Zeno Millea

PERICOLUL ROMÂNESC

1
 Editura NAPOCA STAR
Strada Ploieşti, nr. 35, ap. 11
e-mail: contact@napocastar.ro
www.edituranapocastar.ro
tel./fax: 0264/432.547
mobil: 0740/167.461

Director de editură: Dinu Virgil-Ureche

ISBN 978-606-690-710-1

© Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin autorului.

2
 ZENO MILLEA

PERICOLUL
ROMÂNESC
LA ÎNCEPUT DE SECOL XX

NAPOCA STAR
2018

3
 Cuprins

În loc de prefață......................................................................... 5

Pe urmele lui Huszár Antal ..................................................... 12

Românii din Ungaria dualistă: pondere și statut ..................... 20
Raportul români – unguri în Ardeal ........................................ 28
Uniația: beneficii și beneficiari ............................................... 34
Autonomia romano-catolică a Bisericii Unite ........................ 39
Inocențiu Micu-Clain: primul uniat răzvrătit și prețul cu care
și-a plătit cutezanța .......................................................... 45
Uniația: un „cal troian” – chiar și în viziunea fruntașilor
greco-catolici.................................................................... 51
Adevărul despre revoluția de la 1848-’49 – într-o sursă
maghiară de uz strict confidențial .................................... 55
„Numai prin neașteptatul fenomen al numirii în fruntea
diecezei neunite a unui om ca Andrei Șaguna…se
datorește învierea spiritului românesc în amândouă
Bisericile și definitiva lor organizare” (N. Iorga) ........... 60
„Schimbarea în sens românesc a spiritului în Biserica Unită:
Samuil Clain, Șincai și Petru Maior ca răsvrătiți religioși”
(N. Iorga).......................................................................... 67
Corifeii Școlii Ardelene – prigoniți de propriul episcop unit! 74
Presa românească din Ungaria dualistă: orientare și egidă .... 79
Relațiile cu românii de dincolo de Carpați și filiera acestora . 87
Concluziile lui Huszár Antal ................................................... 93
Epilogul lui Huszár Antal ..................................................... 100
Roadele strădaniilor lui Huszár et comp. .............................. 105
Presa maghiară a vremii despre Hajdu-Dorog ...................... 113
Concluzii ............................................................................... 118
Bibliografie ........................................................................... 128

ADDENDA ........................................................................... 129

4
 În loc de prefață

De ce „pericolul românesc”? Ar fi suficient să spun că este

o trimitere la titlul unei cărți care-mi poartă semnătura („Ungaria
dualistă și pericolul românesc”, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia,
2005), carte ce reflectă, folosind, practic, o singură sursă (și aceea
maghiară – și încă de uz „strict confidențial”) – realitățile
românești din Ardealul secolului XIX, realități despre care și
astăzi se vorbește (și scrie) fals și partizan.
Despre ce sursă este vorba? Dar mai bine să reproduc din
prefața cărții mele (De notat că sursa ce urmează a fi devoalată
există în bibliotecile din România doar în două exemplare și a fost
folosită, după știrea mea, ca material bibliografic doar de către
Onisifor Ghibu și academicianul Mircea Păcurariu):

Ungaria dualistă și „Pericolul românesc” este un volum

de publicistică ce cuprinde ciclul de articole apărut în
săptămânalul Timpul – 7 zile în România și în lume, în perioada
octombrie 2004 – aprilie 2005, sub titlul „Strict Confidențial”.
Ce fel de „pericol românesc”? Cel despre care avertiza
(propunând și măsuri de contracarare), în 1907, un înalt
funcționar al Ministerului Regal Maghiar de Interne – Huszár
Antal – într-o carte de „uz strict confidențial”, intitulată „A
Magyarországi Románok” (Românii din Ungaria).
De ce am considerat interesant (sau chiar de actualitate)
subiectul? Din varii motive, ce țin de realitățile perioadei evocate
– dar și de reflectarea acestora în prezent, realități pe care
lectura cărții le va supune aprecierii și judecății cititorilor.
Un singur motiv îl putem împărtăși de pe acum. Cartea lui
Huszár, de uz confidențial fiind, reprezintă o analiză – chiar dacă
cinică – surprinzător de obiectivă a chestiunii în discuție (făcută
de pe poziția de apărător al intereselor „statului național unitar”
maghiar – evident) și, ca atare, perfect neutră în ceea ce privește
partea adversă privită în ansamblul ei: românii din Ungaria

5
dualistă (și nu numai). Nu numai, pentru că exegeza respectivă
cuprinde, în realitate, toată perioada dintre 1700 și 1907.
Așa stând lucrurile, cei ce patronează false competiții, cei
ce-și arogă merite exagerate, cei ce-și revendică primatul sau
chiar emit pretenții de monopol vor avea în față, poate pentru
prima oară, o oglindă fidelă a realității: Huszár Antal nu
vorbește nici de pericol uniat – nici de pericol ortodox, ci,
invariabil și exclusiv, despre un „pericol românesc”! Reprezentat
de deșteptarea națională a românilor ardeleni – pe care au
realizat-o nu niște instituții, ci niște oameni, indiferent de
confesiune (sau chiar în pofida acesteia!), o mână de oameni
luminați, fiecare cu sursa lui, care au reușit nu numai
deșteptarea, ci și instituționalizarea ei și vectorizarea spre ceea
ce, în formularea autorului maghiar, a devenit, la începutul
secolului XX, „pericolul românesc”.
Cât privește actualitatea chestiunii, ea se referă nu la
condiții sau realități superpozabile, ci la preluarea unor mijloace,
a unui model, de către alții, astăzi, fără a avea însă nici unul din
temeiurile care i-au motivat și mobilizat, la vremea respectivă, pe
românii din Ardeal. (…)

Vorbeam, mai sus, și de (alte) varii motive care mă întorc

la „pericolul românesc”. Iată câteva dintre ele:
Arhicunoscuta aserțiune: „mămăliga nu explodează”!;
Așa numita „demitizare a istoriei” (vezi Lucian Boia și
învățăceii) – menită a induce „rușinea de a fi român”;
Horia Roman Patapievici și portretul pe care ni-l zugrăvește
în monumentala sa lucrare intitulată „Politice” (amănunte în
„România încotro”, capitolul „Bună dimineața – Soare!”);
„Românii sunt o populație, nici măcar un popor”! (Sabin
Gherman, în „M-am săturat de România!”);
„Națiunea română nu este nici în ziua de azi nimic altceva
decât o legendă a istoriografiei. (…) Dacă se dorește ca România
să nu fie doar păstrată, ci să fie folosită pe deplin, acest lucru nu

6
poate avea succes doar prin consiliere, ci prin metode coloniale.
(…) Reichul german nu trebuie să lase să îi scape posibilitățile
coloniale care se găsesc la ușa sa. (Fragmente dintr-un document
diplomatic german din 4 noiembrie 1940, recent desecretizat.
Sursa: George-Damian rohttp:www.cotidianul.ro/rapor)
Desigur, aș putea continua mult și bine cu motivele care
m-ar îndreptăți, cu supra de măsură, să „pun fitil la mămăligă”!
Prefer totuși să mă limitez la cel de la care am pornit și să mă
întorc la „Ungaria Dualistă și Pericolul Românesc”, pentru că
refuz să cred că în o sută de ani ne-am schimbat ADN-ul, ne-am
pierdut vocația (miraculoasă) a supraviețuirii și virtuțile care i-au
făcut pe dușmanii noștri să vadă în noi un pericol și nu o populație
numai bună spre a fi colonizată (sau, poate mai bine spus, o
populație a unui teritoriu cu statut de colonie).
Voi începe prin a reproduce (în traducere, evident) prefața
cărții lui Huszár Antal (scrisă de autor), prefață ce ne va
introduce, abrupt, într-o lume ignorată (sau doar uitată) astăzi,
lume în care românii nu reprezentau o „populație”, ci o națiune
care știe ce vrea, cârmuită de niște corifei care, din păcate, astăzi
ne lipsesc:

Având în vedere acțiunile din ultima vreme ale românilor

din Ungaria îndreptate împotriva caracterului național unitar al
statului maghiar și tendințele lor politice neloiale ce urmăresc
transformarea Ungariei într-o alcătuire federativă multinațională
și poliglotă – obiectiv pentru atingerea căruia și-au transformat
toate instituțiile confesionale, școlare, culturale și
economico-financiare în factori de presiune ultranaționalistă și
de instigare la ură împotriva statului, națiunii și limbii maghiare
– am considerat necesar ca în cadrul prezentei lucrări, folosind
surse de maximă încredere, să fac cunoscute organizarea,
spiritul, orientarea și sfera de activitate a tuturor instituțiilor și
organizațiilor (inclusiv politice) ale românilor din țară, precum și
raportarea acestora față de statul maghiar.

7
 Necesitatea demersului meu este sporită și de faptul că, în
ultima vreme, s-au înmulțit ca ciupercile fel de fel de studii cu
privire la mișcările și organizațiile românilor – studii ce nu au o
bază științifică și în care zburdă empirismul și diletantismul, care
n-au făcut altceva decât să accentueze confuzia într-un domeniu
în care opinia publică maghiară este oricum suficient de
dezorientată și să dea – prin superficialitatea și inadecvarea
abordării – noi arme în mâinile fruntașilor români. Pe care
aceștia le-au și folosit, cu succes, întru consolidarea instituțiilor
lor și transformarea acestora în factori politici antimaghiari – ce
atentează la siguranța statului național maghiar.
Având în vedere orientarea ultranaționalistă ce
caracterizează toate instituțiile și organizațiile românești din
Ungaria și obiectivele antimaghiare pe care – mai mult sau mai
puțin fățiș – și le propun, consider – și asta m-a determinat să
scriu prezenta carte – că singura soluție de contracarare ar fi ca
aceste instituții și organizații ce atentează la siguranța și
integritatea țării să treacă sub cel mai strict control al statului
maghiar și, pe de altă parte, să se creeze un cadru legislativ care
să-i oblige pe români să asimileze concepția maghiară despre
statul național.
Realizarea acestor obiective de către onoratul guvern ar fi
în mare măsură înlesnită dacă ar binevoi să țină cont de
conținutul prezentei lucrări care însumează toate datele
referitoare la ultranaționalismul românesc, toate observațiile
asupra caracterului profund antimaghiar și antistatal al acestuia
și toate propunerile de contracarare pe care – în baza unei
îndelungate experiențe în domeniul respectiv – mi-am permis, cu
profund respect, să le sugerez.
Totodată, țin să-mi exprim întreaga mea recunoștință
Excelenței sale contelui Andrássy Gyula, ministrul regal maghiar
de Interne, care – mânat de bogatele sale cunoștințe politice, de
înaltul său patriotism și cunoscând în profunzime pericolul
românesc (sic! – n.m.) – mi-a înlesnit editarea acestei lucrări de

8
uz confidențial. (Huszár Antal, traducător șef al Ministerului
Regal Maghiar de Interne, Budapesta, 1907).

Iată, așadar, că în urmă cu o sută de ani nu eram nici

legendă a istoriografiei, nici populație, ci națiune – a cărei
conștiință națională și travaliu de agregare, de unificare
constituiau un pericol, o amenințare la adresa unui imperiu – ce se
cerea urgent contracarată prin măsuri radicale. N-o spunem noi, ci
un înalt funcționar (citește „grad”) al ministerului regal maghiar
de Interne, într-un volum de aproape 1000 de pagini pline de date,
sfaturi și indicații adresate onoratului guvern, pentru a împiedica
transformarea „statului unitar maghiar” într-o alcătuire federativă
poliglotă (asta ca un prim pas, evident). Să fi uitat ghermanii,
patapievicii și boii noștri acest amănunt? Sau nu l-au citit pe
Huszár? Ar fi prea mult să-i condamn la învățarea limbii
maghiare! În schimb mă voi strădui să-i fac să citească ceea ce
urmează să traduc din tomul husarian. Ca să nu moară ignoranți!
Desigur, alături de semnalarea „pericolului românesc” (cât
se poate de real, global și consecvent, pericol care își va arăta
adevărata față în fiecare pagină husariană), cartea securistului
maghiar, o adevărată mină de aur, ne mai oferă o multitudine de
date, informații și realități de care o bună parte dintre istoricii
noștri se cam feresc. Înainte de a le expune (și comenta, firește),
câteva observații referitoare la prefața tradusă, prefață în care
toată punerea în scenă este viciată prin inversarea raportului
cauză-efect:
Nu antimaghiarismul a declanșat antiromânismul – ci
invers!
Nu „tendințele autonomiste” au dus la represalii – ci invers!
Așa zisul ultranaționalism al românilor a fost nu cauză – ci
efect!!!
Nemaivorbind de faptul că tot ceea ce dobândiseră românii
în materie de drepturi și recunoaștere se datora fostei stăpâniri
austriece – cea de dinainte de 1867 – și nu celei maghiare de după

9
(care, imediat după realizarea „dualismului”, a anulat
recunoașterea românilor ca națiune și a limbii române ca limbă
oficială – alături de cea germană și maghiară – drepturi consfințite
de către dieta de la Sibiu din 1864, grație eforturilor diplomatice
ale mitropolitului ortodox Andrei Șaguna).
În rest, cartea lui Huszár este, după cum am mai afirmat-o,
o veritabilă mină de aur, datorită faptului că este scrisă de un
ungur – perfect neutru în ceea ce privește unele dispute
româno-române (în paranteză fie spus, cineva, în exemplarul pe
care l-am consultat, a scris cu mâna, în dreptul numelui Huszár:
Herskovits; ceea ce ar putea fi, la urma urmei, un argument în
plus de neutralitate!) – și, pe de altă parte, mai este și de „uz strict
confidențial”. Fapt ce înseamnă nu doar că orice neavenit (mai
ales român) nu are voie s-o răsfoiască, ci și că se pot rosti acolo
toate adevărurile neconvenabile. Ce fel de adevăruri
neconvenabile (sau incomode)? De pildă, proporția REALĂ (în
1900) a românilor în județele din Ardeal, proporția REALĂ a
analfabeților în rândurile românilor ardeleni, discrepanța dintre
cifrele ce apar în evidențele bisericești față de cele laice în ceea ce
privește numărul total al românilor din Ardeal, proporția REALĂ
dintre ortodocși și greco-catolici, data REALĂ la care aceste două
Biserici românești au intrat, efectiv, în legalitate, autonomia
ROMANO-CATOLICĂ de care se bucura, în realitate, Biserica
Greco-Catolică, proporția REALĂ dintre așezămintele de
învățământ de sorginte ortodoxă și (respectiv) greco-catolică,
inexistența oricărui învățământ DE STAT în limba română etc. și
– nu în ultimul rând – inadvertențe și omisiuni (cosmetizante!)
chiar și în aceste date de uz strict confidențial!
Date în măsură să incomodeze (ca să folosesc un eufemism)
nu numai pe cei de la „emisiunile în limba maghiară”, de pildă, ci
și (tot de pildă) pe cei care se bat în piept că au realizat singuri
„deșteptarea națională” sau „Marea Unire” din 1918.

10
 Ca atare, indiferent din câte părți se va deschide focul
asupra mea, voi traduce și comenta, în continuare, cartea
numitului Huszár Antal.

P.S. Desigur, aș putea fi întrebat de ce nu apelez la o

reeditare a ceea ce poartă titlul de „Ungaria dualistă și pericolul
românesc”? Din mai multe motive. Dintre care este, cred,
suficient să amintesc doar faptul că „Pericolul românesc”
depășește în prea mare măsură ceva ce s-ar putea încadra în
noțiunea de „ediție nouă – revăzută și adăugită”!

Zeno Millea

11
 Pe urmele lui Huszár Antal

De ce „pe urmele lui Huszár Antal”? Din mai multe motive.

O dată, pentru niște date care vizează traiectoria existențială a
acestuia. În al doilea rând, pentru a vedea cum a ajuns cartea „de
uz confidențial” a susnumitului în mâinile românilor. În al treilea
rând, pentru că există un ilustru înaintaș al nostru care a studiat, în
perioada interbelică, lucrarea lui Huszár – întocmindu-i un
rezumat, pe care l-a publicat inițial în presă (1934) și ulterior
într-un mic volum apărut în 1940. Și, în fine (dar nu în ultimul
rând), pentru că partea maghiară – conform unei vechi și
verificate tradiții (la care se recurge sistematic când vine vorba, de
pildă, despre masacrele antiromânești!) – neagă, pur și simplu,
existența cărții lui Huszár Antal (executată la comanda
Ministerului de Interne maghiar)!!!
Așa stând lucrurile – și intrând în posesia copiei
documentului cu pricina [aflat (ca unic exemplar aici) în posesia
Bibliotecii Universitare din Cluj-Napoca (fostă regele Ferdinand
I-ul, Cluj-România)] – am considerat de datoria mea să-l readuc
în conștiința publică, cu atât mai mult cu cât mi s-a reproșat deja
că n-am insistat suficient de mult și de explicit asupra
„observațiilor” și „propunerilor” (de uz strict confidențial) ale lui
Huszár Antal. Or, ilustrul nostru înaintaș – nimeni altul decât
Onisifor Ghibu – își focalizează exegeza exact asupra acestor
„observații” și „propuneri”.
Asta fiind situația, cele ce vor urma se vor constitui într-un
veritabil și, totodată, necesar epilog la ciclul „Strict Confidențial”
– care a văzut lumina tiparului deja în anul 2005, la editura
Reîntregirea, Alba Iulia, sub titlul „Ungaria dualistă și pericolul
românesc”.
Desigur, pentru a-i scuti pe sceptici de alergătură, voi
prezenta la sfârșitul capitolului copii în facsimil atât a foii de titlu
a cărții lui Huszár cât si a celei a lui Onisifor Ghibu, purtând
ambele semnătura lor autografă. Deocamdată să reproduc, însă,

12
prefața lui Ghibu (respectându-i ortografia, la fel ca și în toate
celelalte viitoare reproduceri din textele epocii):

Pacea de la 1919, care a pus capăt războiului mondial din

anii 1914-1918, a fost profund clătinată prin evenimentele
petrecute în ultimii doi ani.
Se pare că mergem spre un nou războiu mondial, mai
grozav decât cel de acum un sfert de veac.
Problemele cari s-au pus prin acel războiu și care s-au
rezolvit prin tratatele de pace de la 1919 învie iarăși. Și iarăși
trebuie luată lupta cu vechii strigoi fără de odihnă.
Printre statele cari caută restabilirea stărilor de lucruri
dinainte de 1918 pare a fi și Ungaria. Ea pare a dori să refacă, în
vechea sa formă „milenară”, patrimoniul Sfintei Coroane
Maghiare, înglobând din nou într-un singur mănunchiu
popoarele pe care le-a stăpânit, într-o formă sau alta, timp de
veacuri și din cari a încercat, zadarnic, să făurească o națiune
maghiară unitară alcătuitoare de stat.
Paginile ce urmează aruncă o lumină autentică asupra
bazelor morale pe cari s-a sprijinit vechea Ungarie și pe cari
nădăjduiește să le poată restabili prin noul războiu mondial, la
dezlănțuirea căruia pare a lucra cu destulă asiduitate.
Aceste pagini au fost scrise înainte de aceasta cu șase ani.
Textul francez a fost publicat în Nrul 1 din Revue de
Transylvanie, Cluj (1934), iar cel românesc în ziarul Tribuna,
Cluj, 1939, Nrii 70-74.
Cluj, 20 Decemvrie, 1939
O.G.

Câteva comentarii se impun. O dată, demn de remarcat este

faptul că Onisifor Ghibu deja în 1934 (anul în care Aurel
Gociman își publică emblematicul volum: „România și
revizionismul maghiar”) a considerat oportună și necesară
sensibilizarea opiniei publice, inclusiv (sau mai ales) a celei

13
internaționale, asupra conținutului cărții lui Huszár – întrezărind
„șansele” pe care ni le rezerva viitorul.
În al doilea rând, nu pot să nu observ că Ghibu se referă la
Ungaria – la statul ungar – și nu la niscaiva „cercuri revizioniste”
sau la vreo „politică horthystă”!!!
De ce această ultimă remarcă? Pentru că și astăzi – în
pudibonderia (sau cum să-i spun?) noastră stupidă – recurgem,
sistematic, la eufemisme de tipul: „statul horthyst”, „armata
horthystă de ocupație”, „bandele horthyste” etc., etc., etc. Până și
un român din SUA, care – din proprie inițiativă și ca persoană
particulară – dă în judecată statul maghiar, în urmă cu niște ani,
pentru etnocidul comis în Ardealul de Nord în perioada
1940-1944, se sfiește să spună lucrurilor pe nume și să vorbească,
pur și simplu, despre Ungaria, statul ungar, armata maghiară etc.,
de parcă iredentismul, crimele și masacrele antiromânești ar fi
apărut (și dispărut) odată cu Horthy!!! (Nemaivorbind de „nașul”
Moraru – cel ce l-a găzduit pe respectivul româno-american în
emisiunea sa din 14 septembrie a anului cu pricina – care, străin
total de subiectul în discuție, a realizat, cred, cel mai penibil
talk-show din întreaga sa carieră de teleast!)
O dată și pentru totdeauna:
Germania (zisă) hitleristă n-a fost creația lui Hitler – ci
invers!
Ungaria (zisă) horthystă n-a fost creația lui Horthy – ci
invers!
Cu riscul de-a fi etichetat drept marxist (de altfel, pentru cei
ce n-ar ști, trebuie să precizez că, în cercurile de specialitate, Karl
Marx este considerat, astăzi, părintele sociologiei!), susțin,
răspicat, că nu „eroul face istoria”! Sau dacă da – atunci o poate
face doar venind în întâmpinarea unor așteptări generale și reușind
să vectorizeze niște tendințe și energii preexistente (ca să nu spun
daturi funciare)!!!
Oare când vom învăța această lecție?

14
 Iar dacă o știm, oare când vom îndrăzni, în fine, să spunem
lucrurilor pe nume și să renunțăm la teama bolnăvicioasă de a nu-i
supăra pe alții?!

În continuare, vom reproduce, din volumul lui Onisifor

Ghibu (Cluj, Institutul de arte grafice „Ardealul”, 1940) un capitol
integral, precum și titlurile celorlalte capitole. După care, vom
prezenta (în facsimil) cele două foi de titlu promise:

Un plan secret al guvernului ungar

din 1907 privitor la maghiarizarea
Românilor din Transilvania

POVESTEA UNEI CĂRŢI SECRETE

În primele zile ale lunei August 1919 armatele române –

singure, fără nici un sprijin din partea Aliaților – și-au făcut
intrarea falnică în capitala Ungariei, răsbunând, și lungul trecut
de umilință la care fusese condamnat românismul din Ardeal, și
suferințele îndurate de întregul popor român în cursul războiului
din anii 1916-1918.
A doua zi după ocuparea Budapestei de către Români, în
mulțimea de nevoiași cari se îmbulzeau la Comandamentul
militar cu fel de fel de cereri, s-a putut observa o doamnă
îmbrăcată în doliu mare, care ținea să vorbească cu orice preț cu
unul din ofițerii de serviciu cunoscători ai limbii maghiare.
Fiindu-i dată această posibilitate, doamna în doliu imploră pe
ofițerul ardelean, cu care putu vorbi ungurește, să-i exopereze
aprobarea pentru întoarcerea în Transilvania – țara ei de
naștere. Dar ofițerul nu se arătă aplicat să împlinească repede o
astfel de cerere, în sprijinul căreia trebuiau aduse, pe lângă
motive personale, și documente.
A doua zi, doamna în doliu veni din nou la
Comandamentul românesc, aducând cu sine o carte groasă, de

15
dimensiuni puțin obișnuite – sigură că pe această cale va putea
obține aprobarea întoarcerii ei în Transilvania.
„Domnule Căpitan (zise doamna), eu sunt văduva lui
Huszár Antal din Ministerul de Interne maghiar. Soțul meu a fost
ucis, în preajma intrării armatei române, de către bolșevicii
unguri. Eu am rămas singură aici, departe de părinții mei, cari
trăiesc în Bihor. Dați-mi posibilitatea să mă întorc la ei, căci aici
nu mai pot trăi. Drept recunoștință vă predau cartea aceasta,
făcută de soțul meu, din încredințarea guvernului. Este o carte
secretă, care mie nu-mi mai e de nici o trebuință, dar care pentru
România poate să fie de mare utilitate”.
Și cu aceste cuvinte îi întinse uriașa carte, de aproape o
mie de pagini mari, cu titlul unguresc: „A Magyarországi
Románok” („Românii din Ungaria”). (…)
Căpitanul o luă în mână, o privi cu uimire, apoi, după ce
s-a încredințat atât despre valoarea cărții, cât și despre situația
doamnei care i-a adus-o, interveni la superiorii săi pentru
acordarea permisiunii de înapoiere în țară.
Cartea însăși a trimis-o, apoi, unei înalte personalități din
viața bisericească a Ardealului, care mai târziu a donat-o
Bibliotecii Universității din Cluj, în posesia căreia se găsește
acum. (…)
Nu peste mult, un înalt funcționar din Consiliul Dirigent
al Transilvaniei, trimis de d. Iuliu Maniu, președintele acestuia, la
Budapesta, reuși să descopere, în ministerul de interne maghiar,
un al doilea exemplar al cărții lui Huszár, aflat astăzi în posesia
Bibliotecii Academiei din București.

Iată cum se intitulează (cât se poate de edificator) restul

capitolelor lui Onisifor Ghibu:
„Motivele cari au determinat alcătuirea cărții
„confidențiale” a guvernului maghiar”
„Ungurii neagă existența acestei cărți”
„Maghiarizarea Bisericii Greco-Catolice române”

16
 „Distrugerea unității demografice a românilor
ardeleni”
„Numărul românilor din Ungaria, situația lor
culturală și primejdia pe care o reprezintă pentru statul
național maghiar”
„Ce cuprinde cartea secretă a guvernului maghiar”
„Măsuri preconizate în vederea stingheririi absolute a
educației preoților și învățătorilor români”
„Necesitatea cassării autonomiei Bisericii Ortodoxe
Române”
„Măsuri în vederea maghiarizării școlilor secundare
românești”

Titlurile reproduse ilustrează grăitor aspectele de care s-a

ocupat, prioritar, Onisifor Ghibu în cartea sa, drept care, în cele ce
urmează, ne vom axa, cu precădere, pe cele schițate deja la
sfârșitul capitolului precedent (în fapt – un înlocuitor de prefață).
(De notat că, pentru a nu încărca inutil textul cu două tipuri de
ghilimele, am preferat, de regulă, să marcăm citatele reproduse cu
litere cu caracter italic – păstrând doar ghilimelele din scriitura
primară și, evident, specificând în mod expres că este vorba de o
reproducere – sau traducere – și precizând, între paranteze, sursa,
titlul, autorul etc.)

În paginile următoare vom reproduce (în facsimil) cele

două foi de titlu:

17
18
19
 Românii din Ungaria dualistă: pondere și statut

Desigur, soluția ideală ar fi o traducere integrală – la care

nu pot apela, însă, din mai multe motive. O dată, că volumul de
care mă ocup are aproape o mie de pagini. În al doilea rând, că nu
am nici o acreditare în acest sens. În al treilea rând, că și numai
„observațiile” și „propunerile” (de contracarare a
„ultranaționalismului” și „antimaghiarismului” românesc)
prezente la sfârșitul fiecărui capitol – nemaivorbind de concluziile
finale – ar fi în măsură, puse cap la cap, să ofere materialul
necesar unei cărți de sine stătătoare, a cărei amploare să
descurajeze orice cititor.
Așa stând lucrurile, voi fi nevoit să mă rezum la date
punctuale, spicuiri și, pe alocuri, la redări in extenso – acolo unde
va fi cazul. (Și desigur, la câteva confruntări cu viză
confirmatoare – sau dimpotrivă!).
Să încep cu promisele „date incomode” pe care unele
cercuri (nu numai maghiare!) ar dori să le știe și astăzi de „uz
confidențial”. Citez din primul capitol al cărții lui Huszár („A
Magyarországi Románok” – Românii din Ungaria”, Ed. Regală
Maghiară, Budapesta, 1907):

În Ungaria, după datele recensământului din 1900, există

2.799.479 de români, ceea ce reprezintă un procent de 14,5 din
populația totală a țării. De la recensământul din 1880 numărul
românilor a crescut cu 210.413 (8,12%), față de care ungurii au
înregistrat o creștere de 18,8%, germanii de 7,3% iar slovacii de
6,4%.

Aici se impune o mențiune: ungurii – și la acea vreme –

aveau cea mai scăzută natalitate din Europa (iar românii – una din
cele mai mari). Așa stând lucrurile, creșterea de 18,8 % (în 20 de
ani) nu putea avea decât două explicații: fie măsluirea

20
recensământului, fie deznaționalizarea (maghiarizarea)
minorităților naționale. Tertium non datur!
De altfel, datele ce apar în alte surse – tot maghiare –
confirmă cu prisosință cele de mai sus. De pildă, reputatul „Révai
Nagy Lexikona” – ediția 1910 – în volumul 13 (Lovas-Mons), la
pagina 200, dă următorul tabel:

anul - 1840 - 1870 - 1880 - 1890 - 1900 - 1910

----------------------------------------------------------------------------
ung. 4807608 6163438 6404070 7357936 8651520 9944627
rom. 2202542 2469918 2403041 2589079 2798559 2948186

Dacă luăm de bune datele de mai sus, maghiarii din

Ungaria, în 70 de ani (1840-1910), și-au dublat, practic, numărul
(iar românii au crescut cu aproximativ 700.000).
De unde această creștere, în condițiile amintite??!
Cum poate, în „patria toleranței și democrației”, în „raiul
minorităților”, populația majoritară (care, în realitate, era
minoritară în 1840, pe întreg teritoriul așa zisei Ungarii Mari – cu
o populație totală de 11.274.676 – existând, după datele oficiale,
doar 4.807.608 unguri!) să ajungă, în 70 de ani, la 9.944.627,
atunci când cea de a doua etnie, cea românească (reprezentând
2.202.542 de suflete – jumătate cât populația maghiară din
întregul „teritoriu milenar”!) crește cu un procent
nesemnificativ??!
Și asta în condițiile de dinamică demografică
menționate!!!
Să ne întoarcem, însă, la textul lui Huszár Antal:

În ceea ce privește confesiunea, românii din Ungaria

aparțin Bisericilor Greco-Catolică și Ortodoxă. (De ce respectiva
ordine a enunțării nu știu, pentru că nimic din ceea ce va urma nu
o îndreptățește. – n.m.)

21
 Biserica Greco-Catolică din Ungaria are, începând cu
1853, o mitropolie cu sediul la Blaj ce cuprinde episcopiile de
Blaj, Oradea, Lugoj și Gherla, de care, conform datelor
recensământului din 1900, aparțin 1.094.661 (1.253.414 – după
statisticile bisericești) de enoriași grupați în 1525 parohii, în care
desfășoară o activitate confesională 1831 de persoane.
Biserica Ortodoxă Română din Ungaria are, din 1864, o
mitropolie AUTONOMĂ (s.m.) consfințită prin lege (obținută sub
austrieci, la Dieta de la Sibiu, de către Andrei Șaguna, viitorul
mitropolit ortodox! –nota mea Z.M.), cu sediul la Sibiu, ce
cuprinde Episcopiile de Sibiu, Arad și Caransebeș, de care,
conform datelor recensământului din 1900, aparțin 1.704.818
(1.776.120 – după statisticile bisericești) de enoriași grupați în
1805 parohii, în care desfășoară o activitate confesională 2027
de persoane. Averea totală a acestei Biserici se ridică la suma de
67.723.817 coroane.
Ca atare, în lumina statisticilor bisericești, numărul total
al românilor din Ungaria se cifrează la 3.029.534 de suflete. (…)
Românii din Ungaria au următoarele instituții de
învățământ în limba română:
a/. 5 teologii cu cinci seminarii, două greco-catolice (Blaj
și Gherla) și trei ortodoxe (Sibiu, Arad, și Caransebeș);
b/. 6 școli normale (pedagogice) cu 6 „alumneum” – uri,
trei greco-catolice (Blaj, Gherla, Oradea), trei ortodoxe (Sibiu,
Arad, Caransebeș):
c/. 4 licee superioare, două greco-catolice (Blaj și Beiuș),
unul ortodox (Brașov) și unul întreținut de Fundația foștilor
grăniceri (Năsăud);
d/. un liceu inferior – cel ortodox din Brad;
e/. o școală reală – cea ortodoxă din Brașov;
f/. o școală superioară comercială – cea ortodoxă din
Brașov;

22
 g/. în ceea ce privește internatele școlare de băieți – 8 la
număr – 3 sunt greco-catolice, patru ortodoxe, iar cel de al
optulea este întreținut din fondurile unor fundații românești;
h/. 5 școli de fete – cu 5 internate, două greco-catolice
(Blaj și Beiuș), două ortodoxe (Arad și Lugoj), cea de a cincia
întreținută, la Sibiu, de către ASTRA;
i/. alte 4 școli inferioare de fete, întreținute de către
asociațiile de femei ale românilor, la Abrud, Brașov, Sibiu și
Șimleul Silvaniei;
j/. o școală de menaj la Sibiu, subvenționată de asociația
locală a femeilor;
k/. 2952 de școli confesionale elementare, în care
funcționează 3102 învățători, 1295 greco-catolice (1283
învățători) și 1657 ortodoxe – cu 1819 învățători.
Românii din Ungaria mai au fonduri bursiere de ordinul
milioanelor – provenind de la diverse fundații românești, dintre
care cea mai importantă este Fundația Gojdu, care deține, în
prezent, o sumă de 6.493.055 coroane
Românii din Ungaria au următoarele societăți culturale:
a/. ASTRA, cu sediul la Sibiu, a cărei avere se ridică la
925.183 de coroane și 76 filleri;
b/. Asociația Națională Română din Arad, care dispune
de un buget de 10.000 de coroane;
c/. Asociația Maramureșeană de Educație Populară, cu o
avere de 43.000 de coroane;
d/. Societatea Progresul din Făgăraș;
e/. Societatea pentru Fondul Teatral Român din Ungaria
– cu o avere de 381.154 coroane și 94 filleri;
f/. Societatea Petru Maior – a studenților români din
Budapesta;
g/. 23 asociații de femei;
h/. 71 societăți de cant și muzică;
i/. 30 cercuri de lectură (casine);

23
 j/. 40 de publicații, 15 politice, 6 sociale, 8 religioase și
școlare, 6 economico-financiare, două de literatură, două tehnice
și una de divertisment.
Românii din Ungaria, în ciuda numeroaselor instituții
culturale de care dispun, sunt foarte înapoiați în domeniul cu
pricina, ceea ce rezultă din faptul că dintre 1000 de români doar
144 știu să scrie și să citească, atunci când cifra respectivă la
unguri este de 537, la germani de 629, la slovaci de 527, la croați
de 477, la sârbi de 319 iar la ruteni de 131.
Acest procent mare de analfabetism derivă din faptul că
dintre copiii români doar 64% au frecventat o școală, atunci când
acest procent la unguri este de 81,3, la germani de 89,3, la
slovaci de 84,4, la sârbi de 77,6, la ruteni de 61,1. Iar în ceea ce
privește școlile medii și superioare, din 100.000 de români doar
151 frecventează școli medii și 18 – școli superioare.

