Sunteți pe pagina 1din 49

Cuprins:

Introducere.......................................................................................................................................2
Capitolul I. Noţiunea şi trăsăturile pedepsei....................................................................................3
1.1Noţiuni generale.........................................................................................................................3
1.2 Funcţiile pedepsei......................................................................................................................4
1.3Categorii de pedepse...................................................................................................................6
1.4 Cadrul pedepselor în dreptul penal român.................................................................................7
1.4.1 Reglementarea pedepselor......................................................................................................7
1.4.2 Referinţe istorice în materia pedepselor.................................................................................8
1.4.3 Aspecte de drept comparat în materia pedepselor................................................................10
1.5 Aplicarea legii penale în timp în cazul regimului general al pedepselor.................................12
1.5.1 Aplicarea legii penale în timp în cazul detenţiunii pe viaţă..................................................12
1.5.2 Aplicarea legii penale în timp în cazul pedepsei amenzii.....................................................12
1.5.3 Aplicarea legii penale în timp în cazul pedepselor accesorii şi complementare...................13
Capitolul II. Pedepsele aplicabile persoanei fizice........................................................................15
2.1 Pedepsele principale aplicabile persoanei fizice......................................................................15
2.1.1 Pedeapsa detenţiunii pe viaţă................................................................................................15
2.1.2 Pedeapsa închisorii...............................................................................................................18
2.1.3 Amenda penală.....................................................................................................................23
2.2 Pedepsele complementare aplicabile persoanei fizice.............................................................29
2.2.1 Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi...........................................................29
2.2.2 Degradarea militară..............................................................................................................34
2.2.3 Publicarea hotărârii definitive de condamnare.....................................................................35
2.3 Pedepsele accesorii aplicabile persoanei fizice.......................................................................35
Capitolul III. Pedepsele aplicabile persoanei juridice...................................................................37
3.1 Condiţiile răspunderii penale a persoanei juridice...................................................................37
3.2 Pedeapsele aplicabile persoanei juridice.................................................................................38
Capitolul IV. Practică judiciară......................................................................................................43
Capitolul V. Concluzii....................................................................................................................47
Bibliografie....................................................................................................................................49
Introducere

Obiectul dreptului penal îl reprezintă relaţiile de apărare socială, relaţii ce pot fi conforme
ori de conflict. Sunt relaţii sociale de conformare în sensul că acestea se adresează tuturor
destinatarilor legii penale, destinatari care trebuie să aibă o conduită corespunzătoare în raport cu
valoare socială ocrotită. Sunt relaţii sociale de conflict pentru că în momentul în care se încalcă o
normă penală cel ce a încălcat-o va intra în conflict şi va fi obligat să suporte consecinţele penale
ale faptelor sale.
Sancţiunile de drept penal sunt consecinţe ale încălcării normelor penale. Principalele
sancţiuni de drept penal sunt pedepsele.
Pedepsele reprezintă sancţiuni penale prevăzute de lege în scopul prevenirii săvârşirii de
noi infracţiuni. De asemenea, pedeapsa este sancţiunea penală aplicată de instanţa de judecată
inculpatului care a săvârşit o infracţiune; este pronunţată în numele şi scopul apărării interesului
public, al societăţii.
Noul cod penal structurează pedepsele în cadrul cpaitolului I al Titlului III al Părţii
generale în funcţie de ordinea în care pedepsele aplicate sau stabilite prin hotărârire judecătoreşti
definitive urmează a fi executate, respectiv: pedepsele principale, accesorii şi complementare.
Capitolul I al lucrării prezintă pe larg noţiunea şi trăsăturile pedepsei, analizând funcţiile
pedepsei, categoriile de pedepse şi cadrul pedepselor în dreptul penal român. De asemenea, un
loc aparte în cadrul primului capitol îl ocupă şi problemele referitoare la aplicarea legii penale în
timp în cazul regimului general al pedepselor.
Capitolul II prezintă pedepsele aplicabile persoanei fizice şi anume pedepsele principale,
complementare şi accesorii aplicabile persoanei fizice.
Capitolul III prezintă pedepsele aplicabile persoanei juridice, condiţiile răspunderii
penale a persoanei juridice, precum şi aspecte de drept comparat privind pedepsele aplicabile
persoanelor juridice.
În cadrul capitolului IV, am prezentat câteva cazuri din practica judiciară a instanţelor de
judecată.
În final am desprins principalele concluzii privind pedepsele în dreptul penal şi am făcut
câteva propuneri de lege ferenda.

Capitolul I. Noţiunea şi trăsăturile pedepsei

2
1.1 Noţiuni generale

În concepţia doctrinei penale române majoritare, pedeapsa privită sub aspect instituţional
reprezintă cea de-a treia instiuţie fundamentală a dreptului penal, alături de infracţiune şi
răspundere penală. Aceste trei instituţii ar corespunde celor trei realităţi în jurul cărora se
situează toate reglementările legii penale, adică fapta penală, făptuitorul şi constrângerea penală.
Între aceste instituţii există o legătură de la cauză la efect: „răspunderea penală este efectul
săvârşirii infracţiunii şi, totodată, cauza aplicării pedepsei, iar pedeapsa este efectul existenţei
răspunderii penale, care, la rândul său, este efectul săvârşirii infracţiunii”1.
Pedeapsa este o formă de constrângere juridică proprie dreptului penal; reprezintă
termenul tehnic pentru a denumi sancţiunea ce se aplică în cazul săvârşirii unei infracţiuni. De
aceea, conform doctrinei române, se poate utiliza sintagma sancţiune penală pentru a defini
pedeapsa, dar nu se poate utiliza expresia pedeapsă penală, pentru că pedeapsa nu poate fi decât
penală.
Legea privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de
organul judiciar în cursul procesului penal stabileşte „că scopul executării pedepselor şi a
măsurilor educative privative de libertate îl constituie prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.
Prin executarea pedepselor şi măsurilor educative privative de libertate se are în vedere formarea
unei corecte atitudini faţă de ordinea de drept, faţă de normele de convieţuire socială şi faţă de
muncă, în vederea reintegrării în societate a deţinuţilor ori persoanelor internate”2.
Privitor la respectarea demnităţii umane, interzicerea supunerii la tortură, la tratamente
inumane ori degradante sau la rele tratamente, precum şi privitor la interzicerea discriminării şi
exercitarea drepturilor, există prevederi speciale în art. 4-7 din Legea nr. 254/2013.
Legea privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative
de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal 3 arată că obiectivele acestor
acţiuni penale sunt reprezentate de asigurarea echilibrului între protecţia societăţii prin
menţinerea ordinii de drept, prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni şi menţinerea în comunitate a
persoanei care a comis una sau mai multe fapte prevăzute de legea penală, precum şi asigurarea
bunei desfăşurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii inculpatului de la urmărirea penală

1
Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generală, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2014, p. 428
2
A se vedea art. 3 alin. (1) – (2) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de
libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 514 din 14
august 2013
3
Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate
dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 513 din 14 august 2013
3
ori de la judecată sau prevenirea săvârşirii de infracţiuni în condiţiile promovării unor măsuri
alternative la arestarea preventivă.

1.2 Funcţiile pedepsei

Pedeapsa îndeplineşte anumite funcţii – denumite şi scopuri imediate ale pedepsei, şi


anume4:
a. Funcţia de constrângere sau represiune
Ca măsură de constrângere statală, pedeapsa este de neconceput fără cauzarea unei
anumite suferinţe, fără impunerea unei privaţiuni ori restricţii celui condamnat şi fără
dezaprobarea care o însoţeşte. Aceasta reprezintă echivalentul pe plan sancţionator al gravităţii
pe care o prezintă fapta săvârşită şi făptuitorul ei şi de aceea este întotdeauna o măsură cu
caracter represiv.
Severitatea constrângerilor este dată de regimurile de deţinere progresive, precum şi de
stabilirea prin legea executării pedepselor. Chiar pedeapsa care nu este aplicată sau a cărei
executare este suspendată sub supraveghere în cursul căruia sunt cuprinse măsuri şi obligaţii
impuse prin hotărârea instanţei de judecată, care presupun constrângeri speciale pentru a căror
îndeplinire condamnatul trebuie să dpeună eforturi susţinute pentru îndreptare, stabilite prin
Legea nr. 254/2013.
Noua concepţia privitoare la realizarea constrângerii face referire la limitările drepturilor
şi libertăţilor prevăzute în cadrul executării sancţiunilor neprivative de libertate şi măsurile
educative pentru minori în Legea nr. 253/2013 şi condiţiile impuse de instanţă în cazul acordării
amânării pedepsei sau întreruperii executării pedepsei.
Represiunea nu reprezintă scopul pedepsei, dar ea constituie un element deosebit de
important pentru eficienţa acesteia şi, pe lângă aceasta, ea trebuie inclusă în mod necesar în ideea
de pedeapsă, fiindcă exprimă corelaţia dintre gravitatea faptei şi severitatea sancţiunii. Caracterul
represiv al pedepsei creşte ori se diminuează în funcţie de gravitatea infracţiunii săvârşite.
b. Funcţia de reeducare
Această funcţie decurge din caracterul de modalitate de reeducare pe care o are pedeapsa.
Funcţia de constrîngere trebuie să se completeze cu ceea de reeducare. Doar prin
întrepătrunderea acestor două funcţii poate fi asigurată realizarea scopului urmărit de stat prin
aplicarea de pedepse faţă de infractori.

4
Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2014, p. 177
4
Executarea pedepsei „nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească persoana
condamnatului”5. Orice suferinţe adăugate celor inerente pedepsei ori expunerea condamnatului
la batjocura altora, la acte de violenţă, supunerea permanentă la munci degradante etc., pot
constitui infracţiunea de supunere la rele tratamente6.
c. Funcţia de exemplaritate
Este o funcţie adiacentă, care constă în influenţa pe care pedeapsa aplicată condamnatului
o exercită asupra altor persoane. Există oameni ce se abţin de la săvârşirea infracţiuni nu din
convingere, ci din teama de pedeapsă. Pedeapsa îndeplineşte, deci, şi o funcţie de intimidare a
celor ce ar fi ispitiţi să săvârşească infracţiuni.
Din acest punct de vedere, eficienţa pedepsei depinde de prompta aplicare a pedepsei şi
de inevitabilitatea acesteia. Pentru ca ameninţarea cu pedeapsa să acţioneze asupra persoanelor
nestatornice nu este suficientă, de obicei, înăsprirea pedepselor, ci este necesară şi efectiva
aplicare a acestor pedepse. Eficienţa unor pedepse foarte severe poate fi minimă atunci când
practic, acestea ar fi rareori aplicate ori aplicate într-o formă mult mai atenuată.
d. Funcţia de eliminare
Aceasta este, de asemenea, o funcşie adiacentă, ce constă în temporara eliminare ori
definitivă a condamnatului din societate. Eliminarea temporară se realizează ori de câte ori
pedeapsa închisorii se execută în locuri de deţinere, ceea apare necesar în cazul infracţiunilor cu
grad înalt de pericol social. În literatura de specialitate s-a statuat că „eliminarea definitivă a
condamnatului din societate nu este posibilă decât în situaţiile strict prevăzute de lege, când
infractorului i se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă. Eliminarea serveşte la realizarea prevenţiei
speciale, dar, în egală măsură, şi la realizarea prevenţiei generale”7.
În dreptul penal italian, teoriile tradiţionale privind funcţiile pedepsei se circumscriu
ideilor fundamentale de retribuţie, intimidare, reeducare, cu menţiunea că la intrarea în vigoare a
5
Art 3 din Convenţie consacră una dintre valorile fundamentale ale unei societăţi democratice. El interzice în
termeni absoluţi tortura şi pedepsele sau tratamentele inumane sau degradante, indiferent de circumstanţe ori de
comportamentul victimei. Potrivit jurisprudenţei Curţii, relele tratamente aplicate victimei, trebuie să atingă un prag
minim de gravitate pentru a cădea sub incidenţa art. 3. Aprecierea gravităţii minime este relativă. Ea depinde de
numeroşi factori, precum durata tratamentului aplicat, efectele sale fizice şi psihice asupra persoanei care le-a
duferit, iar, în unele situaţii, sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei. Curtea a reţinut tratamentul ca fiind
inuman în situaţia în care, inter alia a fost premeditat, fiind aplicat pe durata mai multor ore, şi a provocat fie leziuni
corporale, fie suferinţe intense de natură psihică sau mentală. Tratamentul a fost calificat ca fiind degradant întrucât
a cauzat victimelor sentimente de teamă, de nelinişte şi de inferioritate, de natură a le umili şi a le înjosi. Pentru a
decide dacă un anumit tratament este sau nu degradant în sensul art. 3, Curtea examinează dacă scopul aplicării lui
este acela de a umili sau înjosi victima şi dacă, prin efectele produse, a fost adusă o atingere personalităţii acesteia,
întro manieră incompatibilă cu art. 3. Cu toate acestea, absenţa unui asemenea scop nu ar putea exclude întro
manieră definitivă constatarea unei încălcări a art. 3 – CEDO, Peers c. Grecia, §74 în Lavinia Valeria Lefterache,
Drept penal. Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2016, p. 278
6
A se vedea art. 281 Cod penal (Legea nr. 286/ 2009 privind Noul Cod penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 510
din 24 iulie 2009, în vigoare de la 1 februarie 2014)
7
George Antoniu, Contribuţii la studiul esenţei, scopului şi funcţiilor pedepsei, în Revista de Drept Penal nr. 2/1998,
p. 9
5
Constiuţiei republicane, datorită influenţei studiilor criminologice şi sociologice, ce au propulsat
prevenţia generală, accentul se pune pe mecanismele neoretribuţioniste8.

1.3 Categorii de pedepse

Pentru a permite mai buna cunoaştere şi utilizare a pedepselor, ştiinţa penală a procedat la
clasificarea acestora după diverse criterii, cum ar fi:
 După obiectul asupra căruia poartă, se împart în: pedepse corporale, pedepse privative
sau pedepse restrictive de libertate, pedepse pecuniare, pedepse privative sau pedepse
restrictive de drepturi morale;
 După gravitatea lor, pedepsele pot fi: pedepse criminale, pedepse corecţionale şi pedepse
de simplă poliţie;
 După durata lor, pedepse se împart în: pedepse perpetue şi pedepse temporare;
 După caracterul lor, regăsim: pedepse politice, pedepse de drept comun şi pedepse mixte;
 După importanţa şi rolul acestora, pedepsele pot fi principale, secundare etc..
O lungă perioadă din istoria omenirii, din antichitate până în epoca modernă, au
predominat pedepsele corporale, adică acelea care privesc însuşi corpul persoanei; mutilarea,
înfierarea, bătaia, pedeapsa cu moartea – care cunoaştea nenumărate forme de executare precum
spânzurarea, decapitarea, arderea de viu, înecarea etc. În antichitate, închisoarea servea pentru
pază, fără a fi considerată o pedeapsă, însă erau cunoscute şi pedepse privative de libertate, ca de
pildă ocna pe viaţă sau pe timp mărginit9.
Codul penal român din 1936 instituia un cadru surprinzător de pedepse, variate prin
natura, durata şi regimul lor de executare. Toată această gamă complicată de pedepse a fost
înlăturată prin adoptarea Codului penal din 1968. Consacrând concepţia unităţii ilicitului penal şi
înlăturând sistemul împărţirii pedepselor în crimei şi delicte, pe de o parte, şi în infracţiuni de
drept comun şi politice, pe de altă parte, Codul penal din 1968 a determinat, implicit, şi o
importantă simplificare a pedepselor.
Codul penal actual intrat în vigoare la 1 februarie 2014 şi cuprinde o clasificare a
pedepselor – în funcţie de felul în care se aplică şi pe baza importanţei care se atribuie pedepsei
sub raport funcţional – anume în pedepse principale şi pedepse secundare sau alăturate.

