
― Cine este tatăl meu? Aceasta va fi ultima ta ofensă!
Rambald îşi trase spada din teacă. Argaliful făcu la fel. Era
un spadasin priceput. Rambald începu să se simtă la
strîmtoare cînd sarazinul dinainte, cu faţa de cretă, năvăli cu
sufletul la gură, strigînd ceva.
― Opreşte-te, domnule! traduse în grabă tălmaciul. Să-mi
fie cu iertare, m-am înşelat: argaliful Izoar este pe deluşorul
din dreapta! Acesta este argaliful Abdul!
― Mulţumesc! Eşti un om de onoare! zise Rambald, şi
trăgîndu-se la o parte cu calul, îl salută cu spada pe argaliful
Abdul şi se năpusti în galop spre înălţimea din dreapta.
La ştirea că Rambald era fiul marchizului, argaliful Izoar
zise:
― Cum?
Interpretul trebui să-i repete de mai multe ori la ureche,
strigînd. În sfîrşit făcu semn din cap că a priceput şi ridică
spada. Rambald se repezi spre el. Dar în timp ce încrucişau
săbiile îl prinse o bănuială că nici acela nu era Izoar, şi
avîntul îi cam scăzu. Încerca să lovească din tot sufletul dar
cu cît lovea, cu atît se simţea mai puţin sigur de identitatea
duşmanului său.
Această nesiguranţă era cît pe-aci să-l coste scump.
Maurul îl încolţea tot mai de aproape cu atacurile, cînd
alături de ei se aprinse o mare încăierare. Un ofiţer
mahomedan fusese prins în toiul îmbulzelii şi deodată scoase
un strigăt.
La acel strigăt adversarul lui Rambald ridică scutul ca
pentru a cere un răgaz, şi dădu glas de răspuns.
― Ce-a zis? îl întrebă Rambald pe interpret.
― A zis: Da, argalif Izoar, ţi-aduc pe dată ochelarii!
― Ah, aşadar nu e el!
― Eu sînt, explică adversarul, port-ochelarii argalifului
Izoar. Ochelarii, instrument încă necunoscut de voi creştinii,
sînt, cum s-ar zice, nişte lentile care îndreaptă vederea. Izoar,
fiind miop, e nevoit să-i poarte în luptă, dar, fiind ei de sticlă,
la fiecare ciocnire i se sparge cîte o pereche. Eu sînt ataşat
pentru a-i furniza alţii noi. Cer aşadar îngăduinţa să întrerup
duelul cu dumneata, pentru că altfel argaliful, slab de vedere
cum este, ar fi înfrînt.
― Aha, port-ochelarii! răcni Rambald, şi nu ştia dacă să-l
spintece de furie, ori să alerge către adevăratul Izoar. Dar
care i-ar mai fi fost vitejia dacă lupta împotriva unui adversat
orbit?
― Trebuie să-mi dai îngăduinţă să mă duc, domnule,
continuă opticianul, deoarece în planul de luptă e stabilit ca
Izoar să rămînă teafăr, iar el dacă nu vede, e pierdut! Şi fîlfîia
ochelarii, strigînd într-acolo: Imediat, argalif, pe dată sosesc
ochelarii.
― Nu! zise Rambald şi trase una în ochelari, făcîndu-i
ţăndări.
În aceeaşi clipă, ca şi cum zornăitul lentilelor sparte ar fi
fost pentru el semnul că îi sunase ceasul, Izoar se avîntă şi
nimeri drept într-o lance creştină.
― Acum, zise opticianul, ochii lui nu mai au nevoie de
lentile ca să privească la huriile din paradis.
Şi plecă.
Cadavrul argalifului, azvîrlit jos din şa, rămăsese agăţat cu
picioarele în scări, şi calul îl tîrî pînă în faţa lui Rambald.
Emoţia de a-l vedea pe Izoar zăcînd mort la pămînt,
gîndurile contradictorii care-l năpădiră, precum cel al izbînzii
de a putea spune în sfîrşit că sîngele tatălui său a fost
răzbunat, îndoiala că – provocînd moartea argalifului prin
spargerea ochelarilor – datoria răzbunării fusese adusă la
îndeplinire aşa cum se cuvine, neliniştea că se pomenise
deodată lipsit de scopul care-l călăuzise pînă acolo – toate
acestea nu stăruiră în sufletul lui decît o clipă. Apoi nu mai
simţi decît uşurarea nespusă de a se vedea scăpat, în toiul
bătăliei, de acel gînd chinuitor, de a putea alerga, privi in
jurul lui, lupta, de parcă ar fi avut aripi la picioare.
Urmărit pînă atunci de ideea fixă de a-l ucide pe argalif, nu
luase seama la nimic din rînduiala bătăliei, ba nici nu-i
trecea prin minte că ar fi fost vreo rînduială. Totul îi părea
nou şi acum parcă nu-l mai stăpînea decît înflăcărarea şi
groaza. Pămîntul era semănat cu morţi. Prăvăliţi în armurile
lor, zăceau dezarticulaţi, după cum se înţepeniseră grămadă
diferitele bucăţi de fier ale armurii, ţinînd ridicate în aer braţe
şi picioare. Pe alocuri, platoşele groase fuseseră, găurite, şi
prin găuri se risipeau măruntaiele, ca şi cum armurile ar fi
fost umplute nu cu trupuri întregi ci cu viscere îngrămădite
acolo la întîmplare, gata să ţîşnească afară la prima spărtură.
Asemenea privelişti sîngeroase îl făceau pe Rambald să se
cutremure; uitase oare, că toate acele învelişuri căpătau
mişcare şi forţă numai din căldura sîngelui omenesc? Toate,
afară de unul singur; ori i se păru cumva că natura
insezisabilă a cavalerului în armură albă se extinde în
întregul cîmp de bătaie?
Dădu pinteni calului. Era dornic să se întîlnească cu
oameni vii, fie ei prieteni sau duşmani.
Se găsea într-o mică vîlcea pustie, afară de morţi şi de
muştele care bîzîiau pe ei. Bătălia ajunsese la o clipă de
răgaz, ori se dezlănţuia în cu totul altă parte. Rambald
călărea cercetînd împrejurimile. Deodată un tropot de copite:
apare un oştean călare, pe o muchie de deal. Este un sarazin!
Priveşte în jur, grăbit, scutură frîul şi o ia la fugă. Rambald
dă pinteni, se ia după el. Acum e şi el pe deal; îl vede pe
sarazin galopînd prin fîneaţă şi pierzîndu-se treptat printre
aluni. Calul lui Rambald e iute ca săgeata; parcă de-abia
aştepta un prilej să gonească. Tînărul e bucuros; în sfîrşit,
sub carapacele neînsufleţite, calul este cal, omul este om.
Sarazinul o ia la dreapta. De ce? Acum Rambald e sigur că-l
va ajunge. Dar din desişul din dreapta, iată că răsare alt
sarazin şi îi taie drumul. Amîndoi păgînii se întorc, pornesc
spre el: o ambuscadă! Rambald se avîntă îndîrjit înainte şi
strigă: „Laşilor!”
Unul îi vine în faţă, cu coiful lui negru şi încornorat, ca un
bondar. Tînărul parează o lovitură şi dă cu latul spadei în
scutul lui, dar calul sare în lături, primul maur îl încolţeşte
de aproape, acum Rambald foloseşte de zor scutul şi sabia şi
trebuie să-;i răsucească în loc calul dînd în el cu genunchii.
„Laşilor!“ strigă, şi furia lui este adevărată furie, şi lupta este
o adevărată luptă îndîrjită, şi slăbirea forţelor lui în timp ce
ţine piept la doi duşmani deodată este o adevărată şi
dureroasă slăbire, simţită în oase şi în sînge, şi poate că
Rambald va muri, acum cînd e sigur că lumea există, şi nu
ştie dacă a muri tocmai acum e mai trist sau mai puţin trist.
Tăbărîseră amîndoi asupra lui. Se retrăgea. Ţinea strîns
spada de mîner de parcă s-ar fi agăţat de ea; dacă o pierde, e
pierdut. Cînd, tocmai în ultima clipă, auzi un galop. La acest
zgomot, ca la un răpăit de tobă, cei doi duşmani se depărtară
împreună de el. Se apărau cu scuturile ridicate, dînd înapoi.
Rambald se întoarse şi el: văzu alături un cavaler din armata
creştină care purta peste armură o mantie de culoarea
albăstrelei. Un panaş cu lungi pene de aceeaşi culoare îi
flutura deasupra coifului. Rotind cu repeziciune o lance
uşoară îi ţinea pe sarazini la distanţă.
Acum, Rambald şi cavalerul necunoscut sînt alături. Cel
din urmă îşi roteşte de zor lancea. Unul din cei doi duşmani
încearcă o fentă şi ar vrea să-i smulgă lancea din mînă. Dar
cavalerul albastru într-o clipă îşi prinde lancea în cîrligul ei
de sprijin şi apucă spada. Se aruncă asupra păgînului;
duelează. Rambald, văzînd cu cîtă uşurinţă mînuieşte spada
războinicul necunoscut ce-i venise în ajutor, mai că uită de
toate şi ar sta locului să privească. Numai o clipă însă; acum:
se năpusteşte asupra celuilalt duşman într-un puternic
zăngănit de scuturi.
Luptă mereu în preajma albăstrelului. Şi de fiecare dată
cînd duşmanii, după un nou asalt nereuşit, se trăgeau
înapoi, fiecare începea să lupte cu adversarul celuilalt,
schimbîndu-i cu repeziciune, aşa că îi hărţuiau mereu cu
alte meşteşuguri. A lupta alături de un tovarăş este ceva cu
mult mai frumos decît a lupta de unul singur: îţi sporeşte şi
curajul şi puterea, iar sentimentul că ai un duşman se
contopeşte cu acela că ai un prieten, în aceeaşi înflăcărare.
Ca să se mai îndemne, Rambald strigă uneori către
celălalt; acela tace. Tînărul înţelege că în luptă e bine să-ţi
economiseşti suflul şi tace şi el; îi pare totuşi puţin rău că nu
aude glasul tovarăşului.
Încleştarea s-a înteţit. Iată că războinicul de culoarea
albăstrelei îl azvîrle din şa pe maurul lui; acesta o ia pe jos la
goană şi dispare în desiş. Celălalt se năpusteşte asupra lui
Rambald dar în ciocnire i se frînge spada; de teamă să nu fie
luat prizonier, îşi întoarce calul luînd-o şi el la fugă.
― Îţi mulţumesc, frate, zice Rambald către apărătorul lui,
ridicîndu-şi viziera, mi-ai salvat viaţa! şi îi întinde mîna. Sînt
cavalerul Rambald din familia marchizilor de Rosilione,
baccelliere13.
Cavalerul de culoarea albăstrelei nu răspunde: nici nu-şi
spune numele, nici nu strînge dreapta întinsă de Rambald,
nici nu-şi descoperă obrazul. Tînărul roşeşte.
― De ce nu-mi răspunzi?
Şi iată că celălalt îşi întoarce calul şi pleacă în goană.
― Cavalere, chiar dacă-ţi datorez viaţa, voi socoti aceasta
drept o jignire de moarte! strigă Rambald, dar cavalerul
albăstrea e departe.
Recunoştinţa pentru salvatorul necunoscut, înfrăţirea
mută care-i legase în timpul luptei, furia pentru grosolănia
neaşteptată ce i-a urmat, dorinţa de a pătrunde taina
celuilalt, îndîrjirea care, potolită de-abia de biruinţă, căuta
acum alte ţeluri, toate acestea îl făcură pe Rambald să dea
pinteni calului şi să pornească după cavalerul cu mantie
albastră, strigînd:
― Îmi vei plăti jignirea, oricine ai fi!
Dă pinteni, dă pinteni, dar calul nu se mişcă. Îl trage de
zăbală, botul îi cade în jos. Îl scutură din şa. Se clatină ca un
căluţ de lemn. Atunci descalecă. Ridică botul de fier şi-i vede
ochiul alb: era mort. O lovitură de spadă sarazină,
pătrunzînd printre plăcile de metal ce-l apărau, îl nimerise
drept în inimă. S-ar fi prăbuşit de mult la pămînt dacă
ferecăturile care-i prindeau picioarele şi coapsele nu l-ar fi
ţinut ţeapăn şi ca ţintuit locului. Jalea care-l cuprinse pe
Rambald pentru harnicul roib mort în picioare, după ce-l
slujise cu credinţă pînă atunci, îi copleşi pentru moment
furia; înconjură cu braţele gîtul calului nemişcat ca o statuie
şi-i sărută botul rece. Apoi îşi veni în fire, îşi şterse lacrimile
şi porni în goană pe jos.
Dar încotro să apuce? Alerga pe cărări necunoscute, pe

13
Baccelliere: viitor cavaler (în devenire), în miliţiile medievale.
coasta împădurită a unui torent fără semne de bătălie prin
preajmă. Urmele războinicului necunoscut se pierduseră.
Rambald mergea la întîmplare, resemnat acum la gîndul că-i
scăpase, totuşi zicîndu-şi încă: „Voi da eu de el, fie şi la
capătul lumii!“
Acum, ce-l chinuia mai mult după acea dimineaţă
înfierbîntată, era setea. Coborînd către prundişul torentului
pentru a bea, auzi un foşnet de ramuri: legat de un alun cu
un pripon destul de lung, un cal păştea iarba pajiştei,
despovărat de plăcile mai stînjenitoare ale cuirasei metalice,
care zăceau în preajma lui. Nu încăpea îndoială: era calul
războinicului necunoscut, iar cavalerul nu putea fi departe!
Rambald se avîntă în păpuriş să-l caute.
Cînd ajunse la apă, scoase capul printre frunze: ostaşul
era acolo. Capul şi trunchiul îi erau încă ferecate în
carapacele ca de rac ale coifului şi platoşei; dar îşi scosese
apărătoarele de coapse şi de picioare şi, pe scurt, era gol
puşcă de la mijloc în jos şi alerga desculţ pe bolovanii
torentului.
Rambald nu-şi putea crede ochilor. Pentru că acea
goliciune era de femeie: un pîntec neted cu puf auriu, nişte
buci rotunde, trandafirii şi coapse lungi de fată. Jumătatea
aceasta de fată (jumătatea de rac avea acum un aspect şi mai
neomenesc şi lipsit de viaţă) se învîrti puţin, căută un loc
potrivit, se propti cu un picior de-o parte şi cu altul de alta a
unui pîrîiaş, îndoi uşor genunchii, sprijini pe ei braţele
îmbrăcate în fier, împinse capul înainte şi spatele înapoi şi
începu liniştită şi mîndră să facă pipi. Era o femeie cu
rotunjimi plăcute, cu puf gingaş şi cu un susur delicat.
Rambald se îndrăgosti pe loc de ea.
Tînăra luptătoare coborî la rîu, se plecă asupra apei, se
spălă la repezeală înfiorîndu-se puţin şi o luă în sus cu
salturi uşoare pe vîrfurile roz-albe ale picioarelor goale. Abia
atunci îl zări pe Rambald care o pîndea dintre trestii.
― Schweinhund 14 ! strigă şi scoţînd din cingătoare un
pumnal, azvîrli în el, nu cu gestul unei desăvîrşite mînuitoare

14
Schweinhund: porc de cîine.
de arme cum era, ci cu pornirea turbată a femeii mînioase
care zvîrle în capul bărbatului o farfurie sau o perie sau orice
îi vine la îndemînă.
Oricum, pumnalul trecu la un fir de păr de fruntea, lui
Rambald. Tînărul, ruşinat, se retrase. Dar numai după o
clipă ardea de nerăbdarea de a se găsi iar în faţa ei, de a-i
mărturisi cumva că o îndrăgise. Auzi un tropot, alergă spre
pajişte; calul nu mai era acolo; ea dispăruse. Soarele
asfinţea; abia acum îşi dădu seama că trecuse o zi întreagă.
Ostenit, pe jos, prea tulburat de atîtea lucruri cîte i se
întîmplaseră pentru a fi fericit, prea fericit pentru a înţelege
că schimbase grijile dinainte cu griji şi mai mistuitoare, se
înapoie la tabără.
― Ştiţi, l-am răzbunat pe tata, am învins, Izoar a căzut,
eu… dar povestea încîlcit, cu prea multă grabă pentru că
punctul la care dorea să ajungă era acum altul… şi mă
băteam cu doi deodată, şi a venit un cavaler să-mi dea
ajutor, şi pe urmă am descoperit că nu era un ostaş, era o
femeie, de o rară frumuseţe, nu ştiu la faţă, peste armură
poartă o mantie de culoarea albăstrelei…
― Ha, ha, ha! îl luară în rîs tovarăşii de cort, în timp ce-şi
frecau cu alifie vînătăile presărate pe piept, şi pe braţe, în
duhoarea puternică de sudoare care se răspîndea ori de cîte
ori îşi scoteau armurile după o bătălie… Cu Bradamanta vrei
să te încurci, puişorule! Chiar că ăleia de tine îi arde!
Bradamanta nu vrea să ştie decît ori de generali, ori de
grăjdari! Pe aia n-o prinzi nici dacă-i pui sare pe coadă!
Rambaldo nu mai putu scoate o vorbă. Ieşi din cort;
soarele scăpăta, roşu. Abia în ajun, văzînd cum apunea
soarele, se întreba: „Ce s-o alege de mine pînă la apusul de
mîine? Cum voi fi trecut încercarea? Avea-voi dovada că sînt
un bărbat? Că voi lăsa o urmă pe acest pămînt?“ Şi iată,
acesta era apusul de mîine, iar primele încercări, depăşite,
acum nu mai însemnau nimic, şi noua încercare era
neaşteptată şi grea, iar dovada nu putea veni decît de acolo.
În starea aceasta de îndoială, Rambald ar fi dorit să se
destăinuie cavalerului cu armură albă, ca fiind singurul care
să-l poată înţelege – n-ar fi ştiut nici el să spună de ce.
 V

