Sunteți pe pagina 1din 13

MODUL 1.

ÎNTREPRINDEREA ÎN CONTEXTUL
MECANISMELOR ECONOMICO-FINANCIARE
Timpul mediu necesar pentru studiu: 370 minute

Obiective educaţionale

• înţelegerea conceptelor fundamentale privind rolul întreprinderii în viața economică și


funcția financiară a întreprinderii
• cunoaşterea funcţiei de evaluare a proiectelor de investiţii;
• cunoaşterea funcţiei de transfer a capitalurilor;
• cunoaşterea funcţiei de protecţie a investitorilor;
• înțelegerea conceptelor fundamentale de finanțe private, de teorie și practică financiară.

Cuvinte cheie:

• funcția financiară a întreprinderii


• evaluarea proiectelor de investiții
• transfer al capitalurilor
• protecția investitorilor
• teorie financiară
• practică financiară
EXPUNEREA DETALIATĂ A TEMEI
1.1. OBIECTIVELE ÎNTREPRINDERII ŞI FUNCŢIA EI FINANCIARĂ

Întreprinderea în sens economic şi juridic reprezintă o unitate autonomă cu scop lucrativ,


de producţie, executare de lucrări, prestare de servicii sau de aprovizionare-distribuire (adică
comercializare), este unitatea cu patrimoniu propriu juridiceşte definit la nivelul căreia se pot lua
decizii cu caracter patrimonial. Raporturile întreprinderii cu terţii se desfăşoară pe bază de
contract, iar raporturile cu statul numai în baza prevederilor legilor adoptate.
În economia românească întreprinderea apare fie sub_forma societăţilor comerciale, fie
sub forma regiei autonome, diferenţa între cele două fiind dată numai de caracterul proprietăţii.
Patrimoniul societăţilor comerciale este în proprietate privată, în timp ce patrimoniul
regiei autonome este proprietate de stat. Ambele forme de întreprindere funcţionează la fel, atât
în privinţa organizării raporturilor cu terţii cât şi în ceea ce priveşte raporturile cu Statul.
Potrivit prevederilor Legii nr. 31/1990 privind înfiinţarea şi funcţionarea societăţilor
comerciale, acestea pot fi de cinci feluri - societăţi în nume colectiv (SNC), societăţi în comandită
(simplă si pe acţiuni), societăţi pe acţiuni, societăţi cu răspundere limitată.
Activitatea de producţie, în industrie, dar şi în agricultură se desfăşoara în cadrul
societăţilor pe acţiuni capabile să mobilizeze disponibilităţile băneşti ale unei mari mase de
deţinători şi să le transforme în capitaluri productive. Indiferent de forma juridică de organizare,
capitalul necesar se procură prin libera asociere a deţinătorilor de disponibilităţi băneşti sau
elemente materiale apte de a fi utilizate. Societăţile în nume colectiv, societăţile în comandită
simplă precum şi societăţile cu răspundere limitată sunt asociaţii între un număr redus de
parteneri, care fiecare în parte deţine, sub forma părţilor sociale, o parte mai mare sau mai mică
din capitalul societăţii; asociaţii sunt legaţi prin contractul de societate. Ieşirea unui asociat din
societate pune sub semnul întrebării menţinerea societăţii în nume colectiv sau în comandita
simplă; în ceea ce priveşte societatea cu răspundere limitată, un asociat nu-şi poate vinde partea
socială decât cu acordul celorlalţi asociaţi. Asistăm aşadar la un fel de personalizare a capitalului
societăţii, dreptul de proprietate asupra lui sau asupra unei părţi din el, neputând circula
independent pe piaţa financiară.
Acţionarii îşi pot vinde acţiunile (dreptul de proprietate asupra unei părţi din capitalul
social) în orice moment fără ca societatea să sufere vreo schimbare şi fără a fi nevoie de acordul
celorlalţi acţionari. Asistăm deci la o circulaţie a dreptului de proprietate pe piaţa financiară.
Fenomenele economice sunt acte de voinţa, de decizii referitoare la afectarea resurselor au
ca scop, cât şi ca efect generarea de "mişcări" adică de fluxuri de muncă, de materiale, de energie,
de produse finite şi de bani între locurile de provenienţă şi consum.
Fluxurile circulă în întreg spaţiul economic, economia fiind reprezentată de o reţea de
canale prin care mărfurile, serviciile, banii, trec din locurile de producţie în cele de consumaţie
prin intermediul unor centre de intersecţie , reprezentate de veritabili agenţi economici cu
patrimonii destinate şi cu drepturi de decizii economico-financiare depline, cunoscuţi sub
denumirea de întreprinderi.