8
Alexandru Boroi, op.cit., p. 430
9
Ghe. Diaconu, Teorii moderne asupra esenţei şi scopului pedepsei, în Revista de Drept Penal, nr. 3/2000,p. 109
6
Pedepsele principale sunt acelea ce pot fi stabilite şi aplicate singure, în timp ce
pedepsele secundare – complementare sau accesorii - , apar, după caz, ca un adaos (un
complement) ori ca un accesoriu al unei pedepse principale privative de libertate.
În funcţie de persoana care săvârşeşte infracţiunea, pedepsele se împart în pedepse care
se aplică persoanei fizice şi pedepse care se aplică persoanei juridice.

1.4 Cadrul pedepselor în dreptul penal român

1.4.1 Reglementarea pedepselor

Instituţie de bază a dreptului penal, pedeapsa este reglementată în partea generală a


Codului penal. În această reglementare, locul principal îl ocupă cadrul pedepselor, adică
enumerarea categoriilor de pedepse şi a tipurilor de pedeapsă în cuprinsul aceleiaşi categorii.
Cadrul general al pedepselor în vigoare formează conţinutul art. 53 – 55 şi art. 136 Cod
penal.
Prevederile art. 53 Cod penal prevăd denumirea fiecărei categorii de pedepse şi a fiecărui
tip de pedeapsă aplicabile persoanei fizice, indicând minimul şi maximul general al fiecărei
pedepse.
Cadrul de pedepse statornicit în art. 53 cuprinde trei categorii de pedepse, diferenţiate
după modul de aplicare, şi anume:
a. Pedepsele principale sunt: detenţiunea pe viaţă; închisoarea şi amenda.
b. Pedepsele complementare sunt: interzicerea unor drepturi de la 1 – 10 ani; degradarea
militară şi publicarea hotărârii de condamnare.
c. Pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării unor drepturi, din momentul
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la executarea ori considerarea
ca executată a pedepsei privative de libertate.
În art. 136 Cod penal sunt prevăzute categoriile şi limitele generale ale pedepselor care se
aplică persoanei juridice. Cadrul de pedepse statornicit în art. 136 cuprinde două categorii de
pedepse, diferenţiate după modul de aplicare, şi anume: pedepse principale şi pedepse
complementare.
a. Pedeapsa principală pentru persoana juridică o constituie amenda.
b. Pedepsele complementare aplicabile persoanei juridice sunt următoarele10: dizolvarea
persoanei juridice; suspendarea activităţii juridice pe o durată de la 3 luni – 1 an sau

10
A se vedea art. 136 alin. (2) lit. a)-f) Cod penal
7
suspendarea uneia dintre activităţile persoanei juridice în legătură cu care s-a săvârşit
infracţiunea pe o durată de la 3 luni – 3 ani; închiderea unor puncte de lucru ale
persoanei juridice pe o durată de la 3 luni – 3 ani; interzicerea de a participa la
procedurile de achiziţii publice pe o durată la 1 – 3 ani; plasarea sub supraveghere
judiciară; afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare.
Aplicarea uneia sau mai multor pedepse complementare se dispune atunci când instanţa
constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, precum şi faţă de împrejurările în care a fost
săvârşită, aceste pedepse sunt necesare.
Aplicarea uneia sau mai multor pedepse complementare este obligatorie când legea
prevede această pedeapsă. Executarea pedepselor complementare începe după rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare.

1.4.2 Referinţe istorice în materia pedepselor

Codul penal din 1864 şi Codul penal din 1937 prevedeau o largă scară de pedepse
privative de libertate, instiuirea mai multor pedepse fiind determinată de împărţirea infracţiunilor
în crime, delicte şi contravenţii, precum şi de cerinţa ca celui condamnat să i se aplice acea
pedeapsă care se află în deplin consens cu gravitatea faptei săvârşite de acesta. Codul penal în
vigoare, spre deosebire de codurile anterioare, prevede o singură pedeapsă privativă de libertate
denumită „închisoarea” (după abolirea pedepsei cu moartea prin Decretul – lege nr. 6/1990 şi
introducerea pedepsei detenţiunii pe viaţă, legea penală în vigoare conţine două pedepse
privative de libertate)11. Această simplificare îşi găsea explicaţia, pe de o parte, în renunţarea la
împărţirea infracţiunilor în crime, delicte, contravenţii, iar pe de altă parte, datorită concepţiei
timpului, în sensul că era suficient un singur regim de executare a pedepsei privative de libertate,
acelaşi pentru toate infracţiunile.
Codul penal din 1937 prevedea pentru crime de drept comun: munca silnică pe viaţă,
munca silnică pe timp mărginit de la 5 la 20 ani, recluziunea între 5 şi 10 ani şi detenţiunea între
3 şi 10 ani (aceasta din urmă pentru crime politice), iar pentru delicte: închisoarea între 15 zile şi
5 ani; temniţa grea de la 3 la 20 ani, iar pentru crime politice: detenţiunea grea pe viaţă;
detenţiunea grea de la 5 la 25 ani şi detenţiunea riguroasă de la 3 la 20 ani, iar pentru delicte de
drept comun; pedeapsa închisorii corecţionale de la o lună la 12 ani şi amenda, iar pentru
delictele politice: detenţiunea simplă de la o lună la 12 ani şi amenda.

11
Alexandru Boroi, op.cit., p. 433
8
Codul penal în vigpare prevede pedepsele următoare: detenţiunea pe viaţă 12 ; închisoarea
de la 15 zile la 30 ani13 şi amenda14.
În ce priveşte pedepsele complementare, Codul penal din 1864 prevedea şi asemenea
pedepse, dar sub denumirea de „pedepse complimentare”15, însă prin conţinutul şi modul de
reglementare, aveau caracterul pedepselor pe care în prezent le denumim pedepse
complementare. Codul penal din 1864 conţinea pedepsele complimentare privative de drepturi
următoare: degradarea civică pentru crime şi interdicţia corecţională pentru delicte, iar ca
pedeapsă complimentară pecuniară, amenda. Codul penal din 1937 utiliza, de asemenea,
denumirea de pedepse complimentare şi sediul reglementării lor îl constituia art. 25. Codul penal
din 1937 prevedea ca pedepse complimentare, la data elaborării sale, degradarea civică de la 3 la
10 ani pentru crime, interdicţia corecţională de la un an la 6 ani pentru delicte, decăderea din
puterea părintească în situaţiile anume prevăzute de lege, publicarea şi afişarea hotărârilor de
condamnare în condiţiile prevăzute de prevederile legale şi pedeapsa complementară pecuniară,
amenda.
Codul penal din 1968 prevedea iniţial, pedepsele complementare următoare:” interzicerea
unor drepturi de la un an la 10 ani, degradarea militară şi confiscarea averii, parţială sau totală” 16.
Odată cu intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991, nu au mai fost aplicate prevederile privind
confiscarea averii, art. 68 – 70 Cod penal din 1968 fiind considerate (tacit) abrogate, chiar dacă,
formal, aceste texte continuau să figureze în Codul penal. Abrogarea lor explicită s-a realizat mai
târziu, anume prin Legea nr. 140/1996.
Cu privire la pedepsele accesorii, Codul penal de la 1864, conţinea pedepse accesorii, dar
la fel ca în situaţia pedepselor complementare, nu figurau sub această denumire, chiar dacă, după
modul cum erau reglementate, aveau caracterul de pedepse accesori.
Codul penal din 1937 prevedea următoarele pedepse accesorii: „degradarea civică,
interdicţia corecţională şi decăderea din puterea părintească. În art. 26 se prevedea că durata
pedepselor menţionate era egală cu a pedepselor privative de libertate pe care le însoţesc”17.
Codul penal din 1968 prevedea că „pedeapsa accesorie constă în interzicerea tuturor
drepturilor prevăzute în art 64”18 (dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în
funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie sau de a desfşura

12
A se vedea art. 56 – 59 Cod penal
13
A se vedea art. 60 Cod penal
14
A se vedea art. 61 – 64 Cod penal
15
Mihail Udroiu, op.cit., p. 180
16
Cristian Mitrache, Constantin Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2010, p. 398
17
Cristian Mitrache, Constantin Mitrache, op.cit., p. 398
18
A se vedea art. 71 din Codul penal din 1968
9
o activitate de natura aceleia de care s-a utilizat condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii,
drepturile părinteşti, dreptul de a fi tutore sau curator).

1.4.3 Aspecte de drept comparat în materia pedepselor

În legislaţiile străine, pedepsele principale sunt prevăzute sub denumiri distincte, dar
raportate la conţinutul lor, aceste pedepse nu îşi pierd caracterul lor de pedepse principale.
Astfel codul penal francez, prevede că sunt pedepse criminale „recluziunea criminală sau
detenţia criminală de cel mult 20 ani; recluziunea criminală sau detenţia criminală de cel mult 15
ani”19. De reţinut, de asemenea, că durata recluziunii criminale sau detenţiei criminale pe timp
mărginit este de cel puţin 10 ani. În art. 131 – 13 sunt prevăzute pedepsele corecţionale
următoare:închisoarea între 6 luni şi 10 ani, amenda sub forma zilelor – amendă şi munca în
interes general.
Codul penal german prevede o singură pedeapsă privativă de libertate 20. Această
pedeapsă se pronunţă pe termen mprginit, afară de cazul când legea nu o prevede pe viaţă.
Termenul maxim pentru privaţiunea de libertate pe timp mărginit este de 15 ani, iar cel minim o
lună. În parag. 40 este prevăzută ca pedeapsă principală amenda. Aplicarea acesteia se face pe
zile – amendă: de la minim 5 zile la maxim 360 zile – amendă, dacă legea nu prevede altfel.
Codul penal spaniol, prevede că „ pedepsele se clasifică în pedepse grave, pedepse mai
puţin grave şi pedepse uşoare”21. Pedepsele principale, conform art. 35, sunt „pedepsele privative
de libertate (închisoarea şi arestul la sfârşit de săptămână) şi pedeapsa amenzii”. În art. 36 se
prevede că „amenda se aplică pe o perioadă de minim 6 luni şi maxim 20 luni, în afară de cazul
în care legea dispune altfel”. Conform art. 37, „arestul de la sfârşit de săptămână se poate aplica
pe o durată de 36 ore, timp de 24 săptămâni. Arestul se execută într-un penitenciar cât mai
apropiat de domiciliul arestatului”.
Codul penal italian prevede următoarele pedepse principale: „temniţa pe viaţă, care a
înlocuit pedeapsa cu moartea (suprimată prin hotărârea Curţii Constituţionale nr. 19/1994),
recluziunea şi amenda”22. În afară de temniţa pe viaţă, legea prevede recluziunea, adică privarea
de libertate de la 5 zile la 24 ani şi amenda, care constă în plata către stat a unei sume nu mai
reduse de 10000 lire şi nici mai ridicate de 10000000 lire.
Se poate observa că dintre codurile penale menţionate, Codul penal francez, Codul penal
italian şi Codul penal german, revăd ca şi Codul penal român, privarea de libertate pe viaţă, iar
19
A se vedea art. 131-13 din Codul penal francez
20
A se vedea parag. 39 din Codul penal german
21
A se vedea art. 33 din Codul penal spaniol
22
A se vedea art. 17 din Codul penal italian
10
pedeapsa închisorii pe timp mărginite este de 30 ani în legea penală franceză, la fel ca şi în legea
penală română, 24 ani în legea penală italiană, 20 de ani în legea penală spaniolă şi 15 ani în
legea penală germană. Pedeapsa amenzii este prevăzută ca pedeapsă principală în toate cele patru
legislaţiile amintite anterior, iar munca în interes geneal, corespunzătoare muncii în folosul
comunităţii, există în legislaţia penală franceză, precum şi în Codul penal norvegian, care conţine
o prevedere adaptată cerinţelor unei societăţi moderne, pentru că pedeapsa privind munca în
folosul comunităţii este pe larg şi foarte explicit reglementată.
Alte legislaţii, precum Codul penal Federal al Statelor Unite Mexicane, cuprind pedepse
foarte variate, între care şi munca în folosul comun ităţii. Această pedeapsă este prevăzută sub
denumirea de „prestare de servicii neremunerate în instituţii publice, educative sau de asistenţă
socială în instituţii particulare de asistenţă socială”23.
O prevedere similară celei din Codul penal român a pedepselor complementare există în
Codul penal german şi în Codul penal italian. Pedeapsa complementară a interzicerii unor
drepturi din Codul penal român figurează, în linii generale, şi în cele două coduri străine, cu
precizarea că legislaţia penală italiană nu prevede diferit pedepsele complementare de pedepsele
accesorii, primele fiind trecute în rândul pedepselor accesorii, dar păstrându-şi trăsăturile de
pedepse complementare.
Tot astfel, o prevedere similară în ceea ce priveşte pedepsele accesorii cuprinse în Codul
penal român există în Codul penal elveţian şi Codul penal italian; în esenţă, în aceste legislaţii se
prevede că pedeapsa accesorie nu poate fi pronunţată o singură, ci doar alături de o pedeapsă
privativă de libertate şi se execută odată cu executarea pedepsei principale privative de libertate.
O situaţie echivocă în materia pedepselor accesorii există în Codul penal francez, care nu mai
face referire la pedepsele accesorii, iar jurispudenţa franceză s-a pronunţat în sensul că nici
incapacităţile din legile speicale nu ar mai fi aplicabile, chiar dacă în literatura de specialitate 24 s-
a subliniat că art. 132-21 Cod penal francez ar face referire doar la aplicabilitatea pedepselor
accesorii din legile speciale.

1.5 Aplicarea legii penale în timp în cazul regimului general al pedepselor

Intrarea în vigoare a noului Cod penal a generat o serie de probleme privitoare la


aplicarea legii penale mai favorabile în materia regulilor generale privitoare la pedepse pentru

23
Alexandru Boroi, op.cit., p. 435
24
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2016, p. 354
11
faptele comise sub vechiul Cod penal şi aflate în cursul procesului penale, la data intrării în
vigoare a noului Cod penal.

1.5.1 Aplicarea legii penale în timp în cazul detenţiunii pe viaţă

Analiza comparativă a celor două coduri (vechiul Cod penal şi noul Cod penal) relevă că
vechiul Cod penal este legea penală mai favorabilă în privinţa înlocuirii pedepsei detenţiunii pe
viaţă cu închisoarea, întrucât prevede „o limită de vârstă mai redusă (60 ani) şi aplicarea
obligatorie a instituţiei la împlinirea vârstei, indiferent de comportamentul avut de condamnat în
penitenciar”25.
Vechiul Cod penal este legea penală mai favorabilă şi cu privire la „limitele aplicării
pedepsei detenţiunii pe viaţă, în raport cu vârsta infractorului” 26, prevăzând o limită mai redusă,
pedeapsa detenţiunii pe viaţă neputând fi aplicată condamnaţilor având vârsta cuprinsă între 60 –
65 ani; şi cu privire la cuantumul pedepsei închisorii ce se stabilesc în ipoteza în care, din motive
ce ţin de vârsta infractorului, nu poate fi aplicată pedeapsa detenţiunii pe viaţă, tot vechiul Cod
penal este legea penală mai favorabilă, prevăzând un cuantum mai diminuat al pedepsei
închisorii ce urmează a fi aplicată (25 ani închisoare).