Cele reproduse confirmă cu prisosință ceea ce avansam în

precedentul capitol. Astfel:
- proporția (cât de cât) reală a românilor pe teritoriul
Ardealului – cele trei milioane de români din Ungaria
fiind, în imensa lor majoritate, locuitori ai acestuia;
- discrepanța dintre recensăminte și datele bisericești – zece
la sută din românii ardeleni neîndrăznind să-și declare
naționalitatea reală sau fiind trecuți, abuziv, printre
unguri;
- predominanța ortodocșilor asupra greco-catolicilor, atât
numeric – cât și în ceea ce privește instituțiile
confesionale și (mai ales) cele de învățământ pe care le
patronau și întrețineau;
- inexistența, la acea dată, (1907!) a oricărei forme de
învățământ DE STAT în limba română în Ungaria;
- autonomia, consfințită prin lege (1864) a Mitropoliei
Ortodoxe Române, spre deosebire de cea Greco-Catolică

24
 (care, după cum vom vedea într-un viitor capitol, se afla
„sub autonomia Bisericii Romano-Catolice”!);
- proporția reală a analfabeților în rândurile românilor
ardeleni, pe care Huszár Antal încearcă s-o explice nu prin
cauzele reale ale acesteia, ci prin refuzul sau abandonul
școlar (voi reveni).

De altfel, cifrele pe care le dă susnumitul sunt

neconcludente sau chiar contradictorii. De pildă: dacă 64 la sută
din români au frecventat o anumită formă de școală (măcar
elementară), de unde rezultă proporția de (doar) 14 la sută de
știutori de carte? Atunci când procentul de frecventare la unguri
(81,3) generează un procent de 54 de știutori de carte?!
Oricum, interesant (și „instructiv”) este faptul că – până și
în 1907 – germanii din Ungaria îi depășeau clar pe unguri, atât la
alfabetizare (63%) cât și la frecventarea școlilor (90%). Firește, și
aici discordanța dintre frecventare și alfabetizare este flagrantă și
mai greu de explicat.
Până una alta, trebuie remarcat faptul că, alături de
români, singurii care au mai „beneficiat”, din plin, de „toleranța”
și „democrația” ce caracterizau zona și perioada evocată au fost
rutenii!
Desigur, cât de reale sunt cifrele de „uz confidențial” este
mai greu de stabilit – dar cât de măsluite erau, la vremea
respectivă, datele oficiale date publicității (în comparație cu cele
confidențiale) vom mai putea vedea și în capitolul următor.

P.S. Harta alăturată este reprodusă din același volum 13 al

„Révai Nagy Lexikona” (anexa VI a paginii 200) – ultimele trei
nuanțe de roz de pe „scara” din dreapta-jos reprezentând: 60-75%
români (roz intens), 75-90% (roz pal) și peste 90% - roz
intermediar.
Singura zonă compact „maghiară” (secuii, colonizați în
zonă ca grăniceri, sunt rămășițe ale avarilor, după ce aceștia au

25
fost spulberați de către Carol cel Mare!) este aproximativ ½ din
secuime (zona albă de la curbura Carpaților). În rest, majoritatea
românească este covârșitoare. De altfel, la pagina 201 se spune:
Începând cu Maramureșul întâlnim populația valahă, care ocupă
nu numai întreg Ardealul (cu excepția zonei secuiești), dar și
județele ungare limitrofe până la Satu Mare, Oradea și Arad,
întinzându-se până la Dunărea de jos. Pe acest teritoriu găsim
doar câteva insule ungurești, în zonele Baia Mare, Șimleul
Silvaniei, Huedin, Turda și Trascău.
Iată, așadar, că și în literatura lexicografică maghiară a
vremii se pot găsi neconcordanțe între statisticieni și cartografi –
și încă flagrante!
Quod erat demonstrandum!!! (Cei ce mai cred că
autodeterminarea românilor ardeleni din 1918 a fost „un cadou al
marilor puteri învingătoare” – n-au decât să privească harta
reprodusă pe pagina următoare!)

26
27
 Raportul români – unguri în Ardeal

De ce am insistat, în capitolul precedent, asupra faptului că

românii erau net majoritari în Ardeal (și covârșitor majoritari – în
raport cu ungurii)?
Pentru că, sistematic, se susține că în 1918 raportul
români-unguri în Ardeal ar fi fost de unu la unu, sau chiar
favorabil ungurilor. Și că preponderența de astăzi (peste 80 la
sută) ar fi datorată ba asimilării, alungării sau chiar exterminării
maghiarilor, ba colonizărilor masive și succesive de români de pe
alte meleaguri
Cât de mincinoase sunt afirmațiile de mai sus rezultă, fără
echivoc, din harta reprodusă în capitolul precedent și mai ales din
comentariile cartografilor respectivi care vorbesc de o singură
zonă compactă – cea secuiască (și aceea reprezentând cel mult
jumătate din actualele județe Mureș, Harghita și Covasna) și – în
rest – doar de 5 (cinci) mici insule maghiare pe teritoriul
Ardealului).
Iar dacă mai punem la socoteală faptul că secuii sunt rămășițe
ale avarilor (maghiarizați și colonizați peste români, în secolele 12
– 13, în actualul areal (pe post de grăniceri), atunci numărul
ungurilor autentici apare ca și mai neimportant pe teritoriul
respectiv – mai ales în raport cu românii.
Cât privește colonizările („funie în casa spânzuratului”, sau
„hoțul strigă – prindeți hoțul!”), colonizatori au fost ungurii – nu
românii, profitând de pustiirea văilor mijlocii ale râurilor de către
diverși năvălitori. Care unguri, alături de sași și secui (pe care i-au
urmat) au fost și coloniști!!! Lumea nu știe că pe vremea când
Matei Corvin (viitorul Mátyás Király) se năștea la Cluj – acesta
era un oraș săsesc, construit de către sași pe vatra unei vechi
așezări daco-romane, iar celebra și venerata „Mátyás király
szülöháza” (Casa părintească a regelui Matia) era, de fapt, hanul
sasului Mech, unde, aflată în trecere, a poposit Szilágyi Erzsébat
(sau Elisabeta Sălăjan), soția lui Iancu de Hunedoara (fiul lui

28
Voicu de Hunedoara și al Elisabetei Morșana de Densuș, nepotul
lui Șerban – cneaz valah) și, apucând-o durerile facerii, l-a adus
pe lume, în incinta respectivului han săsesc, pe viitorul (cel mai)
mare rege al regatului maghiar (cu care voievodatul Transilvaniei
era în relații feudale de suzeranitate). Abia mai târziu, aidoma
secuilor, sașii au fost dislocați spre sud-est (oferindu-li-se Sibiul
în schimb) iar Clujul a fost maghiarizat). Cum s-a întâmplat, de
altfel, cu șapte din cele mai importante așezări din Ardeal (așa
numitele Siebenbürgen).
După care au urmat două veritabile invazii. Una după
„Mohácsi vész” („Prăpădul de la Mohács”) din 1526, când,
practic, toată aristocrația maghiară (cu „cățel și cu purcel”) s-a
refugiat în Ardealul devenit principat sub suzeranitate otomană
(Ungaria devenind, pentru peste 150 de ani, pașalâc turcesc),
cealaltă după Diktatul de la Viena, când Ardealul de Nord (cedat
Ungariei) a fost invadat de 400.000 de unguri din „patria mamă”,
„coloniști” pe care, în 1945, România a vrut să-i expulzeze dar, la
ordinul lui Stalin, a fost nevoită să le acorde cetățenia română.
Așa cu colonizările!!!

Să trecem, însă, la capitolul II al cărții „de uz strict

confidențial”:
După datele recensământului din 1900 în Ungaria trăiesc
2.799.479 de români (3.029.534 – conform statisticilor
bisericești).
Proporția românilor la nivel de țară este reflectată în tabelele
statistice de mai jos – defalcate pe județe.
După aceste tabele, românii dețin majoritatea absolută în
următoarele județe:
1/. Făgăraș – 90,2 la sută;
2/. Hunedoara – 84,7 la sută;
3/. Alba – 78,8 la sută;
4/. Solnoc-Dăbâca – 76,3 la sută;
5/. Caraș-Severin – 74,2 la sută;

29
 6/. Turda-Arieș – 72,6 la sută;
7/. Bistrița-Năsăud – 69,2 la sută;
8/. Cluj – 68,6 la sută;
9/. Sibiu – 66 la sută;
10/. Arad – 65 la sută;
11/. Sălaj – 60,6 la sută;
12/. Târnava Mică – 50,8 la sută.
Reamintesc că procentele respective se raportează la populația
etnică integrală (unguri, secui, sași, evrei etc.) a județelor
respective (și nu la proporția români – maghiari).
Să vedem, însă, care era situația în ceea ce privește raportul
români – maghiari. [Voi folosi, pentru numărul – cât de cât – real
al românilor, cifrele bisericești (menționate, în sursa de care mă
ocup, numai în cazul românilor), care sunt, la fiecare județ, mai
mari decât cele laice – cu precădere la județele cu predominanță
maghiară.]
Pentru început – județele în care românii dețineau majoritatea
absolută (raportată, deci, la toate etniile conlocuitoare). Reproduc
din tabelele aflate la paginile 10-23 ale cărții lui Huszár:

Făgăraș: români 84.070

unguri 5.159
Hunedoara: români 259.466
unguri 32.316
Alba: români 167.421
unguri 36.360
Solnoc-Dăbâca: români 183.569
unguri 47.212
Caraș-Severin: români 330.737
unguri 21.439
Turda-Arieș: români 118.750
unguri 40.806
Bistrița-Năsăud: români 82.256
unguri 8.475

30
 Cluj: români 141.538
unguri 54.781
Sibiu: români 109.430
unguri 8.084
Arad: români 218.197
unguri 71.894
Sălaj: români 128.446
unguri 76.482
Târnava Mică: români 57.972
unguri 32.491

Asta era situația – de această dată în cifre și cu referire doar la

români și unguri. Înainte de a calcula procente, să vedem și
județele restante – cele în care românii nu dețineau majoritatea
absolută (raportată tot la toate etniile) sau, în câteva cazuri, nici pe
cea relativă):
!/. Timiș: români 165.143
unguri 36.894
2/. Bihor: români 251.174
unguri 280.220
3/. Satu Mare: români 153.378
unguri 209.935
4/. Maramureș: români 77.264
unguri 42.400
5/. Brașov: români 34.976
unguri 31.191
6/. Târnava mare: români 66.609
unguri 17.139
7/. Mureș-Turda: români 71.111
secui 103.105
8/. Ciuc: români 21.269
secui 110.963
9/. Odorhei români 5.488
secui 112.607

31
 10/.Trei Scaune: români 27.226
secui 116.755

Avem, de această dată, situația completă pe întreg teritoriul pe

care românii și-au exercitat, în 1918, dreptul la autodeterminare
(gest – care reprezintă apanajul unei populații majoritare –
consfințit prin Tratatul de la Trianon).
De ce i-am trecut separat pe secui? Repet ceea ce am
mai spus nu de puține ori:
a/. pentru că nu sunt unguri;
b/. pentru că ei înșiși își revendică descendența huno-avară
(geme internetul – ba chiar și presa scrisă – de declarații în acest
sens!);
c/. pentru că erau prezenți deja în nordul Pannoniei pe
vremea descălecatului arpadian din 896;
d/. pentru că au fost colonizați ulterior (1100-1200) pe
actualul amplasament – pe post de grăniceri;
e/. pentru că secole în șir s-au considerat națiune aparte, fapt
confirmat, fără drept de apel, de către existența lui „Unio Trium
Nationum” (unguri, sași și secui);
f/. pentru că au avut numeroase conflicte armate cu ungurii,
pe parcursul cărora s-au aliat până și cu românii;
g/. pentru că au acceptat să fie considerați unguri – din
motive lesne de priceput – abia după Trianon!
Acestea fiind spuse, să începem numărătoarea:
Total români, la 1900, în Ardeal – 2.755.510
Total unguri, la 1900, în Ardeal – 1.053.281
Total secui, la 1900, în Ardeal – 443.430
Și, treacă de la noi:
Total unguri + secui, la aceeași dată, - 1.496.711
Deci, fără comasarea unguri-secui (cum e și corect, de fapt),
proporția români-unguri, conform datelor „de uz strict
confidențial” din 1900, a fost, practic, de trei la unu!

32
 Iar cu comasare, proporția (raportată, deci, la unguri +
secui) a fost de doi la unu!
Mai este ceva de discutat?
Mai poate cineva vorbi de „rapt teritorial”?
Mai poate cineva vorbi de „teritoriu ocupat?
Mai poate cineva vorbi de un „cadou făcut românilor de
către marile puteri învingătoare în primul război mondial”?
Mai poate cineva vorbi de „pedepsirea învinșilor”?
Mai poate cineva califica Trianonul drept DIKTAT??!

P.S. Nemaivorbind de faptul că prea mare încredere nu am

nici în respectivele date „strict confidențiale”. Pe de altă parte, din
1900 până în 1918 structura demografică din Ardeal s-a mai
modificat – și nu în favoarea celor „păgubiți” la Trianon. La acea
vreme (încă) românii aduceau pe lume atâția copii – „câți dădea
Dumnezeu”! Inclusiv intelectualii. Vrea cineva un exemplu?
Nimic mai simplu: bunica mea, Lucreția Millea (fiica preotului
Horșia din Bia), soție de notar cu Dreptul făcut la Budapesta, a
născut 11 copii – din care au rămas în viață (și au întemeiat
familii) șapte!

P.P.S. Unde sunt ceilalți 250.000 (până la trei milioane) de

români? În Ungaria, în județele (limitrofe) Ugocsa, Békés etc., pe
care nu le-am mai luat în calcul – știut fiind că acestea au fost
atribuite Ungariei la Trianon.
Ce s-a întâmplat cu acești 250.000 de români? Consecutiv
„discriminării pozitive” de care „s-au bucurat” sunt pe cale de
dispariție, din ei mai supraviețuind – cu numele (de familie!)
maghiarizat, abia mai rupând-o pe românește și având un singur
liceu „românesc” în care singura materie predată în limba română
este… limba română – vreo zece mii!!!

33
 Uniația: beneficii și beneficiari

Poate n-am fost destul de explicit în capitolul precedent.

Pentru cei mai puțin avizați (nemaivorbind de cei cu
„memorie selectivă”) mă văd nevoit să repet niște date elementare
de istorie. Ardealul (Transilvania + Banat + Crișana +
Maramureș) a fost alipit abuziv Ungariei (dualiste) în 1867, până
atunci fiind o entitate statală autonomă. Astfel:
Voievodat autonom – sub suzeranitate maghiară (relație
feudală la ordinea zilei în evul mediu, care nu trebuie confundată
cu apartenența efectivă) – până în 1526;
Principat autonom – sub suzeranitate otomană (Ungaria
devenind pașalâc, pentru peste 150 de ani) – până în 1688;
Provincie aulică, în cadrul Imperiului Habsburgic, până în
1867.
Așa stând lucrurile – iar în 1918 Monarhia Austro-Ungară
destrămându-se – în discuție putea fi (și era!), în ceea ce ne
privește, doar prezentul și viitorul Ardealului, eliberat de sub
protecția umbrelei chezaro-crăiești (care a făcut posibilă
încorporarea acestuia în Ungaria și menținerea apartenenței timp
de 51 de ani). Autodeterminarea românilor (Alba Iulia, 1
Decembrie 1918) s-a făcut, ca atare, în raport de teritoriul
Ardealului – și nu de cel al Ungariei!
De altfel, chiar și în perioada austro-ungară, în sursele
maghiare oficiale (vezi „Révai Nagy Lexikona”, ediția
1910-1916, volumul 13, pagina 225, capitolul „Cimer és lobogo”)
se vorbea de „Ungaria propriu zisă” (cea actuală!) și „țările
asociate Coroanei Maghiare” – printre ele și Ardealul – existând
atât steme cât și drapele diferite, separat pentru Ungaria
(propriu-zisă) și separat pentru „țările asociate”!!!
Asta fiind situația, respectiva alcătuire n-a fost, la urma
urmei, nici în respectivii 51 de ani, decât un fel de prelungire, de
reactivare a vechilor relații de tip feudal!

34
 În aceste condiții, a vorbi și acționa în numele unui așa zis
stat național maghiar era nu numai aberant, ci și ridicol!
Am ținut să fac precizările de mai sus, pentru ca cei mai
puțin familiarizați cu realitățile istorice ale locului (și perioadei) să
poată pricepe (și înțelege) în cunoștință de cauză conținutul și
mesajul cărții lui Huszár Antal și să le poată evalua în contextul
lor real – cel al unui caz de patologie istorică!
Cu speranța că am limpezit, din surse științifice maghiare,
chestiunea cu îndreptățirea românilor – și numai a lor – la
autodeterminare în Ardeal, să trecem la un alt subiect controversat
(mistificat, denaturat, exploatat etc.): uniatismul.
Ce-a reprezentat uniatismul?
Pentru Vatican – un act de prozelitism.
Pentru Curtea de la Viena – un mijloc de a întări „Imperiul
Apostolic” (catolic) al Habsburgilor prin:
a/. crearea unei contraponderi la majoritatea reformată din
rândurile maghiarilor ardeleni;
b/. subordonarea (și) confesională a românilor ardeleni;
c/. sporirea „unității catolice” a respectivului imperiu (după
model croato-sloven).
Pentru Ungaria (viitoare – cea râvnită la 1848 și realizată, în
bună măsură, prin „înțelegerea dualistă” de la 1867) – o capcană
de dezbinare și deznaționalizare a românilor prin întreruperea
legăturilor acestora cu conaționalii lor de peste Carpați, știut fiind
că acestea (legăturile) se mențineau, cu precădere, pe filieră
confesională.
Pentru românii ardeleni – în speță acea parte a clerului
ortodox care a acceptat (în condițiile cunoscute) unirea cu Roma:
un mijloc de a scăpa de corvezi, dijme, pedepse (inclusiv
corporale!) și de a beneficia de avantajele de care se bucurau
slujitorii Bisericii Romano-Catolice;
un întrezărit prilej, o posibilă perspectivă de a transforma o
capcană a deznaționalizării într-o tribună de emancipare națională.

35
 Și dacă primul obiectiv a reprezentat regula, cel de-al doilea
a constituit o excepție, întrezărirea acestuia fiind meritul personal
al unor individualități de excepție, al unor personalități vizionare
și dăruite cu spirit de abnegație dus până la sacrificiu. Iar
materializarea respectivului obiectiv de „deșteptare națională” a
fost, ca atare, opera unor reprezentanți luminați ai neamului
românesc – și nu opera unei Biserici (Greco) Catolice
subordonate Vaticanului, Curții de la Viena și primatului
(maghiar) de la Esztergom!
Deșteptarea și emanciparea națională a românilor din
Ardeal (și nu numai) s-a înfăptuit nu cu ajutorul Bisericii Catolice
– ci în pofida acesteia și a intențiilor sale investite în hibridul
uniat!!!
Și în pofida intereselor Curții de la Viena și, mai apoi, ale
Ungariei dualiste!!!
Iar cei care au înfăptuit-o au fost – pur și simplu – românii.
O mână de români luminați în „cuget și simțiri” care, în ciuda
unor inerente poticneli, au știut ce să caute în bibliotecile
Vaticanului, au știut ce să scrie și să răspândească, au știut ce și
cum să facă pentru a cârmi corabia românismului printre
nenumăratele obstacole, au știut când și cum să-și asume
inițiative, gesturi și acte istorice.
Și toate acestea au fost făcute în virtutea unei singure
credința: cea în sacrele și inalienabilele drepturi ale neamului
românesc. Pe care niște ortodocși – travestiți conjunctural și tactic
în catolici – le-au fundamentat științific, juridic și istoric,
profitând de prilejul ce li s-a oferit din cu totul alte motive și cu o
totul altă finalitate vizată.
Și, odată flacăra aprinsă, focul a fost întreținut și întețit, în
egală măsură, de toți românii – indiferent de confesiune – realitate
ce răzbate, fără echivoc, și din cartea lui Huszár Antal. (Este
suficient să numărăm, în acest sens, instituțiile de învățământ – și
nu numai – aparținătoare celor două culte și, pe de altă parte, să
observăm că nicăieri și niciodată nu se face vreo deosebire între

36
„ultranaționalismul” uniat și cel ortodox – nemaivorbind de vreo
eventuală contrapunere. Se vorbește doar de „ultranaționalismul”
românilor ardeleni!)
Așa stând lucrurile, cele de la care am pornit în elaborarea
ultimei părți a volumului meu „Secesiunea Ardealului” (Editura
Carpatica, Cluj-Napoca, 2002) apar într-o lumină și mai
nefirească. Reproduc fragmentul:

În seara zilei de 1 decembrie 1995, la o oră târzie, „Viața

Spirituală” ne-a oferit o emisiune dedicată, aparent, sărbătorii
noastre naționale și semnificației trecute și prezente a acesteia.
Aparent, pentru că, în mai multe rânduri, spiritul și mesajul
emisiunii a devenit atât de străin de tot ce putea să însemne
unitate și interes național, încât nu ne venea să ne credem ochilor
și urechilor. Drept care, n-am reușit să reținem decât trei
secvențe, altminteri cât se poate de edificatoare. Să încercăm să
le redăm esența. S-a afirmat, la un moment dat, că Marea Unire
din 1918 a fost exclusiv opera Bisericii Greco-Catolice. După
care, imediat, a urmat întrebarea: „Ce făcea în acest timp
Biserica Ortodoxă?” Din cele ce au urmat, rezulta că nimic.
Următoarea secvență a fost susținută de către doi
reprezentanți ai Bisericii Catolice Orientale de Rit Bizantin (fostă
greco-catolică), care se lăudau că deja din 1853 o bulă papală
conferea autoritate ecleziastică Bisericii Unite cu Roma, exact în
limitele granițelor ce vor fi stabilite, și din punct de vedere politic
și administrativ, în 1920, la Trianon. (De parcă Vaticanul n-ar fi
avut altă grijă decât să netezească drumul românilor ardeleni
spre unirea cu Ţara!?; nemaivorbind de sugestia cu aptitudinile
paranormale de clarviziune! – nota mea din 2002).
A treia secvență, cu care s-a și încheiat emisiunea, după
menționarea faptului că prima catedrală ortodoxă din Ardeal
(construită abia după Marea Unire) a fost ctitoria mitropolitului
Bălan, ne arăta, insistent și din diferite unghiuri, nu catedrala

37
clujeană cu pricina, ci biserica romano-catolică „Szent Mihály”
din aceeași localitate.”

Ce rost aveau și cui serveau cele reproduse mai sus?

Noi, ortodocșii, am început gâlceava?
Nemaivorbind, de pildă, de cartea lui Anton Moisin („O
gravă lovitură dată neamului românesc: Calomnierea Bisericii
Unite cu Roma” – Polsib SA, Sibiu, 1996) în care Biserica
Ortodoxă Română este acuzată de nu mai puțin de 12 trădări!
Cui prodest?!
Afirmam (în același volum al meu), într-un post-scriptum la
capitolul XXXIV, următoarele:
Pe parcursul a aproape 400 de pagini dl Moisin s-a
străduit să desființeze Biserica Ortodoxă Română (BOR) și să
preamărească Biserica Română Unită (BRU), să demonstreze că
BOR a capotat în toate momentele de cumpănă, de dificultate,
trădând nu o dată, ci exact de 12 ori interesele românilor și ale
Bisericii, pe când BRU, dimpotrivă, a avut o conduită
ireproșabilă, s-a dovedit a fi infailibilă în fața tuturor
încercărilor, luptând și sacrificându-se, tot de 12 ori, pentru
interesele credinței și ale neamului.
Foarte frumos! Un singur lucru nu pricepem: dacă (așa
cum se susține în tabăra uniaților) românii au fost creștinați de la
Roma, dacă în primul mileniu aceiași români au fost creștini
catolici, dacă timp de aproape 1000 de ani Biserica Română a
fost catolică și a depins de Roma, atunci cine a trădat? Cine a
acceptat bizantinizarea Bisericii (catolice!)? Biserica Ortodoxă
(care nu exista!)? Sau infailibila Biserică Catolică și neprihăniții
ei conducători??!
Și dacă punem problema în felul acesta, de ce n-am accepta
și reciproca?
Cine au fost cei care, prin unirea cu Roma, au demarat
procesul de deșteptare națională? Nu ortodocșii??!

38
 Autonomia romano-catolică a Bisericii Unite

Și dacă tot am citat, în capitolul precedent, din „Secesiunea

Ardealului” („Scenarii – geopolitice, confesionale, etnice și
transetnice – pre și postdecembriste”). – carte ce a stârnit proteste
(ca să nu spun scandal) încă de la lansare - să încerc să lămuresc
lucrurile: n-a fost în intenția mea nici să contest, nici să denigrez
și cu atât mai puțin să condamn. Poate că am îngroșat anumite
aprecieri, poate că n-am păstrat echilibrul cantitativ – trecând în
goană peste „pozitivizarea negativității” și insistând
disproporționat pe aspectele negative, dar a fost vorba de o
replică, de un gest de apărare în fața unui atac în care noi,
ortodocșii, eram pur și simplu puși la zid și desființați. La urma
urmei, n-am făcut altceva decât să răspund cu aceeași monedă, să
demonstrez că și noi putem aborda chestiunea de pe aceleași
poziții, în aceeași manieră și cu egală îndreptățire. Și, de
asemenea, să arăt că ambele demersuri sunt, în ceea ce ne privește
pe noi, românii, la fel de contraproductive – singurii beneficiari
fiind cei ce nu ne vor binele: cei ce, de fapt, induc deliberat și
instrumentează conflictul (falsul conflict) cu pricina!
Ceea ce nu înseamnă, desigur, că aș avea ceva de retractat,
dar – dacă aș rescrie capitolele respective – cu siguranță aș face-o,
astăzi, altfel. Iar cartea lui Huszár Antal îmi oferă tocmai acest
prilej.
Vorbeam, cu câteva capitole în urmă, printre altele, despre
proporția reală dintre ortodocși și greco-catolici (cu referire la
instituțiile de învățământ sau culturale patronate precum și la
„ultranaționalismul” acestora), despre data reală la care cele două
Biserici au intrat efectiv în legalitate, despre autonomia
romano-catolică de care se bucura, în realitate, Biserica
Greco-Catolică, despre dependența acesteia față de primatul
romano-catolic de la Esztergom și față de Curtea de la Viena – și
așa mai departe.

39
 A sosit momentul ca cele de mai sus să fie probate prin
datele pe care sursa „de uz confidențial” de care ne ocupăm le
conține din abundență. Reproduc de la pag. 38-43, din conținutul
„Diplomelor Leopoldine” (că au fost mai multe, prima în 1698):

Această diplomă, deși a conferit drepturi și privilegii

Bisericii Greco-Catolice, n-a asigurat nici un drept poporului
român, acesta păstrându-și și în continuare statutul de tolerat.

De aici trebuie să pornim: așa cum am mai spus-o, regula a

reprezentat-o obținerea de drepturi și privilegii (și emanciparea de
sub statutul de iobagi supuși la toate suferințele și umilințele
aferente!), în rând cu clerul romano-catolic, iar excepția –
transferarea acestora și către marea masă a poporului român –
fiind doar o întrezărită speranță născută în conștiința unor
personalități de excepție, a unor români vizionari și dăruiți cu
calitățile și virtuțile necesare unei atare întreprinderi.
Să mergem mai departe, pentru a ilustra discrepanța dintre
intențiile investite în nou creatul hibrid uniat – și ceea ce au reușit,
finalmente, să realizeze, sub egidă catolică (și în pofida acesteia!),
amintitele personalități de excepție. Citez de la pagina 39:

Deoarece valahii nu au școală, candidații la preoție să

studieze în școlile acelor confesiuni cu care s-au unit; altfel nu
pot fi hirotoniți.

Adică în seminariile și teologiile romano-catolice

(maghiare!)!!!
Mai mult:
Sfințirea respectivă nu se va putea face decât cu acordul
și în prezența delegației instituției respective de învățământ, în
frunte cu episcopul (romano-catolic!) care o patronează.

40
 Iată, așadar, cam cum era privită, inițial (și nu numai –
după cum vom vedea), „autonomia” Bisericii Greco-Catolice!
Și ne aflăm abia la început. Iată ce putem citi la pagina 42
a cărții lui Huszár:

Episcopii (cei greco-catolici, firește – n.m.) vor fi obligați

să accepte alături de ei un teolog romano-catolic, fără știrea și
aprobarea acestuia ei neavând voie să ia nici o decizie în
problemele dogmatice sau preoțești („in omnibus fidei rebus et
animarum cura”).

Iată, așadar, că chestiunea cu „comisarii”, „consilierii” sau

„politrucii” nu este o invenție comunistă!!!
Să spicuim, însă, din „Diploma Leopoldină” emisă în
1701 (punctul 5):

Pentru ca episcopul (uniaților – n.m.) să nu dea ocazie

nici unei bănuieli, nu are voie să poarte vreo corespondență,
vizând chestiuni naționale sau confesionale, cu Domnii Ţărilor
Românești sau cu vreun patriarh, iar scrisorile cu caracter
particular este obligat să le arate, în prealabil, teologului iezuit
care îl dublează.”

Fără comentarii!!!
De altfel, în aceeași diplomă se mai stipulează, punctual,
câteva atribuții ale „politrucului” (punctul 7):

Episcopul să nu sporească numărul preoților, să nu aplice

nici o sancțiune, să nu desfacă nici o căsătorie, să nu angajeze pe
nimeni, să nu arunce nicio anatemă, să nu editeze nicio carte etc.
– fără știrea și aprobarea teologului.

Curat autonomie!!!

41
 Să vedem, însă, cine și cum alegea episcopii
greco-catolici? Ne lămurește punctul 12 din aceeași Diplomă:

Asigură clerului greco-catolic dreptul de a-și alege

episcopul, sinodul acesteia fiind împuternicit să facă trei
propuneri (nominalizări), dintre care împăratul – și numai el – îl
va desemna pe noul episcop și tot el – și nu altcineva – îl va dota.
(Desigur, împăratul nu ținea cont de numărul voturilor primite de
respectivii candidați, în cadrul sinodului! – n.m.).
În ce consta „dotarea”? Să cităm din aceeași sursă (pag.
46):

Cu ocazia numirii (este vorba de episcopul uniat Ioan

Patachi – fost preot iezuit – n.m.) a primit titlul de baron și pe cel
de consilier chezaro-crăiesc. (Titluri ce au fost oferite și urmașilor
acestuia! – n.m.)