Pentru a "putea produce efectele utile scontate, întreprinderea consumă bunuri, servicii şi
muncă având ca scop final obţinerea de profit, livrând cumpărătorilor solvabili bunuri şi servicii
la un preţ mai mare decât costul obţinerii lor.
Întreprinderea este nevoită să se întoarcă atât în amonte - spre furnizorii săi - cât şi în aval
- spre clientela sa, realizând în acest sens joncţiunea lor.
Se realizează deci două curente complementare dar de sens şi naturi diferite. Un prim flux
real de "servicii" spre întreprindere şi un alt flux monetar, dinspre întreprindere, fluxurile se
echilibrează valoric. Furnizorii asigură echipamentele industriale, materialele, energia şi
serviciile necesare, întreprinderea plătind preţurile şi tarifele negociabile; şi în acest caz se
realizează fluxuri complementare de sens contrar şi de naturi diferite, fluxuri reale dinspre
furnizori spre întreprindere şi fluxuri monetare dinspre întreprindere spre furnizorii de orice fel.
Nivelul salariilor, al preţurilor şi tarifelor se negociază, totuşi se poate afirma că fluxurile
monetare au un rol principal, deoarece prin intermediul lor se reglează debitul cantitativ şi
calitativ al fluxurilor reale spre întreprindere.
După procurarea bunurilor, precum şi a muncii, întreprinderea îşi întoarce faţa spre aval,
spre clientelă, pentru a-şi vinde produsele, lucrările şi serviciile.
Spre clientelă se scurg fluxuri reale, iar dinspre clientelă spre întreprindere se realizează
fluxurile monetare, ca fluxuri complementare de sens contrar şi de natură diferită în raport cu
fluxurile reale.
Deosebit de fluxurile monetare complementare fluxurilor reale în întreprindere şi în
legătură cu întreprinderea se desfăşoară şi fluxuri monetare fără legătură imediată cu fluxurile
reale.
Este vorba de fluxurile monetare prin care se constituie capitalul total al întreprinderii,
prin care se reglează, se repartizează surplusul financiar, profitul obţinut în urma derulării
întregului proces economic, concretizat în profit.
Capitalurile întreprinderii se constituie din acumulări financiare anterioare din afara
întreprinderii sau din întreprindere, acumulări care la rândul lor au rezultat din procese
economice anterioare(fluxuri reale - fluxuri monetare).
Repartizarea profitului creează baza unor acumulări viitoare fie la întreprindere, fie la
terţi.
Echilibrul realizat în desfăşurarea fluxurilor monetare complementare din aval cu cele
din amonte asigură echilibru monetar/microeconomic şi prin aceasta şi una din condiţiile
fundamentale ale utilizării eficiente a întregului capital al întreprinderii
Rezultă că întreprinderea, în calitatea sa de agent economic, se situează în centrul
proceselor economice, ca unitate de bază a complexului economic naţional. În paralel cu aceasta,
întreprinderea este şi principala verigă în asigurarea unei circulaţii monetare sănătoase, tranzitând
_ fluxurile monetare, din aval înspre amonte şi contribuind astfel la accelerarea vitezei de rotaţie
a masei monetare.
Întreprinderea tranzitează majoritatea raporturilor băneşti dintr-o economie, calitatea
activităţii ei condiţionând nu numai producerea, circulaţia şi consumul produsului naţional, ci şi
gradul de sănătate a circulaţiei monetare din ţară.
Caracterul specific al operaţiunilor monetare, repartizarea şi utilizarea surplusului
constituie conţinutul funcţiei financiare a întreprinderii.
Funcţia financiară a întreprinderii se referă la realizarea obiectivelor esenţiale , dar
obiectivele sunt multiple, ceea ce obligă la o încercare de definire şi grupare a lor.
Teoria economică clasică formula ca obiectiv unic al funcţiei financiare a întreprinderii:
"maximizarea profitului"; se considera că acest obiectiv este atins atunci când se realiza egalitatea
încasărilor marginale şi costul marginal al întreprinderii.
Definirea acestui obiectiv ridică mai multe probleme:
- teoria clasică nu preciza despre ce fel de profit era vorba, de profitul pe termen scurt sau pe
termen lung; maximizarea ambelor tipuri de profit în acelaşi timp este imposibilă;
- maximizarea profitului presupune o situaţie de monopol, ce nu este operaţional într-o
piaţă concurenţională;
- obiectivul maximizării profitului nu ţine seama de incertitudine şi de risc.