1.5.2 Aplicarea legii penale în timp în cazul pedepsei amenzii

Conform art. 13 din Legea de punere în aplicare a noului Cod penal27, în cazul amenzilor
stabilite definitiv sub imperiul vechiului Cod penal, aplicarea obligatorie a legii penale mai
favorabile, pottivit art. 6 noul Cod penal, se face prin compararea amenzii aplicate cu maximul
special al amenzii obţinut prin produsul maximului special al zilelor amendă 28 cu suma de 150 lei
(cuantumul de referinţă pentru o zi – amendă în cazul condamnaţilor persoane fizice). Tot astfel,
în situaţia persoanei juridice, aplicarea art. 6 Cod penal se face prin compararea amenzii aplicate
cu maximul special al amenzii, obţinut prin produsul maximului special al zilelor - amendă 29 cu
suma de 2000 lei (cuantumul de referinţă pentru o zi – amendă în situaţia condamnaţilor
persoane juridice).

25
Mihail Udroiu, op.cit., p. 218
26
Ionuţ Andrei Barbu, Drept penal. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 252
27
Legea 187/2012 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul
Oficial Partea I nr. 757/2012
28
A se vedea art. 61 alin. (2) şi (4) Cod penal
29
A se vedea art. 137 alin. (2) şi (4) Cod penal
12
În baza art. 11 din Legea de punere în aplicare a noului Cod penal, prevederile art. 62
Cod penal privind amenda care însoţeşte pedeapsa închisoarii şi nu se aplică în cazul
infracţiunilor săvârşite anterior intrării în vigoare a acestuia şi nu vor fi avute în vedere pentru
determinarea legii penale mai favorabile. Potrivit art. 14 din Legea de punere în aplicare a noului
Cod penal, înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii se face astfel:
a. Dacă amenda a fost definitiv aplicată anterior intrării în vigoare a noului Cod penal,
înlocuirea se face în baza art. 63 1 din vechiul Cod penal, fără ca durata pedepsei închisorii
să poată depăşi maximul zillor – amendă, determinat conform art. 61 alin. (4) noul Cod
penal, pentru fapta care a atras condamnarea;
b. Dacă amenda a fost aplicată după data intrării în vigoare a noului Cod penal, pentru
infracţiuni comise anterior acestei date, înlocuirea se face conform prevederilor noului
Cod.
Prevederile art. 64 noul Cod penal privitoare la executarea pedepsei amenzii prin
prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii nu se aplică în cazul infracţiunilor
săvârşite anterior intrării sale în vigoare, chiar dacă amenda a fost aplicată în baza art. 61 noul
Cod penal.

1.5.3 Aplicarea legii penale în timp în cazul pedepselor accesorii şi complementare

Conform art. 12 alin. (1) din Legea de punere în aplicare, în cazul în care noul Cod penal
intră în vigoare până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii şi
complementare se aplică infractorilor, persoane fizice ori juridice, conform „legii care a fost
identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă”30.
Pedeapsa complementară aplicabilă infractorului persoană fizică a publicării hotărârii de
condamnare, prevăzută de art. 70 noul Cod penal (care nu are corespondent în vechiul Cod
penal), nu se aplică în cazul infracţiunilor comise anterior intrării în vigoare a noului Cod
penal31; o prevedere similară nu există şi în ceea ce priveşte pedeapsa complementară a plasării
sub supraveghere judiciară, nou introdusă prin noul Cod penal; reiese, pe calea interpretării per a
contrario, că această pedeapsă complementară este aplicabilă infractorului persoană juridică,
pentru faptele comise anterior intrării în vigoare a noului Cod penal şi aflate în cursul procesului
penal la momentul intrării în vigoare a noului Cod penal, dacă pedeapsa amenzii a fost stabilită
conform noului Cod penal, ca lege penală mai favorabilă.

30
Mihail Udroiu, op.cit. p. 219
31
A se vedea art. 12 alin. (2) din Legea de punere în aplicare a noului Cod penal
13
Capitolul II. Pedepsele aplicabile persoanei fizice

Pedepsele aplicabile persoanei fizice se împart în două categorii, conform legislaţiei


penale în vigoare32, astfel: pedepse principale şi pedepse complementare şi accesorii.

2.1 Pedepsele principale aplicabile persoanei fizice

32
A se vedea art. 53 – 55 Cod penal
14
Pedepsele principale sunt „acelea care pot fi aplicate singure pentru faptele penale
săvârşite”33. Acestea pot fi însoţite de o altă pedeapsă ( accesorie sau complementară), în anumite
situaţii prevăzute de lege. În cuprinsul art. 53 Cod penal, pedepsele principale sunt prevăzute în
ordinea gravităţii.
Pedepsele principale aplicabile persoanei fizice sunt:” detenţiunea pe viaţă, închisoarea
de la 15 zile la 30 ani şi amenda”34.

2.1.1 Pedeapsa detenţiunii pe viaţă

Detenţiunea pe viaţă constă în privarea de libertate pe durată nedeterminată şi se execută,


conform Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor 35. Este reglementată ca pedeapsă
principală unică (de exemplu, în cazul infracţiunii de genocid, prevăzută de art. 438 alin. (2) Cod
penal) sau alternativ, cu pedeapsa închisorii (de exemplu, în cazul omorului calificat, prevăzut de
art. 189 Cod penal), în acest ultim caz, instanţa de judecată în procesul de individualizare
judiciară a pedepsei, poate stabili, în funcţie de criteriile prevăzute de art. 74 Cod penal, fie
pedeapsa închisorii, fie pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
Pedeapsa detenţiunii pe viaţă este prevăzută pentru infracţiunile cele mai grave, care sunt
nominalizate de textele din partea specială a Codului penal: infracţiunea de omor calificat 36,
infracţiuni contra securităţii naţionale37, precum şi în cazul infracţiunilor militare prevăzute de
articolele 421, 422 Cod penal, infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de război, art. 439 alin.
(1) lit. a)- e), art. 439 alin. (1) lit. k) şi art. 440 alin. (1) pct. 3 Cod penal. În cazul infracţiunilor
menţionate, pedeapsa detenţiunii pe viaţă este prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii până la
25 ani, adoptarea acestui sistem urmărind crearea unor posibilităţi mai largi pentru o eficientă
individualizare judiciară a pedepsei. Există însă situaţii în care pedeapsa detenţiunii pe viaţă este
prevăzută ca pedeapsă unică38. Pedeapsa detenţiunii pe viaţă este prevăzută şi pentru unele
infracţiuni prevăzute în legi speciale39.
Codul penal a prevăzut şi două situaţii în care, faţă de gravitatea faptelor comise, se
impune înlocuirea pedepsei închisorii cu detenţiunea pe viaţă, atfel, potrivit art. 39 alin. (2) Cod
penal „atunci când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea, dacă prin adăugare la

33
Alexandru Boroi, op.cit, p. 435
34
A se vedea art. 53 Cod penal
35
A se vedea art. 56 Cod penal
36
A se vedea art. 189 Cod penal
37
A se vedea art. 396, 398 şi 401, 402, 408 Cod penal
38
A se vedea art. 438 alin. (2) Cod penal
39
De exemplu Legea nr. 143/2000 privind traficul şi consumul ilicit de drpguri, publicată în Monitorul Oficial nr.
362 din 3 august 2000
15
pedeapsa cea mai mare a sporului de o 1/3 din totalul celorlalte pedepse cu închisoarea stabilite
s-ar depăşi cu 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puţin
una din infracţiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 ani sau mai
mare, se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă”. Tot astfel, în situaţia recidivei
postcondamnatorii, art. 43 Cod penal stipulează „dacă prin însumarea pedepselor (...) s-ar depăşi
cu mai mult de 10 ani maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puţin una dintre
infraţciunile săvârşite pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 ani sau mai mare, în
locul pedepselor cu închisoarea ce se poate aplica”.
Pentru aplicarea pedepsei detenţiunii pe viaţă este necesar ca inculpatul să nu fi împlinit
vârsta de 65 ani40 la data pronunţării hotărârii de condamnare, nu reprezintă impediment a priori
de aplicare a pedepsei detenţiunii pe viaţă starea de sănătate ori sexul (femei sau bărbaţi)
inculpatului.
În situaţia în care inculpatul a împlinit vârsta de 65 ani, iar instanţa apreciază că s-ar
impune stabilirea pedepsei detenţiunii pe viaţă, îl va condamna pe inculpat la pedeapsa închisorii
de 30 ani41 şi pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi pe durata de 5 ani.
Dacă persoana condamnată la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a împlinit vârsta de 65 ani în
timpul executării pedepsei, pedeapsa detenţiunii pe viaţă poate fi înlocuită cu pedeapsa închisorii
pe timp de 30 ani şi pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi pe durata de 5 ani.
Conform legislaţiei penale în vigoare, înlocuirea este facultativă, iar nu obligatorie42.
Pentru a dispune înlocuirea detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii instanţa de
judecată va avea în vedere în mod cumulativ aspectele următoare43:
a. Dacă persoana condamnată a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei ( de
exemplu, se va avea în vedere lipsa sancţiunilor disciplinare, nerecurgerea la acţiuni care
indică o constantă negativă a comportamentului, recompensarea, stăruinţa în muncă etc.);
b. Dacă persoana condamnată a făcut progrese cosntante şi evidente în vederea reintegrării
sociale (de exemplu, participarea la activităţile educative, moral – religioase, culturale,
terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială, de instiruire şcolară şi formare
profesională etc.);

40
Spre deosebire de vechiul Cod penal, care prevedea că pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu poate fi aplicată
persoanelor care au împlinit vârsta de 60 an, noul Cod penal a ridicat limita de vârstă până la care această pedeapsă
poate fi aplicată până la 60 ani
41
În vechiul Cod penal, pedeapsa maximă a închisorii care se putea aplica era de 25 ani
42
Mihail Udroiu, op.cit., p. 179
43
Ionuţ Andrei Barbu, op.cit., p. 297
16
c. Dacă persoana condamnată a îndeplinit integral obligaţiiile civile stbailite prin hotărârea
de condamnare (afară de situaţia când dovedeşte că nu a avut nici o posibilitate să le
îndeplinească);
Înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii se dispune, la cererea
procurorului ori a persoanei condamnate, de către instanţa de executare, iar dacă persoana
condamnată se află în stare de deţinere, de către instanţa corespunzătoare în a cărei
circumscripţie se află locul de deţinere44.
În situaţia comutării ori înlocuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii, se
va emite un nou mandat de executare a pedepsei închisorii. Perioada de detenţiune executată se
consideră ca parte executată din pedeapsa închisorii, persoana condamnată se va bucura de
perioada executată până la momentul comutării sau înlocuirii, evitându-se, astfel, executarea de
două ori a aceleiaşi pedepse unice şi creându-se posibilitatea condamnatului de a accede la unele
instiuţii, cum ar fi, de exemplu, liberarea condiţionată. Este posibil ca odată cu comutarea sau
înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii de 30 ani să se constate că
pedeapsa este executată în ipoteza în care persoana condamnată efectuase deja cel puţin 30 ani
închisoare (incluzând în aceştia şi durata măsurilor privative de libertate)45.
Detenţiunea pe viaţă nu se aplică infractorului minor, care va fi sancţionat numai cu
măsuri educative, privative sau neprivative de libertate.
Detenţiunea pe viaţă se execută în penitenciare anume destinate pentru aceasta sau în
secţii speciale ale celorlalte penitenciare din subordinea Administraţiei Naţionale a
Penitenciarelor, în regim de maximă siguranţă46.
De exemplu, „în cazul condamnării inculpatului la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sunt
aplicabile atât pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, cât şi pedeapsa
complementară a degradării militare”47.

2.1.2 Pedeapsa închisorii

Ca măsură de constrângere, pedeapsa închisorii constă în privarea de libertate pe durată


determinată cuprinsă între 15 zile şi 30 ani şi se execută conform prevederilor legale privind
executarea pedepselor48..

44
A se vedea art. 584 Cod procedură penală ( Legea nr. 135/2010 privind noul Cod de procedură penală, publicată în
Monitorul Oficial nr. 486 din 15 iulie 2010, în vigoare din 1 februrie 2014)
45
Adrian M. Truchici, Drept penal. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 213
46
Valerian Cioclei (colectiv), Codul penal. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2016, p. 1428
47
C.S.J, Secţia penală, decizia nr. 366/1998, disponibilă online la www.legalis.ro, accesat la 24 februarie 2017
48
A se vedea C.S.J, Secţia penală, decizia nr. 338/2002, disponibil la www.scj.ro, accesat la 14 martie 2017
17
Regimul de executare a pedepsei închisorii se dispune în condiţiile prevăzute de Legea
nr. 254/2013, fiind bazat pe sistemul descrescător. Regimurile de executare a pedepselor
privative de libertate trebuie să asigure respectarea şi protejarea vieţii, sănătăţii şi demnităţii
persoanelor private de libertate, a drepturilor şi libertăţilor acestora, fără să cauzeze suferinţe
fizice şi nici să înjosească persoana condamnată.
Stabilirea regimului de executare a pedepsei sau modificarea acesteia se realizează de
către comisia pentru stabilirea, individualizarea şi schimbarea regimului de executare a
pedepselor privative de libertate din penitenciar.
Regimul de maximă siguranţă este aplicabil iniţial persoanelor condamnate la pedeapsa
detenţiunii pe viaţă şi persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 13 ani. În mod
excepţional, natura şi modul de săvârşire a infracţiunii, precum şi persoana condamnatului pot să
determine includerea persoanei condamnate în regimul de executare imediat inferior ca grad de
severitate în condiţiile stabilite prin regulamentul de aplicare a legii49.
Persoanele condamnate ce execută pedeapsa în regim de maximă siguranţă sunt supuse
unor măsuri stricte de pază, supraveghere şi escortare, sunt cazate, de regulă, individual,
prestează munca şi desfăşoară activităţile educative, cultural, terapeutice, de consiliere
psihologică şi asistenţă socială în grupuri mici, în spaţii anume stabilite în interiorul
penitenciarului, sub supraveghere continuă.
Conform prevederilor Legii nr. 254/2013 există anumite categorii de persoane cărora nu
li se aplică regimul de maximă siguranţă:
a. Persoanele condamnate care au împlinit vârsta de 65 ani şi femeile care au împlinit vârsta
de 55 ani;
b. Femeile însărcinate sau care au în îngrijire un copil în vârstă de până la un an;
c. Persoanele încadrate în gradul I de invaliditate, precum şi cele cu afecţiuni locomotorii
grave.
Persoanele condamnate prevăzute la lit. a) vor executa pedeapsa privatică de libertate în
regim deschis. Persoanele condamnate prevăzute la lit. b)-d) vor executa pedeapsa privativă de
libertate în regim închis, pe perioada cât durează cauza care a impus neaplicarea regimului de
maximă siguranţă.
Regimul închis se aplică iniţial persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare
de 3 ani, dar care nu depăşeşte 13 ani. În mod excepţional, natura şi modul de săvârşire a
infracţiunii, precum şi persoana condamnatului pot să determine includerea persoanei
condamante în regimul de executare imediat inferior ca grad de severitate.