Să vedem, însă, cum a fost cu „autonomia” Bisericii

Greco-Catolice?
O dată, să precizăm că Dieta Transilvană abia în 1744 a
catadicsit să ia act de mulțimea de „Diplome”, „Decrete” sau
„Enciclice” (și instrucțiunile lor de aplicare) referitoare la Biserica
Unită. Cităm din aceeași sursă (pagina 47):

La insistențele episcopului Inocențiu Micu-Clain, Dieta

Transilvană, după nesfârșite tergiversări, a consfințit, prin lege,
existența Bisericii Greco-Catolice. Strădaniile lui Clain au fost
motivate mai ales de credința că, odată Biserica intrată în
legalitate, va reuși să obțină drepturi atât pentru clerul uniat, cât
și pentru enoriașii acestuia.

Iată, așadar, că în 1744 încă nici drepturile clerului nu erau

asigurate în mod real, nemaivorbind de extinderea acestora și
asupra poporului român.

42
 Și asta, firește, datorită în primul rând boicotului maghiar
(reformat sau nu).
Cât privește autonomia confesională, să vedem care a fost
situația până în 1853 (înființarea Mitropoliei de la Blaj) din punct
de vedere jurisdicțional. Cităm din aceeași carte „de uz
confidențial” (pag. 60):

Comisia (la care au participat și Vasile Popovici –

episcopul greco-catolic al rutenilor, Alexandru Șterca Șuluțiu –
episcopul greco-catolic de Făgăraș și Grigore Mihali – protopop
de Zlatna), aflată sub președinția episcopului de Oradea – Vasile
Ardeleanu, și-a început lucrările în 14 septembrie 1851, la
Oradea. După ce comisia a dat lămuririle necesare și a anexat la
acte și declarația primatului (de Esztergom – nota mea) prin care
acesta renunță la jurisdicția exercitată, până atunci, asupra
Bisericii Greco-Catolice din Ungaria și Ardeal…

Mai este cazul să comentăm ceva? Poate doar să

precizăm, pentru cei mai puțin avizați, că primatul de la
Esztergom (Strigonium) era capul Bisericii Romano-Catolice din
Ungaria!
Cât privește situația de după 1853 privitor la autonomia –
reală sau nu – a Bisericii Unite cu Roma, să-i dăm cuvântul
aceluiași Huszár Antal. Reproduc de la pagina 148:

Și, în încheiere, aș mai dori, cu tot respectul, să adaug că,

din punctul de vedere al politicii maghiare de stat, ar fi o greșeală
de neiertat să se acorde Bisericii Greco-Catolice Române –
separat și independent de Biserica Romano-Catolică Maghiară –
o autonomie de tipul celei de care beneficiază Biserica Ortodoxă
Română (statut la care uniații râvnesc din răsputeri), pentru că
această autonomie confesională n-ar reprezenta altceva decât un
nou incubator al ultranaționalismului, al instigării împotriva
națiunii și statului maghiar.

43
 Este suficient de clar? Nu este? Să mai cităm (pag. 144):

Din articolele reproduse din presa de limbă română din

Ungaria reiese clar faptul că românii greco-catolici, după ce –
sub aripa ocrotitoare a catolicismului – s-au consolidat din punct
de vedere material și național, acum, sub influența politicii
românești ultranaționaliste și luând exemplu de la ortodocși, vor
– fără a renunța la banii pe care-i primesc de la romano-catolici
– să dobândească o autonomie totală și s-o folosească în scopuri
ultranaționaliste, antimaghiare și antistatale.

De această dată este suficient de clar?

Și nu numai în ceea ce privește autonomia despre care
discutăm!!!

44
 Inocențiu Micu-Clain: primul uniat răzvrătit și
prețul cu care și-a plătit cutezanța

Cele reproduse în capitolul precedent din sursa de „uz

strict confidențial” (Huszár Antal: „Românii din Ungaria” – Ed.
Regală Maghiară, Budapesta, 1907) sunt, cred, arhisuficiente
pentru a lămuri și convinge pe oricine asupra intențiilor investite
în hibridul conjunctural uniat – atât inițial, cât, mai ales, după
„înțelegerea dualistă”.
Și dacă în prima perioadă (cea predualistă) era vorba, cu
precădere, de interese austriece și de boicotul maghiar al acestora,
în cea de a doua avem de-a face, preponderent, cu interese
maghiare antiromânești.
Să ne întoarcem, însă, la episcopul Inocențiu Micu-Clain –
primul dintre personalitățile de excepție la care făceam referire în
capitolele anterioare – care a plătit scump îndrăzneala de a nu ține
cont de menirea (reală) a Bisericii pe care, cu restricțiile (majore!)
amintite, o conducea.
Afirmam (tot) în „Secesiunea Ardealului” (capitolul
XXXV, pag. 205-206) următoarele:
„Greco-catolicismul, în Transilvania, a fost impus (…) cu
scopul de a adăuga politicii de deznaționalizare a românilor și o
componentă confesională – și nicidecum pentru a servi
deșteptarea sau emanciparea națională a acestora. Nici măcar n-a
oferit mijloacele necesare unui atare reviriment: a prilejuit doar
descoperirea lor. Iar faptul că cei ce au acceptat catolicismul l-au
folosit, contrar intenției inițiatorilor, nu pentru deznaționalizare, ci
împotriva ei, denotă că românii din Transilvania, la 1700, aveau
intactă și trează conștiința națională. Ca atare, nu
greco-catolicismul a trezit această conștiință, ci (pre)existența ei a
permis transformarea unei diversiuni catolice, menită să
contribuie la asimilarea românilor, într-o tribună, într-o rampă de
lansare a emancipării naționale.

45
 Că așa au stat lucrurile, o dovedește, fără drept de tăgadă,
faptul că deja în 1744 Inocențiu Micu-Clain, episcopul uniaților,
este nevoit să se refugieze la Roma, spre a scăpa de judecata
Curții Imperiale, pentru vina de a fi îndrăznit să ceară
recunoaștere și drepturi naționale pentru românii din
Transilvania.”
Față de cele de mai sus, să vedem cum este prezentată
chestiunea în discuție într-o lucrare comandată, la 1907, de către
Ministerul Regal Maghiar de Interne din Ungaria, lucrare de uz
strict confidențial:

Episcopul Patachi a murit în 1725. După moartea sa,

episcopia n-a fost condusă de un vicar, ci de către teologul iezuit
(„politrucul” – n.m.), ceea ce a determinat foarte mulți uniați, nu
numai enoriași dar și preoți, să se reîntoarcă la ortodoxie.
În 1729 (deci după patru ani! – n.m.), ca urmaș al lui
Patachi a fost numit Ioan Clain, care, după ce a obținut și
confirmarea papei, a făcut legământul monahal la mănăstirea
greco-catolică de la Munkács – luându-și numele de Inocențiu –
și tot acolo a fost sfințit ca episcop, în 1730, de către episcopul
greco-catolic rutean Ghenadie Bizánczy.
Sub Clain s-a produs un important reflux spre uniatism,
ca urmare a faptului că acesta, revoltat că – în urma uneltirilor
magnaților reformați – mai nimic din cele promise cu ocazia
unirii cu Roma nu s-a realizat, s-a dus direct la Viena spre a-i
împărtăși situația împăratului Carol al 6-lea și a cere (și obține)
mai multe privilegii pentru clerul greco-catolic.
În urma intervenției episcopului Clain, Dieta Transilvană
(dominată de unguri! – n.m.), după multe tergiversări, în 1744 –
în fine – a legalizat Biserica Greco-Catolică. (Deci, până atunci,
din punct de vedere maghiar transilvan ea funcționa în ilegalitate
– n.m.). Strădaniile lui Clain au fost motivate mai ales de credința
că, odată Biserica intrată în legalitate, va reuși să obțină drepturi
atât pentru clerul uniat, cât și pentru enoriașii acestuia.

46
 Activității asidue a episcopului Clain i se datorează faptul
că, în scurt timp, 600 de preoți ortodocși, împreună cu
credincioșii păstoriți, au trecut la greco-catolicism. Împăratul,
recunoscându-i meritele, i-a acordat titlul de baron și l-a numit
consilier imperial
Deoarece domeniile din Gherla și Sâmbăta de Jos –
obținute de către înaintașul său Patachi – nu asigurau venitul
necesar extinderii episcopiei, episcopul Clain l-a rugat pe
împărat ca, în schimbul acestora, să doneze diecezei castelul
princiar din Blaj împreună cu domeniile aparținătoare, care
asigurau un venit anual de 6.000 de forinți, ceea ce ar permite și
mutarea sediului episcopal de la Făgăraș (zonă cu preponderență
clar ortodoxă) la Blaj – localitate mult mai potrivită destinației
respective, prin așezarea ei centrală și prin densitatea
confesională (uniată) de care dispune.

Carol al VI-lea a acceptat și, cu acordul papei, prin

Diploma din 1738 a consfințit tot ce îi ceruse Inocențiu
Micu-Clain. De menționat că domeniile respective însumau șapte
comune din județul Alba și șase din Târnava Mică.
Mai amintesc că, așa cum rezultă din pasajul care se ocupă
de repartizarea respectivului venit de șase mii de forinți, (citez): se
alocă 972 de forinți pentru întreținerea celor trei studenți care
studiază la Colegiul Propaganda Fide din Roma
Deci, în 1738, numărul acestora se ridica doar la cifra de
mai sus!
Inocențiu Micu, după cum reiese din sursa de care ne
ocupăm, pentru a-și putea edifica sediul episcopal, așezământul
monahal și școala-anexă, a mai fost nevoit să împrumute de la
trezoreria statului 25.000 de forinți, pe care urma să-i restituie în
cinci ani, cu contribuția tuturor parohilor din dieceză.
În continuare voi reveni la textul lui Huszár:

47
 Episcopul Clain a vrut să transforme Blajul – o mică
așezare rurală la acea vreme – în oraș, pentru a-și avea sediul,
conform canoanelor, într-o localitate urbană. În acest scop, spre
a-i spori populația, a invitat familii din toată țara, cu precădere
mici-comercianți, donându-le terenuri și ajutându-i să-și ridice
case. Episcopul le-a promis noilor veniți drepturi și privilegii
cuvenite locuitorilor urbani, pe care însă aceștia – nu se știe din
ce cauză – nu le-au primit niciodată, motiv pentru care mulți
dintre ei și astăzi se mai află în proces cu Episcopia. La cererea
lui Clain, în 1743 Blajul a fost declarat localitate urbană. (…)
Așezământul monahal (terminat în 1747 și purtând
hramul Sfintei Treimi) a furnizat atât „corpul episcopal” cât și
dascălii viitoarelor școli. (…) Călugării (în număr de 11) fiind în
majoritatea lor școliți la Roma, mănăstirea s-a transformat, în
scurt timp, într-un centru științific și cultural, în care se scriau
cărți în limbile română și latină. Așezământul a dobândit, în
curând, o bibliotecă apreciabilă, îmbogățită în permanență cu
volume donate de către preoții ce studiaseră la Roma, astfel încât
a ajuns să cuprindă, practic, toate operele teologice. (…) După
1868 (dată la care, consecutiv „înțelegerii dualiste”, Ardealul
este încorporat în Ungaria – n.m.), numărul monahilor a început
să scadă, în 1872 existând cel mult 2-3. La sinodul de la Blaj din
același an s-a hotărât revigorarea așezământului, deziderat
neîmplinit nici până astăzi, în prezent mai existând doar un
singur călugăr. (…)
După ce episcopul Clain a ajuns în conflict cu Balog –
teologul iezuit care îl dubla („politrucul”! – n.m.), dușmanii lui
Clain, la sugestia lui Balog, l-au denunțat la Viena, acuzându-l de
următoarele:
că simpatizează cu ortodocșii;
că tolerează folosirea cărților ortodoxe de cult în
bisericile unite;
că folosește, în episcopia sa, preoți hirotoniți de către
episcopii ortodocși, ba îi mai și favorizează;

48
 că nu ia nici o măsură împotriva călugărului ortodox
Visarion – care propovăduiește împotriva uniaților în județul
Hunedoara;
că dacă mai stă mult în jilțul său de episcop – uniatismul
ardelean va deveni, în scurt timp, doar o amintire. (…)

Aici ne putem opri, ceea ce a urmat fiind arhicunoscut:

Inocențiu Micu a fost nevoit să se refugieze la Roma pentru a
scăpa de judecata Curții Imperiale (și de perspectiva de a ajunge
la pușcăria din Graz, după cum rezultă din cartea lui Huszár Antal
– pagina 49).
Desigur, nu am nici intenția și nici căderea să discut
autenticitatea acuzelor ce i s-au adus episcopului (dintre care
Huszár amintește doar câteva – în „rechizitoriu” figurând nu mai
puțin de 84 de capete de acuzare!) mai ales că, ortodox fiind, nu
văd unde este culpa. De altfel, dacă antiuniatismul l-ar fi mânat în
luptă pe Clain, normal ar fi fost să se refugieze dincolo de Carpați
– și nu la Roma! Pe de altă parte, grăitoare în acest sens sunt cele
24 de petiții înaintate împăratului, în perioada 1732-1740, toate
cerând: „înlăturarea nedreptăților ce le sufereau românii, cărora nu
li se permitea să-și dea băieții la școală, nici să-și clădească
biserici, care nu aveau dreptul să-și cumpere moșii, ori să
moștenească, nici să planteze vii ori să cultive grădini, nici
drepturi la păduri și ape, ci numai datoria de a plăti birurile grele”!
În același sens aș cita dintr-o epistolă a episcopului adresată
nunțiului papal de la Viena: „Tot ce pot face pentru bunăstarea
clerului și națiunii noastre asuprite (…) nu m-aș îndoi un singur
moment a o îndeplini, chiar și cu vărsarea sângelui meu propriu”!
Deci, drepturile și soarta românilor ardeleni l-au mânat în
luptă pe Inocențiu Micu, împotriva celor ce, în 1744, la Dieta din
Sibiu, au vrut (literalmente!) să-l arunce pe fereastră atunci când a
declarat că „staturile nesocotesc voința împărătesei (Maria Terezia
– n.m.) și că poporul român e mai numeros și mai vechi în Ardeal
decât toate celelalte”!

49
 Iată, așadar, cine erau dușmanii [sistematic nenominalizați
în cartea lui Huszár (dar nici în Enciclopedia Minerva, lucrare
lexicografică integral greco-catolică, din care provin și ultimele
trei citate folosite)] lui Inocențiu Micu: aceiași reprezentanți ai
Unio Trium Nationum!!!
Iar dacă mai punem la socoteală că teologul iezuit
(„politrucul”) care îl dubla pe Micu-Clain – cel care (după cum
scrie Huszár) a fost autorul moral al denunțului – se numea
BALOG, avem o imagine completă (și fără echivoc) a
mecanismului care a dus la ostracizarea primului episcop român
greco-catolic ce și-a făcut o profesiune de credință din
reprezentarea și impunerea drepturilor românilor ardeleni – sub
egidă catolică și împotriva premiselor și obiectivelor reale pe care
le presupunea această egidă în Transilvania!

50
 Uniația: un „cal troian” – chiar și în viziunea
fruntașilor greco-catolici

N-a fost în intenția mea să rescriu „Secesiunea

Ardealului” (mă refer la partea a 3-a a cărții), nici să recurg la un
tardiv „captatio benevolentiae” și, cu atât mai puțin, să reneg
ceva.
Și nici măcar la o confruntare a datelor nu m-am gândit:
cartea lui Huszár Antal mi-a prilejuit-o doar – cu totul
întâmplător.
Așa stând lucrurile, fără a face o regulă din asta, voi mai
apela la respectiva confruntare, inclusiv în cele ce urmează:
La data de 10 noiembrie 1991, la o emisiune TV, un înalt
prelat greco-catolic ne asigura că în România, ca și în alte
teritorii locuite de români, confesiunea nu a constituit niciodată
un factor de dezbinare. („Secesiunea Ardealului”, capitolul
XXXIII, pag. 195)
Așa să fi fost oare?
Pe de altă parte, am fost bombardat de către contestatarii
mei (contestatari care, de regulă, și-au descoperit-devoalat
apartenența la greco-catolicism abia după Decembrie ’89!) cu
diverse date culese de pe internet, date rupte din contextul mai
larg al problemei și, ca atare, unilaterale, partizane și – pe
ansamblu – neconcludente.
Tuturor acestora trebuie să le spun următoarele:
nu poți să faci abstracție de cine a întocmit site-ul
respectiv – dacă vrei să fii onest, obiectiv și, mai ales, să dai
sentințe!;
eu n-am negat – Doamne ferește – meritele inestimabile
ale corifeilor „Școlii Ardelene”, de pildă, dar aici nu este vorba (o
repet pentru a nu știu câta oară!!!) despre ce-au reușit unele
personalități de excepție, ci despre intențiile oficiale investite în
„Unirea cu Roma” – cu nuanțele (deloc neglijabile) apărute pe
parcursul evoluției istorice – și despre finalitatea vizată!

51
 Trebuie să fii opac sau fanatic pentru a presupune că cel
ce scrie aceste rânduri vrea să conteste (sau a contestat vreodată)
rolul fundamental pe care oameni ca Inocențiu Micu, Samuil
Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Simion Bărnuțiu, Treboniu
Laurean, Papiu Ilarian, Cipariu etc., etc., etc. l-au jucat în
„deșteptarea națională” a românilor ardeleni (și nu numai!). Dar
de la „deșteptare” și până la „emancipare” mai era un pas imens!
Care presupunea dezvoltarea învățământului românesc, a
instituțiilor de cultură, a unei mișcări politice organizate și – nu în
ultimul rând (ba dimpotrivă) – realizarea bazei materiale, crearea
fondurilor necesare pentru cele de mai sus! Și toate acestea,
românii ardeleni le-au făcut împreună, indiferent de confesiune,
atunci când le-a venit vremea! Abia atunci s-a concretizat
„pericolul românesc” – și nu „uniat” sau „ortodox” – despre care
avertiza Huszár Antal în cartea sa!
Să le luăm, însă, pe rând și să ne întoarcem la chestiunea
cu dezbinarea confesională. Afirmația televizată a amintitului
înalt prelat greco-catolic este contrazisă categoric de către martorii
vremii, inclusiv corifei greco-catolici. Iată ce putem citi în cartea
de care ne ocupăm („Românii din Ungaria”), la paginile 141-142:

Deșii istoricii români, aproape fără excepție, sunt de

acord asupra faptului că uniatismul a fost principalul factor al
emancipării românilor, ei nu pot ignora, însă, nici consecințele
nefaste ale acestuia – deosebit de favorabile pentru statul
național maghiar (s.m.) – și-anume: divizarea românilor în două
tabere antagoniste, cea ortodoxă și cea greco-catolică, tabere ce
au dus o luptă pe viață și pe moarte timp de peste un secol,
reverberațiile acesteia răzbătând până în zilele noastre prin
animozități, invidii, gelozii ce se fac resimțite, în egală măsură, în
sferele bisericești și laice, atât privitor la problemele confesionale
cât și la cele lumești și care – spre folosul statalității maghiare
(s.m.) – și astăzi încă sădesc discordie în marea masă a

52
românilor, șubrezind proverbiala lor unitate de rit, limbă și
tradiții
Pentru a ilustra ponderea pagubelor naționale și politice
pe care le-a produs uniația prin această divizare, voi cita părerea
câtorva eminenți istorici români greco-catolici:
„Nouă, românilor, exceptând clerul uniat – care, oricum,
nu e decât a 5-a roată de la căruță – la ce ne-a folosit și la ce ne
folosește, la urma urmei, uniatismul?” (Gheorghe Șincai – în
Cronica Românilor);
„Împreună cu uniația, între români a pătruns și ura. Să
nu-mi cereți să descriu iadul care – în aceste nefericite vremuri –
a sfârtecat, prin uniație, românimea; să nu-mi pretindeți să
povestesc cum au ajuns, din cauza Unirii, să se înfrunte copiii cu
părinții; cum au ajuns frații să se bată între ei sau preoții noștri
să se afurisească; cum s-au străduit nemeșii și episcopii unguri
să-i catolicizeze cu forța pe români – care n-au priceput că ținta
acestora este una singură: să-i dezbine și să-i facă să se
dușmănească între ei. Atât de păgubitoare a fost uniația pentru
noi, românii, încât protopopul greco-catolic Nicoară Beianu, în
1735, i se plângea episcopului Inocențiu Micu în următorii
termeni: - Mi-e teamă că toată uniația asta va sădi doar ură între
frați și mustrări de conștiință!” (Din discursul lui Simion
Bărnuțiu – rostit, la 15 mai 1848, pe Câmpia Libertății de la
Blaj);
„Românii, prin uniație, și-au pierdut conștiința națională,
Mitropolia de la Alba Iulia (degradată la statutul de simplă
episcopie – aservită cenzurii iezuiților și primatului maghiar de la
Esztergom) și, ceea ce este mai grav, și-au pierdut naționalitatea.
Românii uniați, ajunși în demnități mai importante,
considerându-se catolici, și-au părăsit – în majoritatea lor – nația
și s-au maghiarizat.” (August Treboniu Laurean – în Magazinul
Istoric);
„Prin uniație – românii s-au maghiarizat. Însăși Unirea –
în ultimă analiză – n-a făcut altceva decât să-i despartă pe

53
români în două tabere ostile, care se ceartă pe niște subiecte de
neconceput pentru o minte sănătoasă.” (Papiu Ilarian – în Istoria
Românilor din Dacia Superioară).

Iată, așadar, stimați contestatari (inclusiv prieteni

apropiați), în ce măsură „confesiunea n-a constituit, niciodată, un
factor de dezbinare la români”!!!
Iată, așadar, și reversul medaliei!!!
Și nu eu am adunat citatele, nu eu le-am selectat, ci
traducătorul-șef al Ministerului Maghiar de Interne – Huszár
Antal!
Mai lăsați, dragii mei, internetul și site-urile
(greco-catolice!) și puneți mâna pe cărți. Pe cele vechi – firește!
Scrise nu de ortodocși – ci de greco-catolici! Sau pe cele
ungurești, unde, din acest punct de vedere, adevărul nu este ocolit.
Cine să știe – mai bine decât oricine – care au fost scopurile reale
investite în crearea hibridului uniat și în exploatarea existenței
acestuia pe parcursul a două secole??!
De altfel, concluzia lui Huszár (pagina 142) este clară și
fără echivoc:

O bună parte a românilor a acceptat uniația doar din

motive materiale, iar toată unirea cu Roma a fost concepută de
către inițiatorii ei cu un singur scop: să-i împartă pe români în
două tabere antagoniste și să le diminueze astfel forța unitară.
Altfel spus: „divide et impera”!
Despre asta a fost (și este) vorba – și nu despre altceva!
Despre asta am scris în „Secesiunea Ardealului” – și nu
despre altceva!
Este așa de greu de înțeles?
Sau de acceptat?
De ce?

54
 Adevărul despre revoluția de la 1848-’49 – într-o
sursă maghiară de uz strict confidențial

Nu mi-am propus, după cum precizam într-un capitol

anterior, o rescriere a părții a 3-a a „Secesiunii Ardealului – scenarii
geopolitice, confesionale, etnice și transetnice – pre și
post-decembriste” și nici măcar o confruntare a „scenariului
confesional” cu datele din cartea lui Huszár Antal. Dar, dat fiind
faptul că aceste date – în speță cele referitoare la perioada (comună)
pe care le acoperă – se suprapun (surprinzător, poate, pentru unii) cu
cele din cartea mea, n-am cum (și de ce) să ocolesc amintita
confruntare. Și asta nu neapărat pentru a-mi apăra eșafodajul
demonstrației (bazată, după unii, pe argumente unilaterale și
partizane), ci, pur și simplu, de dragul adevărului istoric. Care
adevăr s-a referit (și se referă), repet, la intențiile și finalitatea
investite în crearea hibridului uniat – și nu la ce au reușit, până la
urmă, unii reprezentanți de frunte ai acestuia: transformarea
respectivului „cal troian” al dezbinării într-un element de agregare.
Despre Inocențiu Micu-Clain am scris nu pentru a-i
evidenția meritele arhicunoscute – ci pentru a sublinia maniera în
care a fost sancționată „nealinierea” acestuia, pentru a ilustra reacția
dură a patronilor (Curtea de la Viena, Biserica Romano-Catolică
Maghiară, Vaticanul – până la urmă) față de încălcarea „regulilor
jocului”!
În aceeași ordine de idei, va trebui să vorbim și de episcopul
Ioan Lemeni (sau Leményi) care, la rândul său, a fost debarcat –
chiar dacă într-un cu totul alt context – tot din motive de
nerespectare a amintitelor reguli.
Iată ce scriam eu, în „Secesiunea Ardealului” (Ed.
Carpatica, Cluj-Napoca, 2002), la pagina 206-207, folosind tot surse
maghiare:

O dovadă că uniatismul, în viziunea celor ce l-au creat și

impus, n-a avut nicicând o miză confesională propriu-zisă, ci una

55
geopolitică, ce viza apartenența Ardealului la Austria,
Austro-Ungaria sau chiar Ungaria? (…) Nimic mai simplu. Să
deschidem reputatul lexicon maghiar „Révai”, la pagina 599 a
volumului 6 (Duc-Etele) și să citim:
„Ioan Lemeni, episcopul greco-catolic de Făgăraș, rămâne
fidel unirii (Ardealului cu Ungarie, în 1848 – n.m.), în schimb
episcopul ortodox Andrei Șaguna se opune acesteia și e gata să
declare război maghiarimii”. Pe aceeași pagină, ceva mai jos:
„Ioan Lemeni, episcopul greco-catolicilor, a coborât în stradă cu
drapelul național (maghiar – n.m.) și, adresându-se mulțimii, a
binecuvântat unirea”.
Iată, așadar, că Biserica ce se bate în piept că a realizat,
singură, Marea Unire din 1918, în 1848 milita și își dădea
binecuvântarea tot pentru unirea Ardealului, dar cu Ungaria! Cel
puțin acesta este punctul de vedere oficial maghiar, la mulți ani
după consumarea evenimentului (lexiconul respectiv fiind editat în
1914).

Să vedem aceeași chestiune, în varianta lui Huszár Antal

(„Românii din Ungaria”, pag. 56-57):
După moartea episcopului Bob, sinodul menit a-i propune
urmașul s-a întrunit la 15 mai 1832, la Blaj, și a făcut următoarele
trei nominalizări: Ioan Lemeni, Isidor Albini și Teodor Pop –
canonic de Blaj. În 23 August 1832, împăratul Francisc I-ul îl
numește episcop pe Ioan Lemeni, confirmarea Vaticanului (papa
Pius al IX-lea) sosind în 16 aprilie 1833. Sfințirea a avut loc la 6
iunie 1833, în catedrala greco-catolică din Oradea, iar înscăunarea
ca episcop în 14 iulie 1833.
Episcopul Lemeni, odată instalat, și-a trecut în revistă toată
dieceze. Catedrala cu două turnuri din Blaj, existentă și astăzi, este
ctitoria sa. Tot sub Lemeni, în tipografia seminarului din Blaj, au
apărut primele cărți bisericești scrise în grafie latină. Din ordinul
său au fost revăzute textele bisericești – procedându-se la
eliminarea cuvintelor slave și înlocuirea lor cu unele de origine

56
latină. De numele său se leagă și promovarea la rang superior a
liceului din Blaj.
Episcopul Lemeni a participat activ la mișcările politice din
1848. Lemeni împreună cu episcopul ortodox de Sibiu (Andrei
Șaguna) au condus marea adunare națională a românilor de la
Blaj, din 15 mai 1848, desfășurată pe „Câmpia Libertății”, unde
pentru prima dată românii din țară și-au formulat revendicările.
Episcopul Lemeni a participat și la Dieta de la Cluj, din 29
mai 1848, care a proclamat unirea Ardealului cu Ungaria.
Mulțimea (de unguri) – n.m.) care aștepta în stradă a primit cu
urale de bucurie vestea proclamării unirii, ovaționându-i mai ales
pe deputații sași și pe episcopul Lemeni – care au votat și ei pentru
unire. Norodul (maghiar – n.m.) entuziast a pătruns în sala de
ședințe și, luându-l pe umeri, l-a coborât pe Lemeni în stradă, l-a
urcat pe un scaun și i-a înmânat drapelul roșu-alb-verde pe care
scria: „Unio vagy halál” (Unire – sau moarte!).
În 9 noiembrie 1848 – după ce deja din 18 0ctombrie a
proclamat scoaterea în afara legii a Dietei Transilvane – generalul
Puchner, comandantul suprem al armatei (austriece – n.m.) din
Ardeal, prin decretul nr. 1590 l-a pus sub interdicție pe episcopul
Lemeni, confiscându-i veniturile și interzicând orice contact cu
acesta. (…) Interdicția a fost motivată prin faptul că Lemeni,
încălcându-și jurământul de fidelitate față de dinastie și stat, a
devenit – prin opțiunea sa de la Dieta din 29 mai 1848 – o unealtă a
revoluționarilor maghiari. (…) În martie 1850, baronul Ludwigh
Wolgemuth, guvernatorul Ardealului, îl somează pe Lemeni să
abdice (în 24 de ore) din funcția de episcop, altfel va suporta
rigorile legii. După ce Ioan Lemeni dă curs acestei somații, este
sechestrat în mănăstirea franciscanilor din Viena, unde și
decedează în 29 martie 1861.

Confirmă cele de mai sus ceea ce mi-am permis să scriu (să

reproduc – de fapt) despre Ioan Lemeni în amintita mea carte? Ba
bine că nu! Desigur, Lemeni a fost sancționat (ca să folosesc un

57
eufemism) nu pentru trădarea intereselor românilor ardeleni, ci
pentru trădarea intereselor dinastiei și ale imperiului austriac.
De ce au coincis, în 1848 (și nu numai), aceste interese?
Pentru că tot ceea ce au primit românii în materie de
recunoaștere și drepturi în secolele 18 și 19 – de la promisiuni și
până la împlinirea (parțială) a acestora – a venit pe filieră austriacă și
în ciuda boicotului maghiar!
Pentru că, în pofida faptului că „românii reprezentau
majoritatea absolută în Ardeal” (vezi cartea lui Huszár Antal –
pagina 909), „toate drepturile lor au fost călcate în picioare în
Principatul Transilvaniei” (idem)!
Pentru că, deși reprezentau trei pătrimi din populația
principatului, erau total ignorați în legislația care asigura autonomia
acestuia” (aceeași sursă, aceeași pagină)!!
Pentru că, în Proclamația de la Blaj din 1848, la punctul 16,
se specifica: „Până când națiunea română nu-și va intra în drepturi și
nu va avea, prin reprezentare proporțională, o majoritate decisivă în
Dieta Transilvană – să nu se pună pe tapet problema unirii
Ardealului cu Ungaria”!
Și, în fine (dar nu în ultimul rând!), pentru că cele de mai sus
au fost cu desăvârșire ignorate de către „revoluționarii” maghiari.
Reproduc din aceeași sursă, pagina 901:

După adunarea populară de la Blaj, în 29 mai 1848 s-a

întrunit Dieta de la Cluj, care – fără a lua măcar în discuție
Proclamația de la Blaj – a decretat unirea Ardealului cu Ungaria,
ceea ce a determinat o mare nemulțumire în rândurile românilor
ardeleni. Drept urmare, aceștia – sub conducerea lui Avram Iancu
și a tribunilor săi – au trecut de partea austriecilor și au declanșat
un război sângeros împotriva maghiarimii ardelene!!!

Iată, așadar, adevărul despre revoluția de la 1848 – în ceea

ce-i privește pe românii ardeleni – rostit de către partea maghiară,
într-o lucrare „de uz strict confidențial”!!!

58
 În aceste condiții, cum poate fi calificat gestul episcopului
greco-catolic român Ioan Lemeni??!
Care, pe lângă jurământul de loialitate față de Curtea de la
Viena, a mai depus unul mult mai important: cel ce încheie cele 16
puncte ale Proclamației de la Blaj. Citez:
Ca român, pe calea dreptului și a legii, voi susține
întotdeauna națiunea noastră română și o voi apăra, din toate
puterile mele, împotriva oricăror atacuri sau nedreptăți; niciodată
nu voi acționa împotriva drepturilor și intereselor națiunii române,
ci voi păstra și apăra religia și limba noastră română, la fel
libertatea, egalitatea și fraternitatea. În virtutea acestor principii,
voi respecta toate națiunile din Ardeal – dar voi pretinde de la
acestea același respect pentru nația mea. Nu voi încerca să oprim
pe nimeni – dar nu voi răbda nici oprimarea noastră de către alții.
Voi acționa, după puterile mele, pentru abolirea iobăgiei, pentru o
economie și un comerț libere, pentru instaurarea dreptății, pentru
binele omenirii, al națiunii române și al patriei. Așa să mă ajute
Dumnezeu și să dea viață veșnică sufletului meu. Amin.

Și după ce depui un astfel de jurământ, la aceeași ședință a

Dietei Transilvane în care se ignoră cu desăvârșire Proclamația de la
Blaj și însăși existența națiunii române, să votezi alături de cei ce
decretează – unilateral și samavolnic – unirea Ardealului cu
Ungaria?!!