Teoria financiara actuală se defineşte ca obiectiv esenţial operaţional "MAXIMIZAREA


VALORII ÎNTREPRINDERII" , astfel:
- întreprinderea aparţine proprietarilor, (acţionarilor, deţinătorilor de părţi sociale,
antreprenorilor individuali) având interesul să maximizeze valoarea investiţiei;
- obiectivul M.V.I. ţine seama de incertitudine, de risc şi mai ales de timp;
- obiectivul este operaţional, în sensul că orice decizie financiară care urmăreşte
maximizarea valorii este bună.
Formulând obiectivul esenţial al funcţiei financiare trebuie să amintim că întreprinderea are
şi alte obiective, care se subordonează primului.
După Modigliani şi Miller (1958), finanţele, oricât de moderne ar fi , nu reprezinta nimic fără
o activitate economică intensă care să le susţină, îndeplinind trei funcţiuni:
1) de evaluare (de măsurare) a averii;
2) de repartizare a rezultatelor
3) de protecţie a investitorilor.
Finanţele nu reprezintă un mediu unde se creează bogăţii din nimic, au misiunea de a
măsura bogăţiile produse în economie şi de a le transfera spre diferiţi participanţi la obţinerea lor,
veghind să se opereze o distribuţie eficace a riscurilor.

1.1.1 Funcţia de evaluare a proiectelor de investiţii

Teoria financiară modernă este o teorie a preţurilor.Tranzacţiile financiare atât de


numeroase (250 mil. de titluri vândute şi cumpărate, în medie pe zi, la New York Stock
Exchange) demonstrează că informaţia agenţilor privind preţul titlurilor nu este identică. Fiecare
intenţionează să vândă sau să cumpere titluri pe baza unor anticipări diferite asupra şanselor de
câştig.
Se naşte întrebarea: care este totuşi adevărata valoare? Vânzătorul rămâne convins că a
recuperat valoarea de piaţă a capitalului investit în bunul vândut. La rândul său, cumpărătorul
este convins că, renunţând la puterea de cumpărare a banilor pe care-i deţinea, a procurat un bun
cu randamente viitoare superioare sumei plătite.
Cum, însă, procesele de anticipare sunt aleatoare, rămâne să constatăm că stabilirea
valorii intrinseci a titlurilor este un proces de integrare în preţ a tuturor informaţiilor disponibile
despre emitent şi mediul său economic.