Sub chilia mea se află bucătăria mănăstirii. În timp ce

scriu, aud zăngănitul vaselor de aramă şi cositor: surorile
rîndăşoaice clătesc vasele sărăcăciosului nostru refectoriu.
Mie stareţa mi-a încredinţat o altă sarcină: de a scrie această
istorie, dar cum toate muncile mănăstirii se îndeplinesc în
vederea unui singur scop: mîntuirea sufletului – este ca şi
cum ar fi una singură. Ieri scriam despre bătălie şi în
zăngănitul de la spălător mi se părea că aud lăncile izbindu-
se de scuturi şi platoşe, coifurile răsunînd sub greutatea
loviturilor de spadă; de dinapoia curţii îmi venea la ureche
ţăcănitul războaielor la care lucrau surorile ţesătoare, şi mi
se părea un tropot de copite de cai în galop; şi în felul acesta
ceea ce auzeam cu urechile, ochii mei întredeschişi prefăceau
în imagini, şi buzele tăcute în cuvinte, iar pana se avînta pe
hîrtia albă, urmărindu-le.
Astăzi poate că aerul este mai cald, mirosul de varză mai
pătrunzător, mintea mea mai leneşă, şi zgomotul tingirilor
nu-mi duce gîndul mai departe de bucătăriile armatei
francilor. Îi văd pe ostaşi la rînd în faţa oalelor fumegînde, cu
un necurmat zăngănit de gamele şi răpăit de linguri, şi
ciocnetul polonicelor de marginea vaselor, şi rîcîitul crustelor
de pe fundul oalelor goale, şi aceeaşi imagine şi acelaşi miros
de varză se repetă pentru fiecare regiment: cel normand, cel
angioin, cel burgund.
Dacă puterea unei armate se măsoară după zgomotul pe
care-l produce, atunci răsunătoarea armată a francilor poate
fi cu adevărat recunoscută la ora mesei. Ecoul larmei se aude
peste văi şi cîmpii, pînă la locul unde se amestecă cu un ecou
asemănător, venind de la oalele păgîne. Duşmanii sînt şi ei
ocupaţi la aceeaşi oră cu înfulecatul unei păcătoase ciorbe de
varză. Bătălia de ieri nu făcea atîta zgomot. Nici nu duhnea
atît de tare.
Aşadar nu-mi rămîne decît să mi-i închipui pe eroii
povestirii mele în jurul bucătăriilor. Pe Agilulf îl văd ivindu-se
prin fum, aplecat asupra unei oale, insensibil la mirosul de
varză, aducînd mustrări bucătarilor regimentului din
Auvergne. Şi iată că apare tînărul Rambald, alergînd.
― Cavalere! zice încă gîfîind, în sfîrşit, te găsesc! Vezi că
eu, înţelegi, aş vrea să fiu paladin! În bătălia de ieri am
răzbunat… la îmbulzeală… apoi eram singur, cu doi
împotrivă… o ambuscadă… şi atunci… pe scurt acuma ştiu
ce înseamnă să lupţi. Aş vrea ca în bătălie să mi se dea locul
cel mai primejdios… sau să plec într-o misiune oarecare
pentru a dobîndi glorie… pentru sfînta noastră credinţă… să
ocrotesc femei infirme, bă- trîni slabi… dumneata mă poţi
îndruma…
Înainte de a se întoarce către el, Agilulf mai stătu un timp
cu spatele, ca pentru a-şi arăta nemulţumirea de a fi
întrerupt de la îndeplinirea uneia din îndatoririle sale; pe
urmă, întorcîndu-se, începu un discurs abil şi rafinat, în care
se simţea plăcerea de a-şi însuşi cu repeziciune un subiect
propus pe negîndite şi de a-l analiza minuţios şi competent.
― După cîte îmi spui, tinere, îmi pari a crede că situaţia
noastră de paladini ar comporta exclusiv dobîndirea gloriei,
fie la luptă în fruntea trupelor, fie în acţiuni individuale
cutezătoare, acestea din urmă cu intenţia ori de a apăra
sfînta noastră credinţă, ori de a ocroti femei, bătrîni, infirmi.
Am înţeles bine?
― Da.
― Iată: de fapt, cele arătate de tine sînt toate activităţi cu
precădere inerente corpului nostru de ofiţeri de elită, dar… –
şi aici Agilulf îşi îngădui un rîset uşor, primul pe care
Rambald îl auzea ieşind din grumăjerul alb, şi era un rîset
totodată politicos şi sarcastic – dar nu sînt singurele. Dacă
doreşti, îţi pot înşira cu uşurinţă una cîte una îndatoririle ce
revin Paladinilor simpli, Paladinilor de clasa întîia, Paladinilor
de Stat-Major…
Rambald îl întrerupse:
― Îmi va fi de ajuns să te urmez şi să te iau drept exemplu,
cavalere…
― Preferi, aşadar, să dai întîietate practicii şi nu doctrinei:
este îngăduit. Ei bine, vezi că astăzi îndeplinesc, ca în fiecare
miercuri, slujba de inspector pe lîngă Intendenţa armatei. În
această calitate, am de controlat bucătăriile regimentelor din
Auvergne şi Poitou. Dacă mă vei urma, te vei putea instrui
încetul cu încetul în această delicată ramură a serviciului.
Rambald rămase cam descumpănit: nu era ceea ce aştepta
el. Dar nevrînd să-şi ia vorba înapoi, se prefăcu a fi atent la
tot ce făcea şi vorbea Agilulf cu bucătarii-şefi, chelarii şi
rîndaşii, trăgînd încă nădejde că era numai un ritual
pregătitor înainte de a porni spre cine ştie ce strălucită faptă
de arme.
Agilulf număra şi renumăra alocaţiile de hrană, porţiile de
ciorbă, numărul gamelelor ce trebuiau umplute, capacitatea
cazanelor.
― Află că lucrul cel mai greu în conducerea unei armate, îi
explica lui Rambald, este de a calcula cîte gamele se pot
umple dintr-un cazan. Cu nici un regiment nu ieşi la
socoteală. Sau prisosesc raţii cu care nu ştii ce se face şi cum
trebuie trecute în registru, sau – dacă reduci alocaţiile – nu
ies destule, şi pe data nemulţumirea începe să se strecoare în
trupă. Drept este că la fiecare bucătărie militară se află
întotdeauna o coadă de cerşetori, de bătrîne nevoiaşe şi de
schilozi, care vin să adune resturile. Dar aceasta este o mare
dezordine. Pentru a-mi putea da seama cam cum stau
lucrurile, am dispus ca fiecare regiment să prezinte o dată cu
lista efectivelor sale şi numele săracilor care vin de obicei să
facă coadă la mîncare. În felul acesta se va şti cu precizie ce
se petrece cu fiecare gamelă de ciorbă. Iată, acuma tu,
pentru a face practică în obligaţiile tale de paladin, ai putea
da o raită pe la bucătăriile regimentelor şi controla, cu listele
în mînă, dacă totul este în ordine. Apoi te vei întoarce să-mi
raportezi.
Ce putea face Rambald? Să refuze, să pretindă sau gloria,
sau nimic? În felul acesta ar fi riscat poate să-şi distrugă
cariera pentru un fleac. Se duse.
Se înapoie plictisit, fără să fi înţeles mare lucru.
― Păi, da, parc-ar merge, îi spuse lui Agilulf, sigur că este
destulă încurcătură. Dar săracii ăştia care vin pentru ciorbă,
sînt toţi fraţi?
 ― Fraţi, cum aşa?
― Păi, se aseamănă… Ba seamănă aşa de bine că ai putea
să-i confunzi. Fiecare regiment are cîte unul, aidoma cu
ceilalţi. La început credeam că este acelaşi om, care se mută
de la o bucătărie la alta. Dar mă uit pe liste, erau cu totul
alte nume: Boamoluz, Carotun, Balingaccia, Bertella…
Atunci i-am întrebat pe sergenţi, am controlat: da,
corespundea peste tot. Totuşi această asemănare…
― Mă voi duce să văd eu însumi.
Porniră împreună către tabăra lorenă.
― Iată, omul de colo, şi Rambald arătă înspre un punct ca
şi cum ar fi fost cineva acolo.
De fapt era, dar la prima vedere, fie pentru că era îmbrăcat
cu zdrenţe verzi şi galbene spălăcite şi pătate, fie pentru că
avea faţa semănată cu pistrui şi cu ţepi de barbă răvăşită,
privirea trecea peste el ca şi cum ar fi fost una cu pămîntul şi
cu frunzele.
― Păi ăla e Gurdulù!
― Gurdulù? Încă un nume! Îl cunoşti?
― Este un om fără nume şi cu toate numele posibile. Îţi
mulţumesc, tinere; nu numai că ai descoperit o neregulă în
serviciul nostru, dar mi-ai dat prilej de a-mi regăsi scutierul,
repartizat mie din ordinul împăratului şi pierdut în aceeaşi
clipă.
Bucătarii loreni, isprăvind de împărţit mîncarea la trupă,
lăsaseră cazanul în seama lui Gurdulù.
― Ţine ici, toată zeama asta e pentru tine!
― Toată zeama! strigase Gurdulù, şi aplecîndu-se peste
cazan ca peste un pervaz, începuse să rîcîie cu lingura
pentru a desprinde ce e mai gustos în orice oală, adică crusta
care se lipeşte la fund. „Toată zeama!“, răsună vocea lui
dinăuntrul cazanului, şi se zvîrcoli cu atîta nesocotinţă, încît
îl răsturnă peste el.
Gurdulù era acum prizonierul cazanului dat peste cap. Îl
auziră cum bătea cu lingura ca într-un clopot înfundat,
mugind: „Toată zeama!“ Apoi cazanul se urni ca o broască
ţestoasă, se mai răsturnă o dată, şi Gurdulù reapăru.
Era năclăit cu ciorbă de varză din cap pînă-n picioare,
pătat, slinos, şi pe deasupra mînjit cu funingine. Umbla ca
orbit de zeama care-i curgea din ochi strigînd: „Peste tot e
numai zeamă!“ cu braţele întinse de parcă înota, şi nu vedea
altceva decît zeama care-i acoperea ochii şi faţa. „Peste tot e
numai zeamă!“ şi cu o mînă învîrtea de zor lingura ca şi cum
ar fi vrut să şi-o umple cu tot ce se afla în jur: „Peste tot e
numai zeamă!“
La priveliştea aceasta, Rambald se simţi aşa de tulburat,
încît îl apucă ameţeala; dar nu atîta din scîrbă, cît dintr-o
bănuială: anume, că omul acela care se învîrtea orbit pe-
acolo ar avea dreptate, şi lumea n-ar fi altceva decît o uriaşă
zeamă în care totul se descompunea şi care murdărea orice
alt lucru. Era gata să strige: „Nu vreau să ajung zeamă:
ajutor!“, cînd îl văzu alături pe Agilulf care, cu braţele
încrucişate, sta nepăsător, parcă departe şi nici măcar atins
de vulgaritatea acelei scene; şi simţi că el nu i-ar fi putut
înţelege de fel teama. Neliniştea de alt soi pe care i-o dădea
prezenţa cavalerului cu armură albă se cumpănea acum cu
noua nelinişte pe care i-o dădea Gurdulù, şi în felul acesta
izbuti să-şi recaptete echilibrul şi să fie iar stăpîn pe sine.
― De ce nu-l faci să priceapă că nu e peste tot zeamă şi
nu-i ceri să termine o dată cu tontoroiul ăsta? spuse către
Agilulf, izbutind să vorbească cu glas netulburat.
― Singurul mijloc de a înţelege aceasta este de a-ţi pune în
faţă o datorie foarte precisă, zise Agilulf; iar lui Gurdulù: Tu
eşti scutierul meu, din ordinul lui Carol, rege al francilor şi
sfînt împărat. De-acuma va trebui să-mi dai ascultare în
toate. Şi pentru că am sarcină de la Direcţiunea
îngropăciunilor şi a creştineştilor îndatoriri de a mă îngriji de
înmormîntarea celor morţi în bătălia de ieri, vei lua cu tine
sapă şi lopată şi vom merge acolo pe cîmp pentru a îngropa
carnea botezată a fraţilor noştri preafericiţi întru Domnul.
Îl pofti şi pe Rambald să-l urmeze, pentru a lua cunoştinţă
de încă una din delicatele obligaţii ale paladinilor.
Mergeau toţi trei către cîmpul de luptă: Agilulf cu pasul lui
care ar vrea să fie sprinten şi dimpotrivă, parcă ar călca pe
ace; Rambald numai ochi, dornic să cunoască locurile
străbătute în ajun sub o ploaie de suliţe şi lovituri de spadă;
Gurdulù care, cu sapa şi lopata la spinare, cîntă şi fluieră, de
loc preocupat de solemnitatea sarcinii lui.
De pe coama pe care merg acum se vede cîmpia unde a
avut loc încăierarea cea mai sîngeroasă. Pămîntul e acoperit
cu cadavre. Zăganii cu ghearele înfipte în umerii sau în
chipurile morţilor, scotocesc cu pliscurile în pîntecele
spintecate.
Această ocupaţie a zăganilor nu este ceva care din capul
locului să meargă uşor. Ei coboară de cum se sfîrşeşte
bătălia; dar cîmpul e semănat cu morţi ferecaţi pe de-a-
ntregul în armurile de oţel, în care pliscul lor ciocneşte fără
măcar să le zgîrie. De cum se lasă seara, tiptil, dinspre
amîndouă taberele, umblînd de-a buşilea, sosesc jefuitorii de
cadavre. Suiţi iar în slăvi, zăganii se rotesc aşteptîndu-i să
termine. Zorile luminează un cîmp înălbit de goliciunea
trupurilor. Zăganii coboară din nou şi încep marele ospăţ.
Dar trebuie să dea zor, pentru că în curînd vor veni groparii
care interzic păsărilor ceea ce îngăduie viermilor.
Agilulf şi Rambald cu lovituri de spadă, Gurdulù cu lopata,
gonesc oaspeţii negricioşi şi îi pun pe fugă. Apoi îşi încep
trista ocupaţie: fiecare din ei îşi alege un mort, îl apucă de
picioare şi-l tîrăşte pe dîmb într-un loc potrivit pentru a-i
săpa groapa.
Agilulf tîrăşte un mort şi gîndeşte: „Hei, mortule, tu ai ceea
ce eu n-am avut şi n-o să am niciodată: acest trup. Mai ibine
zis, nu îl ai: tu eşti acest trup, adică ceea ce eu uneori, în
clipe de melancolie, mă pomenesc pizmuind la oamenii care
există. Mare scofală! Pot cu drept cuvînt să mă consider
privilegiat, eu care mă pot lipsi de el şi pot face orice. Orice –
fireşte – din ce-mi pare mai important; şi izbutesc să fac
multe lucruri chiar mai bine decît cei ce există, fără
obişnuitele lor defecte ca grosolănia, şovăiala, purtările fără
noimă, duhoarea. Drept e că cei ce există pun întotdeauna
ceva, un fel de pecete personală, pe care eu nu voi izbuti
niciodată s-o pun. Dar dacă taina lor zace aici, în acest sac
cu măruntaie, foarte mulţumesc, mă lipsesc bucuros. Valea
aceasta plină de trupuri goale care se descompun nu-mi face
mai multă scîrbă decît cărnăria speciei umane în viaţă".
 Gurdulù tîrăşte un mort şi gîndeşte: „Tu răspîndeşti o
duhoare mai puturoasă decît băşinile mele, stîrvule. Nu ştiu
de ce te plînge toată lumea. Ce-ţi lipseşte? Înainte puteai să
te mişti. Acum mişcarea ta trece la viermii pe care-i hrăneşti.
Creşteau din tine unghii şi plete: acum, din sucul pe care o
să-l picuri, o să crească mai înaltă în soare iarba de pe
pajişte. O să te prefaci în iarbă, apoi în lapte de-al vacilor
care o să mănînce iarba, în sînge de copil care a băut laptele,
şi aşa mai departe. Vezi că te pricepi să trăieşti mai bine
decît mine, stîrvule?“
Rambald tîrăşte um mort şi gîndeşte: „Ei, mortule, alerg,
tot alerg, ca să ajung şi eu ca tine, să mă tîrască cineva de
călcîie. Ce-o fi furia asta care mă împinge, goana asta după
bătălii şi dragoste, văzută de-acolo de unde privesc ochii tăi
holbaţi, capul tău care se izbeşte acum de pietre? Mă întreb
şi eu, mortule, mă faci să mă întreb; dar la ce bun? Degeaba!
Pentru noi, cei vii, şi chiar pentru voi, morţii, nu există alte
zile decît aceste zile ale noastre, pînă a nu intra în mormînt.
De mi-ar fi dat să nu le irosesc, să nu irosesc nimic din ceea
ce sînt şi din ceea ce aş putea să fiu. Să îndeplinesc fapte
însemnate pentru armata francă. Să mă văd îmbraţişînd,
îmbrăţişat, de viteaza Bradamanta. Nădăjduiesc că nici tu nu
ţi-ai cheltuit mai rău zilele, o, mortule! În orice caz, pentru
tine zarurile au căzut. Pentru mine tot se mai învîrtesc în
păhărelul lor. Iar mie, mortule, mi-e dragă frămîntarea mea,
nu liniştea ta.“
Gurdulù, cîntînd, se pregăteşte să sape groapa mortului. Îl
întinde pe pămînt pentru a-i lua măsura, înseamnă cu sapa
măsurile, îl dă la o parte, se apucă de săpat cu toată energia.
„Mortule, tu te-oi fi plictisind de atîta aşteptare!“ Îl întoarse
pe o parte, înspre groapă, aşa încît să-l poată vedea pe el
cum sapă. „Mortule, ai putea să dai şi tu cu sapa de cîteva
ori.“ Îl saltă în sus, încearcă să-i pună în mîini o sapă. Mortul
se prăbuşeşte. „Lasă. Nu eşti în stare. Adică de săpat o să
sap eu, pe urmă tu o să umpli groapa.”
Groapa e gata; dar cum Gurdulù a săpat-o fără socoteală,
a ieşit cam alandala, cu fundul ca o albie. Acum Gurdulù
vrea s-o încerce. Coboară în ea şi se culcă. „Oho, ce bine e
aici, ce bine te poţi odihni în ea! Ce minunat pămînt pufos!
Ce bine te poţi întoarce! Mortule, coboară şi tu să încerci, să
vezi ce minunată groapă ţi-am săpat!“ Apoi se răzgîndeşte.
„Cu toate astea, dacă ne-am înţeles să umpli tu groapa, e
mai bine să rămîn eu jos, iar tu să arunci pămîntul peste
mine cu lopata!“ Şi aşteptă o vreme. „Hai! Grăbeşte-te! Nu e
lucru mare. Uite aşa!“ Şi culcat cum era în fundul gropii,
ridică sapa şi începe să tragă în jos pămîntul. Tot mormanul
se prăbuşeşte peste el.
Agilulf şi Rambald auziră un urlet înăbuşit, cine ştie dacă
de spaimă sau de mulţumire că se vedea atît de bine
îngropat. Au ajuns tocmai la timp ca să-l scoată pe Gurdulù
plin de ţărînă, înainte de a muri asfixiat.
Cînd se înapoiau pe înserat, trecură printr-o rarişte a
pădurii, de unde lemnarii armatei france îşi procurau
trunchiuri pentru maşinile de război şi lemne de foc.
― Acuma, Gurdulù, trebuie să tai lemne.
Dar Gurdulù hăcuia la întîmplare cu toporişca şi aduna
loaolaltă vreascuri pentru foc şi lemne verzi şi vlăstare de
părul Maicii Domnului şi arbuşti de strugurii-ursului şi
bucăţi de scoarţă acoperite cu muşchi.
Cavalerul inspecta munca lemnarilor, uneltele, stivele de
lemne, îi explica lui Rambald care erau atribuţiile paladinilor
în privinţa aprovizionării cu lemnărie. Rambald nu-l prea
asculta; tot timpul îi stătuse pe buze o întrebare, iar acum
plimbarea cu Agilulf era pe sfîrşite şi el încă n-o rostise.
― Cavalere Agilulf! îl întrerupse el.
― Ce vrei? zise Agilulf mînuind nişte securi.
Tînărul nu ştia cum să înceapă, nu putea să umble cu
ocolişuri pentru a ajunge la singurul subiect care-i sta la
inimă. Aşa că, roşind, zise:
― O cunoşti pe Bradamanta?
Auzind acest nume, Gurdulù, care se apropia strîngînd la
piept una din legăturile lui fistichii, făcu o săritură. Un nor
de beţişoare, de ramuri înflorite de caprifoi, de boabe de
ienupăr începu să zboare prin aer.
Agilulf ţinea în mînă o secure cu două tăişuri foarte
ascuţite. O ridică, îşi luă vînt, o repezi într-un trunchi de
stejar. Securea străbătu copacul dintr-o parte într-alta
retezîndu-l, dar trunchiul nu se clinti de la locul lui, atît de
precisă fusese lovitura.
― Ce e asta, cavalere Agilulf! exclamă Rambald cu o
tresărire de spaimă. Ce te-a apucat?
Agilulf, cu braţele încrucişate, examina acum trunchiul de
jur împrejur.
― Vezi? îi spuse tînărului. O lovitură precisă, fără cea mai
mică oscilaţie. Observă ce dreaptă e tăietura.
 VI