P.S. Firește, între traducerea mea din textul maghiar al lui

Huszár și originalul (românesc) din 1848 vor fi existând
neconcordanțe. Dar nu de fond! [Ceea ce este valabil și pentru alte
citate din autori români (traduse în ungurește) – folosite în cartea lui
Huszár – pe care le-am retradus în românește; în aceeași ordine de
idei, amintesc și despre anumiți termeni – cum ar fi, de pildă, filială
în loc de despărțământ.]

59
 „Numai prin neașteptatul fenomen al numirii în
fruntea diecezei neunite a unui om ca Andrei
Șaguna…se datorește învierea spiritului românesc în
amândouă Bisericile și definitiva lor organizare”
(N. Iorga)

Vorbeam, în capitolul precedent, de faptul că tot ceea ce au

primit românii ardeleni în materie de drepturi și recunoaștere, a
venit pe filieră austriacă și în pofida boicotului maghiar.
Pe de altă parte, se tot vântură, în mediile maghiare,
aserțiuni de tipul: „românii ardeleni, în 1848, au fost manipulați
de către austrieci, au fost ademeniți cu promisiuni mincinoase” –
și așa mai departe.
Desigur, ar fi suficient să-l citez, în acest sens, pe „marele
revoluționar” Kossuth Lajos: „Recunoașterea ca națiune se câștigă
cu arma în mână” – pentru a tranșa definitiv chestiunea. Dar,
pentru că citatul – reprezentând răspunsul dat delegaților români
veniți din Transilvania și Banat – provine dintr-o sursă străină (H.
Desprez: „Les generaux polonais dans la guerre de Hongrie – I
campagne de Bem et de Dembinski”, Revue des Deux Mondes,
Livraison du 15 Decembre 1849, p. 1036), să ne întoarcem mai
bine, spre a evita orice contestare, la textul de uz confidențial (și,
negreșit, maghiar!) al lui Huszár Antal. Reproduc de la pagina
901:

După adunarea populară a românilor de pe „câmpia

libertății” de la Blaj, s-a întrunit, la 29 mai 1848, Dieta de la
Cluj, care a proclamat unirea Ardealului cu Ungaria. Dieta n-a
luat nici măcar în discuție hotărârile adunării de la Blaj, ceea ce
a trezit o mare nemulțumire în rândurile românilor ardeleni,
determinându-i să treacă de partea austriecilor și să pornească –
sub conducerea lui Avram Iancu și a tribunilor săi – un război
necruțător împotriva maghiarimii ardelene.

60
 După adunarea de la Blaj, fruntașii români ardeleni –
conduși de către episcopul ortodox Andrei Șaguna – au hotărât,
împreună cu reprezentanții conaționalilor lor din Ungaria, Banat
și Bucovina, unirea, pe baze federative, a tuturor românilor din
imperiul habsburgic.
În temeiul acestei hotărâri, fruntașii respectivi au înaintat
împăratului, la data de 25 februarie 1849, un memoriu ce
conținea următoarele revendicări:
1/. statut de autonomie pentru întreaga națiune română –
care să devină o parte integrantă a imperiului;
2/. administrație națională proprie – laică și confesională;
3/. constituirea unui Consiliu Național Român care să
organizeze respectiva autonomie și să purceadă la:
a/. alegerea unui Comitet Dirigent Național, întărit de
către suveran;
b/. alegerea unui for național administrativ, cu denumirea
de Senatul Român;
c/. alegerea unui mitropolit unic, validat de către împărat,
căruia să i se subordoneze toți episcopii români;
d/. organizarea administrativă a localităților și plaselor
românești;
e/. organizarea învățământului românesc și înființarea
instituțiilor aferente;
4/. introducerea limbii române la toate nivelele ce se ocupă
de problemele românilor;
5/. reconvocarea anuală a Consiliului Național Român,
care să dezbată toate problemele românilor;
6/. reprezentare proporțională în Parlamentul Austriac;
7/. în aparatul guvernamental austriac să fie angajați și
români.
La acest memoriu, însă, românii n-au primit nici un
răspuns.
În schimb, în perioada absolutismului instalat consecutiv
reprimării revoluției, românii ardeleni – pentru că au trecut de

61
partea austriecilor și au luptat împotriva ungurilor – au fost
răsplătiți cu privilegii apreciabile. Astfel:
- dintre românii ardeleni foarte mulți au fost angajați, ca
înalți funcționari, în structurile administrative superioare
ale statului;
- Episcopia greco-catolică din Blaj a fost ridicată, în 1853,
la rangul de Mitropolie, iar vechea episcopie de Oradea
precum și nou-înființatele de la Gherla și Lugoj au fost
trecute, ca episcopii sufragane, sub jurisdicția Mitropoliei
de Blaj;
- la 1861, cu încuviințarea împăratului și cu Sediul la Sibiu,
ia ființă „Asociațiunea transilvană pentru literatura și
cultura poporului român” (ASTRA);
- în 1863, Dieta de la Sibiu a emis două legi – promulgate
de împărat – prin care națiunea română și, respectiv,
confesiunile greco-catolică și ortodoxă, sunt declarate
egale în drepturi cu celelalte națiuni și confesiuni din
Ardeal și, pe de altă parte, se legiferează folosirea limbii
române – ca limbă oficială (alături de cea maghiară și
germană) – în administrație și relațiile cu aceasta;
- Biserica Ortodoxă Română din Ardeal a fost despărțită,
în 24 decembrie 1864, de cea sârbească, iar episcopia
ortodoxă de la Sibiu a fost ridicată la rangul de
Mitropolie, episcopia (veche) de Arad și cea (nouă) de
Caransebeș intrând – ca episcopii sufragane – sub
jurisdicția Mitropoliei de la Sibiu.

Iată, așadar, că „privilegiile” pe care (ortodoxul) Șaguna – și

nu altcineva!!! – i le-a cerut împăratului (și nu „i-au fost oferite,
spre ademenire, de către acesta”!), după ce cele de la Blaj au fost
total ignorate de Dieta de la Cluj și mai apoi respinse – printr-o
veritabilă provocare la război – de către Kossuth, au fost, în bună
măsură, onorate.

62
 Românii ardeleni n-au primit autonomie național-teritorială,
dar au fost recunoscuți (pentru prima dată!) ca și națiune cu
drepturi egale, laice și confesionale, și li s-a acceptat graiul
românesc ca limbă oficială, alături de cea germană și maghiară!!!
N-au primit organe proprii de conducere – dar li s-au creat
premisele pentru a și le făuri, pe parcurs, pe cont propriu!!!
N-au primit un mitropolit – ci doi!!!
N-au primit învățământ propriu (de stat) – dar au dobândit
posibilitatea de a și-l crea ei înșiși, sub egidă confesională!!!
N-au primit reprezentare în Parlamentul austriac – dar în
aparatul guvernamental au fost angajați o mulțime de români!!!
N-au primit autonomie culturală – dar li s-a permis să și-o
făurească singuri, prin acceptarea înființării societății ASTRA!!!
Care a fost, în Ardeal, un veritabil echivalent de „minister al
educației și culturii” și de „Academie Română”. Iată ce scrie
(printre multe altele) „Enciclopedia Minerva” în acest sens:

Asociațiunea transilvană pentru literatura și cultura

poporului român, cunoscută mai mult sub numele prescurtat
ASTRA, este cea mai veche și cea mai importantă instituție
culturală a românilor ardeleni. A fost înființată în 1861, din
inițiativa Mitropoliților români și a câtorva bărbați de seamă
dintre care trebuie să fie necondiționat amintiți George Barițiu și
Timoteiu Cipariu. Scopul „Astrei” a fost și este răspândirea
culturii în straturile poporului, ajutarea elevilor și meseriașilor
săraci prin burse, editarea și premierea de lucrări etc. În fruntea
„Astrei” au fost aleși cei mai luminați bărbați ai Ardealului,
începând cu Mitropolitul Andrei Șaguna, întâiul președinte
(1861-1867)…
Să vedem, însă, ce se scrie în aceeași sursă (pe care am
acuzat-o, cu argumente irefutabile, de regionalism confesional –
tot în „Secesiunea Ardealului”) despre Andrei Șaguna:

63
 Șaguna Andreiu (n.1808-+1873), Mitropolit al românilor
ortodocși din Transilvania. Profesor la teologia din Carloviț
(Carlovăț, apud Iorga – n.m.) și secretar al consistorului (…) În
1846 împăratul îl numește pe Șaguna vicar general al bisericii
ort. din Ardeal. (…) S-a sfințit episcop la Carloviț în 18/30 Aprilie
1848. În cuvântarea rostită cu acest prilej își arată scopul vieții
sale de păstor de care s-a ținut toată viața: „Pe românii ardeleni
din adâncul lor somn să-i deștepte și cu voia cătră tot ce-i
adevărat, plăcut și bun să-i tragă.” Întors acasă prezidează
alături de episcopul unit Lemenyi, marea adunare de la Blaj 3/15
mai 1848. În era absolutismului (1850-1860) Șaguna e cu
adevărat reprezentantul poporului român din Ardeal la Curtea
din Viena, unde avea o mare influență. Reușește după lupte grele
să despartă biserica ort. rom. de sârbi, apoi să ridice episcopia la
rangul de Mitropolie (1864). Caută să dea o nouă organizare
bisericii pt. a o face un factor puternic în lupta națională (…)
Avea două episcopii sufragane la Arad și Caransebeș. A ridicat
cursul teologic de la șase luni la doi ani, apoi la trei, căutând ca
prin trimiterea la studii a tinerilor distinși să aibă apoi profesori
pregătiți. A constituit numeroase fonduri: pentru bisericile
sărace, pentru zidirea unei catedrale în Sibiu, pentru ajutorul
preoteselor văduve, a cumpărat în Sibiu casă pentru reședința
vlădicească. A înființat tipografia „arhidiecezană” (1850), cu
banii săi, apoi ziarul „Telegraful român” (1853). Sub oblăduirea
lui s-au ridicat o mulțime de biserici și școli, pentru care a
pregătit învățători în secția pedagogică de 2 ani, făcută de el la
Seminariul din Sibiu. Prin concursul și ajutorul său s-au
întemeiat și susținut liceul ortodox din Brașov și Brad, apoi
„Asociațiunea transilvană” (1861), fiind primul ei președinte.
Șaguna a dezvoltat și o intensă activitate literară în legătură cu
nevoile bisericii și ale școlii. A tipărit cărți rituale revăzute și
corectate de el: Minee, Octoih, Psaltire, Triod, Apostol,
Penticostar etc.; apoi predici și pastorale; instrucții practice în
Manual de studiul pastoralei (1872), Manual de teologie morală

64
creștinească (1855), Istoria bisericii ortodoxe răsăritene
universale (2 vol. 1860), a tradus Biblia (1856-58, cu ilustrații);
canonist vestit, a tipărit Compendiu de dreptul canonic (1868);
Euhiridon, adică carte manuală de canoane (1871) și alte cărți
folositoare. Șaguna a fost cel mai mare arhiereu al bisericii rom.
din Transilvania, om de cultură vastă, concepție morală
superioară, diplomat iscusit, ortodox zelos și Român înfocat;
orator de seamă.

Iată, așadar, că statura de excepție a lui Șaguna a fost

recunoscută, fără rezerve, chiar și într-o enciclopedie (altfel)
profund partizană, care n-a avut printre colaboratori nici un cleric
ortodox și care vorbește despre ortodoxie numai la o singură
poziție (!) – și acolo doar la modul general, fără nici măcar o
singură referire la Biserica Ortodoxă Română.
La cele reproduse aș mai adăuga:
- că și Școala superioară de comerț din Brașov este tot
ctitoria lui Șaguna;
- că a subvenționat din banii proprii pe „tinerii distinși”
trimiși la studii;
- că toată rețeaua de școli elementare confesionale
(ortodoxe) românești de care se face pomenire în 1907, în
cartea lui Huszár, este tot opera lui Andrei Șaguna;
- că a condus lucrările Congresului Național Român din
1863 de la Sibiu, la care s-au pus bazele legilor de
recunoaștere a românilor și a limbii române – cele ce au
fost apoi emise la Dieta din același an și promulgate de
împărat;
- că a protestat vehement, la Dieta din 1865 de la Cluj,
împotriva unirii Ardealului cu Ungaria (cea realizată,
peste doi ani, prin „înțelegerea dualistă”) – exprimând, în
acest sens, un veto al tuturor românilor ardeleni;
- că a obținut autonomia efectivă a Bisericii Ortodoxe
Române, pe care împăratul, la 28 mai 1869, a întărit-o;

65
 - că și-a lăsat toată averea Bisericii și fundațiilor pe care
le-a înființat: 200.000 de forinți pentru BOR, 100.000
pentru fundațiile ce-i purtau numele, câte 25.000
viitoarelor episcopii de Oradea și Timișoara, 50.000
pentru alte fonduri ale diecezei. (De unde o asemenea
avere? Andrei Șaguna provenea dintr-o familie deosebit
de bogată de macedo-români).
De unde știu toate acestea? Din cartea lui Huszár, firește,
unde la pag. 159-162 există un întreg subcapitol închinat lui
Șaguna.

Desigur, aș putea încheia capitolul cu afirmația că Andrei

Șaguna a reușit, într-o viață de om și în condiții cu nimic mai
ușoare, poate mai mult decât au reușit alții în aproape două secole
– așa cum mi-am permis să spun într-o anume discuție
particulară. Fiind vorba, în cazul de față, de o „discuție” mai
puțin particulară – prefer s-o închei cu un citat din Nicolae Iorga:
„Numai prin neașteptatul fenomen al numirii în fruntea diecezei
neunite a unui om ca Andrei Șaguna, și anume în ajunul anului
de criză 1848, se datorește (…) învierea spiritului românesc în
amândouă Bisericile și definitiva lor organizare” (N. Iorga:
Istoria Bisericii Românești, Ed. Ministerului de Culte, București,
1928, vol. II, pag. 273).

P.S. Bineînțeles că – după „înțelegere dualistă” de la 1867

(prin care Ardealul era anexat la Ungaria dualistă) – primul lucru
pe care l-au făcut autoritățile de la Budapesta a fost dizolvarea
Dietei transilvane și abrogarea celor două legi de la 1863 (prin
care națiunea română devenea egală în drepturi cu cele maghiară
și germană, iar limba română dobândea un caracter oficial!)!!!
Dar de celelalte „privilegii” n-au îndrăznit să se atingă
frontal și decisiv, decât atunci când s-a dovedit a fi prea târziu!

66
 „Schimbarea în sens românesc a spiritului în
Biserica Unită: Samuil Clain, Șincai și Petru Maior
ca răsvrătiți religioși” (N. Iorga)

Nu vreau să revin la cele expuse în capitolul precedent – și

asta nu pentru că n-aș mai avea ce să adaug, nu pentru că mi-aș fi
epuizat toate argumentele în fața cărora cei ce-și arogă merite
exclusive și se consideră alfa și omega în chestiunea în discuție ar
trebui să simtă măcar o vagă jenă, și nici pentru a mă conforma
dictonului: „Nu insista prea mult, dacă vrei să convingi!”
Nu vreau să conving pe nimeni!
Vreau doar să-mi probez buna-credință, să arăt că
bibliografia menționată în „Secesiunea Ardealului” n-a fost un
gest de paradă ostentativă și, cel mult, să-i pun pe gânduri pe cei
ce (încă) mai sunt interesați de subiectul în discuție – atâția câți
vor mai fi fiind aceștia – și să-i determin să lase internetul și să
pună mâna pe cărți. Pentru a nu mai judeca după citate trunchiate
selectiv și partizan, scoase din contextul lor real, pe orizontală și
pe verticală. Pentru a avea o imagine de ansamblu, în perspectivă
istorică (este vorba, totuși, de două secole!), pentru a cunoaște
premisele, suișurile și coborâșurile, momentele de consens – dar
și de dezbinare, eforturile concertate – dar și luptele fratricide și,
mai cu seamă, pentru a aprecia rolul personalităților de excepție.
Și dacă am ajuns aici (și nu aveam cum să nu ajungem!),
atunci trebuie să revin, cu o singură precizare, la capitolul
precedent: „pericolul românesc” (și nu cel uniat sau ortodox!) –
cel la care se referea (și la care propunea măsuri de contracarare)
Huszár Antal în 1907 – a început, totuși, odată cu intrarea în
scenă a ortodoxului Andrei Șaguna! Realitate pe care o
recunoștea și Nicolae Iorga – care de orice numai de părtinire față
de ortodocși nu poate fi acuzat în cazul dat! (Reamintesc că până
și în chestiunea Concordatului cu Vaticanul s-a situat de partea
catolicilor – ca să dau un singur exemplu).

67
 Așa stând lucrurile – și fiind vorba de rolul marilor
personalități – putem să-i acordăm credit total lui Iorga atunci
când scrie, ceea ce scrie, în a sa Istorie a Bisericii românești
despre „corifeii Școlii Ardelene”, cele mai ilustre și de referință
figuri uniate ale tuturor timpurilor (fiind vorba, firește, de ceea ce
au reprezentat acestea în contextul uniatismului și în raport cu
menirea reală a Bisericii Unite cu Roma).
Voi reproduce, în acest sens, practic integral, capitolul
„Schimbarea în sens românesc a spiritului în Biserica Unită:
Samuil Clain, Șincai și Petru Maior ca răsvrătiți religioși”
(„Istoria Bisericii Românești”, Ed. Ministerului de Culte,
București, 1930, vol. II, pag. 191; de notat că voi respecta
ortografia originală a textului):
„Privirile lui Iosif (de Argeș – n.m.) se îndreptau, însă, nu
numai către muncitoarele chinovii ale paisianismului, ci și către
fruntașii ierarhiei și ai literaturii românești în Ardeal.
Până și în rândurile Uniților se făcuse acolo o schimbare
prielnică pentru strângerea din nou a legăturilor cu Românii din
Principate. Cea d’intâiu generație de clerici uniți avuse adese ori
intransigența aspră sau fanatică a neofiților, trufia celor cari
pentru întâiași dată gustă o cultură mai înaltă sau se împărtășesc
de onorurile și înlesnirile materiale pe care orice oficialitate le
are la îndemână pentru a smomi și cuceri. Titluri ca acela de
baron, de sfetnic împărătesc, daruri de tot felul, de la frumosul
lanț de aur cu medalia stăpânitorului până la apanagiul de
domenii, relații cu fruntașii Bisericii catolice, studii la Unguri
sau în Apus (…) făcuseră din episcopii și canonicii, din
profesorii blăjeni de până la 1770 niște disprețuitori ai vechii
ortodoxii umile și sărace și ai celor cari, în Ardeal chiar, sau
dincolo de munți, trăiau în același întuneric dogmatic și în
aceiași lipsă de cultură sau de drepturi.
S’ar fi crezut că tinerii, cari, pe urma unui Aaron, unui
Rednic, Maior (Grigorie – n.m.), Cotore și Caliani, unui Meletie
Neagoe, cari prin învățătura în străinătate-și câștigaseră cele

68
mai înalte ranguri bisericești, venind din Apus, vor duce și mai
departe aceste porniri de isolare față de ceilalți Români, de
adoptare tot mai deplină a catolicismului, în fond ca și în formă
chiar. Se văzu însă îndată că acei mai buni dintre ei, - un Samoil
Clain (n. Septembre 1745), de acasă Maniu Micu, fiul
protopopului din Sad, frate al vlădică-i Inochentie, și al surorii
protopopului Neagoe din Broșteni și Armeniu; Gheorghe Șincai
(n. 1753), vlăstar al boierimii făgărășene, venit din Șinca-Veche
și purtat pe la reformații din Oșorheiu, pe la Iesuiții din Cluj și
Piariștii din Bistrița; Petru Maior (n. 1760), din părțile Bistriței,
fiul protopopului de la Căpușul-de-Câmpie, crescut la Oșorheiu
și Cluj – caută alte drumuri. De la început, dacă tustrei se
călugăriră, în mănăstirea de viață aspră a lui Aaron, viața
aceasta de caznă pentru sfințirea prin răbdări și înfrânare, prin
slăbire și dureri, în veșnice posturi cu „mazăre au fasole au linte
fiartă, dar cu nici un uleiu direasă”, disciplina aceasta, pe care
vlădica Rednic o întări încă – „toată legea”, scrie același Samuil
Micu, „ar fi vrut să o facă călugării și să supună pe toți la viața
grea” – li displăcu. Începu să li cadă greu și îndumnezeirea
actului Unirii, pe care cât de puțină cercetare istorică îl putea
reduce la adevărata lui valoare, și nepotul episcopului
Inochentie, al celui care, într-o clipă de desnădejde, se arătase
gata să taie legăturile cu catolicismul, spune apriat că „Atanasie
(Rednic) în toată Dumineca, la exortații, atâta lăuda școlarilor
Unirea, până ce unii își pierdeau gustul de a-l mai auzi”. Certele
dintre călugări cari-și râdeau de „bătaia lui Dumnezeu” și de
„ajutorul Preacesti”, îl desgustară adânc. De și Clain ajunse
„prefect” la mănăstirea Sf. Treimi, apoi eclesiarh și consistorial
pe lângă acest bun gospodar de biserică și școală care era
Rednic cel „greu la fire și nu lesne iertătoriu”, de și trecu
bucuros la Colegiul pazmanian din Viena, unde învăță mai
departe filozofie și teologie, ajungând apoi efemeriu, duhovnic la
Colegiul Sf. Barbara, întemeiat la Viena pentru școlari uniți, el
nu căpătă mai multă tragere de inimă pentru călugărie, dar nici

69
pentru Unire ca act mântuitor de suflet și deschizător, prin legea
cea nouă, a unui mai bun viitor românesc. Își întrebuința vremea
în a traduce din Părinții răsăriteni, ca Sf. Vasile cel Mare, Sf.
Doroftei, pe cari-i cetiau așa de mult și paisienii din Principate,
și din cari „cuvintele” celui din urmă apărură la Râmnic, în
1784. Peste câteva luni, el făcea să iasă la Viena, cu tiparul lui
Kurzbeck, două mici studii în legătură cu datinile „Bisericii
grecești răsăritene”, despre Căsătorie și despre Posturi, și doi
alți Români învățați, protopopul Para, care studiase la Sf.
Barbara, și parohul din Bistrița, fost elev al Institutului
pazmanian, îl pârau la Gran ca răspânditor de idei schismatice
și dușman al Sfintei Uniri, fiind pe lângă aceasta un prost și „un
om de nimica”. (…)
La Viena se împrieteni cu Clain, celălalt mare scriitor al
Bisericii unite românești, Gheorghe Șincai, care petrecuse la
Roma de la 1775 până pe la 1780, luând doctoratul în filozofie și
teologie, și voia acum să învețe, stând la Sf. Barbara, dreptul, să
lucreze în biblioteci pentru istoria neamului și să lege relații cu
învățați ca Benkö și Cornides. Nici acest tânăr unit n’avea
respect pentru „Unința” care lasă neamul „fără credință”,
pentru Papa și Iesuiți pe care îi crede în stare a falsifica și
diplome, pentru Latinii din preajma împăratului, cari, la
începutul veacului „înșelaseră”, pentru motive politice, pe
Români, dând ceva „popilor”, dar lăsând pe „nobili cu buzele
drâmboiate” și uitând cu totul de „jugul bieților proști”, iobagii.
Și Petru Maior venise după aceleași studii romane, dar
fără diplome, și cu aceleași păreri despre „Italieni” și despre
„monarhia Papei” și infailibilitatea, „nesmântnicia” lui, despre
dreptul de a convoca și presida sinoadele, pretențiile de
stăpânire universală, domeniul temporal sau „vremelnic”, de
care se zăpăceau alți studenți trimeși la Roma, și el scria astfel,
nu mai târziu decât în 1783: „O de-ar fi apărat Dumnezeu
neamul românesc de acest feliu de oameni învățați și teologi, cari
numai cu autentie, cu țiful, și cu vâlfa ce au în haine și în locul

70
lăcașului său, vrau să învingă pe toți; de spun ceva de la Roma,
să taci, să înlemnești, să caști gura. De arăți din Sfinții Părinți,
din soboare și din istoria cea veche a Besearicii asupra părerilor
lor, îndată ești schismatic, și mai rău decât ereticii (…) Romei
încă din vreamurile ceale de mult începuse a-i răsări coarnele!”
Urmă îndată abdicarea episcopului Grigorie Maior, în
1782, și în locu-i fu numit (21 Octombre, consacrat 6 iunie 1784)
Ioan Bob (n.1739), fiu de nemeș chiorean catolic și de
Unguroaică, Candida Timandi, și ucenic al Iesuiților din Cluj;
fusese novice la Blaj numai când avea 25 de ani și mântuise
toată învățătura; funcționase ca profesor de sintaxă și gramatică
în locul lui Grigorie Maior și plecase iarăși între Iesuiți, până
când i se dădură funcții administrative la Blaj, pentru ca să
meargă apoi la nouă studii în Sâmbăta-Mare. Acesta ținea strâns
la Unire și nu vedea mai departe decât cercul datoriilor sale de
administrator al averii bisericești. O dușmănie firească se stârni
deci între bogatul, mărețul, pomposul episcop, care se încunjură
la 1807 de un corp de canonici ascultători, și cei doi tineri
călugări, cari-și căutară de acum înainte o altă îndreptare.
La 1784, Clain cerea să fie scos din rândul călugărilor.
Aceeași cerere o făcu și Șincai, care, venit în Blaj încă de la
1780, mântuise de tipărit Catechismul cel Mare, aprobat de
teologii Ștefan Szabo și Ioan Halmaghi – carte de școală, el
însuși fiind catechet, apoi director al școlii de Stat de acolo.
Acestălalt conducător sufletesc al generației sale se pusese în
serviciul școlilor celor nouă pentru popor, pe care le deschise
cârmuirea cu spirit laic, antireligios al lui Iosif al II-lea, și
dăduse românilor încă de la 1781 Bucvariul fără colorit religios
din Viena, Aritmetica din 1782 (ed. Nouă, Blaj, 1785), Bucoavna
româno-germană de la Sibiu, din 1783 (ed. Nouă, Blaj, 1788 și
1795), căreia-i corespunde un Alphavit blăjean din același an.
Șincai, care lucrase cu Samuil Clain o gramatică românească în
limba latină – apărută tot pentru proclamarea nobilei origini a
graiului și a neamului, în Viena, la 1780 – pregătia pentru

71
aceleași școli nouă cea d’intâiu gramatică latină-română, „spre
folosul școlilor valahico-naționale”, care apăru, cu traduceri
nemțești și ungurești ale exemplelor (sic – n.m.), la 1783, în
tipografia Seminariului. O „Istorie a Naturii sau a Firii” era
gata de tipar.

Doisprezece ani întregi, Șincai avu grija învățământului

laic în limba românească, lângă Eder, directorul Sașilor, și
Eustatievici, ai neuniților, întemeind vreo trei sute de școli în
orașe și în sate. De Vlădica nu-i păsa și-și râdea fără incunjur de
dânsul la 1792. Numai la 1794 Șincai fu răpus prin judecată de
Bob, care făcu să i se iea locul și să fie chiar închis, până în
1795, începându-se astfel rătăcirea lui printre Unguri – cu scurte
popasuri la Oradea lui Darabant și la Viena – care-i ținu până la
moarte.

În același an, Petru Maior, iritat de încercarea ce făcuse

Bob de a smulge protopopilor – în cari Maior, el însuși protopop
la Reghinul Săsesc de la 1784, după ce fusese profesor de logică,
metafisică și drept natural la școala înaltă din Blaj, vedea pe
urmașii „chorepiscopilor”, de odinioară – ultimele drepturi ce
mai păstrau, scria „Protopopadichia”, Nedreptatea făcută
protopopilor, tratat despre „puterea, drepturile sau
privileghioanele” lor, carte ascuțită în polemica împotriva
„papistașilor”. Cu Biserica Romană n-a rupt-o niciodată și și-a
păstrat până la sfârșit corespondența cu Propaganda, dar, când
îl vedem numind pe Bob „vlădica Uniților”, iar pe păstorul sârb
al Românilor de legea veche: „Episcop al neuniților”, înțelegem
bine că nici Maior nu mai era legat cu inima de Biserica
blăjeană.
Cererea de a părăsi călugăria, pe care o făcură Șincai și
Maior, fusese primită, dar se refuzase, în Ianuar 1785, cea făcută
de Clain, îndemnându-l la „liniște” și poruncindu-se ca el „să fie
păstrat în mănăstire”. Nu i se dădu acestuia nici parohia din

72
Sibiu, pe care o ceruse (…) Pe atunci Samuil cel învățat dedica
lucrări de ale sale Patriarhului ortodox din Carlovăț, cu care ar
fi stat în legături încă din 1784, și se putea crede că a părăsit cu
totul Unirea. Când guvernul ardelean trimese, în 1794, spre
cercetare „Istoria Bisericească”, tradusă după a lui Fleury, de
Clain, impreună cu dedicația incriminată, i se zice preot neunit,
și canonicii lui Bob, consultați, declară că în adevăr cartea,
lucrată și după „autori catolici”, cuprinde în sine „zgura
neunirii” (schoriam disunionis). Se credea chiar că el vrea să se
facă episcop al neuniților, pentru care Bob l-ar fi închis bucuros,
cum a și cerut guvernului, în 1797, la mănăstirea din Muncaciu.
Mai poate mira pe cineva ceea ce am reprodus (după
Huszár Antal) din declarațiile unor fruntași uniați – cu câteva
capitole în urmă?!
Mai poate avea cineva vreun dubiu în legătură cu menirea
reală și oficială a Bisericii Unite cu Roma – inclusiv în ceea ce
privește prestația majorității conducătorilor acesteia?!
Mai poate cineva pune la îndoială oportunitatea
îndemnului meu din „Secesiunea Ardealului”: …”să nu
confundăm meritele unor individualități (…) cu pretinsele virtuți
și aspirații ale Bisericii respective – ca instituție”?!