Modalităţi de exprimare a valorii în raport cu anticipările agenţilor economici

Concret, valoarea anticipată integrează informaţii interne şi externe privind :


a) performanţa economică-financiară a întreprinderii emitente: profitul, politica de
dividend, riscul financiar determinat de rata îndatorării, riscul de exploatare determinat
de pragul de rentabilitate etc.
b) informaţii privind performanţa economiei naţionale în care activează respectiva
întreprindere: rata de rentabilitate minim acceptabilă în economie (rata dobânzii la
obligaţiunile de stat), rata inflaţiei, rata rentabilităţii de piaţă (rata medie ponderată a
rentabilităţii principalelor titluri de pe piaţa financiară naţională) etc.
În baza acestor informaţii, Gordon & Shapiro au elaborat un model sintetic de evaluare
definit astfel :

D1
V0 =
k−g

în care :
Vo = valoarea acţiunii
D1 = dividendul în anul curent
k = rata de actualizare
g = rata de creştere a dividendelor

Această valoare anticipată se compară permanent cu preţul pieţei, exprimat empiric, prin
cursul bursier sau prin preţul mediu de tranzacţie, pentru a evidenţia posibilităţile de arbitraj al
diferenţelor dintre preţ şi valoare.

Identificarea momentelor de vânzare / cumpărare a titlurilor, ca urmare a anticipării


valorii intrinseci a titlului (Vo)
Dacă toţi agenţii ar anticipa exact valoarea intrinsecă a titlurilor, nu ar exista oportunităţi de
arbitraj şi de speculaţie pe piaţa financiară. Diferenţa între valoarea intrinsecă aşteptată şi preţul
de piaţă al titlului ar fi zero (regula valorii actuale nete nule). O astfel de situaţie de echilibru
financiar (valoarea actuală = preţ) este posibilă pe o piaţă financiară eficientă din punct de vedere
organizaţional, operaţional şi informaţional, ceea ce este, însă, un caz foarte rar. Ieşirea din acest
impas o constituie tocmai percepţia diferită a informaţiilor de către agenţi (admiţând că ea este
transparentă şi gratuită). Lichiditatea pieţei bursiere (numărul şi volumul tranzacţiilor cu titluri)
este deci determinată de asimetria şi de costul informaţiei. În baza lor, agenţii vor face anticipări
personale mai mult sau mai puţin apropiate de valoarea intrinsecă. În medie aceste anticipări
determină preţul de piaţă (cursul bursier sau preţul mediu de tranzacţie) şi au tendinţa de a se
apropia, mai curând sau mai târziu, de valoarea intrinsecă (şi ea variabilă, în funcţie de
determinanţii interni şi externi ai acesteia).
1.1.2 Funcţia de transfer a capitalurilor

Domeniul principal de manifestare a finanţelor este cel al pieţelor financiare şi al evaluării


activelor care se schimbă pe aceste pieţe. Tranzacţiile financiare (cu titluri) se relevă a fi partea
superioară a echilibrului dintre cererea şi oferta totală de bunuri şi servicii dintr-o economie de
piaţă. Reluând celebra relaţie de echilibru macroeconomic:

(PIB + IMPORT) = CONSUM + INVESTIŢII + EXPORT

se poate relativ uşor evidenţia sursa şi destinaţia fluxurilor financiare (de capital):