Povestea asta pe care am început s-o scriu este cu mult

mai grea decît mi-aş fi închipuit. Iată că trebuie să vorbesc
despre cea mai mare nebunie a muritorilor, patima iubirii, de
care călugăria, mănăstirea şi pudoarea firească m-au ferit
pînă acum. Nu zic că n-aş fi auzit vorbindu-se; ba chiar, la
mănăstire, pentru a ne feri de ispite, ne apucam uneori să
discutăm despre asta, aşa cum ne pricepem noi, cu slabele
cunoştinţe pe care le avem; asta se întîmplă mai ales de cîte
ori una dintre noi, sărăcuţa, din lipsă de experienţă rămîne
grea, sau, răpită de cîte un tiran fără frică de Dumnezeu, se
înapoiază şi ne povesteşte tot ce i-au făcut. Aşadar şi despre
iubire ca şi despre război voi spune doar ceea ce izbutesc să-
mi închipui; arta de a scrie poveşti stă în a şti să scoţi din
acel puţin pe care l-ai înţeles din viaţă tot restul; dar de cum
termini pagina, îţi reiei viaţa şi bagi de seamă că ceea ce ştiai
e mai nimic.
Bradamanta ştia oare mai multe? După ce trăise în chip de
amazoană războinică, o nemulţumire adîncă îi pătrunsese în
suflet. Îmbrăţişase viaţa de ostaş din dragoste pentru tot ce
era sever, exact, riguros, conform unor principii morale şi –
în mînuirea armelor şi a cailor – unei maxime precizii a
mişcărilor. În loc de asta, ce vedea în jurul ei? Nişte vlăjgani
asudaţi, care făceau războiul de mîntuială, cu aproximaţie şi
nepăsare, şi abia ieşiţi din orele de serviciu nu făceau altceva
decît să se cherchelească sau să se bălăngăne blegi după ea,
pentru a vedea pe care din ei avea să se hotărască a-l lua
seara în cortul ei. Pentru că, ce e drept, cavalerismul e ceva
minunat, dar cavalerii sînt toţi nişte nătărăi: obişnuiţi să
îndeplinească fapte măreţe, dar cu toptanul şi într-o doară,
izbutind tîrîş-grăpiş să se ţină de sacrosanctele reguli pe care
juraseră să nu le încalce şi care, fiind atît de bine întocmite,
îi scuteau de osteneala de a gîndi. Vezi că războiul, o fi el şi
măcel, dar e şi brambureală, şi nu face să-ţi baţi prea mult
capul cu subtilităţi.
 Bradamanta nu era de fapt nici ea mai altfel decît ei:
poate-şi băgase în cap asemenea năzuinţe de severitate şi
asprime tocmai pentru că erau în contrast cu adevărata ei
fire. De pildă, nu se afla în toată armata francilor cavaler mai
neglijent decît ea. Cortul ei, la drept vorbind, era cel mai
dezordonat din toată tabăra. În vreme ce bărbaţii, bieţii de ei,
se descurcau şi în treburi socotite muiereşti, cum ar fi
spălatul, cîrpitul, măturatul, dereticatul, ea, crescută ca o
prinţesă, răsfăţată, nu punea mîna pe nimic, şi dacă n-ar fi
fost bătrînele spălătorese şi rîndăşoaice care dau mereu
tîrcoale regimentelor – codoaşe toate, fără excepţie – cortul ei
ar fi arătat mai rău ca o cuşcă de cîine. Şi aşa, ea nu prea sta
înăuntru; pentru ea ziua începea cînd îşi îmbrăca armura şi
se suia pe cal; fapt e că de cum îşi lua armele parcă era alta,
strălucind de la căuşul coifului şi pînă la jambierele de fier,
fălindu-se cu cele mai perfecte şi mai noi bucăţi de armură,
cu platoşa dichisită cu panglici albastre şi era prăpăd dacă
vreuna se clintea de la locul său. În dorinţa asta a ei de a fi
cea mai strălucitoare pe cîmpul de luptă manifesta, mai mult
decît o vanitate feminină, o veşnică sfidare aruncată
paladinilor, o superioritate asupra lor, o semeţie. Atît de la
ostaşii prieteni, cît şi de la cei duşmani pretindea o
perfecţiune în ţinută şi în mînuirea armelor, care să fie
semnul unei tot atît de mari perfecţiuni sufleteşti. Şi dacă i
se întîmpla să întîlnească un luptător care-i părea să
corespundă întrucîtva pretenţiilor sale, atunci se trezea în ea
femeia cu aprige pofte de amor. Dar şi în privinţa asta se
spunea că ea îşi dezicea întru totul idealurile neînduplecate:
era o amantă totodată duioasă şi violentă. Dacă însă
bărbatul o urma pe această cale, uitîndu-şi de sine şi
pierzîndu-şi controlul, ei pe loc îi trecea iubirea şi pornea iar
în căutare de firi mai neînduplecate. Dar pe cine mai putea
găsi? Niciunul dintre luptătorii creştini sau duşmani nu mai
aveau putere asupra ei; văzuse la toţi slăbiciuni şi neghiobii.
Cînd Rambald, care o căuta cu înfrigurare, o zări pentru
prima oară la faţă, făcea exerciţii de tragere cu arcul pe
tăpşanul dinaintea cortului ei. Era îmbrăcată cu o tunică
scurtă; braţele goale întindeau arcul; din pricina sforţării,
chipul îi era puţin posomorît; părul era legat la ceafă şi cădea
apoi într-o coadă lungă, răvăşită. Dar privirea lui Rambald
nu se opri asupra nici unui amănunt; văzu dintr-o dată
femeia, capul ei, culorile ei, şi nu putea fi decît ea, aceea pe
care, aproape fără s-o fi văzut, o dorea cu desperare; şi,
desigur, pentru el nu putea arăta altfel.
Săgeata ţîşni din arc, se înfipse în stîlpul de ţintire exact
pe linia altora trei pe care le slobozise mai înainte.
― Te provoc la întrecere cu arcul! zise Rambald alergînd
către ea.
Aşa aleargă întotdeauna tînărul către femeie; dar ceea ce-l
împinge e oare cu adevărat dragostea pentru ea? Şi nu e mai
ales dragoste de sine, căutarea unei certitudini de a exista pe
care numai femeia i-o poate da? Aleargă tînărul şi se
îndrăgosteşte, nesigur de el, fericit şi desperat, iar pentru el
femeia e singura care există cu certitudine, şi ea singură îi
poate da acea dovadă. Dar femeia, şi ea, este şi nu este. Iat-o
în faţa lui, neliniştită şi ea, nesigură; cum poate tînărul să nu
priceapă asta? Ce importanţă are care dintre ei doi este cel
tare şi care cel slab? Sînt egali. Dar tînărul nu ştie asta
pentru că nu vrea s-o ştie; aceea pe care o doreşte este
femeia care există, există fără îndoială. Ea în schimb ştie mai
multe; sau mai puţine; în orice caz ştie lucruri diferite; acum
ceea ce caută este un fel diferit de a fi; fac împreună o
întrecere de arcaşi; ea îl ceartă, şi nu-l preţuieşte; el nu ştie
că o face din joacă. În jurul lor, corturile armatei Franciei, cu
steagurile în vînt, şirurile de cai care şi-au căpătat în sfîrşit
nutreţul. Servitorii pregătesc mîncarea paladinilor. Aceştia,
aştaptînd ora mesei, stau în grup pe aproape să privească la
Bradamanta care trage cu arcul împreună cu flăcăul.
Bradamanta zice:
― Nimereşti tu în ţintă, dar numai din întîmplare.
― Din întîmplare? Doar nu greşesc nici o săgeată.
― Şi dacă ai nimeri o sută de săgeţi, tot din întîmplare ar
fi.
― Atunci ce nu mai e din întîmplare? Cine izbuteşte să
izbutească nu din întîmplare?
Pe la marginea taberei trecea fără grabă Agilulf; peste
armura albă îi atîrna o lungă mantie neagră; umbla pe acolo
ca unul care nu vrea să privească, dar ştie că este privit şi
crede că trebuie să arate că nu-i pasă, în vreme ce,
dimpotrivă, îi pasă destul, dar în alt fel decît ar putea înţelege
ceilalţi.
― Cavalere, ia vino tu şi arată cum se face… Vocea
Bradamamtei nu mai avea acum obişnuitul ton dispreţuitor
şi chiar atitudinea îi era mai puţin semeaţă. Făcuse doi paşi
înspre Agilulf şi-i întindea arcul cu o săgeată gata aşezată.
Fără grabă, Agilulf se apropie, apucă arcul, îşi scutură de
pe umeri mantia, împinse un picior înainte, altul înapoi, şi
întinse braţele cu arcul. Mişcările lui nu erau ale unor
muşchi şi nervi care caută să se apropie de o ţintă: el
orînduia nişte forţe în ordinea dorita, oprea vîrful săgeţii pe
linia nevăzută a ţintei, mişca arcul doar atît şi nu mai mult,
şi trăgea. Săgeata nu putea să nu nimerească la semn.
Bradamanta strigă:
― Asta zic şi eu că e tragere!
Lui Agilulf nici că-i păsa; strîngea în mîinile lui sigure, de
fier, arcul încă tremurînd; apoi îl lăsă jos; se învălui în
mantie ţinînd-o strîns cu pumnii pe pieptul platoşei şi se
îndepărtă. Nu avea nimic de spus şi nu spusese nimic.
Bradamanta culese arcul de pe jos, îl înălţă cu braţele
întinse şi-şi scutură coada pe spate.
― Cine oare, cine altul ar mai putea trage cu arcul cu atîta
precizie? Cine ar putea fi atît de exact şi desăvîrşit în fiece
mişcare ca el? şi zicînd aşa azvîrlea cu piciorul bulgări de
pămînt şi frîngea săgeţi de palisadele alăturate. Agilulf
ajunsese departe şi nu întorcea capul; panaşul multicolor era
aplecat înainte ca şi cum ar fi mers încovoiat, cu pumnii
strînşi la piept, tîrînd după el mantia neagră.
Cîte unii din ostaşii care se adunaseră acolo se aşezară pe
iarbă să se distreze de furia ce-o cuprinsese pe Bradamanta.
― De cînd a apucat-o dragostea asta pentru Agiluelf,
nenorocita nu mai are tihnă…
― Cum? Ce-ai spus? Rambald, prinzînd cuvintele din zbor,
îl apucă de braţ pe cel care vorbise.
― Ehei, puiule, degeaba te grozăveşti pe lîngă paladina
noastră! Ei nu-i mai plac acum decît armurile curate şi pe
dinafară şi pe dinăuntru. Nu ştii că e îndrăgostită foc de
Agilulf?
― Dar cum se poate… Agilulf… Bradamanta… Cum vine
asta?
― Vine aşa că dacă uneia i-a pierit cheful de toţi bărbaţii
care sînt pe lume, nu mai poate avea poftă decît de unul care
nu este nicăieri…
Cu timpul, pentru Rambald, nevoia de a-l căuta pe
cavalerul cu armură albă pentru fiece îndoială sau
descurajare ajunsese ceva firesc. O simţea şi acum, dar nu
ştia dacă era pentru a-i cere iarăşi sfatul sau pentru a începe
să-l înfrunte ca rival.
― Hei, bălăioaro, dar n-o fi cam prea firav la aşternut? o
apostrofau camarazii.
Aceasta dovedea o jalnică decădere a Bradamantei; cine ar
fi avut altădată curajul să-i vorbească pe un astfel de ton?
― Ia spune, insistau acei neruşinaţi, dacă-l dezbraci în
pielea goală, pe urmă, ce mai prinzi? şi rînjeau a batjocură.
În sufletul lui, Rambald era muncit de îndoita durere de a
auzi vorbindu-se aşa atât de Bradamanta, cît şi de cavaler, şi
furia care-l năpădea, înţelegînd că despre el nici nu se
pomenea şi că nimeni nu-l putea socoti parte în cauză se
amestecau în aceeaşi descurajare.
Bradamanta apucase un bici şi începu să-l rotească în aer
risipindu-i pe curioşi, şi pe Rambald o dată cu ei.
― Şi nu credeţi că eu sînt destul de femeie pentru a-l face
pe orice bărbat să facă tot ce trebuie să facă?
Ei fugeau, urlînd:
― Vai! Vai! Dacă vrei să-i mai împrumutăm şi noi cîte ceva,
n-ai decît să ne-o spui, Bradamanta!
Rambald, împins de ceilalţi, se ţinu de gloata acelor,
războinici fără treabă pînă se risipiră. La Bradamanta nu-i
mai venea să se întoarcă; iar acum şi tovărăşia lui Agilulf l-ar
fi pus în încurcătură. Din întîmplare nimerise alături de un
tînăr, pe nume Torrismondo, mezin al ducilor de Cornovaglia,
care umbla cu ochii în pămînt, mohorît şi fluierînd. Rambald
merse mai departe cu acest tînăr pe care aproape nu-l
cunoştea, şi cum simţea nevoia să-şi verse focul, intră în
vorbă cu el.
― Eu sînt nou-venit pe aici, nu ştiu zău, nu e cum
credeam, totul te nedumireşte, nu-ţi izbuteşte nimic, nu
înţelegi nimic.
Torrismondo nu ridică privirea, îşi întrerupse doar o clipă
fluieratul morocănos şi zise:
― Totul e o scîrbovenie.
― Uite, vezi, răspunse Rambald, eu n-aş fi atît de pesimist,
sînt clipe cînd mă simt plin de entuziasm, chiar de admiraţie,
îmi pare că, în sfîrşit, înţeleg totul, şi-mi zic: dacă acum am
găsit unghiul de vedere potrivit pentru a privi lucrurile, dacă
aşa este războiul în armata francă, atunci e chiar ceea ce
visam. Dar din păcate nu poţi fi niciodată sigur de nimic…
― Şi de ce anume vrei să fii sigur? îl întrerupse
Torrismondo. Insigne, grade, fast, nume… Toate numai de
paradă. Stemele cu emblemele şi devizele paladinilor nu sînt
de fier: sînt doar hîrtie pe care poţi s-o găureşti cu degetul.
Ajunseseră la o baltă. Pe pietrele de pe mal săreau broaşte,
orăcăind. Torrismondo întorsese capul spre tabără şi arăta
steagurile înălţate deasupra împrejmuirilor de nuiele, cu un
gest care ar fi vrut parcă să şteargă totul de pe faţa
pământului.
― Dar armata imperială, obiectă Rambald, care simţea
nevoia de a-şi vărsa amarul gîtuită de pornirea cu care
celălalt nega totul, şi acum căuta să nu piardă simţul
proporţiilor ca să mai găsească un loc pentru propriile lui
necazuri – armata imperială, trebuie să recunoşti, luptă
totuşi întotdeauna pentru o cauză sfîntă şi apără
creştinătatea de păgîni.
― Nu e nici apărare, nici provocare, toate n-au nici un rost,
zise Torrismondo. Războiul va dura pînă la sfîrşitul
veacurilor şi nimeni n-o să învingă sau să piardă, vom
rămîne pe veci neînduplecaţi unii în faţa altora. Iar fără unii,
ceilalţi n-ar fi nimic şi acum atît noi, cît şi ei am uitat de ce
ne batem… Auzi broaştele astea? Tot ce facem noi n-are mai
mult rost şi mai multă rînduială deoît orăcăiala lor, săritura
lor din apă pe mal şi de pe mal în apă…
 ― Mie nu-mi pare aşa, zise Rambald, mie, dimpotrivă, totul
îmi pare prea cu dichis, tipicar… Văd şi virtute şi merit, dar
totul e aşa de rece… Faptul că este un cavaler care nu există,
ţi-o mărturisesc, mă sperie… Şi cu toate astea îl adanir, e atît
de fără cusur în tot ce face, îţi dă mai multă siguranţă decît
dacă ar exista, şi aproape că – se înroşi – o înţeleg pe
Bradamanta… Agilulf este desigur cel mai bun cavaler din
armata noastră…
― Ptiu!
― Cum: ptiu!?
― E doar o născocire şi el, mai mult chiar decît alţii…
― Ce vrei să spui prin: născocire? Tot ce face, face cu
adevărat.
― Aş! Toate sînt poveşti… Nu există nici el, nici ceea ce
face, nici ceea ce spune, nimic, nimic…
― Păi atunci cum se poate, cu dezavantajul pe care-l are
faţă de ceilalţi, să ocupe în armată postul ce i s-a dat? Numai
pentru nume?
Torrismondo tăcu o clipă, apoi spuse încet:
― Aici pînă şi numele sînt false. Dac-aş vrea, aş putea
spulbera totul. Nu s-ar alege nici ţărîna pe care să mai pui
piciorul.
― Şi chiar nimic n-ar mai scăpa, atunci?
― Poate. Dar nu aici.
― Cine? Unde?
― Cavalerii Sfîntului Gral.
― Şi unde sînt?
― În pădurile Scoţiei.
― I-ai văzut?
― Nu.
― Şi cum ştii de ei?
― Ştiu.
Tăcură. Nu se mai auzea decît orăcăitul broaştelor.
Rambald începea să se teamă că acel orăcăit va acoperi totul,
îl va îneca şi pe el într-o verde şi vîscoasă şi oarbă pulsare de
branhii. Dar îi răsări în minte Bradamanta, aşa cum îi
apăruse în luptă, cu spada ridicată, şi toată spaima îi pieri pe
loc, de abia aştepta să se bată, să săvîrşească minuni de
vitejie sub ochii ei de smarald.
 VII

Fiecare îşi are, aici în mănăstire, penitenţa ei, felul ei de a-

şi dobîndi mîntuirea veşnică. Mie mi-a fost dată aceasta de a
scrie poveşti: e grea, foarte grea.
Afară e vreme însorită de vară, din vale îmi vine zvon de
glasuri şi de plescăit de apă; chilia mea e sus, şi de la
ferestruie văd un cot al rîului şi tineri ţărani despuiaţi care se
scaldă şi, mai departe, dincolo de un pîlc de sălcii, nişte fete
care şi-au scos şi ele hainele şi coboară la scăldat. Unul,
înotînd pe sub apă, a răsărit acum lîngă ele să le privească
iar fetele şi-l arată cu ţipete. Aş putea fi şi eu acolo, cu tineri
de rangul meu, cu slujnice şi servitori. Dar sfînta noastră
chemare ne cere să punem înaintea vremelnicelor bucurii
lumeşti ceva care să rămînă. Care să rămînă… dacă nu
cumva această carte, şi toate faptele noastre de smerenie,
săvîrşite cu inimi de cenuşă, nu sînt şi ele tot cenuşă… mai
cenuşă decît mişcările senzuale de acolo de la rîu, care
freamătă de viaţă şi se împrăştie ca cercurile în apă… Te
apuci să scrii cu poftă, dar vine un ceas cînd pana nu mai
zgîrie decît cerneală uscată şi nu mai picură din ea strop de
viaţă, iar viaţa e toată afară, afară din casă, afară din tine, şi
ţi se pare că niciodată nu vei mai putea să te concentrezi
asupra paginii pe care o scrii, să deschizi o altă lume, să faci
saltul. Poate e mai bine aşa; poate cînd scriai cu bucurie nu
era miracol nici har: era păcat, idolatrie, trufie. Am scăpat
aşadar de ele? Nu, scriind nu m-am schimbat în bine: doar
am consumat puţină tinereţe agitată şi inconştientă. Ce folos
îmi vor aduce aceste pagini dezamăgite? Cartea, călugăria,
nu pot preţui mai mult decît preţuieşiti tu însuţi. Nici
pomeneală că scriind ţi-ai mîntui sufletul. Tu scrii, scrii, şi
sufletul ţi-e pierdut.
Atunci ce să fac? Să mă duc la maica stareţă s-o rog să-mi
schimbe munca, să mă trimită să scot apă din puţ, să ţes
cînepă, să curăţ năut? Degeaba! Îmi voi face datoria de
călugăriţă-scriitoare, cît pot mai bine. Acum trebuie să
povestesc despre ospăţul paladinilor.
Contrar tuturor regulilor împărăteşti de etichetă, Carol cel
Mare se ducea să se aşeze la masă înainte de ora fixată, cînd
nu se aflau încă şi alţi meseni. Se aşeza şi începea să
ciupească din pîine sau brînză, sau măsline, sau ardei iuţi,
într-un cuvînt din tot ce se pune mai devreme pe masă. Nu
numai atît, dar mînca cu mîna din toate. Adeseori puterea
absolută îi face chiar pe suveranii cei mai cumpătaţi să
piardă orice măsură şi dă naştere bunului plac.
Paladinii soseau unul cîte unul, în frumoasele ţinute de
ceremonie care printre brocarturi şi dantele dau totuşi la
iveală ochiurile de fier ale zalelor, dar din acelea cu găuri
foarte largi, şi platoşe din acelea pentru plimbare, lucioase ca
oglinda, dar care cu o lovitură de spadă se fac ţăndări.
Primul vine Roland care se aşază la dreapta unchiului său,
împăratul, apoi Rinaldo de Montalbano, Astolfo, Angiolino de
Baiona, Riccardo din Normandia şi toţi ceilalţi.
La capătul mesei merge să se aşeze Agilulf, tot cu armura
lui de luptă fără pată. Ce caută la masă el, care nu are şi n-o
să aibă niciodată poftă de mîncare, nici stomac de umplut,
nici gură la care să ducă furculiţa, nici gâtlej de stropit cu vin
de Burgundia? Cu toate astea nu lipseşte niciodată de la
asemenea ospeţe care durează ore întregi – el care ar şti să
folosească mult mai bine acele ore în treburi ţinînd de
serviciu. Dimpotrivă: are drept şi el ca toţi ceilalţi la un loc la
masa împărătească şi îl ocupă; şi îndeplineşte ceremonialul
ospăţului cu aceeaşi grijă meticuloasă pe care o dovedeşte în
orice alt ceremonial al zilei.
Felurile de mîncare sîmt cele obişnuite în armată: curcan
umplut, gîscă la frigare, fripturi de vacă la grătar, purcei de
lapte, ţipari, teleosteni. Nici nu apucă, bine valeţii să întindă
tăvile şi paladinii se şi reped la ele, înhaţă cu mîinile, smulg,
îşi mînjesc platoşele, împroaşcă peste tot cu sos. E mai multă
învălmăşeală decît în bătălie: castroanele se răstoarnă, puii
fripţi zboară prin aer, iar valeţii smulg tăvile cu mîncare pînă
ce nu apucă vreun mîncău să le golească în farfuria lui.
În schimb, la capătul mesei unde se află Agilulf totul se
petrece în linişte şi ordine, dar pentru el care nu mănîncă e
nevoie de mai mulţi servitori decît pentru tot restul mesei. În
primul rînd – în vreme ce peste tot e atîta îngrămădeală de
farfurii murdare că nici nu mai face să fie schimbate de la un
fel la altul, şi fiecare mănîncă unde apucă, chiar şi pe faţa de
masă – Agilulf cere mereu să i se pună în faţă veselă şi
tacîmuri curate, farfurii întinse şi adînci, farfurioare, pahare
de diferite feluri şi mărimi, furculiţe, şi linguri, şi linguriţe, şi
cuţite care nu cumva să nu fie bine ascuţite, şi este aşa de
pretenţios în privinţa curăţeniei încît e de ajuns o urmă de
pată pe un pahar sau pe un tacîm ca să le dea îndărăt. Apoi
se serveşte din toate: puţin, dar se serveşte; nu scapă nici un
fel.
De pildă, îşi ia o felie de friptură de mistreţ, pune într-o
farfurie carnea, în alta sosul, apoi cu un cuţit foarte bine
ascuţit taie carnea în fîşiuţe subţirele, iar aceste fîşiuţe le
trece una cîte una iarăşi în cealaltă farfurie, unde le tăvăleşte
în sos pînă se îmbibă cît mai bine; astfel pregătite le pune
într-altă farfurie; şi de fiecare dată cheamă un valet, îi dă
ultima farfurie şi-i cere una curată. În chipul acesta îşi face
berechet de lucru. Ce să mai vorbim de pui, de fazani, de
sturzi! Lucrează la ele ore întregi şi nu le atinge altfel decît cu
vîrful unor cuţitaşe pe care le cere anume şi le schimbă de
mai multe ori, ca să scoată de pe cel mai mic oscior cea mai
măruntă şi îndărătnică fărîmă de carne. Îşi toarnă şi vin, şi-l
tot pritoceşte şi-l împarte prin multele potire şi păhărele ce-i
stau dinainte, iar în cupe amestecă diferite soiuri, şi de
fiecare dată le dă valetului să le ia şi să-i aducă altele. Pîine îi
trebuie o grămadă: tot timpul frămîntă bucăţele de miez şi
face bobiţe absolut egale pe care le rînduieşte în şiruri
drepte; coaja o face firimituri şi cu ele construieşte mici
piramide; pînă ce îi trece pofta şi cheamă servitorii să cureţe
faţa de masă cu o măturică. Apoi începe iarăşi.
În ciuda atîtor treburi, nu pierde şirul conversaţiilor care
se înfiripă în jurul mesei şi intervine întotdeauna la timp.
Despre ce vorbesc paladinii la masă? Ca de obicei, se
laudă.
Roland zice:
― Trebuie să ştiţi că bătălia de la Aspromonte începuse să
meargă prost, pînă ce nu l-am doborît eu în duel pe regele
Agolante şi i-am luat faimoasa spadă numită Durlindona. O
ţinea aşa de strîns încît după ce i-am retezat braţul drept, a
trebuit să-i desfac cu cleştele pumnul de pe mînerul spadei.
Iar Agilulf:
― Nu că aş vrea să dezmint ceea ce spui, dar adevărul este
că spada lui a fost predată de duşmani la tratativele de
armistiţiu, cinci zile după bătălia de la Aspromonte. Ea
figurează de fapt într-o listă de arme uşoare cedate armatei
france, în baza condiţiilor tratatului.
Rinaldo zice:
― Oricum, nu-i de comparat cu Fusberta 15 ta. Cînd am
trecut Pirineii, balaurul pe care l-am înfruntat l-am despicat
în două cu o singură lovitură de spadă şi ştiţi că pielea de
balaur e mai tare decît diamantul.
Agilulf intervine:
― Uite, să punem lucrurile la punct: trecerea Pirineilor s-a
petrecut în aprilie, şi în aprilie, cum se ştie, balaurii îşi
schimbă pielea şi sînt moi şi fragezi ca pruncii.
Paladinii:
― Ba da, atunci sau altădată, dacă nu acolo poate
altundeva, pe scurt, aşa a fost, nu e cazul să cauţi nod în
papură…
Le era însă lehamite. Agilulf ăsta care nu uită niciodată
nimic, care pentru orice fapt ştie să citeze documente! Chiar
cînd era vorba de o ispravă faimoasă, recunoscută de toţi,
povestită de-a fir-a-păr şi de cei care n-o văzuseră, aş! el
căuta s-o reducă la o întîmplare obişnuită de serviciu, de
semnalat în raportul zilnic către comandamentul
regimentului. Între ceea ce se petrece în război şi ceea ce se
povesteşte pe urmă, de cînd e lumea lume, a fost oarecare
deosebire, dar în viaţa unui ostaş n-are importanţă dacă
anumite fapte s-au întîmplat sau nu întocmai; persoana lui,
forţa lui, linia neabătută a purtării lui, toate stau mărturie că
şi dacă lucrurile n-or fi mers chiar aşa de la un capăt la altul,
ar fi putut totuşi să meargă şi ar mai putea într-o ocazie

