Un adevărat leagăn al civilizaţiilor elene, trace, ilire şi bizantine, Peninsula Balcanică

a constituit de-a lungul istoriei europene o frământată şi disputată arie geografică.1

În secolul al XIX-lea această arie geografică era sub influenţa Imperiului Otoman,
Imperiu Otoman ce se afla intr-o continuă criză (criza orientală) politică şi diplomatică, ce s-a
reobservat în anul 1875 odată cu răscoalele din Herţegovina şi Bosnia. Acest model a fost
copiat şi de ţări precum Bulgaria, Serbia şi Muntenegru, urmând ca sub pretextul protejării
ortodoxismului în S-E Europei, Rusia să declare război semilunei.2

În acest context Romania îşi declară independenţa în Parlament la data de 10 mai

1877, aflându-se în stare de război cu Imperiul Otoman. Astfel războiul ruso-turc se
transformă într-un război ruso-româno-turc.3 Războiul se încheie în ianuarie 1878 cu
capitularea semilunei şi victoria celor două ţări aliate. Capitularea a fost urmată de tratatul de
la San Stefano4

Cu toate că România fusese un factor important în victoria împotriva puterii din S-E-
ul Europei, Rusia a refuzat categoric prezenţa unui reprezentant român la negocierile de
armistiţiu cu turcii. Prin urmare, tratatul bilateral de la San Stefano a fost semnat la 19
februarie/3 martie 1878, iar în legătură cu ţara noastră, se recunoştea independenţa României
însă cu anumite sacrificii. Turcia trebuia să cedeze Rusiei Dobrogea, Delta Dunării şi Insula
Şerpilor, teritorii ce puteau fi schimbate cu sudul Basarabiei, iar trupele ruseşti ce se aflau în
Bulgaria, primeau dreptul de a trece pe teritoriul românesc timp de doi ani.5

Prin prevederile sale tratatul de la San Stefano a permis creşterea nemăsurată a

influenţelor ruseşti în Peninsula Balcanică, fapt ce a dus la nemulţumirea statelor mici din
zonă, precum România dar şi nemulţumirea unor mari puteri europene precum Austro-
Ungaria şi Anglia. La presiunea acestora tratatul a fost anulat şi s-a organizat un nou congres
de pace la Berlin.6

La 1/13 iunie 1878 aveau să se deschidă lucrările Congresului de pace de la Berlin, cu

scopul – mărturisit de Prinţul Bismarck, în calitate de preşedinte – de „a supune opera de la
San-Stefano liberei discuţii a Cabinetelor semnatare tratatelor de la 1856 şi 1871”, precum şi
de a asigura pacea „printr-o înţelegere comună şi pe baza unor noi garanţii”.7

1
Daniel Buşă, Modificări politico-teritoriale în sud-estul Europei între Congresul de la Berlin şi primul război
mondial (1878-1914), editura Paideia, Bucureşti, 2003, p. 21
2
Sorin Liviu Damean, România şi Congresul de pace de la Berlin (1878), editura Tipo Moldova, Iaşi, 2010,
p. 13-20
3
Ibidem, p. 35
4
Ibidem, p. 45-48
5
Ibidem, p. 56-57
6
Daniel Buşă, op. cit., p. 23-24
7
Sorin Liviu Damean, op. cit., p.66