73
 Corifeii Școlii Ardelene – prigoniți de propriul
episcop unit!

Textul reprodus în capitolul precedent, citit cu atenția

cuvenită – mă refer, aici, atât la fond cât și la formă (abundența
arhaismelor, ortografia epocii, dar mai ales sintaxa stufoasă și
uneori derutantă care caracterizează scrisul lui Nicolae Iorga) –
ne oferă confirmarea supremă a tot ceea ce m-am străduit să
argumentez și să ilustrez până acum.
Nu mai revin asupra aspectelor discutate și răsdiscutate
deja (caracterul politic al uniației, obiectivele reale urmărite,
dependența totală de Vatican, de Curtea de la Viena, de primatul
maghiar de la Esztergom, cenzura iezuită, eliminarea progresivă
a tot ceea ce mai putea să însemne o legătură cu ortodoxia,
ignorarea totală a românilor de rând etc.) și mă voi opri asupra
unui singur aspect: îngrădirea, persecutarea sau chiar privarea de
libertate a celor mai străluciți reprezentanți ai uniatismului
ardelean – viitorii „corifei ai Școlii Ardelene”, cei ce, prin opera
lor de-o viață, au pus bazele teoretice ale revirimentului național!
Și de către cine? De către propriii lor episcopi uniați!!! Și de ce?
Pentru că au nesocotit „regula jocului”, pentru că au ignorat (ca și
Inochentie Micu-Clain, la vremea lui) menirea reală (oficială) a
Bisericii Unite cu Roma, pentru că au luat în serios cele promise
(și garantate prin Diplomele Leopoldine) lui Teofil și Atanasie,
pentru că au încercat să refacă legăturile cu ortodocșii din Ardeal
și de dincolo de Carpați, pentru că au încercat să-și pună erudiția
dobândită la Roma sau Viena, la „Propaganda Fide” sau „Sf.
Barbara” în slujba obiditului și batjocoritului popor român, spre
a-i deschide calea spre învățătură, emancipare națională și
prosperitate!
Nimeni nu e profet în țara lui?
Trebuie să mori ca să ți se recunoască meritele?
Trebuie să treacă secole pentru ca posteritatea să-ți
cinstească memoria cu statui sau chiar grupuri statuare (precum

74
cel din fața Universității clujene – operă a marelui Romul
Ladea)?
Sau este vorba de oportunism și memorie selectivă?
Când se va debarasa memoria istoriei de aceste două
metehne?
Sau, te pomenești, că Iorga nu e o sursă credibilă?
Întrebările nu sunt câtuși de puțin retorice și deloc
epuizate. Putem continua subiectul, apelând tot la surse
greco-catolice (sau romano catolice). De pildă, după mai bine de
o sută de ani (în 1929), în Clujul aparținător României Mari,
într-o enciclopedie (atunci apărută) profund marcată de
regionalism confesional (uniat, bineînțeles), încă respectivii
corifei sunt pomeniți în rând cu un Lemeni sau Bob, singurul
onorat cu un spațiu (ceva) mai larg și mai cuprinzător fiind Petru
Maior. Astfel, Lemeni (despre care se vorbește numai de bine!)
are mai mult spațiu decât Șincai, iar Bob decât Samuil Micu.
Cât privește credibilitatea lui Iorga (fiind vorba, firește, de
prigonirea celor trei de către propriul lor episcop uniat), să vedem
ce spune amintita sursă lexicografică (Enciclopedia Minerva,
Cluj, 1929):
Maior Petru (…) întors de la studii, e numit profesor de
teologie și filozofie la Blaj,dar, neînțelegându-se cu episcopul
Bob care-l persecuta…
Micu Samuil (…) persecutat, ca și Maior, de episcopul
Bob, e acuzat și dat în judecata consistoriului…
La Șincai nu apare nimic – ar fi fost și de mirare, acesta
nebeneficiind decât de 15 rânduri (pe jumătate de coloană). În
schimb apare la Bob:
Bob Ioan, episcopul Făgărașului, cu sediul la Blaj (…) a
fost un dușman neîmpăcat a lui Micu și Șincai, pe care i-a
persecutat…
Bineînțeles – nicăieri nicio motivație a dușmăniei și
persecuției! Pe cei de la „Minerva” îi înțeleg – dată fiind
coloratura confesională și amintitele metehne ale istoriografiei

75
partizane (oportunismul și memoria selectivă), dar cum de a
reușit episcopul Bob să-i dușmănească și prigonească tocmai pe
cei mai străluciți dintre subalternii săi (singurii care au rămas,
dintre toți clericii uniați, cu adevărat în istorie – și au făcut
istorie!) este mai greu de priceput. Pentru unii. Pentru că
explicația este simplă: Bob, în ciuda numeroaselor sale ctitorii,
n-a fost decât un exponent al patronilor săi, o unealtă în mâinile
acestora. Care a sancționat prompt „ieșirea din rând” a celor trei!
Asta este (a fost) situația.
Ceea ce nu înseamnă, firește că din mediul uniat n-au mai
răsărit, pe parcurs, destule alte figuri ilustre, de talia unor George
Barițiu, Timotei Cipariu, Simion Bărnuțiu, Șterca-Șuluțiu,
Papiu-Ilarian, Treboniu-Laurian și mulți alții. Numai că, o bună
parte dintre ei au ajuns, până la urmă, pe alte meleaguri. Oare de
ce? Nu din aceleași motive ca și predecesorii?
Să venim însă mai aproape în timp, pentru a vedea că
situația pe care am zugrăvit-o mai sus a continuat să-și păstreze
actualitatea și în perioada în care Huszár Antal își scria cartea „de
uz confidențial”. Altfel cum s-ar putea explica articolele din 1905
apărute în presa de limbă română (din Ungaria) din care
sus-numitul reproduce fragmente la pagina 144 a cărții sale (fiind
vorba de participarea episcopilor români greco-catolici la o
conferință de la Budapesta a episcopilor romano-catolici
maghiari)? Citez:

În legătură cu aceasta „Drapelul” din Lugoj scrie

următoarele: „Opinia publică românească este din ce în ce mai
consternată de participarea episcopilor români uniți la
conferința episcopilor romano-catolici și, în general, la orice
manifestare catolică maghiară. La urma urmei, ce așteaptă
episcopii români de la cei romano-catolici – deveniți exponenți
de frunte ai șovinismului maghiar? Episcopii romano-catolici
nici nu vor să audă de autonomia proprie a Bisericii Române
Unite. A sosit vremea ca episcopii noștri să priceapă că nu

76
slujesc interese românești și confesionale atunci când sfidează
sentimentele poporului pe care sunt chemați să-l conducă! În
istoria noastră episcopii au jucat un rol de seamă doar atunci
când s-au pus în fruntea poporului!”
Iar în „Gazeta de Transilvania” din Brașov putem citi
următoarele:
„Fiind vorba de un congres maghiar și romano-catolic –
care e animat de idei și scopuri ce nu au nimic în comun cu cele
ale Bisericii Unite – este normal și firesc ca episcopii români
uniți să nu aibă ce căuta acolo.”
În aceeași ordine de idei, „Libertatea” din Dumbrăveni
se exprimă în următorii termeni:
„Noi așa știm că românii uniți nu au nimic în comun cu
romano-catolicii. Biserica greco-catolică, la fel ca și cea
ortodoxă, este o Biserică Națională. Sau poate corpul episcopal
al Bisericii Române Unite este de acord ca sărmanii ruteni, sub
pretext confesional, să fie maghiarizați?
Îi rugăm pe episcopii noștri să nu ne mai dea, prin faptele
lor, ocazia de a-i tot mustra. Le-o cere atât nația – cât și Biserica
română. Iar ei vor trebui să le asculte glasul – care, deocamdată,
exprimă doar o rugăminte.”

Este suficient – și suficient de limpede?

Dacă nu, atunci să mai citez din cartea lui Huszár Antal
(pag. 454) – unde se reproduce un alt articol, tot din 1905 și tot
din Gazeta de Transilvania:

„La concursul (școlar național din Budapesta – n,m.) de

educație fizică au participat și 20 de elevi ai Liceului Superior
Unit din Blaj, împreună cu trei profesori.
Se vedea însă pe ei că n-au venit de bună-voie. Nu ne-a
venit să credem: ce caută Blajul la respectiva chermeză
patriotică? Ne-a durut sufletul văzând că dintre toate liceele
românești din Ardeal tocmai cel greco-catolic din Blaj este

77
singurul care și-a trimis elevii pentru a preamări Ungaria și a
cânta imnul lui Kossuth! Am aflat că această înjositoare
inițiativă îi aparține directorului Iosif Hossu, un demn
reprezentant al celor ce – spre a-și asigura cariera – se gudură
la picioarele stăpânirii. Sărmană Biserică Unită, oare până când
vei mai răbda să fii tăvălită în noroi de către cei ce și-au (și
ți-au) uitat menirea?”

Ce-ar mai fi de spus?

Eventual, doar faptul că situația era exact pe dos:
respectivii n-au uitat, ci – dimpotrivă – și-au adus aminte de
menirea reală a Bisericii Unite cu Roma, cea în virtutea căreia a
fost creată și patronată de-a lungul secolelor!

78
 Presa românească din Ungaria dualistă:
orientare și egidă
Repet ce-am mai spus: nu vreau să acuz și să condamn pe
nimeni. Nici măcar pe detractorii, de ieri și de astăzi, ai
ortodoxiei și ai Bisericii Ortodoxe Române.
Demersul meu este unul defensiv: vreau să prezint, pur și
simplu, realitatea, fără urmă de patimă – de această dată – și
dintr-o sursă străină și neutră. Nu eu, ci Huszár Antal – pe care
nu-l preocupă decât interesele „statului național” maghiar și
„pericolul românesc – a adunat și selectat citatele reproduse în
capitolul precedent. Nu eu am căutat argumente pro domo – ci
cartea lui Huszár mi le-a oferit „pe tavă”. Nu eu mi-am propus,
deliberat, să reiau tema în discuție – ci textul cărții respective
mi-a prilejuit reîntoarcerea, de pe cu totul alte poziții, la aceasta.
Și dacă așa stau lucrurile, cum puteam să rezist tentației?
Desigur, aș putea, la urma urmei, să mă rezum – ca să
închei discuția – la un singur pasaj:

Având în vedere faptul că astăzi – indubitabil –

promotorii de frunte ai ultranaționalismului românesc din țară
sunt preoții și dascălii ortodocși…(„Românii din Ungaria”,, pag.
276).

Dar nu asta vreau, vreau date – pe cât se poate

comparative. Și aici nu mă gândesc, firește, la atacuri similare la
adresa episcopilor ortodocși. De ce „firește”? Pentru că aceste
atacuri de presă – întâmplător sau nu – lipsesc cu desăvârșire în
cartea lui Huszár Antal (mă refer, evident, la niște eventuale
echivalente ale reproșurilor apărute în „Drapelul”, „Libertatea”
sau „Gazeta de Transilvania la adresa episcopilor români uniți
din Ardeal)! Mă gândesc la cu totul altceva: la egida sub care
apăreau cele 40 de publicații de limbă română – atâtea câte
existau, la acea vreme, în Ungaria.

79
 Reproduc, de la pagina 683, capitolul intitulat „Presa
românească din Ungaria”:

În prezent, în țară, apar următoarele publicații în limba

română:

I. Publicații politice

1/, Adevărul (anul 5), ziar socialist, apare, pe patru pagini,

săptămânal, în Lugoj; redactor: Auerbach Gusztáv; editat de
Partidul social-democrat. Pentru instigare socială a avut deja
mai multe procese de presă.
2/. Controla (anul 13), ziar național cu desăvârșire
moderat, apare pe patru pagini, săptămânal, în Timișoara;
redactor, editor și proprietar: Toma D. Cirovici. Nici un proces
pe motive politice.
3/. Drapelul (anul 7), ziar mai moderat, aflat în slujba
Partidului Național Român (PNR), apare, pe 4 pagini, de trei ori
pe săptămână, la Lugoj; redactor: Dr. Cornel Jurcă (înlocuit, în
prezent, de Gheorghe Noaghea – Jurcă fiind, din motive de
instigare ultranaționalistă, la închisoare); editor și proprietar:
Dr. Valer Branisce. Alte câteva procese (tot) din motive de
instigare.
4/. Foaia poporului (anul 15), ziar mai moderat, aflat în
slujba PNR, apare pe 12 pagini, o dată pe săptămână, la Sibiu;
redactor, editor și proprietar: Silvestru Moldovan. A avut câteva
procese pentru instigare.
5/. Gazeta de Duminică (anul 4), săptămânal aflat în slujba
PNR, apare, pe 8 pagini, în Șimleul Silvaniei; redactor: Dr Victor
Deleu; editor și proprietar: Ioan P. Lazăr. Mai rar procese de
presă.
6/. Gazeta de Transilvania (anul 70), cotidian aflat în
slujba fracțiunii pasiviste a PNR (greco-catolicii – n.m.), adeptă a
autonomiei Ardealului; deși redactat în spirit ultranaționalist,

80
formulările sunt prudente și circumspecte; apare, în patru pagini,
la Brașov; redactor: Victor Branisce; editor și proprietar Dr.
Aurel Mureșian. Abia 2-3 procese de presă în 70 de ani, și acelea
de mult.
7/. Libertatea (anul 6), săptămânal cu un ton intransigent,
aflat în slujba PNR, înființat de către deputatul Aurel Vlad pentru
fracțiunea activistă (ortodocșii – n.m.); apare, în patru pagini, la
Dumbrăveni; redactor și editor: Sebastian Roman; preț redus cu
50% pentru țărani. A avut și are – din motive de instigare – o
mulțime de procese de presă.
8/. Lumina (anul 3), săptămânal aflat în slujba Partidului
Independenței; apare, pe 8 pagini, la Budapesta; redactor și
editor: Emeric Salusinski.
9/. Lupta (anul 1), cotidian ultrainstigator aflat în slujba
PNR, organ al Comitetului Național Român și al Clubului
deputaților români; apare, pe 8-12 pagini, la Budapesta;
redactor: Vasile Macrea; director: Dr. Alexandru Vaida Voievod,
deputat; editor Dr. Aurel Vlad, deputat; proprietar Dr. Teodor
Mihali, deputat. Din cauza articolelor instigatoare deja are
procese.
10/. Poporul Român (anul 7), săptămânal ultranaționalist
aflat în slujba PNR, organ al Comitetului Național Român și al
Clubului deputaților români destinat poporului; apare, pe 12
pagini, la Budapesta. Redactor: Vasile Macrea; editor și
proprietar: Dr. Aurel Vlad, deputat. Din cauza articolelor
instigatoare se află fără întrerupere în procese de presă.
11/. Răvașul (anul 5), săptămânal aflat în slujba
pasiviștilor; cu toate că maniera de abordare este
ultranaționalistă (cu tentă greco-catolică), totuși, formulările
denotă suficientă circumspecție; apare, în format de carte cu 16
pagini, la Cluj; redactor și editor: Petru P. Barițiu; proprietar:
Dr. Ilie Dăian (fost redactor al interzisei „Tribuna” de Sibiu).
Fără procese până în prezent.

81
 12/. Revista politică și literară (anul 1), organ, cu apariție
lunară, al PNR și „portavoce” a Partidului Conservator din
România; ton moderat, apare, în format de carte cu 32 de pagini,
la Blaj; redactor: Aurel Ciato; editor: Brutus Hodoșiu. Fără
procese de presă.
13/. „Telegraful Român” (anul 55), oficiosul Mitropoliei
Ortodoxe Române, care, deși aflat în slujba PNR, este redactat
într-un spirit mai moderat și mai circumspect; apare, pe 4 pagini
mari, de trei ori pe săptămână, la Sibiu; redactor: Teodor V.
Păcățian; editor și proprietar: Tipografia Mitropoliei. Rare
procese de presă.
14/. Tribuna (fostă Tribuna Poporului) – anul 11 – cotidian
aflat în slujba fracțiunii arădene a PNR („tribuniștii”) ce
abordează cel mai radical și instigator ton din întreg peisajul
presei române; purtători de cuvânt ai Partidului Liberal din
România și promotori ai intereselor acestuia în ceea ce-i privește
pe românii din Ungaria – principalii colaboratori ai publicației,
„martirii” Ioan Slavici, Eugen Brote, Aurel Popovici, Septimiu
Albini etc., au fost nevoiți să se refugieze în România pentru a
scăpa de consecințele delictelor politice săvârșite prin scrisul lor;
apare, pe 12 pagini, în Arad; redactor: Sever Bocu; editor și
proprietar: Gheorghe Nichin. Ziarul se află permanent în procese
datorită articolelor sale instigatoare.
15/. Unirea (anul 17), oficiosul Mitropoliei Greco-Catolice
– aflat în slujba PNR și având, de la declararea „activismului”,
un ton mai puțin moderat; apare, pe 8 pagini, o dată pe
săptămână la Blaj; redactor: Augustin Gruița; editor și
proprietar: Aurel C. Domșa. Abia în ultimul timp are procese de
presă – din motive de instigare.
Deci, din cele 15 publicații politice – 12, aflate în slujba
PNR, servesc politica ultranaționalistă românească. Dintre
acestea, patru (Libertatea – din Dumbrăveni, Lupta – din
Budapesta, Poporul Român – din Budapesta, Tribuna – din Arad)

82
instigă continuu și consecvent împotriva statului și limbii
maghiare.

II. Publicații ale societății civile

1/. Deșteptarea (anul 3), săptămânal local brașovean.

Redactor și editor Gheorghe Mâzgăreanu.
2/. Renașterea (anul 3), săptămânal local din Caransebeș;
redactor Amos Nicolae Tulea; editor și proprietar Dr. Nicolae
Ionescu.
3/. Revista Bistriței (anul 3), săptămânal local bistrițean
aparținând Fundației Năsăudene; redactor și editor: Gheorghe
Mateiu.
4/. Ţara Noastră (anul 1), săptămânal editat de ASTRA;
format de carte în 16 pagini, apare la Sibiu; redactor: Octavian
Goga – secretar literar al ASTRA. Conține și articole politice.
5/. Ţara Oltului (anul 1), săptămânal făgărășan; redactor:
Ioan Berescu. Editori și proprietari: Dr. Alexandru Șerban,
deputat, Dr. Ioan Șendrea, Dr. Octavian Vasu.
6/. Transilvania (anul 38), editat de ASTRA, apare la 3 luni,
în format de carte cu 50-80 pagini, la Sibiu; redactor: Octavian
Tăslăuan – secretar administrativ al ASTRA.

III. Publicații confesionale și școlare

1/. Biserica și școala (anul 31), organ al Episcopiei

Ortodoxe din Arad – cu apariție săptămânală; redactor: Roman
R. Ciorogariu.
2/. Foaia diecezană (anul 22), organ al Episcopiei
Ortodoxe din Caransebeș – cu apariție săptămânală. Redactor:
Dr. Petre Barbu.
3/. Foaia pedagogică (anul 3), organ de învățământ al
Diecezei Ortodoxe de Arad.

83
 4/. Foaia scolastică (anul 9), organ, cu apariție bilunară, al
Mitropoliei Unite din Blaj.
5/. Păstorul sufletesc (anul 2), o colecție de predici
bisericești greco-catolice; apariție lunară, la Șimleul Silvaniei.
6/. Pedagogia română (anul 1), organ al Diecezei
greco-catolice de Gherla – cu apariție bilunară.
7/. Revista teologică (anul 1), cu apariție lunară (format –
carte cu 40 pag.) la Sibiu; redactor și editor: Dr. Nicolae Bălan.
8/. Vatra Școlară (anul 1), revistă pedagogică cu apariție
lunară (32 de pag.) la Sibiu. Redactor-editor – Dr. Petru Șpan.

Trecem peste publicațiile economico-financiare, de

specialitate, de divertisment și ne oprim la:

IV. Publicații de literatură

1/. Foaie interesantă (anul 2), apare săptămânal, ca

supliment al ziarului Libertatea din Dumbrăveni.
2/. Luceafărul (anul 6), revistă literar-artistică ce apare,
bilunar, la Sibiu, pe 32 de pagini; redactori și editori: Octavian
Goga și Octavian Tăslăuan.

Iată, așadar, „raportul de forțe”. Să tragem linie și să

adunăm. Mai întâi, însă, vechimea: cu câteva excepții (6 și 13 –
de la publicațiile politice, 6 – de la cele civice și 1 și 2 de la
confesionale și școlare), aceasta se înscrie între 1-17 ani, o bună
parte a publicațiilor fiind abia în primul an de apariție! Să mai
remarcăm, în aceeași ordine de idei, că oficiosul Mitropoliei
Ortodoxe avea, la anul editării cărții lui Huszár, o vechime de 55
de ani – față de numai 17 în cazul celui al Mitropoliei
Greco-Catolice (înființată cu 11 ani mai devreme!).
Cât privește apartenența confesională – directă (efectivă)
sau indirectă (din sfera de influență…) – situația se prezintă (se
prezenta) în felul următor:

84
 - publicații aparținând nemijlocit Bisericii Ortodoxe
Române (BOR) – 6;
- publicații aparținând nemijlocit Bisericii Române Unite
(BRU) – 4;
- publicații aparținând sferei de influență a BOR – 12;
- publicații aparținând sferei de influență a BRU – 8 .
Deci, predominanță ortodoxă în ambele categorii.
Să vedem, însă, vechimea – în ani de apariție – a
acestor publicații:
- în prima categorie, BOR are 113 ani însumați, pe când
BRU doar 29;
- în cea de a doua BOR are 90 de ani însumați, iar BRU 98.
Deci predominanță notabilă a BOR la prima
categorie și echilibru la cea de a doua.
Prin ce se transformă deșteptarea națională a elitelor – în
emancipare națională generală? Prin multe altele (de care ne-am
ocupat deja), dar, poate, în primul rând prin presă (politică,
socială, culturală etc.)!
De altfel, cu adevărat important mi se pare faptul, remarcat
și de către Huszár, că din cele 15 publicații politice ale românilor,
12 se aflau „în slujba Partidului Național Român”. Care nu avea,
la acea vreme, culoare confesională!
În încheiere – o mică remarcă (malițioasă, poate): în coada
listei se situează Timișoara, cu o singură publicație „cu
desăvârșire moderată”, care „n-a avut, din motive politice, nici un
proces de presă”!

P.S. Ceea ce nu ne spune Huszár este faptul că „Gazeta de

Transilvania” este prima publicație românească din Ardeal,
scoasă de George Barițiu (1818-1893). Iată ce stă scris pe soclul
statuii acestuia din parcul Astra din Sibiu:
Întemeietor al presei românești din Transilvania, istoric,
militant pentru drepturile românilor din Transilvania. Participant
la Revoluția de la 1848-1849 din Transilvania, fondator și

85
președinte al Partidului Național Român. A întemeiat unele din
cele mai vechi și valoroase publicații: Gazeta de Transilvania
(1838, Brașov), Foaia pentru Minte, Inimă și Literatură,
Călindariu pentru Poporul Românesc, Observatoriul (1878),
Transilvania – organul de presă al ASTRA (1868, Brașov, din
1881 la Sibiu). A fost membru fondator, secretar și apoi
președinte al Astrei (1888-1893). Preocupările sale istorice și
întreaga sa activitate științifică și de educație națională l-au
propulsat ca membru fondator al Societății Academice Române
(1866) și președinte al acesteia (1893).
De ce m-am oprit asupra celor de mai sus? Pentru a mai
aduce un argument, greu de combătut, în sprijinul ideii de la care
am pornit: „Pericolul” a fost românesc – nu ortodox sau uniat. Și
aici nu mă gândesc la faptul că primul președinte al Astrei a fost
Mitropolitul ortodox Andrei Șaguna, de pildă, ci la cu totul
altceva. George Barițiu s-a născut greco catolic (tatăl și bunicul
său fiind preoți greco-catolici) și a murit greco-catolic (după cum
rezultă din „Matricula pentru morți a parohiei gr.-cat. Sibiu I” –
pag. 63, nr. 18). Ceea ce nu l-a împiedicat, însă, să se căsătorească
cu o ortodoxă și nici să-și boteze copiii (Octavia, Aurelia,
Victoria, Maria, Ieronim) ortodocși! De altfel, și Andrei
Mureșianu a procedat la fel, botezându-și copiii (Gheorghe,
Leontina, Susana, Iacob – ai căror naș a fost Barițiu) tot la capela
ortodoxă din Brașov-Cetate.
Am exagerat oare atunci când afirmam că uniații care au
intrat în istorie (și au făcut istorie) au fost, de fapt, niște ortodocși
deghizați?

86
 Relațiile cu românii de dincolo de Carpați și filiera
acestora

Revenind la bilanțul făcut în capitolul privitor la presa de

limbă română din Ungaria anului 1907 – bilanț ce viza cele două
compartimente principale ale acesteia în ceea ce privește
apartenența (efectivă sau doar ca sferă de influență), ponderea,
vechimea, orientarea politică etc. _ putem afirma, cu temei, că
Biserica Ortodoxă Română din Ardeal nu avea să-și reproșeze,
nici din acest punct de vedere, vreo rămânere în urmă în
pregătirea și instrumentarea imensului pas care despărțea
deșteptarea națională a elitelor de emanciparea națională generală.
Ba, dimpotrivă!
Cât privește „libertatea” presei – atunci și acolo – va trebui
să-l completăm pe dl Huszár, care pomenește doar de procese de
presă, nu și de anii de pușcărie cu care s-au soldat acestea. Citez,
în acest sens, din cartea lui Dan Brudașcu – „Pagini ungare”, Ed.
Sedan, Cluj-Napoca,2002, pagina 32:
Dar acțiunii de asimilare prin maghiarizare nu i-au scăpat
nici celelalte domenii de activitate. Astfel, o „Lege de presă”
excepțională avea misiunea de a ocroti maghiarismul agresiv și
de a-i opri pe români să se apere nepedepsiți de atacurile
îndreptate împotriva lor. În baza acesteia au fost făcute
condamnări de zeci de ani de închisoare și aplicate amenzi de
milioane de coroane majorității ziariștilor români. Dintre
publiciștii condamnați, până în anul 1894, reținem pe: Eugen
Brote de 7 ori, I. Russu Șirianu de 3 ori, I. Slavici de 4 ori, V.
Lucaciu de 4 ori, Pop-Păcurariu de 3 ori, Aurel Mureșianu de 3
ori, Septimiu Albini de 3 ori, A.C.Popovici de 2 ori și alți 60 de
români câte o dată. Între 1895-1898 au avut loc încă 64 de
procese de presă și 32 de cazuri de măsuri arbitrare pe cale
administrativă. Până la 1 Decembrie 1918 au urmat alte sute de
astfel de procese, cei mai de seamă ziariști și oameni de cultură
români suferind detenția ungurească.

87
 Iată, așadar, cam care era situația cu „libertatea de
exprimare” în Ungaria dualistă și cam ce putea să însemne, la
acea vreme, un proces de presă! (Am ținut să completez – și prin
cele de mai sus – datele avansate de Huszár Antal în cartea sa,
date „strict confidențiale”, dar și cosmetizate!)
Cu scuzele de rigoare pentru faptul că am recidivat în a
părăsi, pentru scurt timp, singura „sursă științifică” (istoriografia
maghiară!) – să revin la „Românii din Ungaria”. Mai întâi, însă,
câteva considerații preliminare.
Mă întrebam – retoric, firește – prin ce „miracol” și-au
păstrat românii ardeleni, sub secole de asuprire și exterminare
etnică, identitatea și conștiința națională?
M-am mai întrebat, în aceeași ordine de idei, oare de ce
principala preocupare a asupritorilor și deznaționalizatorilor era
tocmai tăierea oricăror legături, laice și confesionale, cu românii
de dincolo de Carpați?
Desigur, cea de a doua întrebare cuprinde în ea și răspunsul
la prima: exact aceste legături (personale sau/și instituționalizate)
au asigurat, până la urmă, materializarea amintitului „miracol”!
Ceea ce înțelegeau prea bine și oprimatorii – firește. Iar cenzura și
izolarea vizau cu precădere nivelele instituționalizate – în speță
cel confesional. Și dacă în cazul Bisericii Ortodoxe aceste legături
erau (mai ales după reînființarea Mitropoliei – în 1864) mai greu
de împiedicat, în ceea ce privește Biserica Greco-Catolică –
înființată tocmai pentru a întrerupe respectivele legături –
finalitatea cu pricina făcea parte din logica firească a lucrurilor.
Sau n-a fost așa?
De ce atunci unul din principalele capete de acuzare la
adresa episcopului Inocențiu Micu-Clain a fost tocmai menținerea
și cultivarea relațiilor cu ortodocșii de peste munți?
De ce episcopii greco-catolici erau dublați de un teolog
iezuit care le controla și cenzura până și corespondența personală?

88
 De ce aceștia nu aveau voie să corespondeze cu Domnii
Ţărilor Românești sau cu conducătorii de acolo ai Bisericii
Ortodoxe?
De ce chiar și viitorii corifei ai „Școlii Ardelene” au fost
prigoniți (de către propriul episcop uniat!) sau chiar privați de
libertate exact pentru același motiv: întreținerea și cultivarea
relațiilor cu lumea ortodoxă??!
În ciuda acestei intenții de a-i izola și separa pe românii
ardeleni de cei din Ţările Românești sau, mai apoi, de cei din
Vechiul Regat, comunicarea și colaborarea transmontană – în
ambele sensuri – a continuat să fie, la nivel de relații personale
sau/și (cât de cât) instituționale, laice sau confesionale, o
constantă indiscutabilă.
Și dacă despre colaborarea confesională am mai discutat, să
vedem câteva exemple elocvente ale celei laice – la nivel
instituțional (și instituționalizat) – inclusiv de cea mai înaltă
anvergură. Reproduc din cartea lui Huszár Antal (pagina
673-682), din capitolul „Organizații din România – în relații cu
românii din Ungaria”:

1/. „Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor” s-a

înființat, în 5 februarie 1891, la București. Deși în regulamentul
de funcționare al acesteia se vorbește doar de revigorarea – prin
cultură națională – a solidarității românilor de pretutindeni,
Liga, în realitate, militează pentru un singur scop: menținerea în
permanentă agitație a românilor din Ungaria prin conceptul
Daco-României Mari și instigarea lor împotriva statului, națiunii
și limbii maghiare.
Că așa stau lucrurile o dovedește faptul că încă de la
începutul anilor ’90 Liga a mobilizat, în acest sens, nu numai
presa internațională, ci și întreg tineretul universitar din România
– cu care a organizat mitinguri de solidarizare cu
ultranaționaliștii români din Ungaria ce atentează la unitatea
statului maghiar. În aceeași ordine de idei, Liga a împânzit

89
Ardealul cu o mulțime de materiale subversive care nu numai că
instigă în sensul arătat mai sus, dar conțin și instrucțiuni politice,
ba, mai mult, stabilesc și circuite oculte de finanțare.
Liga, sub masca activității culturale, vânează orice ocazie
pentru a realiza contacte nemijlocite cu românii din Ungaria. În
acest sens, aș cita hotărârea din 29 mai 1904 prin care s-a stabilit
ca reprezentanții ligii să participe la toate ședințele generale ale
societății ASTRA, ceea ce asigură condiții optime de discreție și
confidențialitate pentru amintitele contacte deloc culturale.
Definitoriu pentru atașamentul fanatic al românilor din
Ungaria față de Ligă este, de pildă, faptul că delegația acestora
ce participa la Expoziția Națională din 1906 de la București s-a
oprit, în fața sediului Ligii, pentru a intona, în cor, instigatorul
imn „Deșteaptă-te române”! (…)
Liga este recunoscută, prin hotărâre parlamentară, ca
persoană juridică, hotărâre întărită de regele Carol. (…)
2/. „Societatea Transilvania”. A luat ființă, în 3 mai 1867,
la București – cu scopul de a asigura burse de studii studenților
români din Ungaria. Condiții de acordare:
a., excludere universităților maghiare;
b., studii în Franța sau Germania;
c., după terminarea studiilor – reîntoarcere și stabilire în
Ungaria;
d., folosirea pregătirii superioare dobândite în sprijinul
emancipării naționale a românilor din Ungaria;
e., înrolarea în mișcarea ultranaționalistă românească – cu
scopul de a atenta la existența statului național maghiar! (…)
3/. Academia Română. A fost înființată în 1866. Actualul
președinte: Anghel Saligny; secretar general: Dimitrie Sturdza;
conducătorul departamentului de literatură: Iosif Vulcan; dep. de
istorie: Moldovan Ioan; dep. de științe: Aurelian (? – n.m.).
Academia are 40 de membri plini, dintre care cinci sunt
români din Ungaria: 1. Nicolae Popeea, episcop ortodox de
Caransebeș; 2. Ioan Pușcariu, jurist pensionar; 3. Ioan

90
Moldovan, preposit greco-catolic de Blaj; Dr. Atanasie
Marinescu, jurist pensionar; 5. Iosif Vulcan – fost redactor-șef al
revistei Familia din Oradea. Alți doi membri (tot români din
Ungaria) – de curând decedați – au fost Florian Porcius și
Vicențiu Babeș.
Academia avea, la sfârșitul anului 1904, o avere de
17.350.620 franci – în fundații – care aducea un venit anual de
735.428 franci. Cele mai importante fundații: 1. Fundația
Oteteleșan (4.650,700 franci), care întreține Institutul de fete ce-i
poartă numele, institut în care învață, ca bursiere, și numeroase
românce din Ungaria; 2. F. Tache Anastasiu (3.438.888 franci),
din care se întrețin două școli elementare românești; 3. F.
Adamachi (2.622.666 franci) – folosită exclusiv pentru burse și
proiecte; de acestea au beneficiat, în valoare de 320.349 franci,
români din Ungaria; 4. F. Agarici (1.100.000 franci) – care
întreține Școala economică „Agarici” din Vaslui.
Academia a editat, în ultimii 21 de ani, 156 de volume
(reprezentând 70.024 pagini). Principala sa preocupare este
pentru istorie, fiind cercetate, în acest domeniu, arhivele din
Viena, Paris, Roma și Istambul. De asemenea, s-au obținut
importante copii și ale documentelor aflate în arhivele săsești din
Sibiu, Bistrița, Brașov și Cluj.
Academia Română a acordat, între 1884-1905, numeroase
premii (în valoare de 249.882 franci). Printre cei premiați
figurează și următorii români din Ungaria:
Eugen Brote („martirul” fugit în România pentru a scăpa
de detenția politică), pentru „Chestia română” – lucrare interzisă
în Ungaria din motive de instigare antistatală;
Ioan Slavici (alt „martir” fugit în România), pentru „Din
bătrâni” – altă lucrare interzisă în Ungaria din aceleași motive;
Ioan Russu-Șirianu (redactorul-șef al Tribunei din Arad),
pentru „Românii din statul ungar” – lucrare de ademenea
interzisă în Ungaria;

91
 Teodor Păcățian (redactor-șef al „Telegrafului Român” –
oficiosul Mitropoliei Ortodoxe din Sibiu), pentru „Cartea de
aur”, lucrare confiscată în repetate rânduri – pentru care
Păcățian a făcut opt luni de închisoare;
Dr. Ioan Sârb (deputat de Caransebeș), pentru „Istoria
Voievodului Mihai” (răsplătită cu 12.000 de franci), în care
autorul falsifică istoria cu pricina pe gustul românilor.
Și numai din această simplă înșiruire putem constata
preferința (și dărnicia) Academiei Române față de acele lucrări
care atacă statul și națiunea maghiară. (…)
Având în vedere că Academia Română, contrar uzanțelor
din alte state (unde se acordă străinilor doar calitatea de membru
onorific sau corespondent), acordă titlul de academician și unor
români care sunt cetățeni ai Ungariei, trebuie să tragem
concluzia că se încearcă, prin aceasta, acreditarea ideii unității
transfrontaliere a tuturor românilor – ceea ce constituie baza
fantasmagoriei cu Marea Daco-Românie!
Așa stând lucrurile, ministrul Culturii și al Cultelor ar
trebui să interzică – unilateral – românilor din Ungaria să mai
devină membri (plini) ai Academiei de la București. Cu atât mai
mult, cu cât operele cu care s-au distins acești „academicieni”
sunt îndreptate exclusiv împotriva Ungariei – fiind, ca atare,
interzise pe teritoriul acesteia.
Această interdicție ar fi justificată și de faptul că ASTRA
deja compensează, prin departamentele sale „de contrabandă”,
lipsa unei academii proprii a românilor din Ungaria. Și o face
exact în manieră bucureșteană, încurajând din răsputeri ura
antimaghiară și tendințele separatiste.