15 Fusberta – este spada lui Astolfo din poemul „Orlando Furioso” al lui Ariosto.
asemănătoare merge tot aşa. Dar unul ca Agilulf n-are cu ce
să-şi susţină propriile acţiuni, fie ele adevărate sau false: ori
sînt trecute zi de zi în procesele-verbale, înscrise în registre,
ori e numai gol, întuneric beznă. Şi ar vrea să constrîngă şi
pe camarazii lui la asta, bureţii aceia îmbibaţi cu vin şi cu
lăudăroşii, cu proiecte care se strămută la trecut fără să fi
fost vreodată actuale, cu legende care, după ce au fost
atribuite cînd unuia, cînd altuia, îşi găsesc pînă la urmă
eroul căruia să i se potrivească.
Uneori cîte unul invocă mărturia lui Carol cel Mare. Dar
împăratul a dus atîtea războaie încît le confundă, între ele şi
nu-şi aminteşte bine nici care e cel pe care-l duce acuma.
Datoria lui este să poarte război şi cel mult să se gîndească la
cel ce va veni pe urmă; războaiele trecute au mers aşa cum
au mers; iar ceea ce povestesc cronicarii şi cîntăreţii populari
se ştie că nu trebuie luat întocmai; vai de bietul împărat dacă
ar trebui să se ţină de fiecare şi să tot rectifice! Numai cînd
se iveşte cîte o şicană care are repercusiuni asupra
organizării militare, asupra gradelor, asupra atribuirii de
titluri nobiliare sau de teritorii, atunci trebuie să-şi spună şi
regele cuvîntul lui. Al lui, vorba vine, se înţelege: acolo voinţa
lui Carol cel Mare nu atîrnă greu, căci trebuie să se ţină
seama de rezultate, să se chibzuiască în baza dovezilor
existente şi să se respecte legi şi uzanţe. De aceea, cînd este
întrebat, ridică din umeri, se menţine la generalităţi şi uneori
iese din încurcătură cu cîte un „Păi! Cine ştie?! Vreme de
război! Oameni, cîtă frunză şi iarbă!” şi o ia din loc. Pe acel
cavaler Agilulf din spiţa Guildivernilor, cu cocoloaşele lui de
pîine şi cu pornirea lui de a tăgădui toate isprăvile care –
chiar redate într-o versiune nu tocmai exactă – sînt glorii
autentice ale armatei, tare ar vrea Carol cel Mare să-l atingă
cu o corvoadă plicticoasă, dar i s-a spus că sarcinile cele mai
neplăcute sînt pentru el mult-rîvnite dovezi de zel, aşa că ar
fi de prisos.
― Nu văd de ce ar trebui să te uiţi atîta la amănunte,
Agilulf, zise Olivier. Însăşi gloria faptelor tinde să crească în
amintirea poporului şi aceasta dovedeşte că e o glorie
autentică, temelie a titlurilor şi a gradelor cîştigate de noi.
 ― Alor mele nu! îl repede Agilulf. Fiecare titlu şi rang de-al
meu a fost dobîndit pentru fapte bine verificate şi întărite
prin documente de neatacat!
― Pe degeaba! se aude un glas.
― Cine a vorbit îmi va da socoteală! zice Agilulf ridicîndu-
se.
― Linişteşte-te, fii de treabă, sar ceilalţi, tu care ai
întotdeauna ceva de obiectat la faptele altora, nu poţi
interzice ca şi alţii să se agaţe de ale cale…
― Eu nu jignesc pe nimeni: nu fac decît să precizez fapte,
cu locul şi data şi cît de multe dovezi!
― Eu sînt cel care a vorbit. Voi preciza şi eu.
Un tînăr ostaş se ridicase, palid.
― Chiar aş vrea să văd, Torrismondo, dacă găseşti tu în
trecutul meu ceva care să poată fi tăgăduit, îi zice Agilulf
tînărului care era tocmai Torrismondo Cornovaglia. Vrei
poate să conteşti, de pildă, că am fost făcut cavaler pentru
că, exact acum cincisprezece ani, am apărat împotriva a doi
tîlhari fecioria fiicei regelui Scoţiei, Sofronia?
― Da, voi tăgădui: acum cincisprezece ani, Sofronia, fiica
regelui Scoţiei, nu era fecioară.
Un murmur făcu înconjurul mesei. Codul cavalerismului
pe atunci în vigoare stabilea ca, cine a salvat de la o
primejdie neîndoielnică virginitatea unei fete de viţă nobilă,
să fie imediat făcut cavaler; dar pentru apărarea de violenţă
carnală a unei doamne nobile care nu mai era fecioară, era
stabilită numai o menţiune de onoare şi solda îndoită pe trei
luni.
― Cum poţi susţine un lucru care înseamnă o jignire
adusă nu numai demnităţii mele de cavaler, dar şi unei
doamne pe care am luat-o sub protecţia spadei mele?
― Îl susţin.
― Dovezile?
― Sofronia este mama mea!
Strigăte de uimire izbucniră din piepturile paladinilor.
Tînărul Torrismondo nu era aşadar fiul ducilor de
Cornovaglia?
― Da, m-a născut acum douăzeci de ani Sofronia, pe
atunci în vîrstă de treisprezece ani, lămuri Torrismondo. Iată
medalionul casei regale a Scoţiei, şi căutîndu-se în sîn scoase
un mic disc atîrnat de un lănţişor de aur.
Carol cel Mare, care pînă atunci îşi ţinuse faţa şi barba
plecate asupra unei farfurii cu raci, socoti că a sosit
momentul să ridice privirea.
― Tinere cavaler, zise dînd glasului său o cît mai mare
autoritate imperială, îţi dai seama de gravitatea cuvintelor
tale?
― Cu prisosinţă, răspunse Torrismondo, pentru mine mai
mult chiar decît pentru alţii.
În jur domnea tăcere: Torrismondo nu recunoştea că ar fi
fost scoborîtor din ducele de Cornovaglia căruia îi datora, ca
mezin, titlul de cavaler. Declarîndu-se bastard, fie şi al unei
principese de viţă regală, se expunea la eliminarea din
armată.
Dar cu mult mai gravă era situaţia pentru Agilulf. Înainte
de a da peste Sofronia, atacată de tîlhari, şi de a-i salva
fecioria, el era un simplu ostaş fără nume, într-o armură
albă, care cutreiera lumea la întîmplare. Sau mai degrabă
(cum se aflase curînd) era o armură albă, goală, fără ostaş în
ea. Faptul de a o fi salvat pe Sofronia îi dăduse dreptul de a fi
investit cavaler; titlul de cavaler de Selimpia Citerioară fiind
în acel moment vacant, îi fusese dat lui. Intrarea în armată şi
toate recompensele, gradele, numele care s-au adăugat după
aceea, erau o urmare a acelei întîmplări. Dacă se dovedea că
fecioria Sofroniei salvată de el fusese inexistentă, titlul lui de
cavaler se ducea de rîpă, iar tot ce făcuse pe urmă nu putea
fi recunoscut ca avînd vreun efect; toate numele şi titlurile
sale aveau să fie anulate, şi astfel fiecare dintre atribuţiile lui
devenea tot atît de inexistentă ca şi el.
― Mama mea era încă o copilă cînd a rămas însărcinată cu
mine, povestea Torrismondo, şi temîndu-se de mînia
părinţilor cînd i-ar fi aflat starea, a fugit de la castelul regal
din Scoţia şi a luat-o razna peste coclauri. M-a născut sub
cerul liber, într-o pădure, şi m-a crescut pînă la vîrsta de
cinci ani cutreierînd cîmpiile şi pădurile Angliei. Sînt amintiri
ce-mi vorbesc de cea mai frumoasă epocă din viaţa mea, care
a fost întreruptă de amestecul acestuia. Mai ţin minte ziua
aceea. Mama mă lăsase la adăpost în peştera noastră, în
vreme ce ea se dusese ca de obicei să fure ceva poame de pe
cîmp. A dat peste doi tîlhari de drumul mare care au vrut să
o necinstească. Poate că pînă la urmă s-ar fi împăcat cu
dînşii: maică-mea se plîngea adeseori de singurătatea ei. Dar
s-a ivit armura asta goală în căutare de glorie şi i-a pus pe
fugă pe tîlhari. Recunoscînd în mama mea o odraslă de neam
regesc, a luat-o sub protecţia lui şi a dus-o la castelul cel mai
apropiat, acela din Cornovaglia, încredinţînd-o familiei
ducale. Eu, în vremea asta, rămăsesem în peşteră, singur şi
flămînd. Mama, de cum i-a fost cu putinţă, a mărturisit
ducilor existenţa copilaşului pe care de nevoie îl părăsise. Am
fost căutat de servitori cu torţe şi dus la castel. Pentru a
salva onoarea familiei din Scoţia cu care aveau legături de
rudenie, ducele şi ducesa de Cornovaglia m-au adoptat şi
recunoscut drept fiul lor. Am dus o viaţă plicticoasă şi plină
de constrîngeri, cum este îndeobşte viaţa mezinilor din
familiile nobile. Pe mama nu mi-a mai fost dat s-o văd,
pentru că s-a călugărit într-o mănăstire îndepărtată. Povara
acestui munte de făţărnicie care mi-a abătut viaţa de la
făgaşul ei firesc, m-a apăsat pînă azi. Acum, în sfîrşit, am
izbutit să spun adevărul. Orice s-ar întîmpla, pentru mine va
fi fără îndoială mai bine decît a fost pînă acuma.
Între timp la masă fusese servită prăjitura, un pandişpan
cu straturi de gingaşe culori, dar uimirea trezită de acel şir
de destăinuiri era aşa de mare, încît nici o furculiţă nu se
ridica înspre gurile amuţite.
― Şi tu, ce ai de spus despre această poveste? îl întrebă
Carol cel Mare pe Agilulf.
Toţi băgară de seamă că nu zisese: cavalere.
― Sînt minciuni. Sofronia era fată mare. Pe floarea
nevinovăţiei ei se sprijină numele şi onoarea mea.
― Poţi s-o dovedeşti?
― Voi căuta-o pe Sofronia.
― Te aştepţi s-o găseşti după cincisprezece ani întocmai
cum era? zise Astolfo cu răutate. Platoşele noastre, că sînt de
fier, şi tot durează mai puţin.
 ― S-a călugărit de îndată ce am încredinţat-o acelei
cucernice familii.
― În cincisprezece ani, pe timpuri ca astea, nici o
mănăstire creştină nu scapă de răzleţire şi jaf, şi orice
călugăriţă are vreme să se descălugărească şi recălugărească
cel puţin de patru-cinci ori…
― În orice caz, o feciorie pîngărită presupune un
pîngăritor. Îl voi găsi şi el îmi va da mărturie de data pînă la
care Sofronia s-a putut socoti fată mare.
― Îţi dau învoire să pleci pe dată, dacă doreşti, zise
împăratul. Socotesc că în momentul de faţă nu pui nimic mai
mult la inimă decît dreptul de a purta un nume şi însemne
care acum îţi sînt contestate. Dacă acest tînăr spune
adevărul, nu te voi putea ţine în serviciu, ba chiar nu te voi
putea lua în considerare din nici un punct de vedere, nici
măcar pentru restul de plată a soldei.
Şi Carol cel Mare nu se putu ţine de a da cuvintelor sale o
nuanţă de grăbită satisfacţie, de parcă ar fi zis: „Vedeţi că am
găsit mijlocul să scăpăm de acest pisălog?“
Armura albă stătea acum aplecată toată înainte şi nicicînd
nu se văzuse aşa bine ca în acea clipă că era goală. Vocea
ieşea abia auzită:
― Da, majestate, mă voi duce.
― Şi tu? Carol cel Mare se întoarse către Torrismondo. Îţi
dai seama că declarîndu-te născut în afara căsătoriei nu poţi
beneficia de gradul ce ţi se cuvenea pentru obîrşia ta? Ştii cel
puţin cine ţi-o fi tată? Tragi vreo nădejde să fii recunoscut de
el?
― Nu voi putea fi recunoscut niciodată…
― Nu e sigur. Fiecare om, cînd începe să îmbătrînească,
tinde să-şi încheie toate socotelile în bilanţul vieţii sale. Şi eu
mi-am recunoscut toţi fiii făcuţi cu ţiitoare, şi erau mulţi, şi
sigur că unii nici n-or fi ai mei.
― Tatăl meu nu este un om.
― Da’ cine o fi? Dracul?
― Nu, sire, răspunse calm Torrismondo.
― Atunci, cine?
Torrismondo merse pînă în mijlocul sălii, puse un
genunchi la pămînt, ridică ochii la cer şi zise:
― Este Sacrul Ordin al Cavalerilor Sfîntului Gral.
Un murmur străbătu asistenţa. Unii din paladini îşi făcură
cruce.
― Mama mea era o fată curajoasă, lămuri Torrismondo, şi
pătrundea pînă-n adîncul codrilor care împrejmuiau castelul.
Într-o bună zi, în inima pădurii, dădu peste Cavalerii
Sfîntului Gral, poposiţi acolo pentru a-şi fortifica spiritul
departe de oameni. Fetiţa începu să se joace cu acei
războinici şi din ziua aceea de cîte ori putea scăpa de
supravegherea părintească se ducea la ei. Dar în scurtă
vreme, din acea joacă copilărească, rămase însărcinată.
Carol cel Mare stătu o vreme pe gînduri, apoi zise:
― Cavalerii Sfîntului Gral au făcut toţi legămînt de
castitate şi nici unul din ei nu te va putea recunoaşte
vreodată drept fiu.
― Nici eu de altfel n-aş dori-o, zise Torrismondo. Mama
mea nu mi-a vorbit niciodată de vreun anume cavaler, ci m-a
învăţat să respect drept părinte Sfîntul Ordin în totalitatea
lui.
― Atunci, adăugă Carol cel Mare, Ordinul în totalitatea lui
nu este legat de nici un jurămînt de acest fel. Nimic nu-l
împiedică aşadar să se recunoască tată al unei făpturi. Dacă
tu izbuteşti să dai de Cavalerii Sfîntului Gral şi să obţii ca
întregul lor Ordin, privit colectiv, să te recunoască drept fiu,
date fiind prerogativele Ordinului, drepturile tale militare nu
s-ar deosebi de acelea pe care le aveai ca odraslă a unei
familii nobile.
― Voi pleca, zise Torrismondo.
În tabăra francilor, seara aceea a fost seara plecărilor.
Agilulf şi-a pregătit meticulos echipamentul şi calul, iar
scutierul Gurdulù înşfăcînd la nimereală pături, ţesale,
tingiri, a făcut un calabalîc care nu-i mai îngăduia să vadă
încotro merge, aşa că a apucat-o cu totul în altă parte decît
stăpînul lui, pierzînd în goana calului toate cele pe drum.
Nimeni nu venise să-l salute pe Agilulf la plecare, afară de
bieţii rîndaşi, îngrijitori de la grajduri, fierari de la cuptoare,
care nu făceau multă deosebire între oameni şi pricepuseră
că ofiţerul acesta era el mai pisălog decît alţii, dar şi cel mai
nefericit. Paladinii, sub cuvînt că nu fuseseră înştiinţaţi de
ora plecării, nu veniseră, şi de altfel nu era un pretext: de
cînd ieşise de la masă, Agilulf nu mai adresase nimănui
cuvîntul. Plecarea lui n-a fost comentată; o dată împărţite
sarcinile aşa încît nici una din obligaţiile lui să nu rămîna
neîndeplinită, lipsa cavalerului inexistent a fost trecută sub
tăcere ca şi cum s-ar fi înţeles cu toţii.
Singura care s-a arătat mişcată, ba chiar zguduită, a fost
Bradamanta. Alergase la cortul ei, „iute!“ chemase jupînese,
rîndăşoaice, servitoare, „iute!“ şi azvîrlea haine şi platoşe şi
lănci şi harnaşamente, „iute!“ şi n-o făcea cum îi era obiceiul
cînd se dezbrăca ori o apucau frigurile, ci ca să pună
rînduială, să facă un inventar de tot ce avea, şi să plece.
― Pregătiţi-mi toate, plec, plec, nu mai rămîn aici nici un
minut, el a plecat, singurul care făcea ca armata asta să aibă
un rost, singurul care putea să dea un sens vieţii mele şi
războiului acestuia, şi acum n-a mai rămas nimic decît o
adunătură de beţivani şi năbădăioşi ca şi mine, şi viaţa e
doar o tăvăleală între paturi şi coşciuge, şi numai el cunoştea
ascunsa geometrie, ordinea, regula pentru a-i înţelege
începutul şi sfîrşitul!
Pe cînd vorbea, îmbrăca bucată cu bucată armura de
luptă, mantia de culoarea albăstrelei, şi curînd se aruncă în
şa, bărbătoasă în toate, afară de mîndrul fel pe care-l au de a
fi virile unele femei cu adevărat femei; apoi îşi îmboldi calul la
galop doborînd îngrădituri şi frînghii de corturi şi tarabe de
cîrnăţari, şi pieri curînd într-un nor de pulbere.
Rambaldo, care alerga pe jos căutînd-o, văzu doar acel nor
şi-i strigă:
― Unde pleci, unde pleci, Bradamanta, uite eu sînt aici,
pentru tine, şi tu te duci! cu acea indignare îndărătnică a
omului îndrăgostit care vrea să spună: „Sînt aici, plin de
iubire, cum e cu putinţă ca iubirea mea să nu-i placă, ce
caută oare femeia asta care nu mă vrea, care nu mă iubeşte,
ce poate căuta mai mult decît ceea ce eu simt că pot şi
trebuie să-i dau?“ şi se tot zbate aşa şi nu-şi găseşte odihnă
şi la un moment dat iubirea pentru ea este numai iubire de
sine, de fiinţa lui care o iubeşte pe ea, este iubire pentru ceea
ce ar putea fi ei doi împreună, şi nu sînt. Şi năpădit de furie
Rambaldo aleargă la cortul ei, îşi pregăteşte cal, arme, desagi
de drum, pleacă şi el, pentru că la război nu te baţi bine decît
dacă printre vîrfuri de lănci ţi se năzare o gură de femeie, şi
atunci toate, răni, prăfărie, miros de cai capătă farmecul
surîsului ei.
Şi Torrismondo pleca în seara aceea, şi el trist, şi el plin de
nădejde. Pleca să caute pădurea, pădurea umedă şi
umbroasă a copilăriei, pe mama, zilele din peşteră; şi mai la
urmă, frăţia neprihănită a acelor călugări înarmaţi, îmbrăcaţi
în alb, tăcuţi, stînd de veghe în jurul focurilor unei tabere,
tăinuită în inima pădurii cu crengi joase care mai că mîngîie
vîrfurile ferigilor, cu pămînt gras din care nasc ciuperci ce nu
văd niciodată lumina soarelui.
Carol cel Mare, după ce auzi despre toate aceste plecări
neprevăzute, se sculă de la masă cam nesigur pe picioare şi
porni spre cortul regal cu gîndul la timpurile cînd de plecat,
plecau Astolfo, Rinaldo, Guidon Sălbaticul, Roland, pentru
fapte care erau apoi cîntate de poeţi; în vreme ce acum nu
era chip să-i mai urneşti din loc pe aceşti veterani decît doar
pentru stricte obligaţii de serviciu. „Să meargă, sînt tineri, să
facă”, zicea Carol cel Mare cu obişnuinţa caracteristică
oamenilor întreprinzători de a socoti că mişcarea face bine
oricînd; dar şi cu amărăciunea bătrînilor pe care îi doare
pierderea lucrurilor de altădată mai mult decît îi bucură
ivirea celor noi.
 VIII