49
Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generală, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2014, p. 437
18
Persoanele condamnate care execută pedeapsa în regim închis sunt cazate, de regulă, în
comun, prestează muncă şi desfăşoară activităţi educative, cultural, terapeutice, de consiliere
psihologică şi asistenţă social în grupuri, în interiorul penitenciarului, sub pază şi supraveghere50.
Persoanele condamnate care execută pedeapsa în regim închis pot presta munca şi în
afara penitenciarului, sub pază şi supraveghere continuă, cu aprobarea directorului
penitenciarului.
Regimul semideschis51 este aplicabil iniţial persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii
mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 3 ani. În mod excepţional, natura şi modul de săvârşire
a infracţiunii, precum şi persoana condamnatului pot să determine includerea persoanei
condamnate în regimul de executare imediat inferior ca grad de severitate. Persoanele
condamnate care execută pedeapsa în regim semideschis sunt cazate în comun, se pot deplasa
neînsoţite în interiorul penitenciarului, prestează munca şi desfăşoară activităţile educative,
cultural, terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă social sub supraveghere, în grupuri, în
spaţii din interiorul penitenciarului care rămân deschise în timpul zilei.
Persoanele condamnate care execută pedeapsa în regim semideschis pot presta munca şi
desfăşoară activităţi educative, cultural, terapeutice, moral – religioase, instruire şcolară şi în
afara penitenciarului, sub supraveghere52.
Regimul deschis este aplicabil iniţial persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii de
cel mult un an. Persoanele condamnate care execută pedeapsa în regim deschis sunt cazate în
comun, se pot deplasa neînsoţite în interiorul penitenciarului, pot să presteze munca şi să
desfăşoare activităţile educativ – cultural, terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă social
în afara penitenciarului, fără supraveghere.
Regimul de executare a pedepsei privative de libertate este stabilit la primirea persoanei
condamnate în penitenciar în care aceasta urmează să execute pedeapsa, de către comisia pentru
individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate. Împotriva modului de
stabilire a regimului de executare persoana condamnată poate să formulize plângere la
judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în termen de 3 zile de la data când i s-a
comunicat decizia de stabilire a regimului de executare a pedepsei privative de libertate.
Persoana condamnată este ascultată, în mod obligatoriu, la locul de deţinere, de
judecătorul de supraveghere a privării de libertate. Judecătorul de supraveghere a privării de

50
Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2014,p. 180
51
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal roman. Partea generală, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2016, p. 392
52
Valerian Cioclei (colectiv), Codul penal. Comentariu pe articole. Ediţia 2, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2015, pp.
1365 - 1368
19
libertate soluţionează plângerea în termen de 10 zile de la data primirii acesteia şi pronunţă, prin
încheiere motivată, una din soluţiile următoare53:
a. Admite plângerea şi dispune modificarea regimului de executare stabilit de comisia
pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privatve de libertate;
b. Respinge plângerea, dacă aceasta este nefondată, tardivă sau inadmisibilă.
Încheierea judecătorului delegate pentru executarea pedepselor privative de libertate se
comunică persoanei condamnate în termen de două zile de la data pronunţării acesteia. Împotriva
încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate persoana condamnată poate să
introducă contestaţie la judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul, în termen de 3
zile de la comunicarea încheierii. Contestaţia se judecă în şedinţă public, iar hotărârea este
definitivă, fiind comunicată persoanei condamnate şi administraţiei penitenciarului54.
Schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate se dispune de
comisia pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate.
Comisia pentru stabilirea, individualizarea şi schimbarea regimului de executare a pedepselor
privative de libertare are obligaţia ca, odată la 6 ani, şi 6 luni în cazul pedepselor cu detenţiunea
pe viaţă şi a unei cincimi din durata pedepsei închisorii să analizeze conduit persoanei
condamnate şi eforturile depuse de aceasta pentru reintegrare socială, întocmind un raport care se
adduce la cunoştinţă persoanei condamnate, sub semnătură. În cazul în care comisia apreciază că
se impune schimbarea regimului de executare, comisia va dispune regimului de executare a
pedepselor privative de libertate.
Schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate în regimul inferior
ca grad de severitate se poate dispune dacă persoana condamnată a avut o conduită bună şi a
făcut eforturi serioase pentru reintegrare social, în special în cadrul activităţilor educative,
culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă social, al instruirii şcolare şi al
formării profesionale, precum şi în cadrul muncii prestate.
Schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate într-unul mai sever
se poate dispune în orice moment al executării pedepsei dacă persoana condamnată a comis o
infraţciune sau a fost sancţionată disciplinar.
Împrejurările ce pot să determine schimbarea regimului de executare a pedepselor sunt
constatate de comisia pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de
libertate printr-un raport care se anexează cererii persoaeni condamnate ori sesizării comisiei.
Împotriva hotărârii comisiei, persoana condamnată poate să formulize plângere la judecătorul de
supraveghere a privării de libertate în termen de 3 zile de la data la care I s-a comunicat
53
Mihail Udroiu, op.cit.,p. 181
54
Alexandru Boroi, op.cit., p. 439

20
hotărârea55. Judecătorul de supraveghere a privării de libertate sipune prin încheiere motivată
privitor la schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, numai după
ascultarea persoanei condamnate, la locul de deţinere, în termen de 10 zile de la primirea cererii
ori sesizării.
Când judecătorul de supraveghere a privării del ibertate constată că nu sunt îndeplinite
condiţiile pentru schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, prin
încheierea de respingere fixează termenul după expirarea căruia cererea ori sesizarea va putea fi
reînnoită, termen care nu poate fi mai mare de un an. Încheierea judecătorului delegate pentru
executarea pedepselor privative de libertate este comunicată persoanei condamnate în termen de
3 zile de la data pronunţării acesteia.
Împotriva încheierii judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de
libertate persoana condamnată poate să introducă contestaţie la judecătoria în a cărei
circumscripţie se află penitenciarul, în termen de 3 zile de la data comunicării încheierii.
Hotărârea judecătoriei este definitivă56.
Individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate este stabilită
de comisia pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, în
funcţie de durata condamnării, conduita, personalitatea, vârsta, starea de sănătate, gradul de risc
şi posibilităţile de reintegrare socială ale persoanei condamnate. Persoana condamnată este
inclusă, ţinând cont de criteriile prevăzute anterior, în programe care urmăresc în principal57:
a. Desfăşurarea de activităţi didactice, educativ – culturale, terapeutice, de consiliere
psihologică şi asistenţă socială;
b. Instruirea şcolară;
c. Formarea profesională.
Munca prestată de persoanele condamnate la pedepse privative de libertate este
remunerată, cu excepţia activităţilor cu caracter gospodăresc necesare penitenciarului şi a celor
desfăşurate în caz de calamitate. Persoanele condamnate la pedepse privative de libertate care
sunt apte de a munci, cu acordul lor, pot presta o muncă în raport de calificarea şi aptitudinile lor,
precum şi activităţi necalificate.
Munca persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate în penitenciare se
realizează58:
a. În regim de prestări servicii pentru persoane fizice sau persoane juridice, în interiorul sau
exteriorul penitenciarului;
55
Valerian Cioclei (colectiv), op.cit., pp. 1365 - 1368
56
Alexandru Boroi, op.cit., p. 440
57
Ilie Pascu, Vasile Dobrinoiu (colectiv), Noul Cod penal comentat. Partea generală, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2016, pp.417 - 421
58
Mihail Udroiu, op.cit.,p. 185
21
b. În regie proprie;
c. Pentru activităţi cu caracter gospodăresc necesare penitenciarului;
d. În caz de calamitate;
e. În caz de voluntariat;
f. În alte situaţii, prevăzute de lege.
Administraţia penitenciarului poate încheia contracte de prestări de servicii cu operatori
economici, persoane fizice ori juridice, interesaţi în utilizarea la muncă a persoanelor
condamnate. Conform art. 86 – 87 din Legea nr. 254/2013, veniturile realizate de persoanele
condamnate pentru munca prestată nu reprezintă venituri salariale şi se impozitează conform
prevederilor legale care reglementează impunerea veniturilor realizate de persoanele fizice, sunt
încasate de către administraţia locului de deţinere şi repartizate astfel:
a. 40% din venit revine persoanei condamnate, care poate utilize pe durata executării
pedepsei privative de libertate 90% din acesta, iar 10% se consemnează pe numele său, la
Trezoreria Statului, urmând să fie încasat în momentul punerii în libertate, în cazul în
care persoana condamnată a fost obligată la plata de despăgubiri civile, care nu au fost
achitate până la data primirii în penitenciar, o cotă de 50% din procentul din venituri care
revine condamnatului se foloseşte pentru repararea prejudiciului cauzat părţii civile;
b. 60% din venit revine administraţiei penitenciarului, reprezentând venituri proprii care se
încasează, se contabilizează şi se foloseşte conform prevederilor legale privind finanţele
publice;
c. 40% din venit revine persoanei condamnate, care poate utiliza, pe durata executării
pedepsei privative de libertate 90% din acesta, iar 10% se consemnează pe numele său, la
Trezoreria Statului, urmând să fie încasat în momentul punerii în libertate.
d. 60% din venit revine administraţiei penitenciarului, reprezentând venituri proprii care se
încasează, se contabilizează şi se foloseşte conform prevederilor legale privind finanţele
publice.
Durata executării pedepsei închisorii se calculează din ziua în care condamnatul începe să
execute hotărârea definitivă de condamnare; ziua în care începe executarea pedepsei şi ziua în
care încetează se socotesc în durata executării. Timpul în care condamnatul aflat în executarea
pedepsei este internat în spitalul penitenciar intră în durata executării, cu excepţia situaţiei în care
acesta şi-a provocat în mod voit boala, iar această împrejurare se constată în cursul executării
pedepsei.
Deasemenea, timpul reţinerii, al arestării preventive, al arestului la domiciliu, al internării
medicale, cel necesar pentru efectuarea experizei psihiatrice din cursul urmăririi penale sau al
fazei de judecată se deduce din durata pedepsei închisorii pronunţate, chiar dacă, pentru
infracţiunea în legătură cu care a fost reţinut sau arestat preventive, s-a dispus clasarea ori
renunţarea la urmărirea penală; în situaţia condamnării la pedeapsa amenzii penale, executarea
22
acesteia va fi înlăturat în tot sau în parte, ca urmare a reţinerii arestului la domiciliu ori arestării
preventive din cursul procesului.
În cazul în care infractorul este judecat în ţară pentru o infracţiune pentru a care a fost
reţinut, arestat preventive ori condamnat în străinătate, durata reţinerii, arestului la domiciliu ori
a arestării preventive, precum şi partea din pedeapsă executată în afara teritoriului ţării se deduc
din durata pedepsei aplicate pentru aceeaşi infracţiune de instanţele române, după recunoaşterea
hotărârii judecătoreşti străine59.

2.1.3 Amenda penală

Amenda penală reprezintă cea de-a treia şi ultima pedeapsă principală reglementată în
legislaţia noastră. Reprezintă o pedeapsă cu caracter pecuniar, care constă conform art. 61 Cod
penal, întro sumă de bani pe care condamnatul este obligat să o plătească în contul statului 60.
Caracterul său represiv reiese din micşorarea silită a patrimoniului celui condamnat. Ca orice
pedeapsă, amenda penală se înscrie în cazierul judiciar al condamnatului.
În cadrul incriminărilor, amenda poate să apară ca pedeapsă unică ori alternative cu
pedeapsa închisorii. În anumite legislaţii penale, amenda este prevăzută şi ca pedeapsă
complementară, care se cumulează cu pedeapsa privativă de libertate. Cuantumul amenzii se
stabileşte prin sistemul zilelor – amendă. Suma corespunzătoare unei zile – amendă, cuprinsă
între 10 lei şi 500 lei, se înmulţeşte cu numărul zilelor – amendă, care este cuprins între 30 zile şi
400 de zile.
Instanţa stabileşte numărul zilelor – amendă conform criteriilor generale de
indivdualizare a pedepsei. Cuantumul sumei corespunzătoare unei zile – amendă se stabileşte
ţinând cont şi de situaţia materială a condamnatului şi de obligaţiile legale ale condamnatului
faţă de persoanele aflate în întreţinerea sa.
Limitele speciale ale zilelor – amendă sunt cuprinse între61 :
a. 60 şi 180 de zile – amendă, când legea prevede pentru infraţciunea săvârşită numai
pedeapsa amenzii;
b. 120 şi 240 de zile – amendă, când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa
închisorii de cel mult doi ani;
c. 180 şi 300 zile – amendă, când legea prevede pedeapsa amenzii alternative cu pedeapsa
închisorii mai mare de 2 ani.

59
Ilie Pascu, Vasile Dobrinoiu (colectiv), op.cit., pp.417 - 421
60
Alexandru Boroi, op.cit., p. 443
61
A se vedea art. 61 alin. (4) Cod penal
23
Aceste limite speciale se pot reduce cu o treime o singură dată, în cazul aplicării
circumstanţelor atenuante art. 76 Cod penal. Limitele speciale maxime se pot aplica în situaţia
circumstanţelor agravante, art. 78 Cod penal, iar dacă acestea sunt neîndestulătoare, limitele
maxime se pot majora o singură dată cu o treime62. Aceste măsuri de atenuare sau de agravare se
aplică limitelor speciale prevăzute în conformitate cu art. 61 alin. (4) şi alin. (5) Cod penal.
Dacă prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit oblinerea unui folos patrimonial, iar pedeapsa
prevăzută de lege este numai amenda ori instanţa optează pentru aplicarea acestei pedepse,
limitele speciale ale zilelor – amendă se pot majora cu o treime. Fracţiile stabilite de lege pentru
cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei sunt aplicabile limitelor speciale ale zilelor –
amendă, prevăzute în alin. (4) şi alin. (5). Conform art. 60 Cod penal, dacă prin infracţiunea
săvârşită s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, pe lângă pedeapsa închisorii, se poate
aplica şi pedeapsa amenzii.
Un prim element de noutate constă în calcularea amenzii prin sistemul zilelor – amendă,
care, prin mecanismul de determinare a cuantumului, asigură o mai bună individualizare, a
pedepsei concret aplicate atât sunt aspectul proporţionalităţii, exprimat în numărul zilelor –
amendă, cât şi al eficienţiei, prin determinarea valorii unei zile – amendă ţinând seama de situaţia
patrimonială a condamnatului. Acest sistem utilizează două elemente esenţiale pentru
determinarea cuantumului amenzii, şi anume: numărul zilelor – amendă, care exprimă gravitatea
infracţiunii săvârşite şi periculozitatea infractorului, considerent pentru care numărul acestora se
stabileşte pe baza criteriilor generale de individualizare a pedepsei, şi valoarea unei zile –
amendă, care constituie suma de bani corespunzătoare unei zile – amendă ce se determină ţinând
seama de situaţia material a condamnatului şi de obligaţiile legale ale acestuia faţă de persoanele
aflate în grija sa. Odată stabilite, numărul zilelor – amendă se înmulţeşte cu valoarea unei zile –
amendă, iar rezultatul obţinut constituie suma pe care condamnatul a fost obligat să o plătească
cu titlul de amendă63. Acest sistem de aplicare a pedepsei amenzii este întâlnit în codurile penale
din Germania, Spania, Franţa, Portugalia, Elveţia, Suedia, Finlanda, şi a fost preluat şi de Legea
nr. 301/200464.
Dacă prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, pe lângă
pedeapsa închisorii, se poate aplica şi pedeapsa amenzii.
Limitele speciale ale zilelor – amendă prevăzute în art. 61 alin. (4) lit. b) şi lit. c) se
determină în raport de durata pedepsei închisorii stabilite de instanţă şi nu pot fi diminuate ori
majorate ca efect al cauzelor de atenuare ori agravare a pedepsei. La stabilirea cuantumului