Interesant și instructiv capitol!

Voi reveni cu concluziile (previzibile pentru cei avizați –
inclusiv în ceea ce privește o anume și uimitoare asemănare…).

92
 Concluziile lui Huszár Antal

Desigur, „legăturile transmontane” erau mult mai vechi și mai

diversificate decât s-ar putea deduce din informațiile („specifice”)
prelucrate de către Huszár Antal în cartea sa de „uz confidențial”.
Contrar celor presupuse în general, „fenomenul Cârțan”, de
pildă, nu reprezenta câtuși de puțin un unicat în domeniul cu pricina,
existând deja – pe la mijlocul secolului 19 – nu „pionieri”, nu
inițiative particulare, ci filiere organizate prin care volume editate la
Iași, de exemplu, erau livrate inclusiv abonaților („Domnilor
prenumeranți”) din Transilvania. Reproduc, în acest sens, un
document de epocă pe care, printre beneficiari, coexistă „Excelența
sa D. Episcopu Greco-Răsăriteanu (ortodox – n.m.) al Transilvaniei
Șaguna, Consiliar intimu și Comandoru al ordinului Leopold” și „D.
Petru Vlad din Poiana (Sibiului – n.m.) – întâmplător străbunicul
soției mele. Este vorba, în cazul dat, de „Coliba lui moșu Toma” de
Harriet Beecher Stowe, în traducerea lui T. Codrescu – „Cu o ochire
asupra sclaviei” de M. Kogălniceanu, apărută în Editura Buciumului
Român, la Iași, în 1853. (Documentul e reprodus, în facsimil, la
sfârșitul capitolului).
Iată, așadar, că la anul în care abia se întemeia Mitropolia
Greco-Catolică de la Blaj, legăturile culturale transmontane – pe
filieră ortodoxă – dobândiseră deja un caracter instituționalizat, iar,
alături de cărțile bisericești (majoritatea abonaților fiind parohi,
protopopi etc.), doritorii puteau obține – și citi în românește – și cărți
de beletristică. Și asta la o vreme când lunga cale ce se cerea
străbătută de la deșteptarea națională a elitelor și până la
emanciparea națională generală era încă abia la început de drum!
(Cât privește literele chirilice, acestea aveau să dispară peste numai
câțiva ani; de altfel, nu văd nimic „tragic” în folosirea lor și nici nu
înțeleg agitația majoră iscată în jurul acestora: textul era românesc –
și lizibil fără probleme majore; este doar o întâmplare că astăzi
scriem cu litere latine, după cum tot o întâmplare este – și încă una
fericită, dacă suntem obiectivi – că folosim cifrele arabe!)

93
 Și dacă tot (re)veni vorba despre emanciparea națională
generală, pentru aceasta – alături de școală, cultură, presă, politică,
relații cu românii extracarpatici – mai era nevoie de bani. De mulți
bani! De mult mai mulți decât puteau oferi Bisericile, Fundațiile sau
persoanele particulare mai înstărite. Era nevoie de instituții
financiare de creditare, de o veritabilă rețea a acestora. Să vedem ce
scrie Huszár Antal, în acest sens, la pag. 3-8:

Dar succese într-adevăr remarcabile au obținut românii pe

tărâm economico-financiar. Astfel, românii din Ungaria au:
a/. 129 instituții financiar bancare, al căror capital în acțiuni
se ridică la 17.729.207 coroane, cel de rezervă fiind estimat la
11.569.942 coroane, averea integrală cifrându-se la 39.499.018
coroane – cu un profit net, în 1905, de 2.129,701, sumă din care
pentru emanciparea culturală a românilor s-au folosit 90.464
coroane;
b/. 33 uniuni comerciale și de consum;
c/. 2 uniuni economice;
d/. 16 uniuni industriale;
e/. 26 cooperative de ajutor reciproc. (…)
În instituțiile financiar-bancare românești lucrează un total
de 581 de salariați. (…)
Românii din țară, la Congresul lor din 10 ianuarie 1905 de la
Sibiu, au abrogat „pasivitatea” (declarată, pentru Ardeal, în 1881,
pentru întreg teritoriul Ungariei – în 1892), decretând „activitatea”
politică, ceea ce presupune pătrunderea în Parlamentul Ungar a
cât mai mulți deputați români reprezentând PNR (Partidul Național
Român), partid ce-și propunea, prin programul adoptat în 1881,
următorul obiectiv principal: restaurarea autonomiei Ardealului și
– prin contestarea deschisă a statului național unitar maghiar –
împărțirea federativă a Ungariei între națiunile sale componente.
În alegerile din 1906, românii, în baza programului PNR,
deja au obținut 15 mandate de deputați, iar în alte 15 circumscripții
electorale coaliția guvernamentală abia a reușit să împiedice

94
victoria acestora – ceea ce denotă aderența în masă a românilor la
programul respectiv.
Acest succes nu trebuie atribuit unei învolburări de moment,
cauza lui fiind de căutat în „plasa” pe care conducătorii
ultranaționalismului român au țesut-o, cu sârg și metodă, pe
parcursul deceniilor de „pasivitate politică”. Care pasivitate n-a
fost, în realitate, altceva decât o manevră tactică abilă menită să
inducă în eroare cercurile politice maghiare și opinia publică.
Așa stând lucrurile, statul maghiar, considerând că românii
au depus armele, a slăbit vigilența renunțând la controlul sever
impus de apărarea intereselor sale vitale; ceea ce românii au
exploatat cu vârf și îndesat, pregătindu-și instituțiile confesionale,
culturale, școlare, economice și, mai ales, financiar-bancare de așa
manieră încât, la momentul declarării activității politice, acestea să
devină bastioane ale ultranaționalismului românesc.
Activismul odată declarat, conducătorii românilor, având sub
control frâiele tuturor acestor instituții, le-au folosit ca factori de
presiune sau chiar teroare în vederea trezirii „conștiinței naționale
române” și a implicării românilor – chiar împotriva voinței lor – în
politica antimaghiară și antistatală.
Această politică îndreptată împotriva statului național
maghiar a fost generalizată prin:
1/. Instituțiile financiar bancare românești din Ungaria,
care-i orientează, influențează sau chiar șantajează pe țăranii
români dependenți de ele. Acestea au devenit, în acest fel, veritabile
centre politice ale zonelor locuite de români. Edificator, în acest
sens, este faptul că majoritatea deputaților PNR au fost aleși în
județele Arad, Hunedoara și Caraș-Severin – dominate de cele mai
puternice instituții financiar-bancare românești din Ungaria (și
toate fiefuri ortodoxe! – n.m.). Pe de altă parte, majoritatea
deputaților respectivi sunt directori generali sau înalți funcționari ai
respectivelor instituții!
2/. Fundațiile românești, care, prin burse anuale ce se ridică
la mai multe sute de mii de coroane, au permis – într-un ritm

95
precipitat și nefiresc – creșterea disproporționată (sic! - n.m.) a
intelighenției românești, cu precădere cea a avocaților. Care sunt
deja atât de numeroși, încât nu există în țară nici o urbe locuită de
români și dotată cu o judecătorie în care să nu fie cel puțin 2-3
avocați români. Iar prima preocupare a acestora este exact
înființarea de instituții financiar-bancare – pe care ajung să le
conducă – în fruntea cărora, prin contactul zilnic cu populația
românească, devin factorii cei mai activi ai promovării politicii
ultranaționaliste. Politică prin care țintesc obținerea unor mandate
de deputați.
3/. „ASTRA”, care în timpul pasivității, în lipsa cuvenitei
supravegheri din partea statului a luat o atare amploare încât, prin
filialele și agențiile cu care a împânzit țara, a devenit cel mai
puternic mijlocitor al politicii naționaliste românești. Și aici nu este
vorba doar de amintita amploare, ci și de faptul că nu numai
ședințele generale ale ASTRA se țin, alternativ, în toate localitățile
mai importante ale Ardealului, dar și cele ale filialelor, la rândul
lor, au loc, pe rând, în toate subfilialele aparținătoare – așa încât
penetrarea ideilor ultranaționaliste, sub masca activităților
culturale, dobândește o repartizare uniformă, asigurând, cu o
maximă eficiență, „deșteptarea națională” și canalizarea ei în
scopuri antimaghiare.
4/. Presa română din Ungaria – cu precădere cea politică –
reprezintă un alt factor important al politicii ultranaționaliste
românești. Nu mai există în țară nici o zonă locuită de români –
fără un ziar politic. Aceste publicații – prin spiritul lor instigator și
fanatizant – nu fac altceva decât să inoculeze și să cultive ura
împotriva națiunii, limbii și statului maghiar. Și o fac cu precădere
în perioadele preelectorale, când distribuie zeci de mii de
exemplare gratuite. Mai mult, aceste ziare nu numai că îi califică pe
românii cu alte vederi (decât cele ale PNR – n.m.) drept trădători –
dar mai și publică listele nominale ale acestora, terorizând
literalmente electoratul!

96
 5/. Activitatea instigatoare a deputaților români – care bat cu
pasul întreaga țară, nu numai propria circumscripție – constituie un
alt factor important al propagării ideilor ultranaționaliste.
Deputații români, profitând de imunitatea parlamentară,
fanatizează masele (pe care le mobilizează, cu mijloace specifice,
parohii români).
6/. Preoții și învățătorii români, împreună cu avocații și
salariații instituțiilor financiar-bancare, sunt cei mai redutabili
propovăduitori ai extremismului românesc, partea leului
aparținându-le clericilor – care, datorită ajutorului de stat și
salariilor primite de la amintitele instituții, au tot timpul astăzi să se
ocupe și de politică. Mulți dintre ei sunt chiar directori de bănci sau
cooperative de credit, ceea ce le conferă, în această dublă calitate,
un plus de eficiență.
Deci, instituțiile financiar-bancare, fundațiile, ASTRA, presa
română, deputații și clerul român reprezintă factorii principali de
promovare a urii antimaghiare – botezată „conștiință națională” –
prin care se atentează, sub egida PNR, la siguranța și integritatea
statului național maghiar.
Politica statului maghiar nu are dreptul să ignore pericolul
românesc – și aici mă refer la toate cele de mai sus, dar și la
ponderea numerică a românilor – pentru contracararea acestuia
mai existând șanse dacă vom interveni cu maximă fermitate și
excluzând orice compromis.

Iată, așadar, o imagine generală – în viziunea lui Huszár Antal

– a tuturor factorilor care i-au „obligat” pe români, „împotriva
propriilor convingeri”, să dobândească conștiință națională și să se
înroleze în mișcarea „ultranaționalistă” ce atenta la siguranța și
integritatea „statului național unitar” maghiar!!!
Cele de mai sus mă scutesc de comentarii și îmi vor
simplifica și formularea apropiatelor concluzii, demersul meu –
deloc confidențial – aflându-se deja pe ultima „linie dreaptă”.

97
 P.S. Pe următoarele două pagini este reprodus, în facsimil,
amintitul „document” care confirmă existența și eficiența respectivei
„filiere transmontane”.

98
99
 Epilogul lui Huszár Antal

Ceea ce am reprodus, în capitolul precedent, din cartea lui

Huszár (pag. 3-8) sună a concluzii. Faptul nu trebuie să mire pe
nimeni: concluziile aparțin primului capitol, intitulat – „Despre
românii din Ungaria, în general”. După care urmează o reluare, în
detaliu, a fiecărei chestiuni – pe parcursul a aproape 1000 de
pagini. Pagini pe care le-am studiat integral, reproducând și
comentând – sau confruntând, uneori, cu alte surse – ceea ce mi
s-a părut mai important (interesant, instructiv etc.) și mai relevant
în legătură cu subiectul în discuție.
Desigur, cele reproduse conțin pasaje și din „observațiile” și
„propunerile” autorului – prezentate (din belșug) la sfârșitul
fiecărui capitol al cărții. Ce fel de observații? În legătură cu
diferitele aspecte și manifestări ale „ultranaționalismului
românesc” – firește! Ce fel de propuneri? De îngrădire și anihilare
a acestuia – evident!
De ce n-am reprodus integral respectivele observații și
propuneri? Din trei motive: o dată, că este vorba, în total, de
câteva sute de pagini; în al doilea rând, pentru că autorul se repetă
la nesfârșit; în al treilea rând, pentru că propunerile respective se
reduc, în esență, la luarea unor măsuri care să-i readucă pe
români, practic, în vechiul lor statut de tolerați – alternativa fiind
asimilarea, maghiarizarea!
Așa stând lucrurile, mă voi rezuma la epilog. Reproduc, ca
atare, „Végszo”-ul aflat la pagina 938 a cărții lui Huszár Antal
(„A Magyarországi románok”):

Prezenta lucrare, având în vedere observațiile și

propunerile confidențiale pe care le conține, este destinată
exclusiv Ministerului de Interne.
Pe de altă parte, luând în considerare faptul că ASTRA
pregătește o lucrare de aceeași factură – dar care prezintă datele
într-o lumină subiectivă și partizană – ar fi de dorit sau chiar

100
imperios necesar ca volumul meu să fie pus, cât de curând, și la
dispoziția marelui public, evident, fără respectivele observații și
propuneri strict confidențiale (s.m)
În acest fel, datele obiective și demne de toată încrederea
aflate în lucrarea mea vor discredita, ab ovo, contrafacerile
tendențioase pe care ASTRA urmează să le scoată pe piață.
Difuzarea publică a cărții mele ar viza următoarele
obiective:
1/. Dat fiind faptul că antimaghiarismul ultranaționaliș-
tilor români își trage seva, cu precădere, din instituțiile
confesionale, școlare, culturale și economico-financiare
românești, cunoașterea în profunzime a structurii, programului și
activității reale a acestora ar permite cercurilor politice și
societății maghiare găsirea, în deplină cunoștință de cauză, a
acelor căi și mijloace care să oblige alinierea respectivelor
instituții la cerințele statului național unitar maghiar.
2/. Având în vedere faptul că deputații români se dedau,
în parlament, la atacuri sistematice la adresa statului maghiar –
pentru a manipula opinia publică internațională, atacuri
nefondate și, pe de altă parte, rămase de regulă fără replică,
datorită ignoranței în domeniu a majorității deputaților maghiari,
datele pe care le conține cartea mea ar oferi, și în acest caz, toate
argumentele necesare demontării tuturor acestor acuze
neîntemeiate și tendențioase.
3/. Ţinând cont de maniera rău-intenționată cu care
românii din țară, spre a induce în eroare străinătatea,
denaturează adevărul, acuzând statul maghiar de intoleranță,
fanatism și măsuri discreționare menite a-i împiedica să-și
folosească limba, să-și dezvolte cultura, să-și manifeste liber
individualitatea etnică etc. – și numai pentru a demonta aceste
acuzații și a dovedi contrariul, cartea mea merită să ajungă la
publicul larg. Inclusiv la cel din străinătate – drept care mă
gândesc și la ediții în limbi de circulație europeană.

101
 4/. Dat fiind faptul că Bisericile românești din Ungaria,
inclusiv cea ortodoxă – care se bucură de o autonomie proprie
(s.m.), trebuie să se supună, conform legii, controlului guvernului
maghiar, în speță celui al ministrului Educației și Cultelor, acesta
ar trebui să cunoască toate regulamentele interioare în baza
cărora funcționează respectivele Biserici. Or, acestea n-au fost
nici inventariate și nici traduse în ungurește până acum!
Lucrarea mea este prima care o face – la capitolele respective!
Un motiv în plus ca lucrarea mea – destinată marelui public (deci
epurată de datele strict confidențiale – care privesc doar
Ministerul de Interne! – n.m.) – să ajungă și în mâinile celor de la
Ministerul Cultelor.
5/. Având în vedere frecvența cazurilor când în fața
instanțelor de judecată sau de contencios administrativ se
derulează procese în care sunt implicate instituții ale românilor
din Ungaria – ceea ce ar presupune cunoașterea temeinică, din
punct de vedere juridic, a tuturor criteriilor și parametrilor de
funcționare ale acestora, iarăși lucrarea mea se impune ca una
de strictă necesitate, pentru că este prima care le inventariază și
traduce în ungurește. Deci, printre viitorii beneficiari se numără
atât organele de justiție, cât și cele de administrație.
6/. Instituțiile financiar bancare românești, al căror
număr a trecut deja de 130, nu numai că adoptă – prevalându-se
de statutul lor juridic de strictă confidențialitate – o politică total
separatistă, dar exclud orice posibilitate de control maghiar,
neacceptând nici un acționar ungur, ceea ce le-a permis să
devină (după cum am mai arătat) unul din principalii factori de
presiune ai politicii ultranaționaliste române. Datele din cartea
mea vor permite atât cunoașterea regulamentelor intime ale
acestor instituții, cât și decodarea mecanismelor prin care
debitorii sunt influențați ori chiar șantajați în vederea afilierii la
politica antimaghiară a PNR. Ceea ce va permite statului
maghiar neutralizarea acestui bastion al ultranaționalismului.

102
 7/. Deoarece instituțiile românilor din Ungaria, aflate
quasi-integral sub influența și conducerea ultranaționaliștilor,
și-au încălcat propriile regulamente și – punându-se în afara legii
– s-au situat în fruntea unor mișcări ce vizează separarea
completă a românilor de unguri și instigarea la ură împotriva
maghiarimii, a limbii și statului maghiar, cunoașterea temeinică a
acestor instituții – accesibilă prin consultarea lucrării mele – va fi
înlesnită și pentru organele de ordine: poliție și jandarmerie.
Ceea ce le va permite și măsuri preventive: vor putea fi jugulate,
în fașă, toate acele mișcări și acțiuni care – în contradicție cu
regulamentele respective (și cu legea, firește!) – sunt îndreptate
împotriva siguranței și integrității statului național maghiar.
8/. Și, în fine, mai vreau să adaug că datele pe care le
furnizez se referă nu numai la instituții, ci, în egală măsură, la
funcții și la persoanele care le ocupă (sic! – n.m.): clerici,
profesori, învățători, conducători de unități etc.
Acestea fiind spuse, îmi exprim convingerea că travaliul
meu va aduce un deosebit serviciu politicii statale maghiare.

Iată, așadar, argumentele pentru care rezultatele

strădaniilor lui Huszár Antal (și nu numai – fiind vorba, fără nici
un dubiu, de o amplă acțiune de „urmărire operativă” efectuată cu
„mijloace specifice” de către „specialiști” ai aceluiași Minister de
Interne!) trebuie aduse – după epurarea elementelor care-i priveau
doar pe „specialiști” – și la cunoștința marelui public și, nu în
ultimul rând (ba dimpotrivă!), la cea a celorlalte ministere sau
instituții ale statului (dualist) maghiar!
Desigur, toată pledoaria lui Huszár ar putea fi spulberată
printr-o singură întrebare: cum poate fi declarat național și unitar
un stat (de fapt, o parte de stat, pe care ungurii doar o administrau,
ne având nici un cuvânt în probleme de politică externă,
diplomație, beligeranță etc.) în care singura națiune recunoscută –
cea maghiară – este, în realitate, minoritară??!

103
 Sau, schimbând unghiul de abordare: cum poate această
națiune unică – dominantă, dar minoritară – să-și realizeze statul
național unitar, altfel decât prin deznaționalizarea (maghiarizarea)
„minoritarilor”, care reprezintă, de fapt, două treimi din populația
țării??!
Prea simplu și prea puțin. „Opera” lui Huszár (care nu este
– nu era – decât un simplu pion, firește!) merită „tocată mărunt”!
Ceea ce vom și face – într-un capitol viitor.

104
 Roadele strădaniilor lui Huszár et comp.

Desigur, atunci când aminteam, în capitolul precedent, de

„tocarea măruntă” a cărții lui Huszár nu m-am gândit că respectiva
capodoperă de strâmbătate, ipocrizie și cinism (mă refer la unghiul
de abordare și la relațiile de cauzalitate – firește) trebuie neapărat
supusă unei execuții lente și sadice. Departe de mine orice intenție
sau măcar pornire în acest sens: mi-au fost străine, o viață întreagă,
ura și intoleranța.
Pe de altă parte, „tocarea măruntă” cu pricina a fost prezentă,
cred, pe parcursul tuturor capitolelor precedente, în discuție putând
întra, la urma urmei, cel mult lovitura de grație. Dar nu asta mi-am
propus: oricine este liber să-și susțină punctul de vedere și să-și
apere cauza, chiar dacă aceasta este strâmbă iar argumentele
invocate se sprijină în cârje (ceea ce nu înseamnă, firește, că putem
fi de acord cu o strâmbătate – care ne mai și vizează direct!). N-am
intenționat, nici o secundă, să instrumentez „execuția” postumă a
numitului Huszár Antal sau a operei sale de o inestimabilă valoare.
Cum să mă și gândesc la așa ceva – atunci când „Românii din
Ungaria” este o veritabilă și nesperată „mană cerească”?!
Așa stând lucrurile, ceea ce mai am de făcut este, mai de
grabă, adunarea fragmentelor rezultate din amintita „tocătură” și
reașezarea lor într-un nou „mozaic” – altul decât cel conceput de
câtre Huszár, Andrássy et comp.
Pentru început – ultimele piese lipsă.
Scriam, într-un post-scriptum la capitolul IX, următoarele:
Bineînțeles că – după „înțelegerea dualistă” de la 1876
(prin care Ardealul era anexat la Ungaria dualistă) – primul lucru
pe care l-au făcut autoritățile de la Budapesta a fost dizolvarea
Dietei Transilvane și abrogarea celor două legi de la 1863 prin
care națiunea română devenea egală în drepturi cu cele maghiară
și germană, iar limba română dobândea un caracter oficial!
Dar, de celelalte „privilegii” (învățământul confesional și
cel laic aflat sub patronajul Bisericilor românești, Mitropoliile,

105
ASTRA, presa de limba română etc. – toate obținute sub și de la
austrieci!) n-au îndrăznit să se atingă frontal și decisiv, decât
atunci când s-a dovedit a fi prea târziu!
Să vedem, totuși, cât s-au atins de ele, atât înainte de
„acțiunea Huszár” cât, mai ales, după (pentru că, așa cum am mai
spus-o, lucrarea lui Huszár Antal a fost una comandată – iar
„observațiile” și „propunerile nu făceau decât să adapteze la
„condițiile de pe teren” niște comandamente preexistente!).
Voi reproduce, în acest sens, din cartea lui Dan Brudașcu
(„Pagini ungare”, Ed. Sedan, 2002, pag. 29-35):

În sistemul de stat austro-ungar, guvernele de la Budapesta

s-au axat de la început pe principiul Ungariei uninaționale,
oficializând mai vechea politică de asimilare prin maghiarizare.
Sub dominația directă a Ungariei se afla o însemnată suprafață a
teritoriului românesc, cu un număr de circa 3.000.000 de români.
După realizarea dualismului, guvernele ungare au dat o
serie de legi menite să rezolve problema naționalităților din
Ungaria prin dispariția nemaghiarilor care urmau să fie contopiți
în unica națiune ungară. În decembrie 1867, imperiul dualist a
adoptat o nouă constituție. În problema națională, constituția a fost
completată de „Legea unirii Transilvaniei cu Ungaria” (…) și cu
Legea de „naționalități” (…) legi sancționate la data de 6
decembrie 1868. Prima lege era menită să stabilească și să
precizeze raportul de unire a celor două țări pe temeiul conservării
intereselor reciproce și care a ajuns a ordona menținerea
privilegiilor unora și a introduce măsuri excepționale de guvernare
în folosul hegemoniei maghiare, în fond întreg actul de guvernare
devenind în mâna corpurilor legiuitoare de la Budapesta o armă
împotriva poporului român. Cea de-a doua lege a proclamat
existența unei singure națiuni politice – „indivizibila, unitara
națiune maghiară” – și a decretat limba maghiară ca singură
limbă oficială. (…)

106
 Continuând politica de asimilare, parlamentul maghiar a
votat în 1879 „Legea pentru introducerea obligatorie a
învățământului în limba maghiară în toate școlile primare” (legea
Trefort, după numele ministrului de resort din acel moment).
Această lege (…) a introdus în toate școlile românești
preparandiale și elementare, neținând cont de caracterul
confesional al acestora, limba maghiară și obligația pentru toți
învățătorii români de a trece, în decurs de trei ani, un examen de
limba maghiară, fără de care nu li se permitea să-și mai
desfășoare activitatea. (…)
Patru ani mai târziu o nouă „Lege Școlară” promulgată de
parlament (a doua lege Trefort) prevedea, printre altele, sporirea
orelor de predare a limbii maghiare în școlile medii ale
naționalităților nemaghiare, examinarea la orele de curs în limba
maghiară, iar susținerea examenelor finale să fie făcută în fața
unei comisii numite de guvern.
Textul legii încalcă, din nou, autonomia confesională cu
scopul vădit de deznaționalizare a tuturor nemaghiarilor.
Anul 1891 a adus „Legea azilelor (grădinițelor) de copii”
care urmărea să realizeze ideea brutală de a răpi copilului, deja de
la vârsta fragedă de trei ani, limba sa maternă și a o înlocui cu
„limba statului”.
Ca urmare a acestei legislații, pe teritoriul Ungariei, între
anii 1869 și 1892, numărul școlilor nemaghiare a scăzut, în
procente, de la 58 la 14, iar numărul celor maghiare a crescut de
la 42 la 56% (…).
Apogeul politicii de maghiarizare a fost reprezentat de
„legile Apponyi” din 1907 (deci, după „acțiunea Huszár”!!! –
n.m.) pentru sistemul de învățământ. În articolul 12 din lege se
prevedea că guvernul are facultatea de a suprima orice școală
românească pe motiv că acest lucru era reclamat de „interese
superioare de stat”. Hotărârea ministrului de resort era
inatacabilă. Existența școlilor românești depindea exclusiv de
arbitrariul măsurilor guvernamentale. Ceea ce era mai grav, faptul

107
că învățătorii români din școlile românești, în afară de limba
maghiară, trebuiau să-i deprindă pe copiii români cu ideea că ei
aparțin nației ungare. (…) Legiuitorii voiau să-și întărească
rândurile cu maghiari făcuți, în lipsa maghiarilor născuți.
„Legile Apponyi” au avut urmări de-a dreptul dramatice: de
la 2.756 de școli românești elementare, menționate în statistica din
1880, în anul 1916 s-a ajuns doar la 2.170, deci cu aproape 600 de
școli mai puțin. După unele date statistice incomplete rezultă că, în
decurs de trei ani după aplicarea legilor, românii au pierdut
aproximativ 500 de școli. Numai în 1909 Mitropolia din Blaj a
pierdut 78 de școli, iar cea ortodoxă 136 de școli. În institutele de
învățământ superior nu numai că nu se preda nici o materie în
limba română, ci s-a interzis chiar folosirea limbii române în
timpul pauzelor dintre orele de curs.
În condițiile aplicării legilor apponiene, care vizau
desființarea învățământului românesc, războiul mondial a creat o
gravă criză în ce privește situația școlilor confesionale (singurele
pe care le aveau românii, căci de stat nu exista nici una în limba
română). Peste 1600 de școli elementare românești au fost închise,
în locul lor creându-se școli de stat maghiare pentru a face
educația copiilor români. (…)
Politica de maghiarizare s-a folosit pentru realizarea
planurilor ei și de biserică, cu ajutorul căreia a putut câștiga și
contopi în masa ungurească o bună parte a românilor din județele:
Satu Mare, Ugocia, Hajdu, Szabolcs și Bihor. Populația
românească din aceste județe, prin trecerea ei, în anul 1634, sub
jurisdicția episcopatului rutean de la Munkács, s-a desfăcut cu
totul, din punct de vedere bisericesc, dar și politic, de populația
românească din Ardeal. Rămași izolați, lupta începută pentru
deznaționalizarea lor s-a putut da cu mai mulți sorți de izbândă în
secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, când noul episcopat rutean
(greco-catolic! – n.m.) le trimitea prin sate numai preoți unguri,
formați la seminariile din Ungvár și Munkács, care, ajutați din
partea statului și încurajați de către autoritatea bisericească, au

108
putut rupe încetul cu încetul orice legături sufletești dintre cei
încredințați „grijii” lor și restul românilor. (…)
În biserici unde, odinioară, toate serviciile de cult se
săvârșeau în limba noastră, a pătruns tot mai mult cea ungurească.
Treptat, cărțile rituale românești au fost traduse în ungurește și
introduse oficial, sub pretextul că românii nu și-ar mai cunoaște
limba.
Șovinismul unguresc, mascându-și intențiile, pe motivul că
urmărește gruparea sub o singură autoritate bisericească a tuturor
ungurilor greco-catolici, începe, prin 1863, în județele amintite, o
mișcare menită a obține acordul Vaticanului pentru înființarea
unei episcopii greco-catolice maghiare cu limba liturgică
ungurească. În acest scop s-a constituit, la Budapesta, în 1890, așa
numita „Comisiune regnicolară a maghiarilor catolici de rit
grecesc” sub președinția magnatului Szabo Jenö. Acesta publică
un apel și o broșură în care subliniază că pentru a readuce în sânul
maghiarimii pe credincioșii greco-catolici aflați sub ascultarea
episcopilor ruteni sau români, este nevoie să li se creeze o dieceză
proprie, cu limba maghiară ca limbă liturgică. (…) Ideea înființării
episcopiei greco- catolice maghiare a fost călduros îmbrățișată de
toate guvernele ce s-au succedat și care doreau realizarea
Ungariei unitare.
Bulla „Cristifideles graeci”, prin care, în iulie 1912, ia ființă
noua episcopie, dezmembrează o serie de sate românești din vestul
țării, trecându-le sub jurisdicția bisericească a Hajdu-Dorogului.
În fruntea acesteia, la 1 octombrie 1912, a fost instalat „pentru
merite patriotice”, episcopul St. Miklosy, felicitat cu căldură de
toate confesiunile maghiare. (…)
Dar bulele papale ca și actele publice ale Sf. Scaun de la
Roma, trimise clerului din Ungaria până la 1910, nu fac niciodată
mențiune despre faptul că pe teritoriul acestui stat s-ar afla unguri
de lege sau credință grecească, care ar trebui convertiți la
catolicism. Neexistența lor o dovedește și Diploma împăratului

109
Leopold I de la 1 martie 1701, apoi bula papei Inocențiu XXII din
anul 1721, respectiv cea a papei Pius IX din 1853 (…)
Așadar, toate argumentele invocate de unguri pentru a
dovedi existența așa zișilor credincioși greco-catolici maghiari
n-aveau nici o bază, astfel de credincioși, după cum reiese din
Șematisme, n-au existat niciodată în Ungaria. (…)
Pentru acești români deznaționalizați s-a înființat episcopia
greco-catolică maghiară de Hajdu-Dorog cu intenția ascunsă de a
continua, cu ajutorul ei, opera de maghiarizare peste toată fâșia de
câmpie dintre Tisa, Someș și Crișul Negru. (…)
Până la 1910 românii au căzut, în număr cu mult mai mare,
jertfă idolului deznaționalizării în Banat, Maramureș și Satu Mare,
având o situație ceva mai favorabilă în județele Arad, Cenad și
partea de sud a Bihorului (cu predominanță ortodoxă!!! –n.m.).
Vreme de 30 de ani, mai exact între 1880 și 1910, ei au înregistrat
un spor de 30,4%, pe când cei din Banat abia de 10,7%.
Pătrunderea ungurilor înspre Ardeal s-a produs mult mai intens în
partea de nord a județului Bihor, în județul Sătmar, apoi în Ugocia
și în Maramureș (toate fiefuri ale uniților!!! – n.m.)…

Iată, așadar, cum au stat lucrurile cu raportul real de

cauzalitate! Iată, așadar, motivele reale ale așa zisului ultranațio-
nalism românesc! Care nu era cauză – ci efect!
Și, în fine, iată cel mai clar și mai edificator exemplu al
menirii reale a Bisericii Greco-catolice: deznaționalizarea și
maghiarizarea românilor!!!

P.S. Cât privește repartizarea greco-catolicilor și ortodocșilor

pe teritoriul Ardealului, hărțile de pe următoarele două pagini
(reproduse după Révai Nagy Lexikona – vol 13, Budapesta, 1914)
sunt mai mult decât edificatoare. (Gör. Kath. = greco-catolici;
Görög keleti = ortodocși). De menționat că hărțile reflectă:
„populația imperiului maghiar după confesiuni – recensământul
1910”.