Carte cărticică, a venit seara, am început să scriu mai

uşor, rîul nu-mi mai trimite decît freamătul îndepărtat al
cascadei, la fereastră zboară pe tăcute liliecii, latră cîte un
cîine, cîte un glas răsună dinspre şură. Poate că penitenţa
asta a mea n-a fost rău aleasă de maica stareţă: cînd şi cînd
bag de seamă că pana a început să alerge pe hîrtie ca de la
sine, iar eu mă ţin după ea. După adevăr alergăm amîndouă,
şi pana, şi eu, adevărul pe care-l tot aştept să-mi iasă înainte
la începutul paginii albe, şi la care nu voi putea ajunge decît
numai după ce, cu ajutorul penei, voi fi izbutit să îngrop
toate lîncezelile, nemulţumirile, ciuda pe care închise aici
trebuie să le ispăşesc.
Apoi însă e de ajuns ţopăiala unui şoarece (podul
mănăstirii e plin de ei), o pală neaşteptată de vînt care
trînteşte oblonul (dornică cum sînt de a-mi face de lucru, mă
grăbesc să mă duc să-l deschid la loc), e destul să ajung la
sfîrşitul unui episod al acestei poveşti şi să pornesc a scrie
altul nou, sau numai să încep un rînd de la capăt că pana
îmi pare iar grea ca o bîrnă, şi goana după adevăr se
poticneşte.
Acum trebuie să descriu locurile străbătute de Agilulf şi de
scutierul său în călătoria lor; toate trebuie să încapă aici, pe
pagina asta, şoseaua prăfoasă, rîul, podul, iată-l pe Agilulf
trecînd pe calul lui cu pas uşor, toc- toc, toc-toc; nu e tocmai
greu cavalerul ăsta fără trup, calul poate face leghe după
leghe fără să obosească, iar stăpînul e bineînţeles neobosit.
Acum trece pe pod un galop greoi: bububu! este Gurdulù
care se iveşte agăţat de gîtul calului său; capetele le sînt atît
de apropiate încît nu ştii dacă scutierul gîndeşte cu capul
calului sau calul cu cel al scutierului. Trag pe hîrtie o linie
dreaptă, frîntă pe alocuri în unghiuri: este drumul străbătut
de Agilulf. Linia cealaltă – numai zigzaguri şi ocolişuri – este
drumul lui Gurdulù. Cum vede un fluture zburînd, Gurdulù
îşi mînă calul după el, începe să-i pară că e călare nu pe cal,
ci pe fluture, şi astfel pierde drumul şi o ia razna pe cîmpii.
În vremea asta Agilulf merge înainte, drept, văzîndu-şi de
drum. Cînd şi cînd răzleţirile lui Gurdulù se nimeresc a fi
nişte scurtături nebănuite (sau poate calul e cel care alege
cîte o potecă pe placul lui pentru că scutierul nu-l
călăuzeşte), şi după cine ştie cîte ocolişuri hoinarul se
pomeneşte iar alături de stăpîn’su pe şosea.
Aici pe malul rîului am să însemnez o moară. Agilulf se
opreşte ca să întrebe de drum. Morăriţa îi răspunde
cuviincios şi îl îmbie cu pîine şi vin, dar el refuză. Primeşte
numai ceva nutreţ pentru cal. Drumul e prăfos şi încins de
soare; morarul şi morăriţa nu pricep cum de cavalerului nu-i
e sete.
După ce pleacă el, soseşte, cu larma unui regiment în
galop, Gurdulù.
― Nu l-aţi văzut pe stăpînu-meu?
― Păi cine e stăpînul tău?
― Un cavaler… nu: un cal…
― Eşti în slujba unui cal?
― Nu… calul meu e în slujba unui cal…
― Şi cine călăreşte pe calul acela?
― Heee… nu se ştie.
― Şi cine călăreşte pe calul tău?
― Ei! întrebaţi-l pe el!
― Şi nici tu nu vrei mîncare ori băutură?
― Ba da, ba da! Mîncare! Băutură! şi prinde a se îndopa.
Ceea ce desenez acum este un oraş împrejmuit cu ziduri.
Agilulf trebuie să-l străbată. Paznicii de la poartă îi cer să-şi
arate chipul; au ordin să nu lase pe nimeni să treacă cu faţa
acoperită, pentru că ar putea fi temutul tîlhar care operează
prin împrejurimi. Agilulf refuză, se ia la luptă cu paznicii,
trece cu sila, scapă.
Dincolo de oraş, ceea ce schiţez aici e o pădure. Agilulf o
cutreieră în lung şi-n lat pînă ce dă peste vajnicul tîlhar. Îi ia
armele, îl pune în lanţuri şi-l tîrăşte în faţa acelor zbiri care
nu voiau să-l lase sa treacă.
― Vi l-am adus, ferecat, pe cel de care vă temeaţi atîta!
― Oh! Binecuvîntat să fii, alb cavaler! Dar spune-ne cine
eşti şi de ce nu vrei să-ţi ridici viziera coifului?
― Numele meu se află la capătul călătoriei mele, zice
Agilulf şi porneşte în goană.
Prin oraş unii spun că e un arhanghel, alţii un suflet din
purgatoriu. „Calul alerga uşor, zice unul, de parcă n-ar fi
purtat pe nimeni în şa”.
Aici unde se termină pădurea trece un alt drum care duce
şi el spre oraş. Este drumul pe care merge Bradamanta. Le
spune celor din oraş:
― Caut pe un cavaler cu armură albă. Ştiu că este aici.
― Nu! Nu este, i se răspunde.
― Dacă nu este, e chiar el!
― Atunci du-te şi-l caută unde o fi! De-aici a plecat în
goană.
― L-aţi văzut cu adevărat? O armură albă care pare să
aibă un om înăuntru…
― Şi cine să fie dacă nu un om?
― Unul care e om mai mult decît oricare altul.
― Treaba asta îmi cam miroase a vrăjitorie, zice un bătrîn,
chiar şi vorbele tale, cavaler cu glas atît de dulce.
Bradamanta dă pinteni şi pleacă. După un timp, Rambald
îşi opreşte la rîndul lui calul în piaţa oralului.
― N-aţi văzut trecînd un cavaler?
― Care? Au trecut doi şi tu eşti al treilea.
― Cel care gonea după celălalt.
― E adevărat că unul nu este om?
― Al doilea e femeie.
― Şi primul?
― Nimic.
― Şi tu?
― Eu? Eu… sînt un om.
― În sfîrşit!
Agilulf călărea urmat de Gurdulù. O tînără jupîneasă îi ieşi
în cale, despletită, cu hainele sfîşiate şi se aruncă în
genunchi. Agilulf opri calul.
― Ajutor, nobile cavaler, se ruga ea, la o poştă de aici o
droaie de urşi împresoară castelul stăpînei mele, nobila
văduvă Priscilla. În castel nu locuim decît noi, cîteva biete
femei fără apărare. Nimeni nu mai poate intra, nici ieşi. Pe
mine m-au coborît cu o frînghie de la creneluri şi am scăpat
de ghearele acelor fiare ca prin minune. Vai, cavalere, vino şi
ne salvează!
― Spada mea este orioînd în slujba văduvelor şi a fiinţelor
fără apărare, zice Agilulf. Gurdulù, ia-o pe cal pe această
tînără care ne va călăuzi spre castelul stăpînei sale.
Apucară pe o potecă rîpoasă. Scutierul mergea dar nici nu
se uita la drum. Pieptul fetei aşezate în braţele lui se zărea
trandafiriu şi plinuţ prin rupturile rochiei şi Gurdulù simţea
că se pierde cu firea.
Jupîneasa n-avea ochi decît pentru Agilulf.
― Ce ţinută nobilă are stăpînul tău! zise.
― Of, of, răspunse Gurdulù întinzînd o mînă spre căldura
acelui sîn.
― Este aşa de sigur şi falnic, şi la vorbă, şi în mişcări…
zicea ea, mereu cu ochii la Agilulf.
― Of, făcea Gurdulù şi trecînd hăţurile mai sus, în jurul
braţului, căută cu amîndouă mîinile să-şi dea seama cum
putea o fiinţă să fie totodată atît de pietroasă şi atît de
fragedă?
― Şi glasul lui, zicea ea, tăios, metalic…
Din gura lui Gurdulù nu mai ieşea decît un geamăt
înfundat, poate şi pentru că şi-o îngropase între gîtul şi
umărul fetei şi se pierdea în parfumul ei.
― Cît de fericită o să fie stăpîna mea cînd s-o vedea
scăpată de urşi tocmai de el… Oh, ce mult o pizmuiesc… Da’
ia ascultă: nu vezi că pierdem drumul? Ce faci, scutiere, eşti
distrat?
La o cotitură a potecii un pustnic întindea talerul pentru
pomană. Agilulf, care de regulă miluia pe toţi cerşetorii ce-i
ieşeau în cale cu suma fixă de trei gologani, opri calul şi
scotoci în pungă.
― Fii binecuvîntat, cavalere, zise pustnicul băgînd banii în
buzunar, şi-i făcu semn să se aplece ca să-i spună ceva la
ureche, te voi răsplăti pe dată prevenindu-te: fereşte-te de
văduva Priscilla! Povestea asta cu urşii e o capcană: chiar ea
îi creşte, ca să ceară apoi ajutorul celor mai viteji cavaleri
care trec pe şoşea şi să-şi satisfacă nesăţiosul ei desfrîu.
― O fi aşa cum spui, frate, răspunse Agilulf, dar eu sînt
cavaler şi ar fi o nepoliteţe să mă sustrag de la cererea
expresă de ajutor a unei femei înlăcrămate.
― Nu te temi de văpăile desfrîului?
Agilulf era cam încurcat.
― Păi, o să vedem…
― Ştii ce se alege dintr-un cavaler după ce petrece o vreme
în acel castel?
― Ce?
― Ce vezi în faţa ochilor. Şi eu am fost cavaler, şi eu am
scăpat-o pe Priscilla de urşi, iar acum vezi în ce hal am
ajuns?!
Ce e drept, arăta destul de prăpădit.
― Voi păstra cu sfinţenie cuvintele dumitale, frate, dar mă
voi supune acestei încercări; şi Agilulf dădu pinteni ca să-l
ajungă din urmă pe Gurdulù cu fata.
― Nu ştiu ce au pustnicii ăştia de tot trăncănesc, zise fata
către cavaler. Nici un soi de călugări sau de mireni nu se ţin
atîta de palavre şi bîrfeli.
― Sînt mulţi pustnici din aceştia pe aici?
― E plin de ei. Şi mereu se mai iveşte cîte unul nou.
― Eu n-am să fiu dintre aceia, zise Agilulf. Să ne grăbim.
― Aud mîrîitul urşilor, strigă jupîneasa. Mi-e frică! Lăsaţi-
mă să cobor aici şi să mă ascund în acest hăţiş.
Agilulf se năpusteşte pe tăpşanul unde se înalţă castelul. E
negru de urşi. Cum dau cu ochii de cal şi călăreţ încep să-şi
arate colţii şi se înghesuie unul într-altul ca să-i taie drumul.
Agilulf îi atacă învîrtind lancea. Pe unii îi străpunge, pe alţii îi
sperie, pe alţii îi zdrobeşte. Mai vine şi Gurdulù călare şi-i
urmăreşte cu frigarea. În zece minute, cei care n-au rămas
lungiţi ca nişte preşuri au şters-o să se ascundă în adîncul
pădurilor.
Poarta castelului se deschide.
― Nobile cavaler, ar putea oare ospitalitatea mea să te
răsplătească pentru ceea ce-ţi datorez?
În prag se ivise Priscilla, înconjurată de doamnele şi
jupînesele ei. (Printre ele era şi tînăra care-i însoţise pe cei
doi pînă acolo; greu de înţeles cum, dar ajunsese acasă şi nu
mai era îmbrăcată cu hainele acelea sfîşiate ci cu un şorţ
frumos şi curat.)
Agilulf, urmat de Gurdulù, îşi făcu intrarea în castel.
Văduva Priscilla era o femeiuşcă nu prea înaltă, nu prea
grăsuţă, dar dichisită foc, cu piept nu prea mare dar bine
scos în evidenţă, cu nişte ochi negri care aruncau fulgere,
într-un cuvînt, o femeie care-ţi poate spune ceva. Se oprise în
faţa armurii albe a lui Agilulf, îmbietoare. Cavalerul avea un
aer grav, dar era timid.
― Cavalere Agilulf Emo Bertrandin din spiţa Guildivernilor,
zise Prisciila, numele dumitale îmi este cunoscut şi ştiu bine
cine eşti şi cine nu eşti.
La această veste Agilulf, uşurat parcă de o povară, lăsă
deoparte sfiala şi-şi luă un aer îngîmfat. Cu toate astea se
înclină, puse un genunchi la pămînt, şi zise:
― Servitorul dumitale, şi se ridică brusc.
― Am auzit atîta vorbindu-se despre dumneata, zise
Prisciila; şi de multă vreme doream grozav să te cunosc. Ce
minune te-a adus prin locurile astea depărtate?
― Am pornit la drum pentru a da, pînă nu va fi prea tîrziu,
zise Agilulf, de urma unei virginităţi de acum cincisprezece
ani.
― N-am auzit niciodată de o faptă cavalerească pusă în
slujba unui scop atît de instabil, zise Priscilla. Dar dacă au
trecut cincisprezece ani, nu mă codesc să te fac să mai pierzi
o noapte, cerîndu-ţi să rămîi oaspete al castelului meu. Şi
porni alături de el.
Celelalte femei rămaseră toate cu ochii la el, pînă ce se
făcu nevăzut alături de castelană printr-un şir de săli. Atunci
se întoarseră către Gurdulù.
― Ah, ce mîndreţe de scutier! zic ele bătînd din palme. El
stă ca un prostănac şi se scarpină.
― Păcat că are purici şi pute rău! mai zic ele.
― Hai, repede, să-l spălăm!
Îl duc în încăperile lor şi-l dezbracă în pielea goală.
Priscilla îl condusese pe Agilulf către o masă pregătită
pentru două persoane.
 ― Cunosc obişnuita dumitale cumpătare, cavalere, îi zise,
dar nu ştiu cum să încep altfel a te cinsti decît poftindu-te să
iei loc la această masă. Bineînţeles, adăugă cu ironie,
semnele de recunoştinţă pe care am de gînd să ţi le ofer nu
se mărginesc doar la atîta.
Agilulf mulţumi, se aşeză în faţa castelanei, frămîntă nişte
firimituri de pîine între degete, tăcu o vreme, îşi drese glasul,
şi prinse a vorbi de una şi de alta..
― Într-adevăr, ciudate şi neaşteptate sînt, doamnă,
întîmplările sortite unui cavaler rătăcitor. Totuşi ele s-ar
putea grupa în cîteva tipuri. În primul rînd…
Şi vorbeşte aşa, afabil, precis, bine informat, uneori vădind
oarecare exces de meticulozitate, repede atenuat însă de
uşurinţa cu care trece la alt subiect, alternînd frazele
serioase cu vorbe de duh şi glume, întotdeauna de bun gust,
exprimînd asupra faptelor şi a oamenilor păreri nici prea
îngăduitoare, nici prea aspre, în aşa fel încît acestea să poată
fi însuşite de partenera lui, căreia îi oferă prilejul de a-şi
spune şi ea părerea, încurajînd-o cu întrebări amabile.
― Ah, ce interlocutor plăcut! exclamă Priscilla, şi e fericită.
Dintr-o dată, aşa cum începuse să vorbească, tot astfel,
Agilulf se cufundă în tăcere.
― E timpul să înceapă muzica, zise Priscilla, şi bătu din
palme. Se iviră în sală cîntăreţe din lăută. Una cîntă din gură
melodia: „Licornul va culege trandafirul”; apoi alta: Jasmin,
veulliez embellir le beau coussin16.
Agilulf rosteşte cuvinte de laudă pentru muzică şi voci.
Un stol de fete tinere intrară dansînd. Purtau tunici uşoare
şi coroniţe de flori în păr. Agilulf bătea ritmul paşilor pe masă
cu mănuşile lui de fier.
Cu nimic mai prejos erau jocurile care se încingeau în altă
aripă a castelului, în încăperile doamnelor de onoare. Pe
jumătate dezbrăcate, tinerele femei se jucau cu mingea şi
voiau neapărat să-l bage şi pe Gurdulù în joaca lor.
Scutierul, îmbrăcat şi el cu o tunică scurtă pe care i-o

16
Jasmin, veulliez embellir le beau coussin: Iasomie, cată să împodobeşti frumoasa
periniţă (în franceză veche).
dăduseră doamnele, în loc să stea la locul lui aşteptînd să i
se arunce mingea, alerga după ea şi voia s-o prindă cu orice
preţ, repezindunse cu furie cînd la una, cînd la alta dintre
jupîniţe, şi în asemenea lupte adeseori îl apucau alte gînduri
şi se rostogolea cu femeia pe unul din culcuşurile moi aflate
în preajmă.
― Ei, dar ce faci? Nu, nu, prostule! Ah, ia uite ce-mi face,
nu, eu vreau să mă joc cu mingea, ah! ah! ah!
Gurdulù nu mai ştia de nimic. După baia călduţă în care îl
scăldaseră, printre atîtea miresme şi cărnuri albe şi roze,
singura lui dorinţă era acum de a se mistui în acele
parfumuri îmbietoare.
― Ah, ah, iar a venit, vai, măiculiţă, i-ascultă, aaah…
Celelalte se jucau cu mingea de parcă nu s-ar fi întîmplat
nimic, glumeau, rîdeau, cîntau: „Tra-la-la, luna pe cer tot
zbura…”
Jupîniţa pe care Gurdulù o tîrîse cu el, după un ultim
strigăt prelung se înapoia la tovarăşele ei, cam aprinsă la
faţă, cam buimăcită şi, rîzînd, bătînd din palme, intra iarăşi
în joc:
― Hai, hai, aruncaţi-mi-o şi mie!
Nu trecea mult şi Gurdulù se năpustea la alta.
― Pleacă, huşi, huşi, ce pisălog, ce apucat, nu, mă doare,
n-auzi… şi se prăbuşea.
Alte femei şi fete care nu luau parte la joc stăteau pe bănci
şi flecăreau între ele: „… Pentru că Filomena, ştiţi, era
geloasă pe Clara şi cu toate astea…” şi se pomenea apucată
de mijloc de Gurdulù, „vai, ce spaimă!… cu toate astea,
ziceam, se pare că Wilhelm umbla cu Eufimia… unde mă
duci…?” Gurdulù o luase în spate. „… Aţi înţeles? Proasta
cealaltă, geloasa ca de obicei…” pălăvrăgea şi gesticula mai
departe femeia, spînzurînd peste umărul lui Gurdulù, pînă ce
dispărea.
După un răstimp nu tocmai lung se înapoia, ciufulită, cu o
breteluţă ruptă, şi se punea iar pe vorbă, în graba mare:
„Chiar aşa e, vă spun, Filomena i-a făcut o scenă Clarei şi el
cînd colo…”
Dansatoarele şi cîntăreţele plecaseră din sala de ospeţe.
Agilulf se apucă să-i înşire castelanei lista compoziţiilor pe
care muzicanţii împăratului Carol cel Mare le cîntau mai des.
― Cerul se întunecă, observă Priscilla.
― E noapte, e noapte adîncă, admise Agilulf.
― Camera pe care ţi-am hărăzit-o…
― Mulţumesc. I-auzi privighetoarea acolo în parc,.
― Camera pe care ţi-am hărăzit-o… e chiar a mea…
― Ospitalitatea dumitale este încîntătoare… în stejarul
acela cîntă privighetoarea. Să mergem la fereastră..
Se ridică, îi oferi braţul lui de fier, se apropie de pervaz.
Trilurile privighetorilor îi fură pretext pentru sumedenie de
citate poetice şi mitologice.
Dar Priscilla i-o tăie scurt:
― La urma urmei privighetoarea cîntă pentru dragoste. Iar
noi…
― Ah! dragostea! strigă Agilulf cu o izbucnire de voce atît
de bruscă încît Priscilla se sperie.
Şi se avîntă pe negîndite într-o dizertaţie despre patima
iubirii. Priscilla se aprinsese de dragoste; sprijinindu-se de
braţul lui, îl împinse într-o cameră unde trona un pat mare
cu baldachin. „La cei vechi, amorul fiind considerat un zeu…“
continua pe nerăsuflate Agilulf.
Priscilla întoarse de două ori cheia în broască, se apropie
de el, îşi lăsă capul pe platoşă şi! zise:
― Mi-e cam frig, focul din cămin s-a stins…
― Părerea celor vechi, zise Agilulf, dacă e mai bine să faci
dragoste în camere calde sau reci, este controversată. Dar
sfatul celor mai…
― Ah, cît de bine cunoşti toate ale dragostei… îngînă
Priscilla.
― Sfatul celor mai mulţi înclină, excluzînd totuşi încăperile
prea încălzite, pentru o temperatură oarecum obişnuită.
― Să chem femeile să aprindă focul?
― Îl voi aprinde chiar eu.
Cercetă lemnele îngrămădite în cămin, spuse care soi
dădea flacăra mai mare, înşiră diferite moduri de a aprinde
focul afară sau în casă. Un oftat al Priscillei îl întrerupse;
dîndu-şi parcă seama că aceste noi discursuri erau pe cale
să risipească tulburarea amoroasă care se crease, Agilulf se
apucă pe dată să-şi înflorească discursul asupra focurilor cu
referiri, şi comparaţii, şi aluzii la căldura sentimentelor şi a
simţurilor.
Priscilla acum surîdea, cu ochii pe jumătate închişi,
întindea mîinile către flacăra care începea să trosnească şi
zicea:
― Ce plăcută căldură… ce dulce ar fi dacă am gusta-o în
pat, culcaţi…
Subiectul acesta îi sugeră lui Agilulf o serie de noi
aprecieri: după el, dificila artă de a face patul nu este
cunoscută de slujnicele din Francia, şi în cele mai nobile
palate nu se văd decît cearşafuri prost întinse.
― Cum aşa, crezi că şi patul meu…? întrebă văduva.
― Desigur că patul dumitale este un pat de regină, mai
bun decît oricare altul din întreaga împărăţie, dar îngăduie
ca dorinţa mea de a te vedea înconjurată numai de lucruri
care în toate privinţele să fie demne de dumneata să mă facă
să privesc cu nelinişte această cută…
― Vai, cuta aceasta! strigă Priscilla, cuprinsă acum şi ea
de setea de perfecţiune pe care i-o împărtăşea Agilulf.
Desfăcură patul bucată cu bucată, descoperind şi
condamnînd mici ghemotoace, creţuri, colţuri prea mult sau
prea puţin întinse, şi această căutare era cînd un chin
sfîşietor, cînd o plutire spre ceruri tot mai înalte.
După ce răvăşiră patul pînă la somieră, Agilulf se apucă
să-l facă după toate regulile. Era un proces elaborat: nimic
nu trebuie făcut la întîmplare şi e nevoie chiar de unele
iscusinţe tainice. Toate acestea le explica pe larg văduvei.
Dar mereu era cîte ceva care nu-l mulţumea pe deplin, şi
atunci o lua de la început.
De undeva din castel se auzi un strigăt, ba chiar un
muget, sau răget nestăpînit.
― Ce a fost asta? tresări Priscilla.
― Nimic, e glasul scutierului meu, zise el.
Acel strigăt se împletea cu altele mai ascuţite, cu nişte
suspine ţipate, avîntate către stele.
― Dar acum ce-o mai fi? se întrebă Agilulf.
 ― Oh, sînt fetele, zise Priscilla, se joacă… ce să-î faci,
tinereţe.
Şi aranjau mai departe patul, trăgînd uneori cu urechea la
zgomotele nopţii.
― Gurdulù strigă…
― Ce gălăgioase fetele astea…
― Privighetoarea…
― Greierii…
Patul era acum gata, fără cusur. Agifulf se întoarse spre
văduvă. Era goală. Veşmintele zăceau în mod cast pe jos.
― Doamnelor goale li se recomandă, declară Agilulf, ca cea
mai sublimă emoţie a simţurilor, să îmbrăţişeze un ostaş în
armură.
― Ei bravo: mie îmi spui?! zise Priscilla. Doar nu sînt un
copil! Şi spunînd acestea, făcu un salt şi se căţără pe Agilulf
încolăcindu-şi braţele şi picioarele în jurul platoşei.
Încercă la rînd toate chipurile în care poate fi îmbrăţişată o
armură, apoi languroasă se vîrî în pat.
Agilulf îngenunche la căpătîi.
― Părul, zise.
Cînd se dezbrăcase, Priscilla nu-şi slobozise pletele negre
din pieptănătura lor înaltă. Agilulf începu să explice cîtă
importanţă avea în imboldul simţurilor părul despletit. Să
încercăm.
Cu mişcări sigure şi delicate, mîinile lui de fier desfăcură
turnul cosiţelor, răspîndindu-le despletite pe piept şi pe
umeri.
― Totuşi, adăugă, desigur mai rafinat este acela care
preferă femeia cu trupul gol dar cu capul nu numai frumos
coafat, ci şi împodobit cu văluri şi diademe.
― Mai încercăm?
― Te voi pieptăna chiar eu.
O pieptănă şi îşi dovedi măiestria la împletituî coadelor, la
aranjarea şi fixarea lor în jurul capului cu ace de păr.
Apoi pregăti o bogată găteală din văluri şi mărgele. Petrecu
astfel o oră întreagă, iar cînd îi întinse Priscillei oglinda,
aceasta se văzu mai frumoasă ca niciodată. Îl pofti să se
culce lîngă ea.
 ― Se zice, îi spuse el, că regina Cleopatra se visa în fiecare
noapte culcată lîngă un ostaş în armură.
― N-am încercat niciodată, mărturisi ea. Toţi se grăbesc să
şi-o scoată.
― Ei bine, acum vei încerca. Şi binişor, fără a boţi
cearşafurile, se vîrî cu toată armura în pat şi se întinse drept,
ca într-un mormînt.
― Şi nu-ţi scoţi nici măcar spada de la brîu?
― Patima iubirii nu cunoaşte căi de mijloc.
Priscilla închise ochii în extaz.
Agilulf se ridică într-un cot.
― Soba scoate fum. Mă scol să văd de ce nu trage bine.
La fereastră se ivise luna. Întorcîndu-se de la sobă către
pat, Agilulf se opri:
― Doamnă, să mergem afară să ne bucurăm de această
tîrzie lumină lunară.
O învălui cu mantia lui. Îmbrăţişaţi, suiră pînă la turn.
Luna poleia pădurea cu argint. Cînta o cucuvea. Cîte o
fereastră de a castelului era încă luminată şi la răstimpuri
izbucneau de acolo strigăte, rîsete, gemete şi răgetul
scutierului.
― Toată firea e numai iubire…
Se înapoiară în cameră. Focul sta să se stingă. Se ciuciră
să sufle în jar. Cum şedeau acolo atît de apropiaţi încît
genunchii trandafirii ai Priscillei atingeau genunchierele lui
de fier, se înfiripa între ei o nouă intimitate, mai pură.
Cînd Priscilla se duse iar să se culce, la fereastră începeau
să mijească zorile.
― Nimic nu trasfigurează mai mult chipul unei femei ca
primele raze ale aurorei, zise Agilulf, dar pentru ca figura ei
să apară în cea mai potrivită lumină, fu nevoit să mute din
loc patul cu baldachin.
― Cum sînt? întrebă văduva.
― Splendidă!
Priscilla era fericită. Dar soarele urca grăbit pe cer şi,
pentru a-i prinde razele, Agilulf trebuia să mute mereu patul
din loc.
― Se face ziuă, zise. Vocea îi era schimbată. Datoria mea
de cavaler cere ca la această oră să pornesc la drum.
― Aşa de curînd! gemu Priscilla. Tocmai acum!
― Îmi pare rău, nobilă doamnă, dar mă cheamă o
îndatorire mai gravă.
― Oh, era atît de frumos!…
Agilulf puse un genunchi la pămînt.
― Binecuvîntează-mă, Priscilla.
Se scoală, îşi cheamă scutierul. Cutreieră tot castelul şi în
sfîrşit îl descoperă, istovit, dormind ca mort, într-un fel de
coteţ.
― Hai repede, plecăm!
Dar trebui să-l ia pe sus. În drumul lui, soarele conturează
chipurile celor doi călăreţi pe fundalul poleit cu aur al
frunzişului pădurii: scutierul, cumpănindu-se ca un sac,
cavalerul, drept şi unduios ca umbra subţire a unui plop.
În jurul Priscillei se adunaseră în grabă doamnele şi
slujnicele.
― Cum a fost, stăpînă, cum a fost?
― Oh, ceva, dac-aţi şti! Ce om, ce om!…
― Ia spuneţi-ne, povestiţi-ne, cum este?
― Ce om!… ce om!… Ce noapte, ce trăiri, ce paradis!…
― Dar ce-a făcut? Ce-a făcut?
― Cum să vă spun? Oh, minunat, minunat!…
― Păi cu toate că e aşa cum e? Totuşi… ia spuneţi…
― Acuma n-aş putea… Cîte lucruri!… Dar mai de grabă
voi, cu scutierul acela…?
„Noi? Oh, nimic, nu ştiu, poate tu? nu: tu! Da’ de unde,
nu-mi amintesc…”
― Cum aşa? Vă auzeaţi, dragele mele…
― Păi, cine ştie, sărmanul, eu nu-mi amintesc, nici eu nu-
mi amintesc, poate tu… nici gînd; eu? Stăpînă, spuneţi-ne de
el, de cavaler, hai? Cum era, Agilulf?
― Oh, Agilulf!
 IX