(PIB - CONSUM) = INVESTIŢII + EXPORT - IMPORT


în care:
PIB-CONSUM = ECONOMISIRI (sursa)
EXPORT - IMPORT = SOLDUL BALANŢEI DE PLĂŢI

În ipoteza maximizării utilităţii consumului prezent (Co), dar şi a celui viitor (INF +
SBP), agenţii, care vor realiza economisiri, vor transfera capitalurile lor (le vor investi) către
antreprenori. Aceştia folosesc capitalurile mobilizate pentru a finanţa proiecte de investiţii reale
prin care garantează economisitorilor o rentabilitate scontată.
În ipoteza unei balanţe de plăţi echilibrate (cu SBP = 0), atunci principala ecuaţie de
echilibru din economie este cea dintre economisiri şi investiţii (în imobilizări şi stocuri):
SURSA = INVESTIŢII
Această sintetică ecuaţie de echilibru evidenţiază existenţa, pe de o parte, a unor
surplusuri de capital (+K), rezultate din procese de economisire (renunţări la procese de consum
în prezent pentru creşterea averii în viitor) şi, pe de altă parte, a unor nevoi de capitaluri (-K),
apărute la antreprenorii care dezvoltă procese de investiţii reale şi care depăşesc capacitatea lor
de autofinanţare.
Rolul finanţelor este deci de a realiza transferul eficient, sigur şi operativ al capitalurilor
disponibile de la economisitori către antreprenori. Selecţia proiectelor de investiţii reale, care
merită cel mai mult acest transfer de capitaluri (funcţia de evaluare), transferul eficient şi operativ
al capitalurilor din economie (funcţia de transfer) şi siguranţa unui transfer organizat de capitaluri
pentru investiţii, cu o rentabilitate acoperitoare a riscului asumat (funcţia de protecţie), sunt
principalele contribuţii ale finanţelor la realizarea echilibrului economic general.
Se evidenţiază astfel existenţa a două categorii de agenţi care operează pe piaţa financiară:
investitorii (de capital) şi antreprenorii.
1) Investitorii de capital sunt cei care au realizat, din gestiunea lor financiară, un excedent de
capital (PIB-CONSUM=ECONOMISIRI(SURSA)) sau care îşi propun să disponibilizeze
capitaluri, în raport cu nevoile lor proprii de consum. Ei formează la un loc oferta de capital
naţional, economiile publice ale ţării (de aceea mai sunt denumiţi şi "economisitori"). Regăsim în
această categorie, în primul rând, gospodăriile familiale ("menage"-le) care, pe ansamblul ţării,
formează un potenţial financiar apreciabil (în funcţie de rata medie de economisire). Regăsim
apoi întreprinderile rentabile, performante, cu excedente permanente de trezorerie şi care
urmăresc un plasament strategic, rentabil şi sigur. În sfârşit, pe parcursul execuţiei bugetului de
stat central şi a bugetelor locale, trezoreria publică poate înregistra surplusuri temporare de
încasări în raport cu plăţile curente, surplusuri ce vor căuta un plasament rentabil (fie şi
temporar).
2) Antreprenorii publici şi privaţi sunt cei care se confruntă cu nevoi de finanţare a
proiectelor lor de dezvoltare mai mari decât capacitatea acestora de autofinanţare. Pentru
realizarea proiectelor de investiţii ei sunt nevoiţi să apeleze la surse externe de finanţare, între
care economisirile reprezintă o alternativă (uneori singulară, alteori mai interesantă decât creditul
bancar sau alte surse externe).
Apelul la aceste economii publice, prin intermediul pieţei de capitaluri, se face prin emisiunea
şi vânzarea către investitori a două categorii clasice de titluri:
a) acţiuni, respectiv titluri care conferă cumpărătorului un drept de asociat, de coproprietar
b) obligaţiuni care conferă cumpărătorilor un drept de creanţă (asupra capitalului investit şi
asupra dobânzii nominale).
Aceste titluri vor garanta investitorilor de capital o remunerare a economisirilor lor (So),
la o rată de rentabilitate (k), care va determina creşterea veniturilor viitoare cu So(1 + k)n, "n"
fiind durata, în ani, a investiţiei de capital. Motivaţia economisirii şi a transferului constau, deci,
în mărimea şi garantarea factorului de fructificare "k".
Emitenţii de titluri financiare formează cu toţii cererea de capital naţional. În toate ţările cu
economie de piaţă, principalii emitenţi sunt instituţiile publice (de stat) centrale şi locale, care
atrag economiile publice pentru finanţarea deficitului lor bugetar (pe calea împrumutului public).
Titlurile emise sunt cunoscutele obligaţiuni (pe termen lung), urmează apoi întreprinderile care
fac apel la economiile publice fie pentru creşterea capitalului propriu (prin emisiunea de acţiuni
noi), fie pentru creşterea capitalurilor împrumutate (a datoriilor, prin emisiune autorizată de
obligaţiuni şi/sau bilete de trezorerie).
În cele din urmă, piaţa financiară (monetară şi de capitaluri) este deci piaţa organizată a
transferurilor de capital de la cei ce au surplus (de capital) către cei care au nevoie de capitaluri.
Motivaţia efectuării acestor transferuri rezidă atât în conferirea, în compensaţie, a unui drept
de asociat sau a unuia de creanţă, cât, mai ales, în remunerarea aşteptată scontată) a capitalului
transferat. Remunerarea trebuie să se facă la nivelul ratei pe economie şi la nivelul primei de risc
asumat, rentabilitate minim acceptabilă pentru cumpărarea şi deţinerea respectivului titlu
financiar.