110
111
112
 Presa maghiară a vremii despre Hajdu-Dorog

Că m-aș fi depărtat din nou de „singura sursă credibilă” –

istoriografia maghiară?
Dar Dan Brudașcu nu face altceva, în fond, decât să
inventarieze niște legi a căror existență este mai mult decât
verificabilă și a căror interpretare nu poate fi răstălmăcită decât
într-un context patologic! [Nemaivorbind de „Legea presei”, Legea
rebotezării în ungurește a localităților cu denumire românească”,
„Legea maghiarizării numelor de familie românești (Telkes)” etc. –
toate apărute în aceeași perioadă și servind același scop:
maghiarizarea românilor!]
Pe de altă parte, presa budapestană a vremii geme de
informații, interpretări și „contribuții originale” la tema în discuție –
care nu fac altceva decât să confirme cele reproduse din „Pagini
Ungare”, constituindu-se în veritabile documente de epocă.
În acest sens, vom reda, din „Budapesti Hirlap” (BH), referiri
la subiectul cel mai controversat, mai puțin cunoscut și mai
răstălmăcit dintre cele de care se ocupă Brudașcu în cartea sa:
problema celor un sfert de milion de „unguri” greco-catolici din
Ungaria dualistă și „rezolvarea” acesteia prin înființarea, în 1912, a
Episcopiei Unite (maghiare!!!) de la Hajdu-Dorog.
Iată editorialul din BH – nr. 88/12 aprilie 1912 – intitulat
„Decizia Sfântului Scaun”:

Am primit de la Roma o știre oficială și confirmată, conform

căreia Sfântul Scaun este de acord cu înființarea episcopiei
greco-catolice maghiare de la Hajdu-Dorog. Prin aceasta se
încheie o luptă – ce părea, de multe ori, lipsită de sorți de izbândă –
care durează de o jumătate de veac și împlinește visul a peste un
sfert de milion de credincioși. Dar, totodată, se pune capăt și unei
situații rușinoase, cea care obliga 250.000 de unguri să-și împace
sentimentele naționale cu apartenența la o Biserică străină.

113
 Nicăieri în lume religia creștină, indiferent de confesiune, nu
poate deveni monopolul unei națiuni. Numai la noi, în parte
datorită nesăbuinței strămoșilor, în parte datorită politicii
machiavelice a stăpânirilor străine pe care le-am suportat,
realitățile confesionale s-au conturat de așa manieră încât un
greco-catolic din naștere putea să fie rutean, sârb, bulgar, valah
sau orice altceva – numai ungur nu! (…) Statul maghiar este
singurul din lume în care este posibilă – ba chiar legiferată –
eventualitatea ca un cetățean din stirpea întemeietorilor de stat să-și
piardă, împotriva voinței lui și oficial, naționalitatea, din simplul
motiv că aparține unei confesiuni de rit grecesc.
Noua episcopie greco-catolică maghiară pune capăt acestei
situații aberante și rușinoase – restituind naționalitatea maghiară
unei populații de un sfert de milion de oameni, care n-au putut,
datorită apartenenței confesionale, să devină membri legitimi și cu
drepturi depline ai maghiarimii. Pe de altă parte, acești 250.000 de
unguri se vor elibera, în fine, de permanenta grijă și teamă că, în
propriul lor stat național, urmașii lor – datorită apartenenței la o
confesiune națională străină – vor fi expuși fără încetare pericolului
deznaționalizării.
Dacă opinia publică maghiară n-ar fi preocupată exclusiv de
hârjoneala dintre partidele politice, n-ar mai trebui să subliniem
importanța covârșitoare, națională și politică, a înființării noii
episcopii greco-catolice maghiare – fiind vorba, în cazul dat, de o
chestiune ce privește viitorul întregii maghiarimi. Ne referim la
faptul că această victorie trebuie să reprezinte un imbold și o sursă
de energie spre a-i elibera și pe ungurii ortodocși de sub stăpânirea
străină. Acest deziderat – care deocamdată este doar năzuința unui
număr restrâns de idealiști – va trebui să devină un program
național…

Deci așa: nu românii greco-catolici au fost deznaționalizați

(maghiarizați) – ci ungurii greco-catolici (nu se spune cum au ajuns

114
greco-catolici?!!) riscau să fie total și definitiv deznaționalizați în
situația dată!!!
Chestiunea este demnă de Guiness Book!
Cât privește treaba cu „eliberarea și a ortodocșilor unguri” –
performanța depășește chiar și parametrii Cărții Recordurilor!
Desigur, informațiile și comentariile din presa maghiară
„independentă” sunt cusute cu ață (ca să nu spun funie) albă și –
servind aceeași politică a „statului național unitar maghiar” – au o
singură menire: manipularea opiniei publice, cu precădere a celei
internaționale.
Să încerc, totuși, să-i acord (presei) prezumția de
bună-credință – chiar dacă gestul presupune o incursiune în lumea
absurdului sau a prostiei fără margini.
Rememorarea unor date se impune:
1/. regatul maghiar este romano-catolic de la începutul
mileniului trecut;
2/. calvinismul a apărut în 1536 (sinodul de la Basel) și a prins
rădăcini adânci și în Ungaria, mai ales în Ardeal;
3/. greco-catolicismul – hibrid tactic al prozelitismului
romano-catolic – a fost creat spre a-i „converti” pe „schismaticii”
ortodocși și a apărut în 1596 (sinodul de la Brest-Litovsk), în
Polonia, destinat fiind ucrainenilor ortodocși de acolo; în
Transilvania apare la 1700 – vizați fiind românii ortodocși – din
inițiativa Curții de la Viena și cu binecuvântarea Vaticanului;
4/. ca atare, unguri (ab ovo) ortodocși sau greco-catolici n-au
existat și nici nu aveau cum să existe!
În lumina celor de mai sus, orice ungur ortodox sau
greco-catolic nu poate fi decât un român (sau sârb, sau rutean, sau
slovac etc.) maghiarizat, care a reușit să-și păstreze măcar
confesiunea!
Sau n-a fost așa?
Hai să coborâm mai adânc în amintita lume a absurdului (sau
prostiei) și să acceptăm că românii i-ar fi putut converti pe unguri la
ortodoxie și, ulterior, la greco-catolicism (ei sau alții).

115
 Când să se fi întâmplat asta?
Pe vremea năvălirilor barbare, când ungurii păgâni – aflați
printre ultimii năvălitori – treceau, la rândul lor, prin foc și sabie tot
ce întâlneau în cale?
Pe vremea voievodatului, când ungurii, aliați cu sașii și cu
secuii (împotriva românilor!), au reușit să le impună acestora
statutul de tolerați și de schismatici?
Pe vremea principatului, când confesiunea ortodoxă nu figura
printre cele recunoscute – ba mai era și literalmente terorizată de
către calviniști?
Pe vremea provinciei aulice – când românii ortodocși erau
efectiv vânați spre a fi convertiți la greco-catolicism?
Sau pe vremea dualismului – când singurii care „tăiau și
spânzurau” erau ungurii?
Și de ce să treacă ungurii romano-catolici sau reformați la
ortodoxie (nemaivorbind de greco-catolicism!), păstrându-și intactă
identitatea etnică și conștiința națională?!!
Cine-i putea obliga pe unguri, la ei acasă, după 1700 (până
atunci n-a fost greco-catolicism decât pe alte meleaguri!) să devină
greco-catolici – pentru că asta erau cei un sfert de milion pentru care
s-a înființat episcopia (maghiară) de la Hajdu-Dorog??!
Austriecii romano-catolici?
Și de ce n-au cerut să fie primiți la romano-catolici – dacă
erau unguri și nu înțelegeau slujba românească?
Desigur, aș mai putea continua mult și bine – dar să nu
exagerăm, mai ales că în cazul dat, nu este vorba decât de o simplă
și pură scatofagie!
Să vedem, mai bine, cum încearcă onorații ziariști de la BH să
explice (pentru că, totuși, se străduiesc, pe ici – pe colo, s-o facă)
existența celor 250.000 de unguri greco-catolici. Citez din același nr.
88/12 aprilie 1912:

Inițial Sfântul Scaun a privit global problema schismaticilor

și nu s-a gândit nici o clipă să dea un caracter național confesiunii

116
greco-catolice – și cu atât mai puțin să creeze episcopii separate
pentru români sau ruteni, de pildă. Numai că, pe parcurs, aceste
episcopii au devenit bastioanele uneia sau alteia dintre națiuni –
mai puțin a celei maghiare, singura care nu-și poate asculta slujba
în limba maternă…

Cred că nu mai este cazul să reiau cele spuse cu câteva

alineate în urmă. (Oricum, pentru a scrie așa ceva trebuie să ai un
obraz de pachiderm și niște cititori așijderea – sau măcar de o
ignoranță crasă!)
Și totuși, de unde cei un sfert de milion de unguri
greco-catolici?
Se mai vorbește, în același Budapesti Hirlap (nr. 51/1912), ba
de tătari, ba de robia otomană, ba de alte vremuri tulburi și de
mișcările de populație consecutive – și așa mai departe. Toate bune
și frumoase. Un singur lucru nu înțeleg: dacă un ungur (sau un grup
de unguri) de confesiune romano-catolică sau reformată (că
ortodocși n-aveau cum să fie!) se refugiază într-o altă zonă a țării,
cum devine el greco-catolic, atunci când Biserica Romano-Catolică
din Ungaria are o vechime milenară, cea Calvină o vechime de
aproape 500 de ani, iar cea Greco-Catolică există doar din 1700?
(Nemaivorbind de gradul de acoperire teritorială a acestor
confesiuni sau de faptul că tătarii sau turcii erau deja pe nicăieri la
1700 și după!!!)
Confirmă cele de mai sus ceea ce am reprodus din cartea lui
Dan Brudașcu? Ba bine că nu!
Am exagerat, oare, atunci când afirmam că lucrarea lui
Huszár Antal, negreșit comandată, nu făcea altceva decât să
adapteze la realitățile din teren niște comandamente preexistente?
Dar atunci când avansam ideea că roadele acesteia nu vor
întârzia să apară?
Iar în condițiile date, ce puteau face românii altceva decât
să-și manifeste ultranaționalismul? Adică să-și apere existența, ființa
națională și dreptul la autodeterminare!

117
 Concluzii

Am promis o incursiune în istorie (perspectiva în timp

justifică, de această dată, termenul) și încă una de maximă
credibilitate – apelând, cu precădere, la surse maghiare („singurele
autorizate” și „demne de încredere”, în cazul dat!)
Și m-am ținut de cuvânt.
Ce-am câștigat?
Un singur lucru: nu mă mai poate acuza nimeni de
diletantism, antimaghiarism, ignoranță, primitivism etc. și nici
nu-mi mai poate reproșa că „analizez trecutul maghiarimii după alte
criterii decât cele ale istoriografiei științifice” (Vezi, de pildă,
„Erdélyi Naplo” din 10 august 2004!).
E mult – e puțin?
La urma urmei – „câinii latră, caravana trece”!
În rest – ce să spun? Că n-am găsit în (de departe) principala
sursă cercetată – sursă aparținând organic amintitei istoriografii
științifice (deci maghiare!) – decât confirmări și răsconfirmări a tot
ceea ce mi-am permis să scriu până acum?!
Cu atât mai bine – vor spune unii.
Da, dar trebuie să reamintesc, pentru cei care eventual au
uitat, că volumul pe care l-am luat la bani mărunți (Huszár Antal:
„Românii din Ungaria”) era unul de „uz strict confidențial” –
comandat, la 1905, de către Ministerul Regal Maghiar de Interne
din Ungaria și patronat de însuși ministrul de resort: Grof Andrássy
Gyula.
Ce-a însemnat această „confidențialitate”? O dată, că
informațiile (adunate inclusiv cu „mijloace specifice”) –
nemaivorbind de „observații” și „propuneri” – erau destinate doar
celor „inițiați”! În al doilea rând, că marele public – ba chiar și
celelalte ministere (sau organe administrative) – nu puteau avea
acces la ele, decât după o prealabilă cenzurare a „elementelor de
strictă confidențialitate” (ceea ce s-a și făcut mai târziu). De altfel,

118
atât foaia de titlu, cât și epilogul lui Huszár sunt edificatoare în
acest sens.
Pe de altă parte, „confidențialitatea” respectivă mai însemna
și faptul că în volumul cu pricina se pot (și se vor) rosti și toate
adevărurile neconvenabile.
Cu atât mai bine! – vor spune, iarăși, unii.
Da, numai că adevărurile respective – rostite, într-adevăr,
(aproape) integral în cartea lui Huszár – sunt viciate sistematic, fie
prin raportarea lor la niște premise false ori strâmbe, fie prin
inversarea raportului de cauzalitate, fie prin victimizarea călăilor,
întreg eșafodajul argumentației, întreaga punere în scenă și
instrumentare fiind subordonate, cu cinism și perseverență de
fixație monomană, unui singur scop aberant și odios: realizarea
„statului național unitar maghiar” pe un teritoriu în proporție de
două treimi furat de la vecini și, ca atare, locuit de alte națiuni!
Cum? Prin decretarea discreționară a existenței unei singure națiuni
politice – cea maghiară – și prin deznaționalizarea și asimilarea
celorlalte!
Așa stând lucrurile, datele (aproape) reale pe care le
dezvăluie cartea lui Huszár au reclamat o reașezare în contextul lor
real și o raportare a lor la adevăratele premise, la adevăratele
raporturi de cauzalitate, la adevăratele relații dintre agresori și
agresați.
Ceea ce am și făcut – pe parcursul a 16 capitole. Iată o
succintă sinteză a chestiunii:
a/. românii, cei mai vechi și mai numeroși locuitori ai
Ardealului, au suportat, practic, întreg prăpădul pe care l-a
reprezentat fluxul migrator asiatic – supraviețuind acestuia;
b/. ultimii năvălitori, avarii (secuii) și ungurii, aliați cu
coloniștii germani, au reușit, până la urmă, să-i subjuge și să-i
aducă, în propria lor țară, la statutul de tolerați;
c/. răscoale au fost destule, și înainte (Unio Trium Nationum
– unguri,sași și secui – s-a constituit după cea de la Bobâlna din
1437) și după, dar au fost, finalmente, înăbușite în sânge;

119
 d/. singura biruitoare a fost cea a lui Avram Iancu, dublată de
diplomația magistrală a lui Andrei Șaguna;
e/. consecutiv, austriecii i-au recunoscut pe români, în 1863,
ca națiune egală în drepturi (laice și confesionale) cu ungurii, sașii
și secuii;
f/. înțelegerea dualistă de la 1867, acceptată de către Viena
pentru a-și salva imperiul amenințat și din exterior – și din interior,
a atribuit Ardealul Ungariei (dualiste), care a dizolvat Dieta
Transilvană și a abrogat legile din 1863, după care a făcut tot
posibilul spre a-i readuce pe români în vechiul lor statut de tolerați
– alternativa fiind deznaționalizarea, maghiarizarea!
Cele de mai sus nasc, în mod firesc, următoarele întrebări:
1/. trebuie să fii ultranaționalist ca să nu te împaci cu această
situație?;
2/. eforturile disperate de a nu te lăsa nici deznaționalizat și
nici readus în starea de tolerat pot fi calificate drept
ultranaționalism?;
3/. încercările de a-ți recâștiga niște drepturi care reprezentau,
în realitate, o minimă și mai mult decât firească reparație pentru
nedreptățile strigătoare la cer suportate timp de secole, pot fi
etichetate ca manifestări ultranaționaliste?;
4/. și asta într-un stat multinațional, creat artificial și menținut
prin dreptul forței, în care singura națiune recunoscută – cea
maghiară – reprezenta (conform datelor oficiale maghiare!) abia
38% din populație?!!
Cam atât despre Ungaria dualistă și „pericolul românesc”.

Să trecem la „grimasa istoriei” pe care o reprezintă imitatorii,

de astăzi, din România.
Despre ce (și cine) este vorba? Să pornim de la magistrala
formulare a lui Molnár Gusztáv: „Ar trebui să învățăm din tradițiile
autonomiste ale românilor ardeleni!”
Ce să mai învățați, dragii mei? Tot programul UDMR, unde
figurează și tot ceea ce încearcă, de-o vreme încoace, să realizeze

120
(chipurile pe cont propriu) „radicalii”, „civicii” și „popularii” este
construit pe aceste tradiții – până la cel mai mic amănunt! (Nu mai
intru în detalii: cel ce va reciti cartea mea – sensibilizat pe această
chestiune – va putea regăsi, în recuzita UDMR, întreg arsenalul
autonomist al PNR!)
Numai că datele problemei sunt total diferite:
România nu este Ungaria dualistă!
Românii reprezintă aproape 90 la sută în România, nu 38%
cât erați voi, ungurii, în Ungaria dualistă!
România, ca atare, este realmente stat național unitar, în care
voi depășiți cu puțin 6%!
Românii constituie 80 la sută din populația Ardealului, iar
voi sub 20 la sută (cu secui cu tot)!
Singura zonă relativ compactă este secuimea, dar secuii –
după propria lor mărturisire – nu sunt unguri!
Românii sunt autohtoni în Ardeal, nu venetici ca ungurii sau
secuii!
Românii, în 1918, de trei ori mai numeroși decât ungurii (și
de două ori decât ungurii + secuii) și-au exprimat autodeterminarea
– drept al populației majoritare – nu prin autonomie, ci prin unire
cu România!
Noi, românii, pe vremea invocatelor tradiții autonomiste,
eram efectiv prigoniți și sortiți maghiarizării, pe când voi, ungurii,
vă bucurați, astăzi, în România, de niște drepturi bine peste
reglementările internaționale: reprezentare parlamentară
proporțională, participare la guvernare, învățământ de stat în limba
maghiară, de toate gradele etc. etc. etc.!
S-ar mai putea spune destule, firește, dar –Slavă Domnului –
tot asta fac de azi-mâine 30 de ani.

Să trecem, mai bine, la artizanii „pericolului românesc”. Am

mai spus-o: și deșteptarea, și emanciparea națională, și Marea Unire
au fost, în ultimă analiză, opera românilor, indiferent de confesiune
– și chiar în pofida acesteia.

121
 De ce am mai adăugat ultima precizare? Nu pentru că aș
căuta gâlceavă, nu pentru că vreau neapărat să „dezgrop morții” –
ci datorită faptului că și astăzi se mai aud încă voci (nu puține) care
ne contestă nouă, ortodocșilor, aportul adus la cauza reîntregirii.
Să vedem, totuși, cum au stat, în realitate, lucrurile – mai ales
că avem la dispoziție o sursă (cea a lui Huszár) care, din acest punct
de vedere, este absolut obiectivă.
O dată, reamintesc că în cartea sus-numitului nu există,
nicăieri, vreo referire explicită la pericolul uniat sau ortodox, ci,
invariabil, la „pericolul românesc”!
În al doilea rând, nu pot trece peste faptul că Huszár, totuși,
sugerează (ca să folosesc un eufemism) o anume ierarhizare – care
nu poate scăpa decât celor neavizați sau cu viziuni partizane asupra
chestiunii în discuție. Iată câteva citate, în care diferențierile cu greu
ar putea fi trecute în domeniul nuanțelor:
…din punctul de vedere al politicii maghiare de stat, ar fi o
greșeală de neiertat să se acorde Bisericii Greco-Catolice Române
– separat și independent de Biserica Romano.Catolică Maghiară –
o autonomie de tipul celei de care beneficiază Biserica Ortodoxă
Română (statut la care uniații râvnesc din răsputeri), pentru că
această autonomie confesională n-ar reprezenta altceva decât încă
un incubator (s.m.) al ultranaționalismului, al instigării împotriva
națiunii și statului maghiar.” („Românii din Ungaria”, pag. 148)

…românii greco-catolici, după ce – sub aripa ocrotitoare a

catolicismului – s-au consolidat din punct de vedere material și
național, acum, sub influența politicii românești ultranaționaliste și
luând exemplu de la ortodocși (s.m.) vor – fără a renunța la banii
pe care-i primesc de la romano-catolici – să dobândească o
autonomie totală și s-o folosească în scopuri ultranaționaliste,
antimaghiare și antistatale. (pag. 144)

Sau, mai scurt și mai clar: Având în vedere că astăzi –

indubitabil – principalii promotori ai ultranaționalismului

122
românesc din țară sunt preoții și dascălii ortodocși…(în aceeași
carte de care ne-am ocupat, la pagina 276)!!!

Este suficient de limpede?

Și asta o spune, în 1907, un înalt funcționar (sau „gradat”) –
om de încredere al ministrului Grof Andrássy Gyula – din
Ministerul de Interne al Ungariei dualiste!

Cât privește uniația, să apelăm la aceeași sursă (negreșit)

maghiară și oficială:

Deși istoricii români, aproape fără excepție, sunt de acord

asupra faptului că uniatismul a fost principalul factor al
emancipării românilor, ei nu pot ignora, însă, nici consecințele
nefaste ale acestuia – deosebit de favorabile pentru statul național
maghiar (s.m.) – și-anume: divizarea românilor în două tabere
antagoniste, cea ortodoxă și cea greco-catolică, tabere ce au dus o
luptă pe viață și pe moarte timp de peste un secol, reverberațiile
acesteia răzbătând până în zilele noastre prin animozități, invidii,
gelozii ce se fac resimțite, în egală măsură, în sferele bisericești și
cele laice, atât privitor la problemele confesionale, cât și la cele
lumești și care – spre folosul statalității maghiare (s.m.) – și astăzi
încă sădesc discordie între români, șubrezind proverbiala lor
unitate de rit, limbă și tradiții. („Românii din Ungaria”, pagina
141)

Sau, mai scurt și mai tranșant:

O bună parte a românilor a acceptat uniația doar din motive

materiale, iar toată Unirea cu Roma a fost concepută de către
inițiatorii ei cu un singur scop: să-i împartă pe români în două
tabere antagoniste și să le diminueze astfel forța unitară. (Aceeași
carte a lui Huszár, la pagina 142)!

123
 Iată, așadar, părerea părții maghiare – într-un volum de uz
strict confidențial (al Ministerului de Interne)!!!
Desigur, m-aș putea opri aici (fără a mai reaminti părerea –
similară – a unor fruntași greco-catolici sau prețul plătit de către
aceștia pentru nerespectarea „înregimentării” și a „regulilor
jocului”), cu conștiința împăcată că s-a spus tot ce era de spus – nu
despre acei români uniți care au făcut istorie, ci despre uniație ca și
instituție, menire și speranțe oficiale investite în ea.
Va trebui, însă, să revin cu niște elemente în plus:
a/. ortodocșii erau sensibil mai mulți;
b/. spre deosebire de greco-catolici, erau mai unitar răspândiți
și cu o densitate clar mai mare – și nimic nu-i obliga la un joc
duplicitar;
c/. aveau net mai multe școli confesionale și mai mulți
dascăli;
d/. dețineau cele mai puternice instituții financiar bancare
(Arad, Hunedoara, Caraș-Severin – județe prin excelență ortodoxe);
e/. aveau sau patronau mai multe organe de presă;
f/. ei erau, încă de la Șaguna, partizanii „activismului”;
g/.,pe filiera lor s-au întreținut, cu precădere, relațiile (deloc
neglijabile) cu Vechiul Regat, relații materiale, spirituale, politice
etc. care au permis – printre multe altele – refugierea celor pe care
Huszár îi numea, în bătaie de joc, „martiri”;
h/. și tot pe filiera lor s-a cultivat unionismul (în opoziție cu
doctrina autonomistă) – atât în Ardeal, cât și în Vechiul Regat.
În fine, nu pot să nu amintesc că figura (de departe) cea mai
importantă – și unanim recunoscută – a luptei pentru emanciparea
românilor ardeleni a fost mitropolitul ortodox Andrei Șaguna, cel
despre care se poate spune că într-o viață de om a reușit să realizeze
cât Blajul în două secole. Iată câteva din principalele sale înfăptuiri:
1/. a fost „ideologul” și „diplomatul” revoluției de la 1848 –
fără de care luptele și jertfele lui Avram Iancu și ale oamenilor săi
ar fi rămas fără nici o finalitate;

124
 2/. a fost autorul moral și mijlocitorul legilor din 1863 – prin
care națiunea română dobândea drepturi egale cu ungurii și sașii,
iar limba română devenea, și ea, limbă oficială;
3/. a fost principalul inițiator (alături de Barițiu și Cipariu) și
primul președinte al ASTRA – jucând rolul hotărâtor și în
legalizarea acesteia;
4/. a fost inițiatorul și principalul susținător al activismului
politic;
5/. a creat, practic, învățământul confesional ortodox și i-a
asigurat coerență și eficiență;
6/. a reușit să separeu Biserica Ortodoxă Română de cea
sârbească și să o ridice la rang de mitropolie;
7/. a reușit să impună legiferarea autonomiei acesteia și să
organizeze instituții teologice de prestigiu.
Prin toate cele de mai sus (și multe altele), Șaguna a creat un
precedent, un punct de referință – fără de care lupta de emancipare
națională ar fi fost lipsită, în deceniile ce au urmat, de orice orizont.
Și dacă tot discutăm despre personalități (ortodoxe), aș mai
aminti despre Manuil Gojdu, prieten cu mitropolitul Șaguna,
membru fondator al ASTRA, a cărui casă „era deschisă totdeauna
pentru bunii români și studenții lipsiți” și care și-a lăsat „toată
averea sa impunătoare pentru luminarea neamului său ortodox; sute
de studenți români, ajunși fruntașii românilor din Ungaria, au
studiat cu bani din Fundațiunea Gojdu” (citatele sunt din
Enciclopedia Minerva, pag. 493). După cum nu pot să nu-l
pomenesc, în aceeași ordine de idei, și pe (ortodoxul) Vasile Goldiș
– el fiind cel ce a redactat atât „Declarațiunea de la Oradea”, cât și
„Ultimatumul” adresat lui Jászi Oszkár (trepte strict necesare la
edificarea „tribunei” de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918) – și nu
greco-catolicii Maniu sau Vaida-Voievod, de pildă.
Ar mai fi multe de spus. Poate cu altă ocazie. Aș mai adăuga
doar atât:
a/. scânteia deșteptării naționale o fi pornit ea din Ardeal –
meritul inițial datorându-se unor greco-catolici (fost ortodocși!) și

125
nu instituției ca atare, cu atât mai puțin patronilor romano-catolici –
dar întețirea „focului”, travaliul de vestală și explozia finală au fost
opera românilor, indiferent de confesiune sau de poziția geografică
raportată la arcul carpatic;
b/. pe de altă parte, în 1918-1920 s-au unit, totuși, 13.000.000
de români, din care doar 1.380.000 erau greco-catolici;
c/. iar dacă privim chestiunea în ansamblul ei și punem în
balanță prețul plătit – inclusiv în vieți omenești – nu cred că un om
de bun-simț mai poate transforma subiectul într-o dispută
confesională (unilaterală!).
Că eu exact asta încerc să fac? Eroare! Întreg demersul meu
(chiar și cel din „Secesiunea Ardealului” – pe care mi l-am
reconsiderat într-un spirit critic) este unul defensiv. Am spus-o și o
repet: nu contest și nu condamn – vreau doar să restabilesc adevărul
unui echilibru care a existat. Și pe care alții îl contestă!
Revin asupra unor întrebări pe care le-am mai pus – poate nu
suficient de răspicat și de limpede:
Ce s-ar fi ales de autodeterminarea wilsoniană și de tot
travaliul românilor ardeleni (și nu numai) dacă războiul ar fi fost
pierdut?
Cine și cum a câștigat războiul”
Cine a apărat Ardealul împotriva invaziei trupelor bolșevice
ale lui Kun Béla?
Cine a ocupat Ungaria și a lichidat pericolul ungar (și
bolșevic!)?
Cine a plătit tributul de sânge (800.000 de morți, în total)?
Cine și-a onorat, în ciuda eșecurilor inițiale, angajamentul
față de aliați, permițănd acestora – prin blocarea unor importante
forțe inamice pe linia Carpaților Orientali (Oituz, Mărăști,
Mărășești) – să câștige războiul pe celelalte fronturi?
Prima întrebare nu mai necesită nici un răspuns, iar
răspunsul la toate celelalte este unul singur: armatele României
ortodoxe!

126
 Și numai acest „amănunt” ar trebui să descurajeze orice
gând (nemaivorbind de inițiative) de abordare confesională
(greco-catolică, evident!) a chestiunii.
În rest – privitor strict la Ardeal și ardeleni (mă refer la nu
puținii „regionaliști”, ce se revendică de la „Mitteleuropa”!) – să
cumpănească și să-și dea sentința cititorii.
Eu aș opta pentru următoarea formulare: „Marea Unire” –
corolarul eforturilor, mai mult sau mai puțin conjugate, ale unor
înaintași luminați – a fost, până la urmă, opera tuturor românilor!

P.S. Aș mai avea, totuși, o nedumerire: oare ăia un sfert de

milion de „unguri”, pentru care s-a înființat episcopia de la
Hajdu-Dorog, cum de erau greco-catolici – și nu ortodocși??!
Dar ceilalți 250.000 de români rămași în Ungaria după
Trianon cum o mai duc? Ne lămurește poeta Maria Bereny într-un
interviu reprodus în cartea lui Dan Brudașcu – Pagini Ungare – la
pagina 74:
Întrebare: - Ce vă ajută să păstrați, cât se mai poate, limba
și specificitatea culturală?
Răspuns: - Biserica. Cea ortodoxă, se înțelege. Cele 18
parohii ortodoxa se implică activ, inspirat, permanent în viața
comunității românești din Ungaria. Ca întotdeauna, credința
străbună ne este reazem și speranță. Toți, dar absolut toți
credincioșii români care au îmbrățișat alte credințe, inclusiv pe cea
catolică, au fost complet asimilați. Astăzi, în toate bisericile
greco-catolice foste românești se predică și se slujește exclusiv în
ungurește.
Mai este nevoie de vreun comentariu?

127
 Bibliografie

1/. Brudașcu Dan: „Pagini Ungare”, Editura Sedan, Cluj-Napoca,

2002
2/. Budapesti Hirlap: numerele 51, 52, 88, 89 din 1912
3/. Huszár Antal: „A Magyarországi Románok”, Tipografia
Regală Maghiară de Stat, Budapesta, 1907
4/. Iorga Nicolae: „Istoria Bisericii Românești”, Editura
Ministerului de Culte, București, 1928
5/. Millea Zeno: „Istorie maghiaro-maghiară în citate”, ARED,
București, 1999
6/. Millea Zeno: „Secesiunea Ardealului (Scenarii – geopolitice,
confesionale, etnice și transetnice – pre și post-decembriste)”,
Editura Carpatica, Cluj-Napoca, 2002
7/. Millea Zeno: „Strict Confidențial”, Timpul – 7 zile în România
și în lume, octombrie 2004 – mai 2005, București
8/. Millea Zeno: „Ungaria dualistă și Pericolul Românesc”,
Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2005
9/. Minerva (Enciclopedie Română), Editura Comitetului de
Redacție, Cluj, 1929
10/. Révai Nagy Lexikona, Editura fraților Révai, Budapesta,
1911 – 1916
11/. Zamfirescu Dan: „Ortodoxie și Romano - Catolicism”,
Editura Roza Vânturilor, București, 1992

128
ADDENDA

129
 Argument

De ce am considerat oportun să recurg la prezenta addendă?

Din mai multe motive, ce vor deveni cât se poate de evidente
pentru orice cititor avizat (sau măcar interesat de subiect) după
parcurgerea capitolelor sale („capitole” reprezentând articole –
sau doar fragmente din acestea – scrise între 2001 – 2005 și
publicate în săptămânalul „Timpul – 7 zile în România și în
lume”, pe pagina, ce-mi aparținea, intitulată generic:
ARDEALUL – PĂMÂNT ROMÂNESC)
Dacă ar fi, totuși, să rezum totul la două idei, aș spune că
addenda de față reprezintă o confirmare a sensului sintagmei
„minoritatea militantă” și, în egală măsură, a dictonului antic
„divide et impera”.
Reducând la minimum, ideea ar fi: e incomparabil mai
lesne să ajungi în vârf – decât să te menții acolo!
Ce vreau să spun în fond? Vreau să spun că noi am început
să ne sărbătorim centenarul „Marii Uniri” printr-o mare dezunire,
printr-un război româno-român, în care suntem copios ajutați și de
o „minoritate militantă” – dar și de diverse „agenturi” interesate în
vulnerabilizarea noastră și, subsecvent, a unei linii pe care un
inspirat a denumit-o, cândva, „istmul ponto-baltic”!
Și ar mai fi ceva: centenarul nostru, practic, coincide cu un
alt centenar. Să nu uităm faptul că în 1920 s-a semnat Tratatul
(„Diktatul” – în viziunea păgubiților) de la Trianon, zi de doliu
(pentru aceiași păgubiți!) ce se comemorează, anual, de 98 de ani
– la data de 4 Iunie. Anul acesta, centenarul nostru (1 Decembrie
1918 – 2018) va fi, ca atare, nu ignorat, nu îndoliat, nu contestat,
ci atacat (inclusiv cu mijloace imprevizibile) de către partea
maghiară.
Ceea ce voi reproduce în addenda are menirea de a
sensibiliza, prin exemple edificatoare, cam cum ar putea să arate,
acum, aceste atacuri, în condițiile în care noi ne permitem să
sărbătorim ceva ce pentru vecinii noștri a fost, este și va fi, în

130
vecii vecilor, un „rapt teritorial”, un „cadou făcut învingătorilor”,
o „sfârtecare a țării”, o nedreptate strigătoare la cer” și așa mai
departe.
Mai ales că, măcar de centenar, este de presupus că statul
român și instituțiile sale vor sărbători de-adevăratelea – nu vor
batjocori, cum s-a întâmplat de multe ori în ultimii 30 de ani –
Ziua Națională a României!!!