Eu care scriu această carte urmărind pe file aproape

neciteţe o veche cronică, îmi dau seama abia acum că am
umplut nenumărate pagini şi mă găsesc doar la începutul
povestirii mele; acum începe adevărata desfăşurare a
întîmplării, adică aventuroasele călătorii ale lui Agilulf şi ale
scutierului său umblînd după dovada virginităţii Sofroniei;
ele se împletesc cu drumurile Bradamantei, urmăritoare şi
urmărită, cu ale lui Rambald, îndrăgostit, şi Torrismondo în
căutarea ordinului Sfîntului Gral. Dar iată că firul acesta, în
loc să-mi lunece repede printre degete, se subţiază, se
poticneşte, şi cînd mă gîndesc cîte drumuri şi obstacole, şi
urmăriri, şi înşelăciuni, şi dueluri, şi turnire mai am de
aşternut pe hîrtie, simt că m-apucă ameţeala. Uite ce mult
m-a schimbat această disciplină de scriitoare de mănăstire;
stăruitoarea penitenţă a căutării de cuvinte şi a meditării
asupra esenţei ultime a lucrurilor: ceea ce vulgul – şi eu
însămi pînă acum – gustă cu mai multă plăcere, adică
puzderia de aventuri nelipsite din orice roman cavaleresc,
acum îmi pare o împodobire de prisos, o broderie rece, partea
cea mai ingrată a penitenţei mele.
Aş vrea să mă reped să povestesc, să povestesc în grabă,
să înfloresc fiecare pagină cu atîtea dueluri şi bătălii cîte ar
ajunge pentru un întreg poem, dar dacă mă opresc şi vreau
să recitesc, bag de seamă că pana n-a lăsat nici o urmă pe
hîrtie, şi paginile sînt albe.
Ca să pot povesti aşa cum aş vrea, ar trebui ca această
pagină albă să se umple cu steiuri roşcate, să se fărîmiţeze
într-un prundiş îndesat, bolovănos, pe care să crească
tufişuri aspre de ienupăr. În mijloc, unde şerpuieşte o potecă
aproape neumblată, l-aş pune pe Agilulf să treacă, ţeapăn în
şa, cu lancea gata de atac. Dar în afară de ţinut stîncos,
pagina ar trebui totodată să fie şi boltă cerească, turtită
deasupra lui, atît de joasă încît între ele n-ar mai putea să fie
loc decît pentru zborul unor corbi croncănitori. Ar trebui să
pot grava hîrtia cu pana, dar uşor, căci cîmpia s-ar cuveni să
arate ca străbătută de o ciută lunecînd prin ierburi, iar
bălăriile cutreierate de un iepure care, iată, iese la lumină, se
opreşte, adulmecă în jur cu mustăţile lui scurte şi se şi face
nevăzut.
Fiecare lucru se mişcă pe pagina netedă, fără să se vadă
ceva, fără ca nimic să se schimbe pe luciul ei, aşa cum de
fapt totul se mişcă şi nimic nu se schimbă pe coaja zbîrcită a
pămîntului, pentru că totul este numai un cuprins al
aceleiaşi materii, întocmai ca hîrtia pe care scriu. Un cuprins
care se contractă şi se încheagă în forme şi consistenţe
felurite, şi în diferite nuanţe de culori, dar care oricînd poate
fi închipuită întinsă pe o suprafaţă plană, chiar şi în
conglomeratele ei acoperite cu păr, cu pene, sau grunjoase,
cum e carapacea de broască ţestoasă; şi uneori, cîte unele
din acestea par a se mişca, adică se produc schimbări de
raporturi între diferitele însuşiri distribuite în cuprinsul
materiei uniforme în jur, fără ca în substanţă să se deplaseze
ceva. Aş putea spune că dintre toate, singurul care săvîrşeşte
o deplasare este Agilulf; nu zic calul lui, nu zic armura lui, ci
doar acel ceva singuratic, preocupat de sine, neastîmpărat,
care călătoreşte pe cal înăuntrul armurii, în jurul lui,
ghindele cad de pe ramuri, apele curg pe prundişuri, peştii
înoată în ape, omizile rod frunzele, broaştele ţestoase se
tîrăsc cu burta lor tare pe pămînt, dar este numai o iluzie de
mişcare, un veşnic du-te-vino, ca apa undelor. Şi în unda
aceasta se duce şi vine Gurdulù, prins în iureşul lucrurilor,
amestecat şi el în acelaşi aluat cu ghindele, peştii, omizile,
pietrele, frunzele, simplă excrescenţă a cojii pămîntului.
Cu mult mai greu mi-este să însemn pe hîrtia aceasta
goana Bradamantei, sau a lui Rambald, sau a întunecatului
Torrismondo! Ar fi nevoie de o foarte uşoară atingere pe
suprafaţa ei uniformă, aşa cum se poate obţine dacă tragi
linii cu vîrful unui ac pe dosul hîrtiei, iar această atingere,
această trăsătură să fie totuşi mereu plină şi îmbibată de
aluatul comun întregii lumi, şi chiar acolo să fie sensul şi
frumuseţea şi durerea, acolo să fie adevăratul conflict şi
adevărata mişcare.
 Dar cum să merg înainte cu povestirea, dacă mă apuc să
scrijelesc aşa paginile curate, să sap în ele văi şi drumuri, să
le brăzdez cu creţuri şi zgîrieturi în care să urmăresc
cavalcadele paladinilor? Mai bine ar fi dacă, pentru a mă
ajuta la povestit, mi-aş desena o hartă a locurilor, cu dulcea
ţară a Franciei, şi trufaşa Bretanie, şi canalul Angliei plin de
negre talazuri, şi mai sus depărtata Scoţie, iar aici jos Pirineii
sălbatici şi Spania încă robită de păgîni, şi Africa toată cu
şerpii ei. Apoi, cu săgeţi şi cruciuliţe şi numere, aş putea
însemna drumul fiecăruia dintre eroi. Iată că şi izbutesc cu o
linie rapidă, în ciuda unor ocolişuri, să-l duc pe Agilulf să
debarce în Anglia şi să-l fac să se îndrepte spre mănăstirea
unde cu unsprezece ani în urmă s-a retras Sofronia.
Ajunge acolo şi mănăstirea e un morman de ruine.
― Prea tîrziu soseşti, nobile cavaler, zice un bătrîn, văile
noastre răsună încă de ţipetele acelor nenorocite. O flotă de
piraţi mauri, debarcînd pe aceste coaste, a prădat nu de mult
mănăstirea, a dus în robie toate călugăriţele şi a pus foc
zidurilor.
― Le-a dus? Unde?
― Să fie vîndute ca sclave în Maroc, domnul meu.
― Se afla printre ele una care în viaţa lumească era fiica
regelui Scoţiei, Sofronia?
― Ana, vreţi să spuneţi sora Palmira! Dacă era şi ea? Cum
au văzut-o au şi luat-o în spate tîlharii ăia! Fără să mai fie
chiar tinerică, era încă foarte plăcută. Mi-o amintesc de
parcă ar fi fost adineauri, cum striga cînd au înhăţat-o ăia cu
mutrele lor urîte.
― Ai fost de faţă la jaf?
― Vezi bine; noi localnicii ne aflăm mereu prin piaţă.
― Şi nu le-aţi dat ajutor?
― Cui? Păi, domnule, ce să-i faci, aşa dintr-o dată… noi n-
aveam nici porunci, nici experienţă… Decît să facem, şi să
facem rău, ne-am zis că e mai bine să nu facem nimic.
― Şi, spune-mi, Sofronia asta, la mănăstire, ducea viaţă
cucernică?
― În ziua de azi călugăriţele sînt de tot soiul, dar sora
Palmira era cea mai cucernică şi mai neprihănită din toată
eparhia.
― Repede, Gurdulù, haidem la port să ne îmbarcăm pentru
Maroc.
Ceea ce însemnez aici cu liniuţe este marea, ba chiar
oceanul. Acum desenez corabia pe care navighează Agilulf, şi
mai încoace desenez o balenă uriaşă, cu un cartuş pe care
scrie „Marea Oceanului”. Săgeata asta arată drumul corăbiei.
Pot să mai fac o altă săgeată care să arate drumul balenei;
tiii! se întîlnesc. În acest punct al oceanului aşadar va avea
loc ciocnirea balenei cu corabia, şi cum balena mi-a ieşit mai
mare, corabia o s-o păţească. Acum desenez multe săgeţi
încrucişate în toate direcţiile ca să arăt că în acest punct se
desfăşoară între balenă şi corabie o bătălie crîncenă. Agilulf
se bate cum ştie el şi îşi înfige lancea în coasta cetaceului. Îl
izbeşte un şuvoi greţos de ulei de balenă, pe care-l indic prin
aceste linii divergente. Gurdulù sare pe balenă şi uită de
corabie. La o lovitură de coadă, corabia se răstoarnă. Agilulf
cu armura lui de fier bineînţeles că se duce drept la fund.
Pînă nu-l acoperă cu totul valurile, îi strigă scutierului:
― Vezi să ajungi în Maroc! Eu mă duc pe jos!
Într-adevăr, coborînd la o adîncime de multe mile, Agilulf
ajunge în picioare pe nisipul din fundul mării, şi o ia pe jos
întinzînd pasul. Întîlneşte adesea monştri marini şi se apără
cu lovituri de spadă. Singurul inconvenient pentru o armură
în fundul mării ştiţi şi dumneavoastră care este: rugina. Dar
cum fusese stropită de la cap pînă la picioare cu ulei de
balenă, armura cea albă are pe ea un strat de unsoare care o
păstrează intactă.
În ocean desenez acum o broască ţestoasă. Gurdulù a
înghiţit niţică apă sărată înainte de a pricepe că nu marea
trebuie să stea în el ci că el trebuie să stea în mare; şi, în
sfîrşit, s-a agăţat de carapacea unei broaşte ţestoase de apă.
Mai lăsîndu-se dus, mai căutînd s-o îndrumeze cu ciupituri
şi pişcături, se apropie de coastele Africii. Aici se încurcă în
plasa unor pescari sarazini.
Trăgînd plasele la bord, pescarii văd apărînd în mijlocul
salturilor o puzderie de barbuni – un om cu hainele
mucegăite, acoperit de ierburi marine.
 ― Omul-peşte! Omul-peşte! strigă ei.
― Ce om-peşte? E Gudi-Uzuf zise starostele pescarilor. E
Gudi-Uzuf, îl cunosc eu!
Gudi-Uzuf era într-adevăr unul din numele care i se dădea
lui Gurdulù pe la bucătăriile mahomedane cînd, fără să ia
seama, trecea liniile şi se pomenea în taberele sultanului.
Starostele pescarilor fusese soldat în armata maură pe
pămîntul Spaniei; ştiimdu-l pe Gurdulù zdravăn la trup şi
blînd din fire, îl luă cu el să-l facă pescuitor de stridii.
Într-o seară pescarii, cu Gurdulù împreună, stăteau
aşezaţi pe pietrele ţărmului marocan, deschizînd una cîte
una stridiile pescuite, cînd se iveşte din apă un panaş, un
coif, o platoşă, pe scurt o armură întreagă care păşind încet-
încet vine la ţărm.
― Omul-langustă! Omul-langustă! strigă pescarii alergînd
plini ae teamă să se ascundă printre stînci.
― Ce om-langustă! zice Gurdulù. E stăpînul meu! Ăi fi
istovit, cavalere. Ai făcut tot drumul pe jos!
― Nu sînt obosit de loc, răspunde Agilulf. Şi tu ce faci aici?
― Căutăm perle pentru sultan, intervine fostul soldat, căci
el în fiecare seară trebuie să dăruiască unei alte soţii o perlă
nouă.
Avînd trei sute şaizeci şi cinci de soţii, sultanul vizita cîte
una în fiecare noapte, deci fiecare soţie era vizitată o singură
dată pe an. Aceleia pe care o vizita obişnuia să-i ducă în dar
o perlă, aşa că în fiecare zi negustorii trebuiau să-i furnizeze
o perlă nouă-nouţă. Cum în ziua aceea negustorii îşi
terminaseră provizia, le ceruseră pescarilor să le procure una
cu orice preţ.
― Dumneata care poţi aşa de bine să umbli pe fundul
mării, îi spuse fostul soldat lui Agilulf, de ce nu te asociezi la
întreprinderea noastră?
― Un cavaler nu se asociază la întreprinderi care să aibă
drept scop cîştigul, mai ales dacă sînt conduse de duşmani ai
religiei sale. Îţi mulţumesc, păgîne, că l-ai salvat şi hrănit pe
acest scutier al meu, dar, de faptul că sultanul vostru nu va
putea la noapte să dăruiască nici o perlă celei de a trei sute
şaizeci şi cincea soţii a sa, nu-mi pasă cîtuşi de puţin.
 ― Nouă ne pasă al dracului, pentru că vom fi biciuiţi, zise
pescarul. Noaptea asta nu va fi o noapte ca celelalte. E vorba
de o soţie nouă, pe care sultanul o va vizita pentru prima
oară. A fost cumpărată acum vreun an de la nişte piraţi şi a
aşteptat pînă astăzi să-i vină rîndul. Nu se cade ca sultanul
să i se înfăţişeze cu mîna goală, mai ales că e vorba de o
coreligionară de a voastră, Sofronia din Scoţia, de viţă
regească, adusă ca sclavă în Maroc şi sortită pe dată
haremului suveranului nostru.
Agilulf nu-şi dădu pe faţă tulburarea.
― Vă voi da un mijloc cu care să ieşiţi din încurcătură,
zise. Negustorii să propună sultanului să trimeată noii soţii
nu obişnuita perlă, ci un dar care să-i aline dorul de ţara ei
îndepărtată: adică o armură completă de ostaş creştin.
― Şi de unde să luăm armura asta?
― A mea! zise Agilulf.

Sofronia aştepta în încăperea ei din harem să vină seara.

De după gratiile cu vîrfuri ascuţite ale ferestrei, ea privea
palmierii din grădină, bazinele, răzoarele. Soarele asfinţea,
muezinul îşi începea strigarea, în grădină florile de seară se
deschideau înmiresmate.
Bate cineva. A venit ceasul! Nu, sînt obişnuiţii eunuci.
Aduc un dar din partea sultanului. O armură. O armură cu
totul albă. Cine ştie ce vrea să spună asta. Rămasă iarăşi
singură, Sofronia se întoarse la fereastră. De aproape un an
era acolo. Abia cumpărată ca soţie, îi atribuiseră rîndul unei
soaţe nu de mult repudiată, un rînd care avea să vină după
mai mult de unsprezece luni. Şederea aceea în harem fără
nici o treabă, zi după zi, o plictisea mai mult chiar decît
mănăstirea.
― Nu te speria, nobilă Sofronia, zise o voce în spatele ei.
Se întoarse. Armura era cea care vorbise.
― Sînt Agilulf din spiţa Guildivernilor care ţi-a mai salvat şi
altădată neprihănita virtute.
― Vai, ajutor! tresărise soţia sultanului. Iar apoi, venindu-
şi în fire: Ah, da, mi se păruse mie că armura asta albă nu-
mi era necunoscută. Dumneata eşti acela care ai sosit
odinioară tocmai la timp pentru a împiedica pe un tîlhar să
abuzeze de mine…
― Iar acum sosesc tocmai la timp pentru a te salva de
ruşinea însoţirii cu un păgîn.
― Desigur… Tot dumneata eşti…
― Acum, apărîndu-te cu această spadă, te voi însoţi pînă
în afara domeniilor sultanului.
― Desigur… Se înţelege…
Cînd eunucii veniră să anunţe sosirea sultanului, fură
străpunşi cu spada. Înfăşurată într-o pelerină, Sofronia
alerga prin grădină alături de Cavaler. Dragomanii dădură
alarma. Iataganele greoaie nu putură ţine piept spadei
sprintene a ostaşului cu platoşă albă. Iar scutul său înfruntă
cu succes asaltul suliţelor unui întreg pluton. Gurdulù
aştepta cu telegarii în dosul unui nopal. În port, o felucă era
gata pregătită să pornească spre ţinuturile creştine. De pe
punte Sofronia vedea cum se depărtează palmierii ţărmului.
Acum desenez aici pe mare feluca. O fac ceva mai
mărişoară decît corabia dinainte, pentru că, de ar întîlni iar o
balenă să nu se mai întîmple nenorociri. Cu linia asta curbă
însemnez drumul felucii pe care aş vrea s-o fac să ajungă
pînă la portul Saint Malo. Din păcate, e aici, în dreptul
golfului Biscaya, o asemenea încurcătură de linii care se
întretaie, încît mai bine ar fi să duc feluca ceva mai încoace,
pe aici în sus, tot pe aici în sus, şi uite drăcie că se ciocneşte
de ţărmul stîncos al Bretaniei! Naufragiază, se scufundă, şi
anevoie izbutesc Agilulf şi Gurdulù s-o ducă pe Sofronia pînă
la ţărm.
Sofronia e obosită. Agilulf hotărăşte s-o adăpostească într-
o peşteră şi să pornească cu scutierul spre tabăra lui Carol
cel Mare pentru a-i da de veste că virginitatea ei este încă
neatinsă, deci şi legitimitatea numelui său. Acum însemnez
peştera cu o cruciuliţă în acest punct al coastei bretone, ca s-
o pot regăsi mai tîrziu. Nu ştiu ce o fi linia asta care trece şi
ea prin acelaşi loc; hîrtia mea a ajuns un păienjeniş de linii
trase în toate direcţiile. A, uite, este o linie care ţine de
drumul lui Torrismondo. Aşadar îngînduratul tînăr trece
tocmai pe aici, în vreme ce Sofronia stă culcată în peşteră. Se
apropie şi el de grotă, intră, o vede.
 X