1.1.3 Funcţia de protecţie a investitorilor

Efectuarea de transferuri directe (nemijlocite) de capital, între investitori şi antreprenori,


este un caz mai rar. Transferul direct devine posibil atunci când investitorul are convingerea
(formată pe bază de informaţie) că plasamentul, în cumpărarea unuia, sau altuia din titlurile
financiare, este, pentru el, cea mai bună variantă. În acest caz investitorii de capital se vor
prezenta personal la ghişeele de subscriere la capitalul social sau la cel împrumutat al societăţii
emitente.
Alături de investitori şi antreprenori apare, deci, o a treia categorie de agenţi financiari:
intermediarii ce grupează:
• instituţiile financiare (de asigurări, de investiţii, de economii, de intermediere bursieră etc.)
specializate în transferul de capitaluri pe termen lung şi mediu;
• băncile comerciale, casele de compensare şi de depozit, bursele valutare etc., care au vocaţia
atragerii şi plasării capitalurilor pe termen scurt.
• bursa de valori şi piaţa extrabursieră (over the counter, OTC, în engleză), care realizează
continuarea tranzacţiilor cu titluri pe piaţa secundară de capitaluri.
Nevoia de intermediere este determinată şi de inadecvarea structurii capitalurilor
economisite la structura nevoilor de finanţare. Economiile publice sunt disponibile în sume mici,
pe termene scurte şi dispersate la un număr mare de deţinători. Pe de altă parte, nevoile de
finanţare se manifestă în sume mari ce se cer alocate concentrat şi pe termene lungi sau mijlocii.
"Misiunea" instituţiilor financiar-bancare, în acţiunea lor de intermediere, este deci aceea de a
transforma structura economiilor publice, în conformitate cu structura nevoilor de finanţare a
investiţiilor. Specializarea şi experienţa acestor intermediari financiar-bancari fac serviciile lor
destul de competitive. Ele oferă "economisitorilor" o gamă vastă de instrumente de economisire
care să motiveze cea mai mare parte a intenţiilor de plasament a capitalurilor economisite. Tot
acestea oferă antreprenorilor surse de capital în întâmpinarea obiectivelor politicii lor de investiţii
şi de finanţare. Instituţiile financiar-bancare se constituie într-o piaţa financiară bine reglementată
şi controlată de organisme de supraveghere: Banca Naţională a României, pentru activităţile de
pe piaţa monetara şi Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, pentru activităţile de pe piaţa de
capitaluri.