62
Alexandru Boroi, op.cit., p. 444
63
Ilie Pascu, Vasile Dobrinoiu (colectiv), op.cit., pp.422 - 424
64
Legea nr. 301/2004 nu a mai intrat în vigoare
24
sumei corespunzătoare unei zile – amendă se va ţine cont de valoarea folosului patrimonial
obţinut ori urmărit.
Cumulul pedepsei amenzii cu închisorarea se poate face diferenţiat, în raport de durata
pedepsei stabilite de instanţă, ce se coroborează cu dispoziţiile art. 61 Cod penal, în aşa fel încât,
în cazul cumulului, zilelor – amendă au un cuantum ce porneşte de la 120 la 180 zile – amendă,
când instanţa stabileşte pedeapsa amenzii alternative cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani, şi
180 la 300 zile - amendă, când instanţa stabileşte pedeapsa alternativ cu pedeapsa închisorii mai
mare de 2 ani65. De asemenea trebuie menţionat caracterul facultative al dispunerii de către
instanţa de judecată a cumulului pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, instanţa având
posibilitatea să considere o astfel de măsură utilă în situaţia individualizării pedepsei. Faţă de art.
61 alin. (3) Cod penal, la criteriile de stabilire a sumei corespunzătoare unei zile – amendă nu se
va mai ţine seamă de situaţia material a condamnatului şi de obligaţiile sale legale, ci se va aplica
art. 62 alin. (3) Cod penal, unde criteriul de stabilire a sumei datorate prin amendă,
corespunzătoare unei zile – amendă, este acela al valorii patrimoniului obţinut sau urmărit66.
Diferit de situaţia în care pedeapsa amenzii este pedeapsă unică ori instanţa optează
pentru aplicarea acestei pedepse67, în cazul cumulului de pedeapsă dintre amendă şi închisoare,
chiar dacă infractorul a încercat să obţină un folos patrimonial, nu se va mai aplica o reducere
sau o majorare ca efect al cauzelor de atenuare ori agravare a pedepsei 68. Raţiunea este aceea că
prin sporirea pedepsei închisorii cu amenda, pedeapsa este déjà agravată, agravarea
suplimentară nu ar fi concordant cu dispoziţiile art. 78 alin (2) Cod penal arată că “majorarea
limitelor special ale pedepsei se face o singură dată, indifferent de numărul circumstanţelor
agravante reţinute”.
În legătură cu posibilitatea concretă a aplicării amenzii în cumul cu pedeapsa închisorii,
aceasta se poate dispune de către instanţa de judecată în toate cazurile în care pedeapsa pentru
infracţiune este închisoarea, iar instanţa aplică pedeapsa privativă de libertate, dar consideră că
infractorul, urmărind obţinerea unui folos patrimonial, trebuie să fie constrains şi prin pedeapsa
amenzii în raport de valoarea folosului patrimonial obţinut69.
Conform art. 63 Cod penal dacă persoana condamnată, cu rea – credinţă, nu execută
pedeapsa amenzii, în tot sau în parte, numărul zilelor – amendă neexecutate se înlocuieşte cu un
număr corespunzător de zile cu închisoare. Dacă amenda neexecutată a însoţit pedeapsa
închisorii, numărul zilelor – amendă neexecutate se înlocuieşte cu un număr corespunzător de

65
A se vedea art. 62 alin. (2) Cod penal
66
Mihail Udroiu, op.cit.,p. 190
67
A se vedea art. 61 alin. (5) Cod penal
68
Ilie Pascu, Vasile Dobrinoiu (colectiv), op.cit., pp.425 - 428
69
Alexandru Boroi, op.cit., p. 445
25
zile cu închisoare, care se adaugă la pedeapsa închisorii, pedeapsa astfel rezultată fiind
considerată o singură pedeapsă. În situaţia înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, în
condiţiile art. 63 alin. (1) şi (2) Cod penal unei zile – amendă îi corespunde o zi de închisoare.
Executarea pedepsei amenzii se realizează cu bună – credinţă conform cu prevederile
Legii nr. 253/201370. Persoana condamnată trebuie să achite integral amenda în termen de 3 luni
de zile de rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi să comunice judecătorului delegate
cu executarea dovada plăţii, în termen de 15 zile de la efectuarea acesteia. În situaţia
imposibilităţii de a achita suma datorată, judecătorul delegate cu executarea poate să dispună
eşalonarea acesteia în rate lunare, pe o perioadă ce nu poate depăşi 2 ani. În cazul în care nici în
această perioadă condamnatul nu achită suma datorată, din cause neimputabile, instanţa de
judecată va dispune executarea amenzii prin muncă neremunerată în folosul comunităţii, în afară
de situaţia în care nu poate presta o astfel de activitate. În situaţia în care condamnatul nu îşi dă
consimţământul pentru efectuarea muncii în folosul comunităţii, instanţa înlocuieşte amenda cu
închisoarea în condiţiile art. 64 Cod penal.
În cazul în care, cu rea – credinţă, condamnatul nu execută pedeapsa amenzii, instanţa va
înlocui această pedeapsă cu închisoarea, potrivit art. 63 Cod penal coroborat cu art. 23 lit. c) din
Legea nr. 253/2013, prin aceasta pierzându-şi încrederea în condamnat de a îşi îndeplini cerinţele
legale.
Codul de procedură penală stabileşte, de asemenea, situaţia relei – credinţe prin aceea că,
în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată, condamnatul
nu a achitat suma datorată71 şi nici nu a iniţiat un demers legal să demonstreze că îi este imposibil
de a achita integral suma, cerând instanţei o eşalonare a plăţii amenzii în rate pe o perioadă
posibilă până la 2 ani72, nu a îndeplinit nici măcar în parte obligaţia de a achita suma datorată
statului, condamnatul aflându-se în situaţia stabilită de art. 63 alin. (1) Cod penal. Până la
constatarea relei – credinţe, organele financiare ale statului procedează în termen de 3 luni de la
data rămânerii definitivă a pedepsei cu amenda, la executarea amenzii conform prevederilor
legale privind executarea silită a creanţelor fiscale şi cu procedura prevăzută de aceste
prevederii. În situaţia în care comandantul dă dovadă de rea – credinţă, urmează înlocuirea
pedepsei închisorii (stabilită în zile – amendă) cu un număr corespunzător de zile de închisoare.
Pentru fiecare zi – amendă este stabilită executarea unei zile de închisoare, pedeapsa fiind
calculată potrivit art. 71 Cod penal73.

70
A se vedea art. 22 – 24 din Legea nr. 253/2013
71
A se vedea art. 559 alin. (1) Cod procedură penală
72
A se vedea art. 559 alin. (2) Cod procedură penală
73
Ilie Pascu, Vasile Dobrinoiu (colectiv), op.cit., pp.428 - 431
26
Zilele de închisoare rezultate ca urmare a înlocuirii pedepsei amenzii, în cazul în care
amenda însoţeşte pedeapsa închisorii, vor fi adăugate arithmetic la pedeapsa închisorii déjà
pronunţate de instanţa de judecată, reieşind o singură pedeapsă potrivit art. 63 alin. (2) Cod
penal. Acest cumul de pedepse va alcătui o singură pedeapsă cu închisoare, care se va executa
după regulile Legii nr. 254/2013.
În cazul în care pedeapsa amenzii nu poate fi executată în tot sau în parte din motive
neimputabile persoanei condamnate, cu consimţământul acesteia, instanţa înlocuieşte obligaţia
de plată a amenzii neexecutate cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul
comunităţii, afară de cazul în care, datorită stării de sănătate, persoana nu poate presta această
muncă. Unei zile – amendă îi corespunde o zi de muncă în folosul comunităţii.
Din dispoziţiile art. 64 alin. (1) Cod penal, reiese necesitatea îndeplinirii următoarelor
condiţii:
a. Pedeapsa amenzii să nu fi fost executată în tot sau în parte din motive neimputabile
persoanei condamnate;
b. Persoana condamnată la plata amenzii să îşi dea consimţământul ca, în schimbul amenzii
neplătite, să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii;
c. Persoana pentru care instanţa trebuie să dispună înlocuirea amenzii neexecutate cu
obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii trebuie să fie din punct
de vedere medical aptă de muncă.
Legiuitorul a reglementat în alin. (2) al art. 64 Cod penal, înlocuirea amenzii care a însoţit
pedeapsa închisorii cu obligaţia condamnatului de a presta o muncă neremunerată în folosul
comunităţii. Din această prevedere reiese că condiţiile pentru înlocuirea amenzii care a însoţit
pedeapsa închisorii cu obligaţia condamnatului de a presta o muncă neremunerată în folosul
comunităţii sunt aceleiaşi ca şi în cazul amenzii aplicate ca pedeapsă singură pentru săvârşirea
unei infracţiuni74.
Potrivit prevederilor art. 64 alin. (5) Cod penal înlocuirea cu zile de închisoare a zilelor –
amendă neexecutate prin muncă în folosul comunităţii, poate avea loc în două situaţii prevăzute
de lege, şi anume:
a. Persoana condamnată nu execută obligaţia de muncă în folosul comunităţii în condiţiile
stabilite de instanţă;
b. Persoana condamnată săvârşeşte o nouă infracţiune descoperită înainte de executarea
integral a obligaţiei de muncă în folosul comunităţii.

74
Mihail Udroiu, op.cit.,p. 195
27
În această situaţie75 , zilele – amendă neexecutate prin muncă în folosul comunităţii la
data condamnării definitive pentru noua infracţiune se înlocuiesc cu zile de închisoare care se
adaugă la pedeapsa pentru noua infracţiune.
Înlocuirea pedepsei amenzii închisorii în ipoteza în care condamnatul nu consimte la
executarea amenzii prin prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, aşa cum s-a
subliniat în literatura de specialitate 76, reprezintă un caz special şi discutabil de înlocuire a
pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, caz în care legiuitorul asimilează lipsa
consimţământului celui condamnat la pedeapsa amenzii – pe care nu a putut-o executa din
motive neimputabile lui – de a presta în locul plăţii amenzii o muncă neremunerată în folosul
comunităţii, cu neexecutarea cu rea- credinţă a pedepsei amenzii.
Este posibil ca o persoană condamnată la obligaţia de a presta o muncă neremunerată în
folosul comunităţii ca urmare a neplăţii unei amenzi în tot sau în parte, din motive neimputabile
ei, după începerea muncii în folosul comunităţii să dispună de suma de bani necesară plăţii
amenzii pentru zilele rămase neexecutate. O asemenea situaţie îşi găseşte reglementarea în art.
64 alin. (4) Cod penal. Reiese din această reglementare că legiuitorul permite celui obligat de a
presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii de a executa pedeapsa amenzii chiar şi
atunci când iniţial nu a putut-o plăti din motive neimputebile lui, în orice moment din durata
zilelor stabilite de instanţă a fi prestate în folosul comunităţii. Plata amenzii se va face pentru
zilele – amendă care au mai rămas de executat în folosul comunităţii77.

2.2 Pedepsele complementare aplicabile persoanei fizice

Aceste pedepse sunt întotdeauna alăturate pedepsei principale, pe care o completează.


Acestea nu se pot pronunţa singure, de sine stătătoare. În raport de modul lor de aplicare,
pedepsele complementare se aplică de instanţă, ele funcţionând numai ope indiciis, adică numai
atunci când sunt pronunţate de instanţă. Aplicarea lor poate fi obligatorie (când legea prevede
această pedeapsă) sau facultativă (când legea lasă la aprecierea instanţei aplicarea unei astfel de
pedepse), dar atunci când sunt aplicate, acestea funcţionează întotdeauna cumulative cu pedeapsa
principal, care trebuie neapărat să fie pronunţată. Pedepsele complementare aplicabile persoanei
fizice sunt:
- Interzicerea exercitării unor drepturi;
- Degradarea militară;

75
A se vedea art. 64 alin. (5) lit. b) teza finală Cod penal
76
Alexandru Boroi, op.cit., p. 451
77
Ilie Pascu, Vasile Dobrinoiu (colectiv), op.cit., p. 432
28
- Publicarea hotărârii definitive de condamnare.

2.2.1 Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi

Conform art. 66 alin. (1) Cod penal, interzicerea exercitării unor drepturi reprezintă
pedeapsa complementară ce constă în interzicerea exercitării, pe o durată de la 1 la 5 ani, a unuia
sau mai multora din drepturile următoare:
a. Dreptul de a fi ales în autorităţile publice ori în orice alte funcţii publice;
Poate fi interzis dreptul de a fi ales în cadrul alegerilor locale, a celor pentru Parlament,
Preşedinte ori pentru Parlamentul European; tot astfel, poate fi interzis dreptul de a fi ales în alte
funcţii publice (de exemplu, dreptul de a fi ales membru al Consiliului Superior al Magistraturii,
al unei persoane care face parte din societatea civilă). Interzicerea exercitării acestui drept se
dispune cumulativ cu interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie care implică
exerciţiul autorităţii de stat. Când dispoziţiile legii prevăd interzicerea dreptului de a ocupa o
funcţie publică (de exemplu, în cazul infracţiunilor de delapidare, abuz în serviciu, folosirea
abuzivă a funcţie în scop sexual, conflict de interese etc.), instanţa va dispune interzicerea
exercitării dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, precum şi
dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat78.
b. Dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat
Interzicerea face referire la ocuparea anumitor funcţii în aparatul de stat, a căror
îndeplinire implică exerciţiul autorităţii de stat, cum sunt cele din cadrul organelor puterii
legislative, executive, sau judecătoreşti, care au competenţa de a da dispoziţii şi de a impune
respectarea lor. Interzicerea acestui drept nu poate fi pronunţată, în principiu, decât pe lângă
interzicerea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, afară de
cazul în care legea dispune altfel.
c. Dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României
Termenul de “străin” conform O.U.G nr. 194/2002 privind regimul străinilor în
România79, presupune “persoana care nu are cetăţenie română, cetăţenia unui alt stat membru al
Uniunii Europene sau al Spaţiului Economic European, ori cetăţenia Confederaţiei Elveţiene”.
Reiese deci, că persoanele, “cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene ori al Spaţiului
Economic European sau al Confederaţiei Elveţiene”, aflate pe teritoriul României, din punct de
vedere juridic (prin raportare la prevederile O.U.G nr. 194/2002) nu sunt consideraţi “străini” şi

78
Mihail Udroiu, op.cit.,p. 196
79
Republicată în Monitorul Oficial nr. 421 din 5 iunie 2008
29
nu le pot fi incidente prevederile art. 86 alin. (1) lit. c) Cod penal 80, în cazul în care ar fi
condamnaţi pentru săvârşirea unei infracţiuni. De exemplu, dacă un cetăţean ceh, slovac, sau
polonez ar fi condamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni pe teritoriul ţării noastre, nu s-ar putea
dispune faţă de acesta pedeapsa complementară prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. c) Cod penal,
pentru că nu îndeplineşte calitatea de străin pe teritoriul României, statele lor fiind membre ale
Uniunii Europene. Dacă însă pe teritoriul României ar fi condamnat pentru săvârşirea unei
infracţiuni un cetăţean iranian, irakian, vietnamez, ghanez sau chinez, faţă de aceştia s-ar putea
dispune pedeapsa complementară prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. c) Cod penal, pentru că aceştia
îndeplinesc condiţia de “străin” pe teritoriul României. Conform art. 67 alin. (3) Cod penal,
interzicerea dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României nu se aplică în situaţia în care
s-a dispus executarea pedepsei sub supraveghere.
d. Dreptul de a alege
Poate fi interzis dreptul de a alege în cadrul alegerilor locale, a celor pentru Parlament,
Preşedinte, ori pentru Parlamentul European.
e. Drepturile părinteşti
Se pot interzice drepturile care decurg din autoritatea părintească privitoare la persoana
minorului ori la bunurile acestuia81.
f. Dreptul de a fi tutore sau curator
g. Dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia ori meseria sau de a desfăşura
activitatea de care s-a utilizat pentru săvârşirea infracţiunii
h. Dreptul de a deţine, purta şi utilize orice categorie de arme
Se poate aplica atât persoanelor care deţin permis de port armă, care nu le vor mai putea
utilize în mod legal, cât şi celor care nu deţin un astfel de permis, dar care intenţionează să
depună diligenţele necesare pentru obţinerea unuia.
i. Dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanţă
j. Dreptul de a părăsi teritoriul României
k. Dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept
public
Interzicerea exercitării acestui drept poate fi dispusă cumulative cu interzicerea exercitării
dreptului de a fi ales în autorităţile publice ori în orice alte funcţii publice, precum şi cu
interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii publice.
l. Dreptul de a se afla în anumite localităţi şi stabilite de instanţă