Cum ajunsese Torrismondo acolo? În vreme ce Agilulf

trecea din Franţa în Anglia, din Anglia în Africa, şi din Africa
în Bretania, presupusul mezin al ducilor de Cornovaglia
bătuse în lung şi-n lat pădurile popoarelor creştine în
căutarea taberei tăinuite a Cavalerilor Sfîntului Gral. Cum în
fiecare an Sfîntul Ordin obişnuieşte să-şi schimbe aşezarea şi
nu-şi vădeşte niciodată prezenţa celor profani, Torrismondo
nu găsea nici un indiciu de urmat în drumul său. Mergea la
întîmplare, urmărind o senzaţie mai veche şi care pentru el
era tot una cu numele Gralului; dar oare căuta el Ordinul
pioşilor Cavaleri sau mai de grabă umbla prin pîrloagele
Scoţiei după amintirea copilăriei sale? Uneori, dînd pe
neaşteptate peste o vale neagră, toată de zade, sau peste o
îngrămădire de stînci sure în fundul căreia vuia un torent
înspumat, se simţea cuprins de o emoţie inexplicabilă, pe
care o lua drept un semn. „Uite, ei sînt poate aici, sînt
aproape.” Şi dacă din acele locuri se înălţa un sunet trist şi
depărtat de corn, atunci Torrismondo nu mai avea nici o
îndoială, începea să bată fiecare cotlon palmă cu palmă
căutînd vreo urmă. Dar nu întîlnea decît cel mult cîte un
vînător rătăcit sau vreun păstor cu turma lui.
Ajungînd în depărtatul ţinut al Kurvaldiei, se oprise într-
un sat şi se rugase de oameni să-l miluiască cu puţină brînză
şi pîine.
― De dat, v-am da bucuros, domnişorule, zisese un păzitor
de capre, dar uitaţi, şi eu, şi nevasta, şi copiii, în ce hal de
slăbiciune am ajuns! Daniile pe care trebuie să le facem
cavalerilor sînt atît de multe! Pădurea asta mişună de
tovarăşi de-ai dumitale, ce e drept, îmbrăcaţi mai altfel. Sînt
sumedenie, şi cînd e vorba de aprovizionare, înţelegeţi, vin
toţi pe capul nostru!
― Cavaleri care lcuiesc în pădure? Şi cum sînt îmbrăcaţi?
― Pelerina le e albă, coiful de aur, cu două aripi albe de
lebădă în părţi.
 ― Şi sînt foarte pioşi?
― O, de pioşi sînt pioşi! Şi nu-şi murdăresc mîinile cu
bani, că n-au nici un gologan. Dar pretenţii au berechet, şi
noi trebuie să le dăm ascultare. Acum am ajuns la sapă de
lemn: e foamete. Cînd or veni data viitoare, ce-o să le dăm?
Tînărul o şi pornise în goană spre pădure.
Printre fîneţe, pe apa liniştită a unui pîrîu, trecea domol un
cîrd de lebede. Torrismondo mergea pe mal, urmărindu-le.
Din frunziş răsună un arpegiu: „Cling, cling, cling!“ Tînărul
îşi continuă drumul iar acordurile se auzeau cînd înaintea,
cînd în spatele lui: „Cling, cling, cling!“ Într-o rarişte apăru o
figură omenească. Era un ostaş cu aripi albe la coif, purtînd
o lance şi totodată o mică harfă pe care la răstimpuri încerca
acel acord: „Cling, cling, cling!“ Nu spuse nimic; privirile lui
nu-l ocoleau pe Torrismondo dar treceau peste el de parcă nu
l-ar fi văzut; cu toate astea părea să-l însoţească: dacă-i
despărţeau trunchiuri şi arbuşti, îl ajuta să-şi găsească
drumul chemîndu-l cu cîte un arpegiu: „Cling, cling, cling!“
Torrismondo ar fi vrut să-i vorbească, să-l întrebe ceva, dar îl
urma tăcut şi intimidat.
Ieşiră într-un luminiş. Peste tot se aflau ostaşi înarmaţi cu
lănci, cu platoşe de aur, înveliţi în pelerine lungi albe,
nemişcaţi, întorşi fiecare înspre altă direcţie, cu privirea în
gol. Unul hrănea o lebădă cu boabe de porumb, întorcînd
ochii în altă parte. La un nou arpegiu al celui cu harfa, un
odtaş călare răspunse ridicînd cornul şi scoţînd o chemare
prelungă. Cînd tăcu, toţi acei ostaşi se mişcară, făcură cîţiva
paşi fiecare în direcţia lui, şi se opriră iarăşi.
― Cavaleri… se sili să spună Torrismondo, iertaţi-mă,
poate greşesc, dar nu cumva sînteţi Cavalerii Gra…
― Nu rosti niciodată numele! îl întrerupse o voce din spate.
Un cavaler cu părul cărunt se oprise lîngă el. Nu ţi-e de
ajuns că ai venit să tulburi cucernica noastră reculegere?
― Vai, iertaţi-mă! i se adresă tînărul. Sînt atît de fericit că
mă aflu printre voi! Dacă aţi şti cît v-am căutat!
― De ce?
― Pentru că… şi nerăbdarea de a-şi dezvălui taina fu mai
tare decît teama de a comite un sacrilegiu,… Pentru că sînt
fiul vostru!
Cavalerul cel vîrstnic rămase impasibil.
― Aici nu se cunosc nici taţi, nici fii, zise după o clipă de
tăcere. Cine intră în Sfîntul Ordin părăseşte toate înrudirile
pămînteşti.
Torrismondo se simţi mai mult, dezamăgit decît repudiat:
poate s-o fi aşteptat, din partea acestor neprihăniţi taţi ai lui,
la un protest indignat, pe care el l-ar fi combătut aducînd
dovezi, invocînd glasul sîngelui; dar răspunsul acesta atît de
calm, care nu nega posibilitatea faptelor, dar excludea orice
discuţie pentru o chestiune de principiu, era deprimant.
― Nu am altă năzuinţă decît de a fi recunoscut fiu al
acestui Sfînt Ordin, încercă să insiste, pentru care nutresc o
admiraţie neţărmurită!
― Dacă admiri atîta ordinul nostru, zise vîrstnicul, n-ar
trebui să ai altă dorinţă decît de a face parte din el.
― Şi ar fi cu putinţă, spui dumneata? exclamă
Torrismondo, atras imediat de noua perspectivă.
― Cînd vei deveni demn.
― Ce trebuie să fac?
― Să te purifici treptat de orice patimă şi să te laşi stăpînit
de iubirea pentru Gral.
― Oh, dumneata îi rosteşti numele?
― Noi, cavalerii putem; voi profanii nu!
― Dar spune-mi, de ce toţi tac aici şi numai dumneata
vorbeşti?
― Mie-mi revine sarcina raporturilor cu profanii. Cuvintele
fiind adeseori impure, cavalerii preferă să se abţină de a
vorbi, afară de cazul cînd prin gura lor lasă Gralul să
vorbească.
― Spune-mi: cum trebuie să încep?
― Vezi frunza aceea de paltin? O picătură de rouă s-a
aşezat pe ea. Stai pe loc, nemişcat, şi fixează acea picătură
de pe frunză, identifică-te cu ea, uită de toate cîte sînt pe
lume în acea picătură, pînă cînd vei simţi că ai pierdut
noţiunea de tine însuţi şi că eşti pătruns de infinita forţă a
Gralului.
Şi-l lăsă acolo. Torrismondo privi fix picătura, privi, privi, îi
veni să se gîndească la treburile lui, văzu un păianjen care se
lăsa pe frunză, se uită la păianjen, se uită la păianjen, începu
iar să privească picătura, mişcă un picior care-l furnica, uff!
se plictisise.
În pădurea din jur apăreau şi dispăreau cavaleri care
mergeau agale, cu gura deschisă, cu ochii zgîiţi, însoţiţi de
lebede cărora le mîngîiau din cînd în cînd penele mătăsoase.
Cîte unul din ei întindea deodată braţele şi trăgea o scurtă
goană, scoţînd un strigăt suspinat.
― Dar pe aceia, nu se putu opri Torrismondo de a-l întreba
pe vîrstnic, care apăruse iar prin preajmă, ce-i apucă?
― Extazul, zise vîrstnicul, adică ceva ce tu n-o să cunoşti
niciodată dacă eşti atît de distrat şi curios. Acei fraţi au
atins, în sfîrşit, deplina comuniune cu toate.
― Şi ceilalţi? întrebă tînărul. Unii cavaleri umblau dînd din
şolduri, ca scuturaţi de dulci fiori, şi se fandoseau.
― Sînt încă într-un stadiu intermediar. Înainte de a se
simţi una cu soarele şi cu stelele, novicele simte că parcă ar
avea înlăuntrul lui numai lucrurile cele mai apropiate, şi
simte cu multă intensitate. Aceasta le produce, mai ales celor
mai tineri, un anumit efect. Fraţilor noştri pe care îi vezi,
curgerea apei, foşnetul frunzelor, creşterea subterană a
ciupercilor le dau un fel de plăcută şi foarte înceată
gîdilitură.
― Şi nu se plictisesc, cu vremea?
― Ating treptat stadiile superioare, cînd nu-i mai preocupă
doar vibraţiile apropiate, ci marea respiraţie a cerurilor, şi
încet-încet se desprind de simţiri.
― Aşa se întîmplă cu toţi?
― Cu puţini. Iar în chip desăvîrşit numai cu unul din noi,
„alesul”, Regele Gralului.
Ajunseseră la un luminiş unde foarte mulţi cavaleri făceau
exerciţii cu armele în faţa unei tribune cu baldachin. Sub
acest baldachin era aşezată, sau mai degrabă ghemuită,
nemişcată, o apariţie care părea mai mult o mumie decît un
om, îmbrăcată şi ea cu uniforma Gralului, dar cu un aspect
mai fastuos. În faţa smochinită, ochii erau deschişi, ba chiar
holbaţi.
 ― Dar e viu? întrebă tînărul.
― E viu, însă este atît de stăpînit de iubirea pentru Gral,
încît nu mai are nevoie nici să mănînce, nici să se mişte, nici
să-şi facă nevoile, aproape nici să respire. Nu vede şi nu
aude. Nimeni nu-i cunoaşte gîndurile: desigur că ele reflectă
itinerariul unor îndepărtate planete.
― Dar de ce îl pun să asiste la o paradă militară dacă nu
vede?
― Aceasta intră în riturile Gralului.
Cavalerii făceau între ei exerciţii de scrimă. Mişcau spadele
sacadat, privind în gol, iar paşii le erau ţepeni şi improvizaţi,
ca şi cum n-ar fi putut prevedea niciodată ce aveau să facă în
clipa următoare. Cu toate acestea nu greşeau nici o lovitură.
― Dar cum pot lupta, cu aerul lor pe jumătate adormit?
― Gralul care se află în noi este acela care ne mişcă
spadele. Iubirea de univers poate căpăta forma unei teribile
mînii şi ne poate împinge să străpungem cu dragoste pe
duşmani. Ordinul nostru este invincibil în război tocmai
pentru că luptăm fără a face vreun efort sau vreo alegere, ci
lăsînd doar ca mînia sfîntă să se dezlănţuie prin trupurile
noastre.
― Şi merge întotdeauna bine?
― Da, pentru cei care au pierdut orice rămăşiţă de voinţă
omenească şi lasă ca numai forţa Gralului să le conducă
pînă şi cel mai mărunt gest.
― Cel mai mărunt gest? Chiar şi acum cînd umbli?
Vîrstnicul mergea ca un somnambul.
― Desigur. Nu eu sînt acela care îmi mişc piciorul: las să
fie mişcat. Încearcă. Toţi încep cu asta.
Torrismondo încercă, dar, în primul rînd, nu era chip să
izbutească şi, în al doilea rînd, nu-i făcea nici o plăcere. Era
acolo pădurea, verde şi stufoasă, plină de foşnete şi zvonuri,
prin care i-ar fi plăcut să alerge, să se dezmorţească, să
dibuiască sălbăticiuni, să opună acelei umbre, acelui mster,
acelei lumi străine, fiinţa lui însăşi, forţa lui, truda lui,
curajul lui. În loc de asta, trebuia să stea acolo bălăbănindu-
se ca un paralitic.
― Lasă-te posedat, îl dăscălea vîrstnicul. Lasă-te posedat
cu totul.
― Dar mie mi-ar plăcea totuşi mai mult, izbucni
Torrismondo, să posed eu decît să fiu posedat.
Vîrstnicul îşi încrucişă braţele peste faţă în aşa chip încît
să-şi astupe deodată şi ochii şi urechile.
― Ai încă lungă cale de străbătut, băiete!
Torrismondo rămăsese în tabăra Gralului. Se căznea să
înveţe, să-şi imite taţii sau fraţii (nu mai ştia cum să le zică),
să înăbuşe orice porniri sufleteşti care-i păreau prea
individuale, să se mistuie în împărtăşirea infinitei iubiri faţă
de Gral, se străduia să prindă cel mai mic indiciu al acelor
inefabile senzaţii care-i făceau pe cavaleri să cadă în extaz.
Dar zilele treceau, şi purificarea lui nu sporea nici măcar cu
un pas. Tot ce le plăcea lor mai mult, pe el îl plictisea: acele
zgomote şi muzici, acel veşnic stat pe loc, gata în orice clipă
să vibreze. Şi mai ales vecinătatea permanentă a confraţilor,
cu îmbrăcămintea lor ciudată, pe jumătate goi sub platoşa şi
coiful de aur, cu pielea foarte albă, unii mai bătrîiori, alţii
tineri, firavi, supărăcioşi, geloşi, susceptibili, vecinătatea
aceasta îi era tot mai nesuferită. Acea poveste că Gralul era
cel care-i mişca, îi făcea să-şi îngăduie tot felul de moravuri
decăzute şi pretindeau că sînt veşnic puri.
Gîndul că se putea ca el să fi fost zămislit aşa, cu ochii în
gol, fără măcar să ia aminte la ceea ce făceau şi uitînd apoi
pe dată, îi părea de nesuportat.
Venise ziua perceperii tributurilor. Toate satele din jurul
pădurii trebuiau să verse la perioade stabilite un număr dat
de sedile de urdă, de coşuri cu morcovi, de saci cu orz şi de
miei neînţărcaţi.
Se înfăţişase o delegaţie de ţărani.
― Noi am vrea să vă spunem că anul acesta a fost, pentru
tot ţinutul Kurvaldiei, un an secetos. N-avem nici macar cu
ce să astupăm gurile copiilor. Foametea i-a atins deopotrivă
pe bogaţi şi pe săraci. Pioşi cavaleri, am venit cu umilinţă să
vă cerem să ne iertaţi de tribut, de rîndul acesta.
Regele Gralului stătea sub baldachin tăcut şi nemişcat ca
întotdeauna. La un moment dat, încet de tot, îşi desfăcuse
mîinile pe care le ţinea încrucişate pe burtă, le ridicase spre
cer (avea unghii nemăsurat de lungi) şi gura lui rostise:
― Iiiih…
La acel sunet toţi cavalerii înaintează cu lăncile îndreptate
împotriva bieţilor kurvaldezi.
― Aoleu! Să ne apărăm! strigaseră aceştia. Haideţi repede
să ne înarmăm cu topoare şi coase! şi se risipiseră.
Cavalerii, cu ochii la cer, porniseră noaptea în sunet de
corn înspre satele din jur. Dintre şirurile de hamei şi de prin
mărăcini ţîşneau săteni înarmaţi cu furci şi cosoare,
încercînd să le ţină calea. Dar nu puteau mare lucru
împotriva lăncilor neînduplecate ale cavalerilor. Înfrîngînd
slaba rezistenţă a apărătorilor, aceştia se năpusteau cu caii
lor greoi de luptă asupra colibelor de pietre, paie şi lut
dărîmlîndu-le sub copite, surzi la ţipetele femeilor, viţeilor şi
copiilor. Alţi cavaleri purtau torţe aprinse şi dădeau foc
acoperişurilor, şurilor, grajdurilor, hambarelor sărăcăcioase,
pînă ce nu mai rămîneau din sate decît nişte ruguri răsunînd
de vaiete şi urlete.
Torrismondo, tîrît în iureşul cavalerilor, era zguduit.
― Dar spune-mi, de ce? îi striga vîrstnicului, ţinîndu-se
după el ca fiind singurul care-l putea asculta. Atunci nu e
adevărat că sînteţi pătrunşi de dragoste pentru toate! Ei,
bagă de seamă, dai peste o bătrînă! Cum vă lasă inima să vă
purtaţi atît de crud cu nenorociţii aceştia? Aoleu, vezi că dai
foc unui leagăn de copil! Dar ce faci?
― Nu căuta să cercetezi intenţiile Gralului, tu novice! îl
mustră vîrstnicul. Nu noi facem acestea: Gralul care se află
în noi ne conduce mişcările! Lasă-te în voia mînioasei lui
iubiri!
Dar Torrismondo coborîse de pe cal şi se repezea să salveze
o mamă, să-i pună în braţe un copil căzut.
― Nu! Nu-mi luaţi toate bucatele. Am trudit atîta pentru
ele! urla un bătrîn.
Torrismondo i se alătură.
― Dă drumul sacului, tîlharule! şi se năpusti la un cavaler
smulgîndu-i prada.
― Binecuvîntat să fii! Rămîi cu noi! ziseră cîţiva dintre
amărîţii care încă mai încercau să ţină piept, dinapoia unui
zid, cu furci şi satîre şi securi.
― Rînduiţi-vă în semicerc, să-i atacăm toţi deodată! le
strigă Torrismondo şi se puse în fruntea miliţiei ţărăneşti.
Acum îi gonea pe cavaleri din locuinţe. Se trezi faţă-n faţă
cu vîrstnicul şi alţi doi purtători de torţe.
― E un trădător, prindeţi-l!
Se încinse o încăierare zdravănă. Kurvaldezii loveau cu
frigările, femeile şi copiii cu pietre. Deodată sună cornul.
„Retragerea!“ În faţa asaltului kurvaldezilor cavalerii
dăduseră înapoi în mai multe puncte iar acum părăseau
satul.
Chiar şi pîlcul care îl înconjurase pe Torrismondo dădu
înapoi.
― Haideţi, fraţilor! strigă vîrstnicul, să ne lăsăm conduşi
unde ne poartă Gralul!
― Gralul fie lăudat! strigară ceilalţi în cor, întorcîndu-şi
caii.
― Ura! Ne-ai salvat! şi ţăranii se grămădeau în jurul lui
Torrismondo. Eşti cavaler, dar mărinimos! În sfîrşit, există şi
unul d-ăsta! Rămîi cu noi! Spune-ne ce doreşti şi-ţi vom da!
― Păi acum… ce doresc… nu mai ştiu nici eu… bîlbîia
Torrismondo.
― Nici noi nu ştiam nimic, nici măcar că sîntem fiinţe
omeneşti, înainte de bătălia asta… Iar acum ni se pare că
putem… că vrem… că trebuie să facem orice… Chiar dacă ne
e greu., şi porneau să-şi plîngă morţii.
― Nu pot rămîne cu voi… Nu ştiu cine sînt… Rămîneţi cu
bine… şi plecă galopînd.
― Mai vino! îi strigau ţăranii, dar Torrismondo se şi
depărtase de sat, de pădurea Gralului, de Kurvaldia.
Începu iar să colinde printre popoare. Pînă atunci nu
pusese preţ pe nici un fel de onoruri sau plăceri, făcîndu-şi
un ideal numai din Sfîntul Ordin al Cavalerilor Gralului. Iar
acum, că acest ideal se năruise, ce scop mai putea găsi
pentru neliniştile lui?
Se hrănea cu poame pădureţe prin crânguri, cu ciorbă de
fasole prin mănăstirile care-i ieşeau în cale, cu arici de mare
pe coastele stîncoase. Şi cînd tocmai căuta arici într-o
peşteră de pe ţărmul Bretaniei, iată că dă peste o femeie
adormită.
Dorul care-l mînase în lumea largă după locuri bogate în
verdeaţă fragedă, mîngîiate de adierea joasă a vîntului, şi
după zile tihnite, fără arşiţă, iată că, în sfîrşit, părea să se
aline la priveliştea aceasta: genele lungi şi negre coborîte
peste obrazul rotund şi palid, gingăşia trupului destins în
voie, mîna odihnind pe sînul plin, părul mătăsos şi despletit,
gura, şoldul, piciorul gol, respiraţia…
Cum sta aplecat asupra ei privind-o, Sofronia deschise
ochii.
― Să nu-mi faci vreun rău, zise blînd. Ce cauţi prin stîncile
astea pustii?
― Caut ceva care mi-a lipsit mereu şi care abia acum că te
văd ştiu ce era. Cum ai ajuns pe ţărmul acesta?
― Am fost sortită însoţirii cu un urmaş al lui Mahomed,
deşi eram călugăriţă, dar faptul nu s-a consumat căci fiind
eu a trei sute şaizeci şi cincea soţie, o intervenţie armată
creştină m-a adus pînă aici, după ce în călătoria de
întoarcere am fost victima unui naufragiu, tot aşa cum la
ducere fusesem victima unei prădăciuni săvîrşită de nişte
piraţi fioroşi.
― Înţeleg. Şi eşti singură?
― Salvatorul meu a plecat la tabăra împărătească pentru a
rezolva, după cîte am priceput, anumite treburi.
― Aş vrea să-ţi ofer protecţia spadei mele, dar mă tem că
sentimentul care m-a cuprins, văzîndu-te, să nu izbucnească
în cuvinte ce ţi s-ar putea părea necuviincioase.
― Oh, nu-ţi fă griji, ştii, am văzut multe. Cu toate că, de
fiecare dată, tocmai cînd vine momentul, se iveşte salvatorul,
întotdeauna acelaşi.
― O să vină şi de data a aceasta?
― Ce ştiu eu? Nu e sigur.
― Cum te cheamă?
― Azira; sau Sora Palmira. După cum mă aflam în haremul
sultanului sau la mănăstire.
― Azira, îmi pare că te-am iubit întotdeauna… că m-am şi
pierdut în tine…
 XI

Carol cel Mare se apropia călare de coasta Britaniei.