Întrebări de autoevaluare:
1) Cum este definită întreprinderea din punct de vedere al circulării fluxurilor de capital?
2) Cum sunt definite fluxurile monetare și financiare ale întreprinderii?
3) Cum este definit rolul întreprinderii în cadrul proceselor economice?
4) Care este conținutul și obiectivul funcției financiare a întreprinderii?
5) Care este modelul Gordon& Shapiro și care este influența sa asupra valoarii anticipate?
6. Cum este definită funcţia de evaluare a proiectelor de investiţii
6) Cum este definită funcția de transfer a capitalurilor?
7) Care este relația fundamentală de echilibru macroeconomic?
8) Care sunt categoriile de agenţi care operează pe piaţa financiară?
9) Cum este definită funcția de protecție a investitorilor?
Rezumat
Întreprinderea în sens economic şi juridic reprezintă o unitate autonomă cu scop lucrativ,
de producţie, executare de lucrări, prestare de servicii sau de aprovizionare-distribuire (adică
comercializare), este unitatea cu patrimoniu propriu juridiceşte definit la nivelul căreia se pot lua
decizii cu caracter patrimonial. Fenomenele economice sunt acte de voinţa, de decizii referitoare
la afectarea resurselor au ca scop, cât şi ca efect generarea de "mişcări" adică de fluxuri de
muncă, de materiale, de energie, de produse finite şi de bani între locurile de provenienţă şi
consum.
Fluxurile circulă în întreg spaţiul economic, economia fiind reprezentată de o reţea de
canale prin care mărfurile, serviciile, banii, trec din locurile de producţie în cele de consumaţie
prin intermediul unor centre de intersecţie , reprezentate de veritabili agenţi economici cu
patrimonii destinate şi cu drepturi de decizii economico-financiare depline, cunoscuţi sub
denumirea de întreprinderi.
Pentru a "putea produce efectele utile scontate, întreprinderea consumă bunuri, servicii şi
muncă având ca scop final obţinerea de profit, livrând cumpărătorilor solvabili bunuri şi servicii
la un preţ mai mare decât costul obţinerii lor.
Rezultă că întreprinderea, în calitatea sa de agent economic, se situează în centrul
proceselor economice, ca unitate de bază a complexului economic naţional. În paralel cu aceasta,
întreprinderea este şi principala verigă în asigurarea unei circulaţii monetare sănătoase, tranzitând
fluxurile monetare, din aval înspre amonte şi contribuind astfel la accelerarea vitezei de rotaţie a
masei monetare.
Caracterul specific al operaţiunilor monetare, repartizarea şi utilizarea surplusului
constituie conţinutul funcţiei financiare a întreprinderii. Funcţia financiară a întreprinderii se
referă la realizarea obiectivelor esenţiale , dar obiectivele sunt multiple, ceea ce obligă la o
încercare de definire şi grupare a lor.
Teoria economică clasică formula ca obiectiv unic al funcţiei financiare a întreprinderii:
"maximizarea profitului"; se considera că acest obiectiv este atins atunci când se realiza egalitatea
încasărilor marginale şi costul marginal al întreprinderii. Domeniul principal de manifestare a
finanţelor este cel al pieţelor financiare şi al evaluării activelor care se schimbă pe aceste pieţe.
Tranzacţiile financiare (cu titluri) se relevă a fi partea superioară a echilibrului dintre cererea şi
oferta totală de bunuri şi servicii dintr-o economie de piaţă.
Rolul finanţelor este deci de a realiza transferul eficient, sigur şi operativ al capitalurilor
disponibile de la economisitori către antreprenori. Selecţia proiectelor de investiţii reale, care
merită cel mai mult acest transfer de capitaluri (funcţia de evaluare), transferul eficient şi operativ
al capitalurilor din economie (funcţia de transfer) şi siguranţa unui transfer organizat de capitaluri
pentru investiţii, cu o rentabilitate acoperitoare a riscului asumat (funcţia de protecţie), sunt
principalele contribuţii ale finanţelor la realizarea echilibrului economic general.
În cele din urmă, piaţa financiară (monetară şi de capitaluri) este deci piaţa organizată a
transferurilor de capital de la cei ce au surplus (de capital) către cei care au nevoie de capitaluri

Bibliografie obligatorie

1. Brealey R., Myers S., Allen F., Principles of corporate finance, Eight Edition, Editura Irwin
Mc Graw-Hill, SUA, 2004.
2. Emil Chirilă, Finanțele Întreprinderii, Editura Universității Oradea, 2003, Oradea, Romania
3. Ion Stancu - Finante. Editia a IV-a, Editura Economica, 2009