80
George Antoniu, Tudorel Toader, Explicaţiile noului Cod penal. Volumul II. ART. 53 – 187, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2015, p. 57
81
A se vedea art. 507, art. 483, art. 500 – 502 şi art. 499 Cod civil
30
Noul Cod penal a introdus în sfera pedepselor complementare interzicerea dreptului de a se
afla în anumite localităţi stabilite de instanţă, care, conform vechii legislaţii penale, putea fi
dispusă ca măsură de siguranţă82. Pedeapsa complementară constă în interdicţia impusă
condamnatului de a se afla în localitatea unde a săvârşit infracţiunea sau în alte localităţi stabilite
de instanţa de judecată prin hotărârea definitivă de condamnare, datorită pericolului sociale pe
care îl prezintă prezenţa acestuia în acele localităţi.
m. Dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, cultural ori la
alte adunări publice, stabilite de instanţă
Aplicarea pedepsei are ca obiectiv îndepărtarea persoanei condamnate din anumite locuri
care ar putea să favorizeze recidiva sau în care s-ar putea întâlni cu victim infracţiunii comise.
n. Dreptul de a comunica cu victima ori cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu
care a săvârşit infracţiunea ori cu alte persoane, stabilite de instanţă, sau de a se apropia
de acestea;
Instanţa de judecată trebuie să individualizeze în concret conţinutul acestei pedepse
complementare, luând în seamă împrejurările cauzei, şi trebuie să aprecieze, în funcţie de
trăsăturile cauzei, dacă este proporţională cu scopul urmărit interzicerea acestui drept, în ipoteza
în care victim este un membru de familie al infractorului ori dacă participanţi la săvârşirea
infracţiunii sunt membrii de familie ai celui condamnat83.
o. Dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala ori alte locuri unde victima
desfăşoară activităţi sociale, în condiţiile stabilite de instanţa de judecată
Noul Cod penal a introdus în sfera pedepselor complementare interdicţia de a reveni în
locuinţa familiei, care anterior era prevăzută ca măsură de siguranţă 84. Instanţa de judecată
trebuie să individualizeze în concret conţinutul acestei pedepse complementare, luând în seamă
împrejurările cauzei.
Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi se aplică dacă pedeapsa
principal stabilită este închisoarea sau amenda. Nu are relevanţă cuantumul închisorii stabilite de
către instanţă, sau dacă aceasta v-a fi executată în regim de detenţie, ori s-a dispus amânarea
aplicării pedepsei sau suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei. În privinţa amenzii,
pedeapsa interzicerii unor drepturi se poate aplica alături de aceasta, neavând importanţă
cuantumul.
Pedeapsa complementară nu se aplică în situaţia condamnării la pedeapsa principală a
detenţiunii pe viaţă. Raţiunea acestei reglementări este conferită de faptul că nu există condiţii de

82
Mihail Udroiu, op.cit., p. 199
83
Alexandru Boroi, op.cit., p. 456
84
Ilie Pascu, Vasile Dobrinoiu (colectiv), op.cit., p. 434
31
a fi exercitată după executarea pedepsei principale, care este sine die. De fapt, legiuitorul a
precizat că pedeapsa complementară se aplică dacă inculpatul a fost condamnat la pedeapsa
închisorii sau amenzii. Lipsa oricărei reglementări duce la idea că nu se aplică în cazul
detenţiunii pe viaţă. Totuşi, în situaţia înlocuirii detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii de 30
ani, este obligatorie aplicarea acesteia pe o durată de 5 ani. În acest caz, instanţa are obligaţia de
a preciza care sunt drepturile a căror exercitare este prohibit, ca pedeapsă complementară.
Totodată, nu se poate aplica pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi
persoanei care a săvârşit infracţiunea în timp ce era minor, pentru că acestora nu li se mai aplică
pedepse.
Ca modalitate de aplicare, interzicerea exercitării unor drepturi poate fi obligatorie sau
facultativă Aplicarea ei este obligatorie atunci când este prevăzută de lege pentru infracţiunea
săvârşită. Legea dispune, întradevăr, pentru anumite infracţiuni, în afara închisorii, şi pedeapsa
interzicerii exercitării unor drepturi, de pildă, la infracţiunile de trădare (art. 394 – 396 Cod
penal). În aceste situaţii, instanţa are obligaţia de a aplica şi interzicerea exercitării unor drepturi.
În celelalte cazuri, când legea nu prevede pedeapsa interzicerii unor drepturi, aplicarea
acesteia este facultativă, intervenind doar atunci când instanţa apreciază că aplicarea pedepsei
complementare este necesară, ţinând seama de natura şi gravitatea infracţiunii, de împrejurările
cauzei şi de persoana infractorului.
Ceea ce se desprinde din conţinutul art. 67 Cod penal este că pedeapsa complementară se
aplică inculpatului, care a fost sancţionat cu închisoare sau amendă, în mod obligatoriu, dacă este
prevăzută de textul de incriminare, şi facultative, de către instanţă, indiferent dacă instanţa a
hotărât executarea închisorii ori amenzii sau a dispus amânarea aplicării pedepsei 85 sau
suspendarea executării sub supraveghere86. Nu are importanţă dacă pedeapsa este executată cu
lipsire de libertate ori fără lipsire de libertate, pedeapsa interzicerii exercitării unor drepturi poate
fi aplicată. Dacă faţă de inculpate s-a dispus amânarea aplicării pedepsei principale, atunci nu i
se mai aplică nicio altă pedeapsă şi nu mai este supus niciunei decăderi, interdicţii ori
incapacităţi care ar putea să decurgă ca urmare a infracţiunii săvârşite. Totuşi, dacă a săvârşit din
nou o infracţiune până la expirarea termenului de supraveghere, dispunându-se revocarea
amânării sau s-a constatat o cauză de anulare a amânării aplicării pedepsei, atunci se aplică
pedeapsa şi se execută inclusiv pedeapsa complementară 87. Numai în caz de revocare a amânării
aplicării pedepsei principale se va executa pedeapsa complementară. Amânarea aplicării

85
A se vedea art. 83 Cod penal
86
A se vedea art. 91 Cod penal
87
A se vedea art. 90 Cod penal
32
pedepsei nu produce efecte asupra executării măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor civile
prevăzute în hotărâre.
Conform art. 68 Cod penal, executarea pedepsei interzicerii exercitării unor drepturi
începe:
a. De la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii;
b. De la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere;
c. După executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori
după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea
termenului de supraveghere a liberării condiţionate.

2.2.2 Degradarea militară

Reprezintă pedeapsa complementară care poate fi aplicată militarilor în activitate, în


rezervă sau în retragere88, constând în pierderea definitivă a gradului militar şi a dreptului de a
purta uniformă. Instanţa de judecată nu poate să dispună numai pierderea definitivă a gradului
militar ori numai pierderea dreptului de a purta uniformă.
Pierderea gradului militar şi a dreptului de a purta uniformă este definitivă (perpetuă),
prevederile legale neprevăzând durata pentru care se poate dispune această pedeapsă
complementară.
Instanţa de judecată este obligată să dispună degradarea militară, dacă pedeapsa principal
stabilită pentru săvârşirea unei infracţiuni este închisoarea mai mare de 10 ani sau detenţiunea pe
viaţă. Degradarea militară este facultativă, când pedeapsa principală stabilită pentru săvârşirea cu
intenţie sau praeterintenţie a unei infracţiuni este închisoarea de cel puţin 5 ani şi de cel mult 10
ani; dacă instanţa stabileşte o pedeapsă cu închisoarea de cel puţin 5 ani şi de cel mult 10 ani
pentru o infracţiune săvârşită din culpă, nu se va putea aplica pedeapsa complementară a
degradării militare.
În situaţia în care pedeapsa stabilită de către instanţă este mai mică de 5 ani, nu se va
putea aplica pedeapsa complementară a degradării militare, indiferent de forma de vinovăţie cu
care a fost săvârşită infracţiunea. Degradarea militară operează imediat după rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare, constituind o excepţie de la regula conform căreia
pedepsele complementare se execută după ce pedeapsa principal a fost executată ori considerată
executată. Degradarea militară se pune în executare prin trimiterea de către judecătorul delegate
88
A se vedea art. 4 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, publicată în Monitorul Oficial nr. 155
din 20 iulie 1995
33
cu executarea unei copii de pe dispozitivul hotărîrii condamnatului unităţii militare în a cărei
evidenţă este luata persoana condamnatului, respective Centrului Militar Judeţean ori Zonal de la
domiciliul condamnatului89.

2.2.3 Publicarea hotărârii definitive de condamnare

Publicarea hotărârii definitive de condamnare este o pedeapsă complementară, de natură


a exercita o presiune morală asupra condamnatului persoană fizică spre a îl descuraja şi
determina să se abţină de la săvârşirea infracţiunii. De asemenea, pedeapsa va exercita o
influenţă puternică şi asupra celorlalţi destinatari ai legii penale prin mediatizarea hotărârilor de
condamnare şi pe care de consecinţă şi un rol educative, fiind, totodată şi o reparaţie de ordin
moral a persoanei vătămate.
Pedeapsa complementară a publicării hotărârii definitve de condamnare se poate dispune
când, ţinând cont de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana
condamnatului, iar instanţa apreciază că publicarea va contribui la prevenirea săvârşirii altor
asemenea infracţiuni. Aplicarea acestei pedepse este facultativă, instanţa dispunând publicarea
hotărârii de condamnare numai dacă, ţinând seama de criteriile amintite anterior, apreciază că va
contribui la realizarea prevenţiei generale, dar mai ales a celei speciale90.
Pedeapsa complementară este aplicabilă indiferent de natura şi gravitatea pedepsei
principale stabilite ori de modalitatea de executare a acesteia91.

2.3 Pedepsele accesorii aplicabile persoanei fizice

Pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării unor drepturi, din momentul


rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la executarea ori considerarea ca executată
a pedepsei privative de libertate92. În ceea ce priveşte pedepsele accesorii este de remarcat că
acestea prin concept nu se aplică, nici nu se aplică, nici nu se stabilesc de instanţa de judecată,
pentru că ele decurg ope legis, adică din voinţa legii, şi nu ope judicis, adică din voinţa
instanţei93. Ca şi pedepsele complementare, pedeapsa accesorie reprezintă o pedeapsă privativă
de drepturi secundară (alăturată), ce însoţeşte pedeapsa principală a detenţiunii pe viaţă ori a

89
Ilie Pacu, Andreea Simona Uzlău, Drept penal. Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2016, p.429
90
Alexandru Boroi, op.cit., p. 460
91
Gheorghe Ivan, Drept penal. Partea generală conform Noului Cod penal, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2014, p.
194
92
A se vedea art. 54 Cod penal
93
Ilie Pascu, Vasile Dobrinoiu (colectiv), op.cit., p. 440
34
închisorii, cu un accesoriu al acestora. În conformitate cu art. 65 alin. (1) Cod penal, în cazul
pedepsei închisorii, pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute la
art. 66 alin. (1) lit. b) şi d), a căror exercitare a fost interzisă ca instanţă complementară.
Desigur, legiuitorul a considerat că pedeapsa accesorie trebuie să fie dependent de
pedeapsa complementară. În situaţia în care instanţa de judecată nu a aplicat pedeapsa
complementară a interzicerii exercitării unor drepturi, atunci nu se poate aplica nici pedeapsa
accesorie. O asemenea raţiune impune o reflecţie pentru legiuitor. Pedeapsa accesorie trebuie să
fie dependent numai de pedeapsa principal. Atunci când instanţa de judecată a aplicat o pedeapsă
principală privativă de libertate, este normal ca aceasta să atragă şi aplicarea unei pedepse
accesorii. Nu este posibil ca o persoană condamnată definitive şi aflată în executarea pedepsei să
îşi exercite dreptul de a fi ales într-un for legislativ, iar după ce a fost ales să i se permită să îşi
exercite mandatul de senator ori deputat, pe motiv că nu i s-a aplicat pedeapsa complementară a
interzicerii dreptului de a fi ales în autorităţile publice ori în orice alte funcţii publice.
Conform art. 65 alin. (2) Cod penal, în cazul detenţiunii pe viaţă, pedeapsa accesorie
constă în intericerea de către instanţă a exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a)-
o) sau a unora dintre acestea. În acest caz, aplicarea pedepsei accesorii este obligatorie, însă
instanţa trebuie să stabilească în concret drepturile a căror exercitare este interzisă. Aplicarea
pedepsei accesorii este obligatorie, însă instanţa trebuie să stabilească în concret drepturile a
căror exercitare este interzisă94. Potrivit art. 65 alin. (3) Cod penal, pedeapsa accesorie a
interzicerii exercitării unor drepturi se execută din momentul rămânerii definitive de condamnare
şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată ori considerată ca
executată. Pedeapsa accesorie, fiind un însoţitor al pedepsei privative de libertate, este normal ca
ea să existe atâta timp cât durează executarea pedepsei principale. De aceea, pe durata
suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii, se suspend în mod normal şi
executarea pedepsei accesorii, chiar dacă noua legislaţie penală nu prevede nimic în acest sens95.
Potrivit art. 65 alin. (4) Cod penal, în cazul detenţiunii pe viaţă, pedeapsa accesorie având
conţinutul prevăzut la art. 66 alin. (1) lit. c) – dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României
– se pune în executare la data eliberării condiţionate ori după ce pedeapsa a fost considerată ca
executată. În concepţia noii legi penale, pedeapsa detenţiunii pe viaţă poate fi comutată în
pedeapsa închisorii, ca efect al graţierii intervenite în cursul executării, ori poate fi înlocuită cu
pedeapsa închisorii; în aceste cazuri detenţiunea pe viaţă se consideră executată în momentul în
care a fost executată pedeapsa închisorii96.

94
George Antoniu, op.cit., pp. 45 - 51
95
Ibidem, pp. 45-51
96
Gheorghe Ivan, op.cit., p. 197
35
Capitolul III. Pedepsele aplicabile persoanei juridice

În doctrina penală97 s-a observat de la început un curent favorabil la răspunderea penală a


persoanei juridice. Sfera categoriilor de persoane juridice care răspund penal este întinsă
cuprinzând pe ce ce deasfăşoară activităţi de drept privat, de pildă: societăţile comerciale cu
capital de stat, privat ori mixt, fundaţiile, partidele politice, asociaţiile, sindicatele, organizaţiile
religioase etc.