― Să vedem, să vedem, Agilulf din spiţa Guildivernilor.
Dacă ceea ce-mi spui este adevărat, dacă femeia aceea îşi
mai păstrează încă virginitatea de acum cincisprezece ani,
nimic de zis, ai fost numit cavaler pe bună dreptate, iar acel
tinerel umbla să ne tragă pe sfoară. Ca să mă conving am
luat în suita noastră o cumătră iscusită în treburi de-astea
muiereşti; noi soldaţii, în lucrurile astea, ce e drept, nu prea
sîntem pricepuţi…
Bătrînica, cocoţată pe calul lui Gurdulù, trăncănea:
― Da, da, măria-ta, o să meargă de minune, chiar dacă s-
or naşte doi. Gemeni…
Era surdă şi nu înţelesese încă despre ce era vorba.
Mai întîi intrară în grotă doi ofiţeri din suită, cu torţe. Se
întoarseră speriaţi:
― Sire, fecioara e culcată în braţele unui tînăr soldat.
Amanţii sînt aduşi înaintea împăratului.
― Sofronia, tu! strigă Agilulf.
Carol cel Mare vrea să-l vadă pe tînăr la faţă.
― Torrismondo!
Torrismondo se repede către Sofronia.
― Tu eşti Sofronia? Ah, mama mea!
― Îl cunoşti pe tînărul acesta, Sofronia? întrebă împăratul.
Femeia lăsă capul în jos, palidă.
― Dacă e Torrismondo, l-am crescut chiar eu, zice abia
auzit.
Torrismondo se aruncă în şa.
― Am săvîrşit un incest nelegiuit. N-o să mă mai vedeţi! Dă
pinteni şi goneşte spre pădure, la dreapta.
Agilulf îşi îmboldeşte şi el calul.
― Nici pe mine n-o să mă mai vedeţi! zice. Mi-am pierdut
numele! Adio! şi pătrunde în pădure, spre stînga.
Toţi au rămas nedumeriţi. Sofronia şi-a ascuns faţa în
mîini.
 Se aude un galop din dreapta. E Torrismondo care se
întoarce din pădure în goană. Strigă:
― Cum aşa? Că pînă adineauri a fost virgină! Cum de nu
m-am gîndit mai curînd? Era virgină! Nu poate fi mama mea!
― Te poftesc să ne lămureşti, zice Carol cel Mare.
― Într-adevăr, Torrismondo nu este fiul meu, ci fratele
meu, sau mai degrabă frate vitreg, zice Sofronia. Regina
Scoţiei, mama noastră, în lipsa tatălui meu, regele, plecat
vreme de un an la război, l-a născut după o întîlnire
întîmplătoare – se pare – cu Sfîntul Ordin al Cavalerilor
Gralului. Cînd îşi vesti regele întoarcerea, acea perfidă fiinţă
(căci aşa sînt silită s-o socotesc pe mama noastră)
prefăcîndu-se că mă trimite să-mi plimb frăţiorul, m-a făcut
să mă rătăcesc în pădure. A urzit o minciună îngrozitoare
faţă de soţul ei abia sosit. I-a spus că eu, care aveam pe
atunci treisprezece ani, fugisem ca să dau naştere unui
bastard. Împiedicată de un respect filial greşit înţeles, n-am
dezvăluit niciodată această taină a mamei noastre. Am trăit
prin coclauri cu frăţiorul meu şi m-am bucurat pe atunci de
o viaţă liberă şi fericită faţă de aceea care mă aştepta în
mînăstirea unde am fost închisă de ducii de Cornovaglia. N-
am cunoscut bărbat pînă azi dimineaţă, la vîrsta de treizeci şi
trei de ani, şi prima mea apropiere de un bărbat, vai, se
dovedeşte a fi un incest…
― Ia să vedem în linişte cum stau lucrurile, zise Carol cel
Mare împăciuitor. Incest este, desigur, totuşi, între frate şi
soră vitregă nu e din cele mai grave…
― Nu este incest, maiestate! Bucură-te, Sofronia! exclamă
Torrismondo înseninat la faţă. În cercetările asupra originii
mele am aflat un secret pe care aş fi vrut să-l păstrez în veci:
aceea pe care o credeam mama mea, adică tu, Sofronia, ai
fost născută nu de regina Scoţiei, ci, ca fiică naturală a
regelui, de soţia unui majordom. Regele a pretins să fii
adoptată de soţia lui, adică aceea de care aflu acum că mi-a
fost mamă, şi care ţie nu-ţi era decît maşteră. Acum înţeleg
de ce, silită fiind de rege să se prefacă a-ţi fi mamă împotriva
voinţei sale, de-abia aştepta să scape de tine; şi a izbutit,
atribuindu-ţi rodul unei întîmplă toare greşeli a ei, adică eu.
Între tine, fiică a regelui Scoţiei şi a unei ţărănci şi mine, fiu
al reginei şi al Sfîntului Ordin, nu există nici o legătură de
sînge, ci numai legătura de dragoste începută de bunăvoie
aici nu de mult, şi pe care nădăjduiesc din toată inima că
vom continua-o.
― Mi se pare că toate se rezolvă de minune… zise Carol cel
Mare frecîndu-şi mîinile. Dar să ne grăbim să dăm de urma
bravului nostru cavaler Agilulf şi să-l liniştim spunîndu-i că
numele şi titlul său nu mai sînt ameninţate de nici un
pericol.
― Mă duc eu, maiestate! zice un cavaler, luînd-o la goană.
E Rambald.
Intră în pădure. Strigă:
― Cavalereee! Cavalere Agiluuulf! Cavalere din spiţa
Guildivernilooor! Agilulf Emo Bertrandin din spiţa
Guildivernilor şi a Celorlalţi din Corbentraz şi Sura, cavaler
de Selimpia Citerioară şi Feees! Toate s-au limpeziiit!
întoarce-te!
Nu-i răspunde decît ecoul.
Rambald începu să bată pădurea potecă cu potecă, şi
dincolo de poteci, prin rîpe şi torente, strigînd, ascultînd,
căutînd un semn, o urmă. Uite aici urmele unor potcoave.
Într-un loc parcă se afundă mai adînc, ca şi cum calul s-ar fi
oprit. De acolo urma copitelor continuă mai puţin adîncă, de
parcă i s-ar fi dat drumul să plece singur. Dar din acelaşi
punct mai porneşte o urmă, a unor picioare cu încălţăminte
de fier. Rambald se luă după ea.
Îşi ţinea respiraţia. Ajunse la un luminiş. La picioarele
unui stejar zăceau risipite pe jos un coif răsturnat, cu un
panaş multicolor, o platoşă albă, apărători de coapse, de
braţe, mănuşi de fier, într-un cuvînt toate părţile armurii lui
Agilulf, unele aşezate parcă cu intenţia de a forma o piramidă
ordonată, altele rostogolite pe pămînt la întîmplare. De
mînerul spadei era prins un bilet: „Las această armură
cavalerului Rambald de Rosilione”. Sub aceste cuvinte era un
crîmpei de parafă, ca pentru o iscălitură începută şi imediat
întreruptă.
„Cavalere! strigă Rambald întors către coif, către platoşă,
către stejar, către cer. Cavalere! Reia-ţi armura! Gradul
dumitale în armata şi în nobilimea Franciei este
incontestabil!“ Şi încearcă să reconstituie armura, s-o facă să
stea în picioare, şi strigă mereu: „Exişti, cavalere, acum
nimeni nu mai poate s-o nege!“ Nu-i răspunde nici un glas.
Armura nu se ţine în sus, coiful se rostogoleşte la pămînt.
„Cavalere, ai rezistat atîta vreme doar prin forţa voinţei
dumitale, ai izbutit să faci orice ca şi cum ai fi existat: de ce
deodată să te dai bătut?“ Dar nu mai ştie încotro să se
întoarcă: armura e goală, nu goală ca înainte, goală şi de acel
ceva care se numea cavalerul Agilulf şi care acum s-a mistuit
ca o picătură de apă în mare.
Rambald îşi dezleagă platoşa, se dezbracă, îşi pune armura
albă, trage pe cap coiful lui Agilulf, prinde în mîini scutul şi
spada, sare pe cal. Astfel înarmat apare în faţa împăratului şi
a suitei sale.
― Ei, Agilulf, te-ai întors, totul e-n regulă, hai?
Dar din coif răspunde alt glas.
― Nu sînt Agilulf, maiestate. Viziera se deschide şi apare
chipul lui Rambald. Din cavalerul Agilulf n-a mai rămas decît
armura albă şi acest bilet prin care mi-o dăruieşte. Acum ard
de nerăbdare să mă arunc în bătălie.
Trîmbiţele sună alarma. O flotă de feluci a debarcat o
armată sarazină în Bretania. Armata francă aleargă să se
încoloneze.
― Dorinţa ta s-a îndeplinit, zice regele Carol, iată prilejul
să te baţi. Fă cinste armelor pe care le porţi. Agilulf, cu toate
ciudăţeniile lui, era un bun soldat!
Armata francă ţine piept năvălitorilor, face o spărtură în
frontul sarazin şi tînărul Rambald se repede primul la asalt.
Se încaieră, loveşte, se apără, mai dă, mai primeşte. Mulţi
dintre mahomedani muşcă pămîntul. Rambald înfige în
lancea lui atîţia cîţi încap pe ea, unul după altul. Plutoanele
cotropitoare încep să se retragă, se înghesuie la feluci,
urmărite. Încolţiţi de trupele france, învinşii pornesc în larg,
afară de cei rămaşi să îmbibe cu sînge maur pămîntul
cenuşiu al Bretaniei.
Rambald iese din bătălie biruitor şi nevătămat; dar
armura, albă, intactă, impecabila armură a lui Agilulf acum e
toată mînjită de pămînt, stropită de sîngele duşmanului,
plină de pete, coşcoveli, zgîrieturi, ştirbituri, panaşul pe
jumătate jumulit, coiful strîmbat, scutul cojit chiar în
mijlocul misterioasei steme. Tînărul simte acum că e armura
lui, a lui: Rambald de Rosilione; senzaţia de încorsetare pe
care i-o provocase la început, cînd o îmbrăcase, s-a dus;
acum simte că îi vine ca o mănuşă.
Galopează, singur, pe culmea unei coline. O voce ascuţită
răsună din fundul văii.
― Hei, Agilulf!
Un cavaler vine în goană spre el. Peste armură poartă o
mantie de culoarea albăstrelei. Este Bradamanta, care-l tot
urmărea.
― În sfîrşit, am dat de tine, alb cavaler!
„Bradamanta, nu sînt Agilulf, sînt Rambald!“ ar vrea el să-i
strige de îndată, dar se gîndeşte că e mai bine să i-o spună
de aproape, şi întoarse calul pornind spre ea.
― În sfîrşit, acuma fugi tu către mine, insesizabil cavaler!
strigă Bradamanta. Oh, de mi-ar fi dat să te văd fugind după
mine, şi pe tine, singurul om ale cărui fapte nu sînt făcute în
grabă, de mîntuială, necugetate, uşuratice, ca acelea ale
obişnuitei haite de cîini care se ţin după mine!
Şi zicînd acestea, îşi întoarse calul şi căută să-i scape,
privind totuşi mereu înapoi să vadă dacă el s-a prins în joc şi
o urmăreşte.
Rambald abia aşteaptă să-i spună: „Nu bagi de seamă că şi
eu sînt dintre cei care se mişcă cu stîngăcie, că fiecare gest al
meu îmi dă de gol dorinţa, nemulţumirea, îngrijorarea? Dar
nu vreau nici eu altceva decît să fiu unul care ştie ce vrea!“ şi
ca să i-o spună goneşte după ea, iar ea rîde şi zice:
― Asta e ziua la care tot visam!
A pierdut-o din vedere. Valea e năpădită de verdeaţă şi
pustie. Calul ei este legat de un dud. Toate îi amintesc de
prima dată cînd o urmărise şi încă nu bănuia că e femeie.
Rambald descalecă. Şi iată: o vede întinsă pe un tăpşan
acoperit cu muşchi. Şi-a scos armura, poartă o tunică scurtă
de culoarea topazului. De jos întinde braţele spre el. Rambald
se apropie în armura albă. Acum e timpul să-i spună: „Nu
sînt Agilulf; priveşte! Acum, în armura de care te
îndrăgostiseşi se face simţită greutatea unui trup, chiar dacă
e tînăr şi sprinten ca al meu. Nu vezi că această platoşă şi-a
pierdut albeaţa inumană şi a devenit o îmbrăcăminte de
luptă, expusă la toate loviturile, o răbdătoare şi utilă
unealtă?“ Asta ar vrea să-i spună şi, cînd colo, stă cu mîinile
tremurînde, încearcă paşi şovăitori spre ea. Poate că ar fi mai
bine să se descopere, să-şi scoată armura, să-i arate că e
Rambald, acum, de pildă, cînd ea ţine ochii închişi cu un
surîs ca în aşteptare. Tînărul îşi smulge armura, îngrijorat:
Bradamanta, deschizînd acum ochii, îl va recunoaşte… Nu:
şi-a pus o mînă pe faţă de parcă n-ar vrea să tulbure cu
privirea nevăzuta apropiere a cavalerului inexistent. Şi
Rambald se aruncă asupra ei.
― Oh, da, eram sigură! exclamă Bradamanta cu ochii
închişi. Întotdeauna am fost sigură că ar fi cu putinţă! şi se
lipeşte de el, şi cu o înfrigurare la fel de mare din amîndouă
părţile, se împreunează. O da, o da, eram sigură!
Acum că s-a petrecut şi aceasta, e timpul să se privească
în ochi.
„O să mă vadă – îşi zice repede Rambald într-o fulgerare de
mîndrie şi speranţă – o să înţeleagă totul, o să priceapă că a
fost bine şi frumos aşa, şi o să mă iubească pentru toată
viaţa!“
Bradamanta deschide ochii.
― Ah, tu!
Se smulge din culcuş, îl îmbrînceşte pe Rambald.
― Tu! Tu! strigă cu glasul plin de furie, cu lacrimi
ţîşnindu-i din ochi: Tu! Şarlatanule!
E în picioare, apucă spada, o ridică asupra lui Rambald, îl
loveşte, în cap, dar cu latul, îl ameţeşte, iar el, ridicînd
mîinile fără arme, poate ca să se apere, poate ca s-o
îmbrăţişeze, nu apucă să zică altceva decît:
― Dar spune, spune, n-a fost minunat…?
Apoi îşi pierde cunoştinţa şi abia mai aude tulbure
tropotul calului ei care se depărtează.
Oricît de nefericit ar fi îndrăgostitul care tînjeşte după
gustul unor sărutări încă neîncercate, de o mie de ori mai
nefericit este acela care abia a apucat să le simtă gustul şi
este apoi lipsit de ele. Rambald îşi duce mai departe viaţa de
soldat neînfricat. Unde e încăierarea mai mare, acolo îşi face
drum şi lancea lui.
Dacă în vîltoarea luptei vede o fulgerare albăstrie, se
repede: „Bradamanta!“ strigă, dar mereu zadarnic.
Singurul căruia ar dori să-i destăinuiască necazurile lui, a
dispărut. Uneori, învîrtindu-se prin bivuacuri, chipul în care
vreo platoşă stă sprijinită de apărătoarea şoldului, sau
ridicarea bruscă a unui cot îmbrăcat în fier, îl fac să tresară,
pentru că îi amintesc de Agilulf. Dar dacă cumva Agilulf s-o fi
mistuit, dacă o fi găsit altă armură? Rambald se apropie şi
zice:
― Nu-ţi fie eu supărare, camarade, dar te-aş ruga să-ţi
ridici viziera coifului.
Speră de fiecare dată să dea de o cavitate goală: cînd colo
vede întotdeauna un nas deasupra unei perechi de mustăţi
zbîrlite:
― Iartă-mă! îngînă, şi pleacă.
Mai e cineva care îl tot caută pe Agilulf: e Gurdulù, care de
cîte ori vede o oală goală, un coş de sobă ori un hîrdău, se
opreşte şi zice:
― Stăpîne! Porunceşte, stăpîne!
Şezînd pe-o pajişte la marginea unei şosele, tot sporovăia
la gura unui clondir, cînd cineva îi strigă:
― Pe cine cauţi în clondir, Gurdulù?
Era Torrismondo care, după ce-şi celebrase căsătoria cu
Sofronia în prezenţa lui Carol cel Mare, pornise călare cu
soţia şi cu un bogat alai spre Kurvaldia, fiind numit conte al
acestui ţinut de către împărat.
― Pe stăpînul meu îl caut, zise Gurdulù.
― În clondirul acela?
― Stăpînul meu e unul care nu este; atunci poate tot atît
de bine să nu fie într-un clondir ca şi într-o armură.
― Păi stăpînul tău s-a mistuit în aer!
― Atunci, eu sînt scutierul aerului?
― O să fii scutierul meu, dacă mă urmezi.
 Ajunseră în Kurvaldia. Ţinutul era de nerecunoscut. În
locul satelor răsăriseră oraşe cu palate de piatră, şi mori, şi
canaluri.
― M-am întors, oameni buni, şi o să rămîn cu voi…
― Ura! Bravo! Trăiască! Trăiască soţia!
― Aşteptaţi să vă arătaţi bucuria la vestea pe care am să v-
o dau: împăratul Carol cel Mare, la al cărui sfînt nume o să
vă închinaţi de acum înainte, m-a învestit cu titlul de conte
de Kurvaldia!
― Ah… Păi… Carol cel Mare…? Dar…
― Nu pricepeţi? Acum aveţi un conte! O să vă apăr iarăşi
de samavolniciile Cavalerilor Gralului!
― A, pe ăia de mult i-am gonit din toată Kurvaldia! Uite ce
e, noi am tot fost supuşi atîta vreme… Dar acum am văzut că
se poate trăi bine fără să datorăm nimic nici cavalerilor, nici
conţilor… Lucrăm pămîntul, am înfiinţat ateliere
meşteşugăreşti, mori, căutăm să îngrijim singuri de
respectarea legilor noastre, de apărarea hotarelor noastre, pe
scurt, ne merge bine, nu ne putem plînge. Dumneata eşti un
tînăr inimos şi nu uităm ce ai făcut pentru noi… De rămas
aici, am vrea să rămîi… dar de o seamă cu noi…
― De o seamă? Nu vreţi să vă fiu conte? Păi e ordin de la
împărat, nu pricepeţi? Nu e cu putinţă să vă împotriviţi!
― Eh, mereu se spune aşa: nu e cu putinţă… Şi alungarea
ălora cu Gralul părea că nu e cu putinţă... Şi pe atunci nu
aveam decît cosoare şi furci… Noi nu vrem răul nimănui,
domnişorule, şi mai cu seamă pe al dumitale… Eşti un tînăr
de ispravă, te pricepi la multe lucruri de care noi nu prea
ştim… Dacă rămîi aici ca egal al nostru şi nu ne asupreşti,
poate că ajungi şi aşa în fruntea noastră…
― Torrismondo, eu m-am săturat de atîtea necazuri, zice
Sofronia ridicîndu-şi vălul. Oamenii aceştia se poartă cu
înţelepciune şi cuviinţă, iar oraşul îmi pare mai frumos şi
mai îndestulat decît altele… De ce să nu căutăm să ne
înţelegem cu ei?
― Şi oamenii din suita noastră?
― O să devină cu toţii cetăţeni ai Kurvaldiei, răspunseră
localnicii, şi fiecare va fi plătit după munca şi puterile lui.
 ― Va trebui să consider egal al meu şi pe acest scutier,
Gurdulù, care nu ştie nici măcar dacă există sau nu?
― O să înveţe şi el… Nici noi nu ştiam că existăm în lumea
asta… Şi a exista se învaţă…
 XII

Carte, cărticică, acum ai ajuns la sfîrşit. În timpul din

urmă m-am apucat să scriu pe rupte. De la un rînd la altul
săream peste ţări şi mări şi continente. Ce-o fi graba asta
care m-a apucat, nerăbdarea asta? S-ar zice că aştept ceva.
Dar ce anume pot aştepta călugăriţele, retrase aici tocmai
pentru a fi la adăpost de veşnic schimbătoarele întîmplări ale
vieţii lumeşti? Ce altceva aştept eu decît noi pagini de umplut
şi obişnuitul dangăt al clopotului mînăstirii?
Ia! se aude un cal suind pe drumul pieptiş, iată că se
opreşte chiar aici la poarta mănăstirii. Călăreţul bate în
poartă. De la ferestruica mea n-am cum să-l văd, dar îi aud
vocea.
― Hei, maicilor, hei, ascultaţi!
Nu e oare vocea, sau mă înşel? Ba da, e chiar ea! E vocea
lui Rambald de care în atîtea rînduri au răsunat aceste
pagini! Ce caută Rambald aici?
― Hei, maicilor, fiţi bune şi-mi spuneţi dacă n-a căutat
adăpost în această mînăstire o războinică, vestita
Bradamanta?
Sigur, căutînd-o pe Bradamanta prin lume, Rambald
trebuia pînă la urmă să ajungă aici.
Aud vocea sorei portărese care răspunde:
― Nu, ostaşule, aici nu se află războinice, ci numai biete
femei cucernice care se roagă pentru iertarea păcatelor tale!
Acum alerg eu la fereastră şi strig:
― Ba da, Rambald, sînt aici, aşteaptă-mă, ştiam că o să vii,
cobor numaidecît, merg cu tine!
Şi în graba mare îmi smulg scufia, vălul călugăresc,
veşmîntul de saia, îmi scot din ladă tunica scurtă de culoarea
topazului, platoşa, jambierele, coiful; pintenii, mantia
albastră.
― Aşteaptă-mă, Rambald, sînt aici, eu, Bradamanta!
Da, carte. Sora Teodora care istorisea această poveste şi
războinica Bradamanta sînt una şi aceeaşi femeie. Mai
gonesc cîte puţin cu calul pe cîmpurile de luptă, ocupată
cînd cu dueluri, cînd cu amoruri, mă mai închid în
mănăstiri, meditînd şi aşternînd în scris cele ce mi s-au
întîmplat, pentru a încerca să le înţeleg. Cînd am venit să mă
închid aici, eram nenorocită din dragoste pentru Agilulf,
acum mă înflăcărez pentru tînărul şi pătimaşul Rambald.
De aceea începuse deodată pana mea să alerge pe hîrtie. În
întîmpinarea lui alerga; ştia că nu avea să întîrzie să vină.
Pagina are farmec numai cînd o întorci şi îndărătul ei e viaţa
care împinge şi răvăşeşte toate filele cărţii. Pana aleargă
mînată de aceeaşi plăcere care te face să alergi pe drumuri.
Capitolul pe care-l începi şi nu ştii încă ce poveste va istorisi
este asemenea colţului după care o să coteşti ieşind din
mănăstire şi nu ştii dacă-ţi va scoate în faţă un balaur, o
ceată de sălbatici, o insulă fermecată, o nouă dragoste.
Vin în goană, Rambald. Nu-mi iau rămas bun nici măcar
de la stareţă. Mă cunosc ele de mult şi ştiu că după bătălii,
îmbrăţişări şi amăgiri deşarte mă întorc mereu în acest lăcaş
de închinăciune. Dar acum va fi altfel… Va fi…
După povestitul la trecut şi după prezentul care-mi purta
mîna în părţile mai agitate, iată, o, viitorule, m-am suit şi pe
calul tău. Ce noi stindarde îmi înalţi spre întîmpinare pe
turnurile unor oraşe încă neridicate? Ce fumuri de pustiiri
din castele şi grădini care mi-erau dragi? Ce neprevăzute
vîrste de aur îmi pregăteşti, tu nestăpînitule, tu vestitor de
comori scump plătite, tu împărăţia mea de cucerit, viitorule…