3.1 Condiţiile răspunderii penale a persoanei juridice

În literatura de specialitate98, condiţiile răspunderii penale a persoanei fizice sunt


următoarele:
a. Personalitatea juridică
Existenţa acestei condiţii reiese din expresia “persoană juridică”. Definiţia cea mai simplă
şi larg acceptată de doctrină este aceea că “persoana juridică reprezintă o entitate cu drepturi şi
obligaţii”99.
b. Capacitatea juridică
Conform prevederilor art. 135 alin. (1) Cod penal, persoana juridică, cu excepţia statului
şi a autorităţilor publice, răspunde penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de
activitate ori în interesul sau în numele persoanei juridice. Pentru a răspunde din punct de vedere
penal, este nevoie să se prevadă expres aceasta. Răspunderea penală a persoanei juridice nu o
exclude pe cea persoanei fizice care a săvârşit în mod nemijlocit infracţiunea. Angajarea
răspunderii penale pentru persoana juridică depinde de acest moment al dobândirii capacităţii
juridice şi respective, de momentul încetării existenţei persoanei juridice ca urmare a dizolvării.
Capacitatea juridică constă în abilitatea unei persoane juridice de a exercita drepturi şi obligaţii
pe care personalitatea juridică şi statutul lor îl presupune. În ceea ce priveşte capacitatea juridică
penală a persoanei juridice, aceasta are în vedere aptitudinea de a răspunde penal şi de a suporta
consecinţele săvârşirii unei infracţiunii.
c. Săvârşirea infracţiunilor în realizarea obiectului de activitate sau în interesul sau în
numele persoanei juridice
97
Alexandru Boroi, op.cit., p. 465
98
Ilie Pascu, Vasile Dobrinoiu (colectiv), op.cit., p. 445
99
Ilie Pascu, Vasile Dobrinoiu (colectiv), op.cit., p. 448
36
Persoana juridică răspunde penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de
activitate ori în interesu sau în numele persoanei juridice. Reiese că legiuitorul nostru a prevăzut
răspunderea penală a persoanei juridice după sistemul răspunderii generale potrivit căruia
persoana juridică poate să răspundă penal pentru orice infraţciune, fără eliminarea de plano a
unor infracţiuni. Infracţiunea comisă trebuie să fie într-o legătură cu realizarea obiectului de
activitate al persoanei juridice. Săvârşirea infraţciunii în interesul persoanei juridice are în vedere
acele infracţiuni care exced cadrului activităţilor legate de obiectul de activitate, dar care au
menirea să aducă un beneficiu persoanei juridice, obţinerea unui profit sau împiedicarea
producerii unei pierderi. Potrivit legii penale, o infracţiune este săvârşită în numele persoanei
juridice dacă persoana fizică care realizează elementul material al faptei acţionează în calitate de
organ, reprezentant sau prepus al persoanei juridice, învestit în mod oficial, fără ca fapta să fie
săvârşită în realizarea obiectului de activitate ori în folosul persoanei juridice în cauză100.

3.2 Pedeapsele aplicabile persoanei juridice

În art. 136 Cod penal sunt prevăzute pedepsele ce se aplică persoanei juridice. Aşa cum
arătat, cadrul de pedepse cuprinde două categorii de pedepse distincte după modul de
aplicabilitate, şi anume: pedepse principale şi pedepse complementare.
Pedeapsa principală pentru persoana juridică este amenda, iar pedepsele
complementare sunt următoarele:”dizolvarea persoanei juridice, suspendarea unor puncte de
lucru ale persoanei juridice pe o durată de 3 luni la 3 ani; interzicerea de a participa la
procedurile de achiziţii publice pe o durată de la 1 la 3 ani; plasarea sub supraveghere
judiciară; afişarea ori publicarea hotărârii de condamnare”101.
Amenda – pedeapsa principală aplicabilă persoanei juridice - , „constă în suma de bani
pe care persoana juridică este condamnată a o achita statului” 102. Conform art. 137 alin. (2),
cuantumul amenzii este stabilit prin sistemelor zilelor – amendă. Într-o asemenea situaţie, suma
totală ce urmează să fie achitată reiese din înmulţirea numărului de zile de pedeapsă stabilite de
instanţă în raport cu gravitatea infracţiunii săvârşite, cu suma reprezentând evaluarea în bani a
fiecărei zile de pedeapsă, luându-se în seamă, ca un criteriu special legal de individualizare, de
cifra de afaceri, în situaţia persoanei juridice cu scop lucrativ, respectiv de valoarea activului
patrimonial, în cazul altor persoane juridice, precum şi de celelalte obligaţii ale persoanei
juridice.
100
Angela Maria Tatu, Curs de drept penal. Partea generală. Volumul I, Editura Pro Universitară, Bucureşti, 2016,
p. 318
101
A se vedea art. 136 alin. (3) Cod penal
102
A se vedea art. 137 alin. (1) Cod penal
37
Conform prevederilor noii legii penale, suma corespunzătoare unei zile – amendă este
cuprinsă între 100 – 5000 lei, iar numărul zilelor – amendă este cuprins între 30 – 600 de zile 103,
acestea constituie limitele generale ale amenzii.
În acelaşi mod ca în situaţia pesoanei fizice, legiuitorul român a adopta, privitor la
limitele speciale ale amenzii pentru distinctele infracţiuni, o tehnică specială, constând în
prevederea, în Partea generală a Codului penal, a unor prevederi privitoare la limitele maxime şi
minime ale zilelor – amendp, urmând ca în Partea specială a codului ori în legile speciale
amenda să fie prevăzută doar prin denumirea ei, limitele fiind cele stabilite în Partea generală a
Codului penal.
Conform prevederilor legale, „limitele speciale ale zilelor – amendă sunt cuprinse între:
a. 60 şi 180 zile – amendă, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana
fizică numai pedeapsa amenzii;
b. 120 şi 240 de zile – amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de maxim 5 ani,
unică ori alternativ cu pedeapsa amenzii;
c. 180 – 300 zile – amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de maxim 10 ani;
d. 240 şi 420 de zile – amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de maxim 20 ani;
e. 360 şi 510 zile – amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 20 ani ori
detenţiunea pe viaţă”104.
Atunci, când prin infracţiunea săvârşită persoana juridică a urmărit obţinerea unui folos
patrimonial, limitele speciale ale zilelor – amendă prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă
se poate majora cu o treime, fără a depăşi maximul general al amenzii (de 600 zile). La stabilirea
amenzii, în acest caz, se va ţine cont de un criteriu special de individualizare, şi anume:
„valoarea folosului patrimonial obişnuit ori urmărit”105. Fracţiile stabilite de lege pentru cauzele
de atenuare ori agravare a pedepsei sunt aplicabile limitelor speciale ale zilelor – amendă
prevăzute în alin. (4) ale art. 137 Cod penal, art. 147 alin. (1) Cod penal, în referire la art. 61 alin.
(6) Cod penal. Individualizarea pedepsei amenzii în sistemul zilelor – amendă conţine trei
etape106. În primă etapă este determinată numărul zilelor – amendă în raport cu un criteriu general
principal de individualizare (gravitatea infracţiunii săvârşite) 107, între limitele speciale prevăzute
103
A se vedea art. 137 alin. (2) Cod penal
104
A se vedea art. 137 alin. (4) Cod penal
105
A se vedea art. 137 alin. (5) Cod penal
106
A se vedea art. 137 alin. (2) – (3) Cod penal
107
Chiar dacă Codul penal, face trimiteri la cele două criterii generale principale de individualizare (gravitatea
infracţiunii săvârşite şi periculozitatea infractorului), cel de-al doilea – periculozitatea infractorului – nu este
aplicabil persoanei juridice, pentru că nu se poate discuta despre o periculozitate a persoanei juridice, iar unele
criterii secundare ce servesc la evaluarea periculozităţii infractorului nu sunt specifice persoanei juridice (nivelul de
educaţie, vârsta etc.). Oricum, dacă legiuitorul ar fi dorit să fie aplicabil şi criteriul general principal luat în discuţie
trebuie să prevadă în mod expres acest lucru şi, bineînţeles, să stabilească şi criteriile secundare de evaluare. A se
vedea în acest sens Alexandru Boroi, op.cit., p. 468
38
în alin. (4) al art. 137 Cod penal ori în alin. (5) al art. 137 Cod penal, iar în a doua etapă se
calculează suma cuantumul sumei corespunzătoare unei zile – amendă în raport cu două criterii
speciale de individualizare, între limitele generale prevăzute în alin. (2) al art. 137 Cod penal. Se
observă că în a doua etapă nu se mai iau în seamă criteriile generale de individualizare. Deci pe
lângă obligaţiile legale ale persoanei juridice, se are în vedere şi starea materială a acesteia. Se
iau în seamă starea materială şi obligaţiile legale ale persoanei juridice din momentul comiterii
infracţiunii. Dacă s-ar lua în considerare cele din momentul condamnării, atunci ar exista şansa
ca după săvârşirea infracţiunii, infractorul – persoană juridică să acumuleze atât de multe datorii
încât să evite obligarea sa la plata unei amenzi mai mari. În fine, în a treia etapă, este calculată
suma totală, prin înmulţirea numărului de zile obţinut în prima etapă cu suma obţinută în a doua
etapă108.
Dizolvarea persoanei juridice – pedeapsă complementară a persoanei juridice - poate să
intervină când obiectul său de activitate a fost deturnat în scopul săvârşirii de infracţiuni, iar
pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai mare de 3 ani.
Deturnarea presupune că obiectul licit al unei persoane juridice nu se respectă în totalitate, fiind
vorba de o schimbare a obiectului real. Trebuie să se cunoască dacă deturnarea priveşte o
modificare totală a obiectului de activitate ori este sufucientă o modalitate parţială.
Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice are ca efect deschiderea
procedurii de lichidare, conform legii, iar o copie după dispozitivul hotărârii definitive de
condamnare prin care s-a aplicat această pedeapsă va fi comunicată, imediat, instanţei civile
competente, care va proceda la desemnarea lichidatorului. Dizolvarea nu poate fi aplicată
partidelor politice, sindicatelor, patronatelor şi organizaţiilor religioase sau aparţinând
minorităţilor, constituite potrivit legii. Chiar dacă textul utilizează termenul mai larg de
minorităţi, interdicţia aplicării dizolvării nu poate să privească decât minorităţile naţionale
recunoscute ca atare de statul român109.
Suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice – pedeapsă
complementară a persoanei juridice -, constă în „interzicerea activităţii ori a aceleia dintre
activităţile persoanei juridice în exercitarea căreia a fost săvârşită infracţiunea” 110 . măsura a ma
existat în dreptul penal român, sub imperiul Codului penal din 1936, ca măsură de siguranţă, cu o
prevedere distinctă de cea actuală.
Măsura suspendării întregii activităţi va fi dispusă în mod excepţional atunci când toate
activităţile desfăşurate de persoana juridică au fost legate de comiterea infracţiunii ori când
108
Mihail Udroiu, op.cit, p. 277
109
Laura Maria Stănilă, Caiet de seminar. Drept penal. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2016,
p. 156
110
A se vedea art. 140 Cod penal
39
persoana juridică are un singur obiect de activitate şi de acesta s-a legat comiterea infracţiuni.
Pedeapsa suspendării, este, de regulă, facultativă, cu o excepţie.
În caz de neexecutare, cu rea-credinţă, a pedepsei complementare a afişării ori difuzării
hotărârii de condamnare, instanţa dispune suspendarea activităţii ori a uneia dintre activităţile
persoanei juridice până la punerea în executare a pedepsei complementare, asociaţii ori
corporaţii, lucrând în numele persoanei juridice şi cu mijloacele procurate de el, instanţa penală
putea, pe lângă pedeapsa aplicată persoanelor fizice, să pronunţe şi măsura de siguranţă a
suspendării ori dizolvării persoanei juridice, în funcţie de gravitatea pericolului pe care l-ar
constitui, pentru morala ori ordinea publică, continuarea activităţii acelei persoane juridice.
Aplicarea aceste sancţiuni se impune în considerarea condiţiilor în care a fost comisă
infracţiunea.
Pedeapsa complementară a suspendării activităţii persoanei juridice constă în interzicerea
desfăşurării activităţii sau a unei dintre activităţile persoanei juridice, în realizarea căreia a fost
săvârşită infracţiunea.
În caz de neexecutare, cu rea – credinţă, a pedepsei complementare prevăzute în art- 136
alin. (2) lit. f) Cod penal, instanţa dispune suspendarea activităţii ori a uneia din activităţile
persoanei juridice până la punerea în executare a pedepsei complementare, dar nu mai mult de 3
luni. Dacă până la împlinirea termenului de 3 luni pedeapsa complementară nu a fost pusă în
executare, instanţa dispune dizolvarea persoanei juridice.
Spre deosebire de dizolvare, care operează doar în cazul infracţiunilor intenţionate,
suspendarea este aplicabilă şi în cazul infracţiunilor din culpă. Legea nu cere ca persoana juridică
să se fi folosit de o anumită activitate în comiterea infracţiunii – ceea ce ar fi impus un element
intenţional - ci doar ca infracţiunea să fi fost săvârşită în legătură cu una dintre activităţi.
Pedeapsa complementară a închiderii unor puncte de lucru ale persoanei juridice constă
în „închiderea unuia ori a mai multora din punctele de lucru aparţinând persoanei juridice cu
scop lucrativ, în care s-a desfăşurat activitatea în realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea” 111.
Aceste dispoziţii nu sunt aplicabile persoanelor juridice ce îşi desfăşoară activitatea în domeniul
presei. Închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice se dispune pe o perioadă de la 3
luni la 3 ani.
Pedeapsa complementară a interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice
constă în „înterzicerea de a participa, direct ori indirect, la procedurile pentru atribuirea
contractelor de achiziţii publice prevăzute de lege”112. Această măsură constă în interzicerea de a
participa la un contract încheiat de către stat, autorităţile ori instituţiile publice, colectivităţile
111
A se vedea art. 142 Cod penal
112
A se vedea art. 143 Cod penal
40
teritoriale sau alte întreprinderi controlate de către stat. Este interzisă atât participarea directă, cât
şi simulaţia prin interpunere de persoane – participarea indirectă113.
Pedeapsa complementară a plasării sub supraveghere judiciară constă în „desemnarea
de către instanţă a unui mandatar judiciar care va supraveghea, pe o perioadă de la unu la 3 ani,
desfăşurarea activităţii ce a ocazionat săvârşirea infracţiunii” 114. Mandatarul judiciar are obligaţia
de a sesiza instanţa atunci când constată că persoana juridică nu a luat măsurile necesare în
vederea prevenirii comiterii de infracţiuni noi. În cazul în care instanţa constată că sesizarea este
întemeiată, dispune înlocuirea acestei pedepse cu pedeapsa suspendării activităţii persoanei
juridice115.
Pedeapsa complementară a afişării hotărârii definitive de condamnare ori publicarea
acesteia se realizează pe cheltuiala persoanei juridice condamnate. Prin afişarea ori difuzarea
hotărârii de condamnare nu poate fi dezvăluită identitatea victimei, afară de cazul în care există
acordul acesteia ori al reprezentantului său legal.
Afişarea hotărârii de condamnare se realizează în extras, în forma şi locul stabilite de
instanţă, pentru o perioadă cuprinsă între o lună şi 3 luni.
Publicarea hotărârii de condamnare se face în extras şi în forma stabilită de instanţă, prin
intermediul presei scrise ori audiovizuale sau prin alte mijloace de comunicare audiovizuală,
desemnate de instanţă. Dacă difuzarea se realizează prin presa scrisă ori audiovizuală, instanţa
stabileşte numărul apariţiilor, care nu poate fi mai mare de 10, iar în cazul difuzării prin alte
mijloace audiovizuale, durata acesteia nu poate să depăşească 3 luni116.

Capitolul IV. Practică judiciară

În cadrul prezentului capitol vom prezenta câteva speţe din jurisprudenţa instanţelor
judecătoreşti, privitoare la pedepsele aplicabile în dreptul penal român.
I. Limitele pedepsei amenzii. Aplicarea art. 63 Cod penal. In dubio pro reo.
Din omisiunea judecătoriei de a indica în mod complet temeiul legal al diminuării
pedepsei, în expunere ori în dispozitivul hotărârii, nu rezultă dacă prima instanţă a ales în
privinţa celor doi inculpaţi pedeapsa închisorii pe care a schimbat-o în amendă, conform art. 76
alin. (1) lit. e) Cod penal, ori pedeapsa amenzii, pe care trebuia să o reducă după imperativele art.
76 alin. (1) lit. f) Cod penal.
113
Elisabeta Drăguţ, Sancţiunile aplicabile persoanei juridice în lumina Noului Cod penal, în Dreptul nr. 12/2005, p.
166
114
A se vedea art. 144 Cod penal
115
Ioan Lascu, Pedepsele aplicabile persoanelor juridice în cazul săvârşirii de infracţiuni, în Dreptul nr. 3/2007, p.
113
116
Alexandru Boroi, op.cit., p. 472
41
În absenţa unui recurs al procurorului şi în prezenţa acestor incertitudini, termenii
sentinţei penale în discuţie nu se pot interpreta decât în favoare inculpaţilor S.M.S şi G.M. şi în
sensul că pedeapsa pe care judecătoria a înţeles să o impună acestora a fost amenda, şi nu
închisoare (…).
Pentru infracţiunea de uz de fals, când este utilizat un înscris sub semnătură privată, art.
291 teza a II-a Cod penal, prevede pedeapsa închisorii în limite cuprinse între 3 luni şi 1 ani ori
amenda. Dacă instanţa aplică pedeapsa amenzii, limitele acesteia, conform art. 63 alin. (3) teza a
II-a Cod penal sunt între 500 şi 30.000 lei. Dacă, faţă de o persoană acuzată de săvârşirea acestei
infracţiuni, instanţa s-a oprit asupra pedepsei amenzii şi nu sunt aplicabile circumstanţe de
atenuare, atunci devine incident art. 76 alin. (1) lit. f) Cod penal, conform căruia pedeapsa se
coboară sub minimul special (adică sub 500 lei, în cazul de faţă), până la 150 lei117.
II. Interzicerea drepturilor părinteşti
Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea tentative la infracţiunea de omor cu
reţinerea de circumstanţe atenuante, la 3 ani închisoare şi 1 an interzicerea drepturilor prevăzute
în art. 64 lit. a),b),d) şi e) Cod penal.
Apelul inculpaului a fost admis şi s-a desfiinţat parţial sentinţa, în sensul s-a înlăturat
pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 lit. d) şi e) Cod penal,
respective drepturile părinteşti şi dreptul de tutore ori curator,
Pe de o parte, interzicerea exercitării acestor drepturi se impune în cazul comiterii unor
infracţiuni asupra minorilor, care îl fac pe făptuitor, pentru o perioadă, incompatibil cu calitatea
de părinte, tutore ori curator: lovirea unei persoane, în anumite circumstanţe, nu poate duce la
concluzia că făptuitoriul nu va fi bun părinte, tutore ori curator, după executarea pedepsei
principale.
Pe de altă parte, pentru a interzice exercitarea unor drepturi, este necesar ca acestea să
exisste; or, inculpatul cu privire la care s-au pronunţat instanţele nu are copii şi nici nu a fost
numit tutore ori curator118.
III. Aplicarea pedepselor complementare faţă de minori. Nelegalitate.
Inculpatul minor a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunilor de omor deosebit de
grav prevăzută în art. 174, raportat la art. 176 lit. d) Cod penal, de tâlhărie prevăzută în art. 176
lit. d) Cod penal, şi de violare de domiciliu, prevăzută în art. 192 alin. (2) Cod penal, pentru toate
s-a dispus şi obligare la tratament medical, art. 109 Cod penal.

117
C.A Târgu Mureş, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, decizia nr. 822/2011, în Buletinul
Curţilor de Apel – Supliment nr. 3/2013, disponibil online pe www.legalis.ro, accesat la 3 aprilie 2017
118
C.A Suceava, decizia penală nr. 94/1999, în R.D.P nr. 3/2000, p. 178 apud George Antoniu, Revista de Drept
Penal. Studii şi practică judiciară, 1994 – 2007, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 615
42
Totodată, a fost aplicată inculpatului minor pedeapsa complementară a interzicerii pe
timp de 5 ani a dreptului prevăzut în art. 64 lit. a) Cod penal.
S-a reţinut că, în seara zilei de 3 decembrie 1997, inculpatul a pătruns în curtea şi, apoi,
în locuinţa victimei, cu scopul de a sustrage bunuri. Fiind suprins de victimă, inculpatul i-a
aplicat, cu un obiect metallic, nenumărate lovituri asupra capului şi altor zone vitale, care i-au
produs moartea, după ca şi-a însuşit din locuinţa victimei bani şi distinct obiecte de valoare.
Sentinţa a fost menţinută în apel.
Declarând recurs, procurorul a dusţinut că, faţă de inculpatul minor, aplicarea pedepsei
complementare a interzicerii dreptului prevăzut în art. 64 lit. a) Cod penal este contrară legii.
Recursul este fondat.
Conform art. 109 alin. (3) Cod penal, pedepsele complementare nu se aplică minorului,
pentru care este creat un regim sancţionator special, mai facil decât pentru majori.
Cum, la data când a săvârşit faptele, inculpatul dacă nu împlinise vârsta de 18 ani, el
trebuia să fie supus regimului sancţionator prevăzut pentru minori, astfe că, prin aplicarea
pedepsei complementare a interzicerii dreptului prevăzut în art. 64 lit. a Cod penal au fost
încălcate prevederile art. 109 alin. (3) Cod penal119.
IV. Răspunderea penală a persoanei juridice; Spitalul Clinic de Urgenţă S.I şi S.C. A. S.A;
Răspunderea penală a persoanelor fizice angajate, conform art. 191 alin. (2) Cod penal
Instanţa de fond a reţinut că, în noaptea de 13-14 noiembrie 2009, nou-născutul D.G.A, în
vârstă de 3 zile, internat în Secţia de neonatologie a Maternităţii B. din cadrul Spitalului Clinic
de Urgenţă S.I. Bucureşti, a suferit arsuri pe 20% din suprafaţa corpului în timp ce se afla într-un
incubator în timpul unei procedure de fototerapie. Astfel, se va reţine că inculpate B.E a aşezat
nou – născutul dezbrăcat în incubatorul marca Alize, având pe el doar pampers şi ochelari de
protecţie, deasupra căreia era aşezată lampa de fototerapie cu lumină rece, încă, faţă de numărul
de recomandări pentru fototerapie, raportat la numărul de incubatoare existente în secţie,
inculpate a plasat câte doi nou-născuţi în incubatoare, inclusive în cel marca Alize, despre care
cunoştea faptul că se supraîncălzea.
Totodată, pentru protecţia nou – născuţilor, inculpata a aşezat de-a lungul pereţilor laterali
ai incubatoarelor, între nou-născuţi, şi scutece rulate, inclusive un scutec rulat la picioarele nou –
născuţilor, aceştia fiind aşezaţi fiecare cu capul înspre una din laturile mai scurte ale
incubatorului şi cu picioarele spre mijloc.
În intervalul orar 02:00 – 03:00, nou-născutul a înlăturat prin rostogolire protecţia pe care
ar fi trebuit să o asigure scutecele rulate, ajungând în exteriorul suprafeţei tăviţei din plastic, şi a

119
Alexandru Boroi, op.cit, pp. 463 - 464
43
intrat în contact cu suprafeţele metalice fierbinţi ale incubatorului, fapt ce i-a cauzat leziuni
grave, arsuri de gradul II şi III, pe 20% din suprafaţa corpului, inculpate găsindu-l în poziţia
culcat pe partea stângă, cu faţa spre una din laturile scurte ale incubatorului.
S-a mai reţinut că la data de 2 iulie 2009 Spitalul Clinic de Urgenţă S.I Bucureşti a
încheiat cu S.C A.S.A. – S.R.L un contract de prestări servicii, având ca obiect asigurarea
service-ului dispozitivelor medicale folosite de unitatea sanitară care nu erau în garanţie,
inclusive şase incubatoare aflate la Maternitatea B., printre care şi incubatorul model CA Alize.
Din interpretarea contractului, redactat defectuos, rezultă că S.A A S.R.L şi-a asumat obligaţia
efectuării reparaţiilor în cazul constatării unor defecţiuni, service-ul urmând a fi efectuat de către
lucrătorii din cadrul aşa-numitului “Departament Electronică”, respective de tehnicienii service
A.G.C.M şi inginerul service T.G.
Până la producerea incidentului care a dus la vătămarea corporal a nou – născutului
D.G.A, inculpaţii şi-au îndeplinit atribuţiile de serviciu privind incubatoarele în mod formal, fără
a le verifica temeinic şi a semnala eventualele nereguli şi a le remedia; iar această împrejurare a
permis continuarea folosirii de către personalul medical a aparatului implicat în incident, cu
defecţiuni grave de funcţionare.
Pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporal din culpă, fapta prevăzută de art. 184
alin. (2) şi (4), inculpate B.E a fost condamnată la pedeapsa de 3 luni închisoare, dispunând
suspendarea sub supraveghere pe un termen de 3 ani, iar Spitalul Clinic de Urgenţă S.I., la o
pedeapsă de 300.000 lei amendă, în timp ce inculpaţii A.G, C.M, T.G au fost condamnaţii la
pedepse cu amenda cuprinse între 8000 şi 10000 lei – pentru săvârşirea infracţiunilor de
neglijenţă în serviciu, vătămare corporală din culpă şi fals în înscrisuri sub semnătură privată.
În acelaşi timp, instanţa i-a obligat pe toţi inculpaţi în solidar, iar pe inculpaţii A.G, C.M,
T.G, în solidar şi cu partea responsabilă civilmente S.C. A. S.A, la plata sumei de 200000 euro,
echivalent în lei la data plăţii, în favoarea părţii civile, cu titlu de daune morale.
Instanţa a constatat că asigurătorul S.C. A. S.A nu poate fi obligat la plata daunelor
morale pentru inculpatul Spitalul Clinic de Urgenţă S.I Bucureşti, potrivit prevederilor poliţiei
pentru asigurare răspundere civilă.
Sentinţa a fost atacată cu recurs, care a fost respins120.

120
C.A Bucureşti, secţia a II-a penală, decizia nr. 1017/2012, disponibilă la www.scj.ro, accesat la 4 aprilie 2017
44
Capitolul V. Concluzii

Instituţie de bază a dreptului penal, pedeapsa este reglementată în partea generală a


Codului penal. În această reglementare, locul principal îl ocupă cadrul pedepselor, adică
enumerarea categoriilor de pedepse şi a tipurilor de pedeapsă în cuprinsul aceleiaşi categorii.
Cadrul general al pedepselor în vigoare formează conţinutul art. 53 – 55 şi art. 136 Cod
penal.
Prevederile art. 53 Cod penal prevăd denumirea fiecărei categorii de pedepse şi a fiecărui
tip de pedeapsă aplicabile persoanei fizice, indicând minimul şi maximul general al fiecărei
pedepse.
Cadrul de pedepse statornicit în art. 53 cuprinde trei categorii de pedepse, diferenţiate
după modul de aplicare, şi anume:

45
d. Pedepsele principale sunt:
- Detenţiunea pe viaţă;
- Închisoarea;
- Amenda.
e. Pedepsele complementare sunt:
- Interzicerea unor drepturi de la 1 – 10 ani;
- Degradarea militară;
- Publicarea hotărârii de condamnare.
f. Pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării unor drepturi, din momentul
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la executarea ori considerarea
ca executată a pedepsei privative de libertate.
În art. 136 Cod penal sunt prevăzute categoriile şi limitele generale ale pedepselor care se
aplică persoanei juridice. Cadrul de pedepse statornicit în art. 136 cuprinde două categorii de
pedepse, diferenţiate după modul de aplicare, şi anume: pedepse principale şi pedepse
complementare.
c. Pedeapsa principală pentru persoana juridică o constituie amenda.
d. Pedepsele complementare aplicabile persoanei juridice sunt următoarele121:
- Dizolvarea persoanei juridice;
- Suspendarea activităţii juridice pe o durată de la 3 luni – 1 an sau suspendarea uneia
dintre activităţile persoanei juridice în legătură cu care s-a săvârşit infracţiunea pe o
durată de la 3 luni – 3 ani;
- Închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni – 3 ani;
- Interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată la 1 – 3 ani;
- Plasarea sub supraveghere judiciară;
- Afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare.
Aplicarea uneia sau mai multor pedepse complementare se dispune atunci când instanţa
constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, precum şi faţă de împrejurările în care a fost
săvârşită, aceste pedepse sunt necesare.
Aplicarea uneia sau mai multor pedepse complementare este obligatorie când legea
prevede această pedeapsă. Executarea pedepselor complementare începe după rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare.

121
A se vedea art. 136 alin. (2) lit. a)-f) Cod penal
46
Bibliografie

a. Literatură de specialitate

1. Adrian M. Truchici, Drept penal. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2016
2. Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generală, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2014
3. Angela Maria Tatu, Curs de drept penal. Partea generală. Volumul I, Editura Pro
Universitară, Bucureşti, 2016
4. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2016
5. Cristian Mitrache, Constantin Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2010
6. Elisabeta Drăguţ, Sancţiunile aplicabile persoanei juridice în lumina Noului Cod penal, în
Dreptul nr. 12/2005
7. George Antoniu, Contribuţii la studiul esenţei, scopului şi funcţiilor pedepsei, în Revista de
Drept Penal nr. 2/1998
47
8. George Antoniu, Tudorel Toader, Explicaţiile noului Cod penal. Volumul II. ART. 53 – 187,
Editura Universul Juridic, Bucureşti
9. Ghe. Diaconu, Teorii moderne asupra esenţei şi scopului pedepsei, în Revista de Drept Penal,
nr. 3/2000
10. Gheorghe Ivan, Drept penal. Partea generală conform Noului Cod penal, Editura C.H.Beck,
Bucureşti, 2014
11. Ilie Pacu, Andreea Simona Uzlău, Drept penal. Partea generală, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2016
12. Ilie Pascu, Vasile Dobrinoiu (colectiv), Noul Cod penal comentat. Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2016
13. Ioan Lascu, Pedepsele aplicbaile persoanelor juridice în cazul săvârşirii de infracţiuni, în
Dreptul nr. 3/2007
14. Ionuţ Andrei Barbu, Drept penal. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2016, p. 252
15. Laura Maria Stănilă, Caiet de seminar. Drept penal. Partea generală, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2016
16. Lavinia Valeria Lefterache, Drept penal. Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2016
17. Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2014
18. Valerian Cioclei (colectiv), Codul penal. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck,
Bucureşti, 2016
19. Valerian Cioclei (colectiv), Codul penal. Comentariu pe articole. Ediţia 2, Editura C.H.Beck,
Bucureşti, 2015

b. Legislaţie

- Codul de procedură penală ( Legea nr. 135/2010 privind noul Cod de procedură penală,
publicată în Monitorul Oficial nr. 486 din 15 iulie 2010, în vigoare din 1 februrie 2014)
- Codul penal din 1968
- Codul penal francez
- Codul penal german
- Codul penal italian
- Codul penal spaniol
- Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

48
- Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, publicată în Monitorul Oficial nr. 155 din
20 iulie 1995
- Codul penal (Legea nr. 286/ 2009 privind Noul Cod penal, publicată în Monitorul Oficial nr.
510 din 24 iulie 2009, în vigoare de la 1 februarie 2014)
- Legea 187/2012 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal,
publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 757/2012
- Legea nr. 143/2000 privind traficul şi consumul ilicit de drpguri, publicată în Monitorul
Oficial nr. 362 din 3 august 2000
- Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse
de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 514 din 14
august 2013

c. Resurse Internet

 C.A Bucureşti, secţia a II-a penală, decizia nr. 1017/2012, disponibilă la www.scj.ro, accesat
la 4 aprilie 2017
 C.A Suceava, decizia penală nr. 94/1999, în R.D.P nr. 3/2000, p. 178 apud George Antoniu,
Revista de Drept Penal. Studii şi practică judiciară, 1994 – 2007, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2008
 C.A Târgu Mureş, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, decizia nr. 822/2011,
în Buletinul Curţilor de Apel – Supliment nr. 3/2013, disponibil online pe www.legalis.ro,
accesat la 3 aprilie 2017
 C.S.J, Secţia penală, decizia nr. 338/2002, disponibil la www.scj.ro, accesat la 14 martie 2017
 C.S.J, Secţia penală, decizia nr. 366/1998, disponibilă online la www.legalis.ro, accesat la 24
februarie 2017

49