Autorul

131
 Nedumeriri și consternări

Desigur, nedumerirea, îngrijorarea sau consternarea,

exprimate la un anumit nivel, pot fi expresia dezaprobării și
condamnării ferme sau chiar ultimative, îmbrăcată însă în
limbajul eufemistic propriu unor mesaje diplomatice la vârf.
După cum, acestea pot fi, la nivelul opiniei publice și a
formatorilor acesteia, niște reacții cât se poate de spontane și
autentice.
Firește, ne adresăm acestora din urmă, spre a ne exprima, la
rândul nostru, surprinderea față de amintita nedumerire-con-
sternare.
Despre ce este vorba? Despre nedumerirea pe care o
trezește în anumite medii românești aroganța politicii externe
maghiare vizavi de România și despre consternarea cu care se
înregistrează faptul că aceasta nu respectă una din principalele
clauze ale Tratatului Româno-Maghiar: discutarea și negocierea
prealabilă a tuturor chestiunilor ce privesc ambele state și relațiile
dintre acestea. (Cu trimitere, în primul rând, la legea statutului
maghiarilor din afara granițelor Ungariei și la controversata
„legitimație de maghiar”)
De ce ne surprinde respectiva nedumerire și consternare?
Pentru că de peste cinci ani nu facem altceva decât să avertizăm
asupra premiselor, asupra contextului în care Ungaria a fost
nevoită să încheie respectivul tratat, asupra reacțiilor declanșate în
Parlamentul Ungar față de această încheiere, cu precădere la
nivelul partidelor ce urmau să constituie coaliția la putere și astăzi
în Ungaria, asupra faptului că liderii acestor partide și-au
exprimat, de la început, intenția fermă de a impune „un nou statut
juridic” pentru ungurii (din Bazinul Carpatic) trăitori în afara
granițelor – și așa mai departe.
Ca atare, evoluția politicii externe maghiare sub guvernul
Orbán era perfect previzibilă și, pe cale de consecință, ea n-ar fi
trebuit să trezească nedumeriri și consternări în România. (…)

132
 Să nu fim greșit înțeleși. Departe de noi gândul de a ne
considera un nemijlocit formator de opinie. În tot răstimpul
amintit, n-am făcut altceva decât să semnalăm evenimente, să
reproducem declarații, să atragem atenția asupra ecourilor,
conexiunilor și implicațiilor acestora, într-un cuvânt, să oferim
argumente, cântărirea acestora precum și formularea concluziilor
rămânând la latitudinea cititorilor. (…) Dar, pentru că unele dintre
amintitele nedumeriri și consternări ne-au parvenit exact de la
cititori ai revistei, ne simțim obligați, cu riscul de a ne repeta, să
ne reluăm mesajul și să încercăm să-i dăm un plus de coerență.
Desigur, am putea expedia totul la un singur adevăr
axiomatic; Ungaria a văzut (și vede) în Tratatul de la Trianon un
odios Diktat, care – vorba d-lui Mitterand – „a privat-o de două
treimi din teritoriile sale naționale”, drept care, prioritatea politicii
sale externe, de peste 80 de ani, a fost (este și va fi) anularea
realităților post-trianonice și „revenirea la 1914”, obiective cărora
li se subordonează orice alte interese individuale, comunitare sau
statale.
Firește, pe acest fond, istoria ultimelor opt decenii a
înregistrat alternanțe de ritm și de strategie, în funcție de diverse
conjuncturi politice și ideologice sau diferite oportunități de
moment. În acest context se înscrie și politica externă a
guvernului Orbán, împreună cu „inconsecvențele” sale
generatoare de nedumeriri și consternări (românești).
În realitate, politica respectivă a fost de o consecvență
ireproșabilă, perfect previzibilă și doar aparent în contradicție cu
cea a guvernului socialist precedent, cel ce a semnat Tratatul
Româno-Maghiar, în condițiile pe care vom încerca să le
zugrăvim în cele ce urmează.
Anul 1996 a reprezentat un moment de cumpănă în politica
externă maghiară. Pe de o parte este anul în care conducerea
statului maghiar (guvernul Horn Gyula) renunță la jocul duplicitar
și se implică oficial în elaborarea celebrei „Declarații
Maghiaro-Maghiare”, declarație ce consfințește asimilarea

133
revendicărilor udemeriste ca obiective ale politicii externe
maghiare, și, pe de altă parte, anul în care aceeași politică
externă,, în perspectiva Summitului de la Madrid și suportând
neîndoielnice presiuni americane, este nevoită să recurgă la o
„cotitură”. (…)
În esență, „cotitura” cu pricina înseamnă atenuarea
agresivității politicii iredentiste de până atunci (vizând Ardealul și
celelalte teritorii „istorice”) și încheierea tratatelor de bună
vecinătate cu statele din jur (printre care și România), condiție
sine qua non pentru integrarea euro-atlantică a Ungariei.
Cât de conjuncturală și oportunistă a fost această cotitură,
rezultă, fără echivoc, din următoarele declarații rostite în
Parlamentul Ungar, la data de 3 Septembrie 1996, cu ocazia unei
sesiuni extraordinare convocate la cererea Opoziției:
Isépi Tamás (KDNP – Partidul popular Creștin-Democrat)
– „Renunțând la autonomie și drepturi colective, Ungaria își
părăsește minoritarii. Aceștia, în teritoriile unde sunt majoritari,
trebuie să se autoguverneze în baza unui statut special.
Renunțarea la cele stabilite în Declarația Maghiaro-Maghiară
înseamnă abandonarea minorității maghiare la discreția
antimaghiarismului politicienilor români. (…) Nici un fel de
integrare nu ne poate obliga să semnăm tratatul”
(româno-maghiar – n.n.);
Kovács Lászlo (ministru de externe al Ungariei, la acea
vreme) – „Referitor la compromisul făcut, trebuie avut în vedere
că în România forțele naționaliste sunt deosebit de puternice
(unde sunt acele vremuri? – nota mea din 2018!) iar elita politică
ține morțiș la statul național. (…) De altfel, tratatul este deschis, în
viitor, pentru alte elemente și norme. Dacă vine un alt guvern în
România, tratatul poate fi ameliorat sau chiar schimbat”;
Eörsi Mátyás (SzDSz – Uniunea Liber-Democrată) –
„Tratatul asigură integrarea euro-atlantică și ameliorează relațiile
de vecinătate. Alternativa la tratat ar fi Iugoslavia. În caz că

134
Ungaria n-ar semna tratatul în forma lui actuală, ar fi etichetată ca
revizionistă”;
Orbán Viktor [FIDESz – Uniunea Tinerilor Democrați
(afiliat la PPE – n.m.)] – „Un tratat care nu rezolvă situația celor
două milioane (1.460.000 – după ultimul recensământ, n.m.) de
unguri pe care două diktate i-au aservit României, nu poate
ameliora relațiile dintre cele două țări. Oricum, pentru orice tratat
bilateral, condiția este autonomia secuilor”;
Lezsák Sándor (MDF – Forumul Democrat Maghiar) –
„Budapesta îi trădează pe ungurii din România, cum a făcut și cu
cei din Slovacia. Ungaria nu a învățat nimic din drama de la
Trianon, din sfârtecarea țării”;
Kapronczy Mihály (MDF) – „Unul din principalele defecte
ale tratatului este faptul că nu prevede posibilitatea modificării
pașnice a granițelor”;
Torgyán Jozsef (FKGP – Partidul independent al Micilor
Agrarieni) – „Tratatul poate fi comparat cu Diktatul de la Trianon
(…) Este total antimaghiar și trădător de neam și de țară”;
Kovács Lászlo (MAE ungar) – „Cine crede că acest tratat
poate să repare, să anuleze două diktate, este un naiv”.
„Entuziasmul” reprezentanților de frunte ai întregului
eșichier politic maghiar este, după cum se poate constata, mai
mult decât evident, iar natura pur conjuncturală a „cotiturii”
credem că nu mai reclamă nici o demonstrație. Ce s-ar mai putea
adăuga? Poate doar faptul că d-nii Orbán (FIDESz), Torgyán
(FKGP) și Lezsák (MDF) sunt șefii partidelor care, în 1998, au
constituit coaliția guvernamentală din Ungaria!!!
Firește, respectiva sesiune parlamentară extraordinară,
convocată în intenția de a torpila Tratatul Româno-Maghiar, nu
și-a atins scopul propus, în atribuțiile parlamentului intrând doar
ratificarea tratatelor. Ea a reușit, în schimb, să ofere o imagine
clară și imposibil de răstălmăcit asupra felului în care se pune
problema, la cel mai înalt nivel al politicii maghiare de stat, vizavi
de Ardeal.

135
 Cât privește ratificarea tratatului (10 decembrie 1996),
obținută cu o majoritate parlamentară destul de firavă, nici aceasta
n-a fost lipsită de intervenții asemănătoare celor de mai sus. Iată
câteva mostre:
„Pentru integrarea euro-atlantică se trădează interesele
minorității maghiare din România” (Pallag Lászlo – FKGP);
„Fără autonomie, drepturi colective, autoguvernare,
retrocedarea averilor bisericești, învățământ independent, tratatul
nu face doi bani” (Lezsák Sándor – MDF);
„V-am avertizat că nu trebuia încheiat tratatul cu fostul
guvern din România. Cu actualul (guvernul Ciorbea – n.n.) am fi
putut negocia în alte condiții și cu alte șanse” (Suryán Lászlo –
KDNP – Partidul Popular Creștin-Democrat!).
Iarăși trebuie să subliniem faptul că primele două
declarații aparțin unor fruntași ai partidelor aflate în actuala
coaliție guvernamentală din Ungaria.
În ceea ce-o privește pe cea de a treia, nu putem să nu
remarcăm faptul (deloc surprinzător) că ea aparține unui comiliton
de-al d-lor Lamers, Hintze și Hedrich și, firește, de-al d-lui
Ciorbea. (Cu care „s-ar fi putut negocia în alte condiții și cu alte
șanse”!!!)
De altfel, și cei aflați încă la guvernare, socialiștii,
împărtășeau punctul de vedere al creștin-democratului Suryán
(fost și el cândva, pe lanțul filogenetic, indubitabil Surianu!). Iată,
în acest sens, două declarații edificatoare, făcute la aceeași sesiune
de ratificare:
„Tratatul are defecte, dar poate fi oricând îmbunătățit.
M-am înțeles cu d-l Adrian Severin să ne întâlnim încă în cursul
acestui an” (Kovacs Lászlo, omologul maghiar al d-lui Severin);
„Vom rediscuta cu partea română toate problemele din
tratat” (Horn Gyula, prim-ministrul Ungariei la acea vreme).
Iată, așadar, că prioritatea priorităților nu poate fi afectată,
durabil, de nici o conjunctură vremelnică, de nici o „cotitură”
impusă de obiective de etapă. Pe de altă parte, demnă de reținut

136
este și încrederea părții maghiare în disponibilitatea de colaborare
pe „filiera PPE”!
De altfel, după ce aderarea la NATO a Ungariei a devenit
un fapt împlinit, respectiva „cotitură” a d-lui Horn, aflat
(întâmplător) la cârma țării, a fost cu desăvârșire dată uitării. N-a
fost nevoie să vină la putere coaliția de dreapta (conținând și
partide extremiste) pentru ca pe Consulatul de la Cluj să fluture,
timp de câteva săptămâni, un steag al „Ungariei Mari”, sau pentru
ca, de 15 martie, la Miercurea Ciuc, reprezentantul guvernului
maghiar – Világosi Gábor – să rostească următoarele: „Abia
astăzi, în 1998, profețiile lui Kossuth („maghiarimea dispune de
forța de a transforma înfrângerea din 1848 între-o victorie
deplină!” – n.n.) pot să devină realitate. A sosit momentul ca
locuitorii bazinului carpatic să devină egali, să beneficieze de
aceleași drepturi și de ștergerea granițelor”!
Toate acestea (și multe altele) s-au întâmplat sub
guvernarea de stânga, și nu sub cea de dreapta a d-lor Orbán,
Torgyán și Lezsák!
În ceea ce-o privește pe aceasta din urmă, instalată la
conducerea Ungariei consecutiv alegerilor din mai 1998, primele
declarații publice, făcute la unison, de către amintiții corifei, s-au
referit exact la necesitatea instituirii unui „nou statut juridic pentru
maghiarii din afara granițelor” (Uj jogi státust a határon kivüli
magyaroknak)!
Și-atunci de ce nedumerire și consternare?
Cum poate să nedumerească și să consterneze o stare de
fapt cu asemenea rădăcini și cu o atare continuitate?

P.S. Toate declarațiile reproduse în text au fost preluate

din transmisiunile, în direct, ale postului maghiar de televiziune –
Duna TV.

137
 Zebegény – orele 16,30

Am afirmat, în numărul precedent al revistei, că Ungaria a

văzut (și vede) în Tratatul de la Trianon un odios diktat, care –
vorba d-lui Mitterand – „a privat-o de două treimi din teritoriile
sale naționale”, drept care, prioritatea politicii sale externe, de
peste 80 de ani, a fost (este și va fi) anularea realităților
post-trianonice și „revenirea la 1914”.
De unde convingerea noastră că cele de mai sus reprezintă
un adevăr axiomatic? Dovezi au fost și sunt cu nemiluita, mărturie
stând în această privință tot ceea ce am scris și publicat în ultimii
12 ani în presa locală din Cluj-Napoca și Alba Iulia, precum și în
cea centrală, cu precădere în săptămânalul „Timpul – 7 zile”,
dovezi ce nu contenesc să apară, inclusiv cu implicare
guvernamentală.
Iată, de pildă, ce se putea citi, sub titlul „Trianon –
évfordulo” (Trianon – dată comemorativă), în cotidianul
budapestan „Magyar Nemzet”, la data de 5 iunie 2001:

„Astăzi putem afirma, fără echivoc, că Diktatul de la

Trianon a fost un act profund nedrept care a mutilat țara și a
sfârtecat națiunea – a declarat dl Harrach Péter, ministru pentru
probleme sociale și ale familiei, ieri, la monumentul Trianonului
de la Zebegény, în discursul său rostit cu ocazia sfințirii clopotului
reamintirii naționale. – Noi nu vrem să ne răzbunăm, nimănui nu
trebuie să-i fie teamă de noi, dar ne considerăm îndreptățiți a ne
asuma responsabilitatea pentru părțile de țară ce au fost rupte din
trupul Ungariei. Acest drept nu ni-l poate contesta nimeni – a
accentuat politicianul.
Harrach Péter consideră că cele stipulate în legea statutului
maghiarilor trăitori în afara granițelor Ungariei trebuie respectate
de către toată lumea. (…) – Trebuie să ne gândim și la reabilitarea
mutilărilor trianonice. Aceasta însă nu se poare realiza cu o
națiune cuprinsă de lașitate și confuzie identitară, pentru așa ceva

138
este nevoie de o înaltă conștiință națională – a subliniat Harrach
Péter. – O națiune în continuă scădere demografică, ce-și
subminează singură vâna biologică, nu este în stare să continue
mileniul (câteva secole, de fapt – n.m.) pe care înaintașii l-au trăit,
aici, în Bazinul Carpatic – a declarat ministrul problemelor sociale
și familiei.
La această ceremonie, organizată de către Comisia de
Aniversare a Mileniului, nunțiul apostolic Karl Josef Rauber –
după o slujbă ecumenică – a sfințit clopotul reamintirii naționale.
Clopotul de 40 de kilograme, realizat, prin contribuție publică, la
atelierul Gombos din Orbottyán, a fost așezat pe dealul Calvaria,
în capela aflată lângă monumentul Trianonului, și a fost declarat
loc de pelerinaj al tragediei Ungariei milenare (cel mult
semi-milenare – n.m.) și creștine. Începând de astăzi (4 iunie 2001
– n.n.), clopotul va bate în fiecare zi la orele 16,30 – reamintind
de Diktatul de la Trianon, semnat în 4 iunie 1920, la aceeași oră,
și vestind, totodată, unitatea țării lui Szent István.” (Ștefan cel
sfânt – n.n.)

Este o confirmare? Ba bine că nu! Este cu implicare

guvernamentală? Cât de bine, din moment ce d-l Harrach Péter
este ministru în guvernul ungar! Necesită textul vreo decriptare?
Pentru orice om (român sau nu) treaz și întreg la minte – categoric
nu! Eventual câteva comentarii, menite a sublinia unele implicații
și a pune în lumină niște semnificații și corelații mai largi. Să
încercăm să le facem.
De ce există monumente (cel de la Zebegény este doar unul
dintre ele, unul din puzderia de monumente închinate, direct sau
indirect, momentului respectiv) care comemorează Trianonul?
Pentru că acesta a fost „un diktat profund nedrept care a mutilat
țara și a sfârtecat națiunea”!
De ce sunt necesare aceste monumente? Pentru a reaminti,
fără întrerupere, maghiarilor din Ungaria și din „părțile de țară ce

139
au fost rupte din trupul Ungariei”, de această „profundă
nedreptate”, de „mutilarea țării” și „sfârtecarea națiunii”!
De ce este necesară această reamintire, de ce trebuie să bată
„clopotul reamintirii naționale” de la Zebegény, zilnic și la aceeași
oră? Pentru a vesti ungurilor din întreg bazinul carpatic unitatea
„țării lui Ștefan cel Sfânt”, unitatea „Ungariei Mari”!
De ce-ar fi nevoie de o națiune maghiară cu un indice
demografic crescut și cu o vână biologică puternică? Pentru a
continua (așa zisul) mileniu în care înaintașii au stăpânit,
samavolnic, „Bazinul Carpatic” (în ciuda faptului că reprezentau,
în realitate, doar 38 la sută din populația acestuia)!
De ce ar fi nevoie, astăzi, pe lângă această „vână”, și de o
înaltă conștiință națională? Pentru a înfăptui „reabilitarea
mutilărilor trianonice”!
Cum se poate înfăptui această reabilitare? Prin „asumarea
responsabilității pentru părțile de țară rupte din trupul Ungariei”?
Prin Legea pentru statutul maghiarilor din afara granițelor? Să fim
serioși!
Dl Harrach ne asigură, în numele guvernului maghiar, de
lipsa oricărei intenții de răzbunare și de faptul că nu e cazul să ne
temem. Ce răzbunare, d-le ministru? Ce să răzbunați și în numele
a ce? „Mutilarea” Ungariei? Dreapta judecată a istoriei? Toate
reconfirmările, de drept internațional, ale acestei judecăți? Cât
privește teama, ultimul lucru de care ne temem este răzbunarea
voastră directă și nemijlocită. Nu (mai) sunteți în stare de așa
ceva! (Știe d-l Harrach ce știe, atunci când vorbește de lașitate,
confuzie identitară și precaritate biologică). Dacă ne temem de
ceva, ne temem de „devoluții”, de UESE, de „modificări pașnice
ale granițelor” (apud Kapronczy) și așa mai departe. Numai că
acestea nu vă stau la îndemână fără alde Lamers, Hintze sau
Hedrich și, firește, acoliții lor din România. Cu care „s-ar fi putut
negocia în alte condiții și cu alte șanse”!
Ar mai fi o chestiune: ce caută nunțiul apostolic al
Vaticanului la sfințirea clopotului „trianonic” de la Zebegény?

140
Trebuie să înțelegem că „Sfântul Scaun” patronează aspirațiile
revizioniste ale Ungariei? Trebuie să considerăm gestul respectiv
ca o confirmare a declarației capului Bisericii Romano-Catolice
din Ungaria – monseniorul Szendi Jozsef – cum că „presupunerea
că Vaticanul ar fi recunoscut Trianonul este o pură tâmpenie”?
(Vezi „Istorie maghiaro-maghiară în citate”, pagina 43).
Și încă ceva: faptul că respectivul clopot, al cărui dangăt a
fost sortit să reverbereze în întreg bazinul carpatic, a fost realizat
prin donații publice, denotă ampla adeziune la cauza
revizionismului hungarist.
Carevasăzică, maghiarimea vrea, guvernul ungar vrea,
nunțiul apostolic își dă binecuvântarea, creștin-democrații
germani se luptă pentru dezagregări și reagregări…
Până una alta, stimate d-le Harrach, românii sunt încă
departe de a considera că Trianonul a fost un diktat care a
sfârtecat Ungaria, pentru a dărui Ardealul României. Și teamă ne
e că, grație lui Ben Laden, și mai marii lumii sunt ocupați cu alte
chestiuni mai importante decât „revenirea la 1914”. Așa că,
deocamdată, s-ar părea că clopotul da la Zebegény face
„danga-langa” în pustiu.
Oricum, un loc de pelerinaj în plus nu strică.

141
 Scrisoare deschisă d-lui Molnár Gusztáv

Desigur, cititorii revistei vor fi așteptat, în numărul

precedent, niște referiri la dezbaterea ”Intelectualii și politica” de
la Radio România actualități din 12 decembrie (Adrian Riza și
Zeno Millea versus Gusztáv Molnár și Alexandru Cistelecan),
dezbatere la care am fort invitat să particip în calitate de
„molnarolog”, firește.
N-a fost să fie, ultimul meu articol fiind scris la o dată
anterioară emisiunii cu pricina, ba chiar înaintea lansării
„Memorandului” (de regionalizare, cu precădere a Ardealului).
Pe de altă parte, pagina închinată Ardealului (alături de
altele două) a oferit spațiu, în numărul 51/52 al revistei,
stenogramei respectivei dezbateri, ceea ce a determinat o decalare
în plus.
Așa stând lucrurile, revin, cu întârziere de câteva săptămâni,
la dezbaterea cu pricina, nu pentru a o analiza sau a formula niște
concluzii (a făcut-o, cu vârf și îndesat, d-l Adrian Riza), ci, pur și
simplu, pentru că, din lipsă de timp disponibil, i-am rămas dator
d-lui Molnár Gusztáv.
Cu ce i-am rămas dator? Cu niște citate, evident, cu alte
câteva citate din opera domniei sale, mai ales cu unul inserat pe
internet în anul 1993, cu care dacă mi-aș fi început analiza
„istoriei opiniilor lui Molnár Gusztáv” (ca să folosesc formularea
d-lui Cistelecan) se ducea de râpă, încă din start, toată emisiunea
d-nei Rodica Madoșa. (Desigur, n-am intenționat așa ceva, voiam
doar să-mi închei intervenția cu citatul respectiv, dar n-am mai
apucat s-o fac).
Neîntrezărind, într-un viitor apropiat, vreo altă ocazie de a
dialoga cu politologul maghiar, mă văd nevoit să recurg la slova
scrisă. Ca atare, cele ce urmează se vor constitui, practic, într-o
scrisoare deschisă adresată șefului de la TLA (Teleki Lászlo
Alapitvány).

142
 Stimate d-le Molnár, m-ați felicitat pentru cât de frumos am
citat din Samuel P.Huntington (și nu din Molnár Gusztáv, de
parcă d-voastră ați fi apelat la textul lui Huntington pentru a-l
combate, și nu pentru a-l folosi ca argument pro domo!). Mă văd
nevoit, la rândul meu, să vă felicit pentru curajul de a fi acceptat
să participați, în compania celor de la „Timpul”, la dezbaterea
respectivă. De ce consider această participare un act de curaj (ca
să nu spun sinucigaș)? Pentru că, firește, v-am luat în serios atunci
când, în replică la o remarcă a realizatoarei emisiunii, ați afirmat
că citiți revista Timpul – 7 zile. Or, dacă această afirmație a fost
sinceră, atunci trebuia să fiți perfect edificat asupra faptului că
întreaga d-voastră activitate post-decembristă (și nu numai) a fost
urmărită, pas cu pas, în paginile revistei. Desigur, această
monitorizare n-a beneficiat de nici un fel de „mijloace specifice”,
ea bazându-se exclusiv pe datele furnizate de presa scrisă și
electronică, în speță pe ceea ce ați considerat d-voastră de cuviință
să aduceți la cunoștința conaționalilor d-voastră în presa de limbă
maghiară. Altfel spus, tot ceea ce știm despre Molnár Gusztáv și
despre „istoria opiniilor sale” (și nu numai a opiniilor) se
datorează exclusiv indiscreției d-voastră sau naivității de a crede
că presa respectivă este citită numai de maghiari. Uite că mai sunt
și români care o citesc!
Așa stând lucrurile, stimate d-le Molnár, noi, cei de la
„Timpul”, nu putem face abstracție de „istoria opiniilor d-voastră”
atunci când este vorba de „Viitorul Ardealului” sau de „noua lui
identitate” și nici nu putem să vă acordăm, a priori, prezumția de
bună-credință. Mai mult, cele scrise (sub semnătura M.G.) sau
consemnate în presa de limbă maghiară ne obligă să devenim
reticenți sau chiar suspicioși în fața oricărei inițiative, fie ea și
„civică-transetnică”, pe care figurează și semnătura d-voastră. Ca
atare, orice dezbatere privind inițiative de felul recentului
„Memorand” nu poate să înceapă, din punctul nostru de vedere,
decât cu o raportare tocmai la „istoria opiniilor lui Molnár
Gusztáv”!

143
 Pe de altă parte, ca cititor fidel al „Timpului”, ar fi trebuit
să fiți la curent cu toate acestea și să știți la ce trebuie să vă
așteptați. Drept care, permiteți-mi, încă o dată, să vă apreciez
curajul.
Desigur, există și varianta cealaltă, cea cu răspunsul de
politețe (la afirmația realizatoarei), d-voastră fiind, în realitate,
doar un cititor ocazional (sau nici măcar) al revistei noastre. Ei, în
această situație, stimate d-le Molnár, nu mai poate fi vorba de
curaj, ci de imprudență. De o imprudență care nu v-a caracterizat
până acum. Chiar ați crezut că în România toți interlocutorii
(români) sunt niște „decatloniști” care se încumetă să concureze
alături de specialiștii unei singure probe? Sau v-ați supraestimat
propriile posibilități? Mare imprudență, d-le Molnár! Ați
compromis, din start, „dezbaterea”! („Am ieșit deja înfrânți din
această dezbatere” – zicea, pe drept cuvânt, d-l Alexandru
Cistelecan). Ați fost „făcuți zob”! (ca să reproduc cuvintele unui
român din diaspora, primul care mi-a dat telefon după încheierea
emisiunii).
Poate ați considerat, d-le Molnár, că este o oră de minoră
audiență și un mijloc media aflat pe planul doi în atenția
publicului. V-ați înșelat, este ora când (aproape) nimeni nu se uită
la televizor și tot românul (aflat, cu precădere, în mașină) ascultă
radio, în speță Radio România Actualități, postul cu de departe
cea mai largă audiență din țară. Ne-au ascultat milioane de
români, d-le Molnár! Și dacă ar fi să judec numai după puzderia
de telefoane pe care le-am primit, din urbea mea cu 30.000 de
locuitori, chestiunea cu „făcutul zob”, spusă cu nedisimulată
satisfacție, se adeverește în proporții de masă.
Sincer să fiu, eu în locul d-voastră mi-aș fi făcut bagajele
și nu m-aș fi oprit până la TLA. D-voastră, în schimb, ați apărut,
seara, pe Antena 1! Toată admirația mea, d-le Molnár, cum s-ar
zice: „Hit, bizalom, kitartás”! Toată admirația mea!
Desigur, convingerea mea este că d-voastră, stimate
politolog, nu prea citiți revista Timpul. Ca atare, nu știți că timp

144
de mai multe luni, sub titlul „Chestiunea Transilvaniei versus
Problema transilvană”, m-am ocupat exclusiv de „istoria opiniilor
lui Molnár Gusztáv”. Drept care, mi-a fost cât se poate de la
îndemână să vă bombardez cu citate din vasta d-voastră operă
(închinată „viitorului Ardealului”), citate care v-au pus într-o
vizibilă încurcătură. Dar, pentru că, așa cum am mai spus-o, n-am
avut timpul necesar pentru a prezenta, spre o deplină edificare, tot
materialul pregătit, în cele ce urmează voi încerca să completez
„zonele albe”.
Firește, citatele reproduse cu ocazia dezbaterii – care au
probat, fără echivoc, caracterul etnic, politic (și nu civic) al
demersului d-voastră, cointeresarea (de aproape trei ani) a UDMR
și coordonarea maghiaro-maghiară – nu le voi repeta. Iată
materialul pentru care n-am avut timpul necesar de expunere,
începând cu vechimea (declarată) a „demersului”:

„Am fost nevoit să părăsesc țara (România – n.n.). În

februarie 1988 casa mi-a fost percheziționată, ca urmare a
activității mele în cercul „Limes”, asociație apolitică dar,
indiscutabil, de disidență. În cadrul acesteia, un grup de
intelectuali (Molnár Gusztáv, Biro Gáspár, Fábián Ernö, Biro
Béla, Balázs Sándor, Gyimesi Eva) se pregătea pentru sfidările
perioadei post-comuniste” (Romániai Magyar Szo, nr.3135/28
iulie 1999).

Câteva întrebări, d-le Molnár:

1/. Dacă grupul era de disidență anticomunistă, de ce era
format exclusiv din unguri?
2/. Ce legătură exista între etnia membrilor grupului și
„sfidările” respective?
3/. De unde știați, pe la mijlocul anilor ’80 (că un an-doi o
fi durat de la înființare și până la „neutralizare”!), că urmează o
perioadă post-comunistă, cu „sfidările” aferente?

145
 Care au fost în realitate, „sfidările” cu pricina? Prima
dintre ele a fost chiar revoluția din decembrie 1989:

„În România a fost vorba de o evoluție cu totul particulară,

din motive geopolitice (…). Această evoluție a fost influențată și
de faptul că Ardealul, cu precădere Banatul, aparțin, prin tradiție
și aspirații, Europei Centrale. Ca atare, revoluția nu putea să
înceapă decât aici! (…) Tot acestei situații geopolitice particulare
i se datorează și faptul că revoluția română, după un debut
autentic, a fost, a putut fi deturnată. Au intrat în acțiune tehnicile
rusești și sârbești (…) simbioza acestora fiind caracteristică
României până în zilele noastre.” (RMSz, nr.3285/30 decembrie
1999 – un interviu cu Molnár Gusztáv, consemnat de către Pataki
Zoltán).

Ce altceva se poate înțelege din cele de mai sus, stimate

d-le Molnár, decât că revoluția „autentică” (central-europeană,
regională și cu viză secesionistă) din Banat a fost deturnată de
către cea din București, care a recurs la tehnici sârbești? Ce
tehnică sârbească, aceea de a se opune dezintegrării țării și de a
zădărnici recuperarea „fragmentelor de Mitteleuropa”? Sau n-a
fost așa? Să vedem ce spuneți în continuare în interviul respectiv:

„Europa Centrală, din punct de vedere geopolitic, astăzi nu

mai există: ea s-a integrat în Occident. (…) A apărut o nouă
frontieră, iar aceasta constituie problema prioritară a prezentului.
Să ne gândim la Voivodina, Ardeal și Banat, provincii ce prin
tradiție istorică, mentalitate, cultură și opțiune politică aparțin
Europei Centrale, reprezentând entități particulare și discordante
în contextul actual de apartenență, statele tutelare respective fiind
funciar marcate de trăsături balcanice. Aceste provincii sunt în
plin proces de revoluție pașnică, pentru a-și dobândi o identitate
proprie.”

146
 Ce mai aveți de spus, stimate d-le Molnár? Sau vreți să vă
cred că în mai puțin de doi ani v-ați schimbat convingerile de-o
viață? Să fim serioși!
O să mă întrebați, cu ipocrizia care vă caracterizează, dacă
(și cum) va avea de profitat Ungaria de pe urma independenței
Ardealului? Vă va răspunde…tot Molnár Gusztáv:

„Vecinii noștri sau vor înțelege tendințele de

descentralizare ale acestor provincii (Voivodina și Ardeal – n.n.)
ce aparțin istoricește Europei Centrale (…) sau, pur și simplu, le
vor pierde, părțile mai europene desprinzându-se de cele mai
puțin europene. Atunci va fi o altă Serbie și o altă Românie, dar,
negreșit, va fi și o altă Ungarie! Care își va recupera teritoriile ce
i-au fost furate!” (text inserat pe internet la data de 3 iunie 1993,
sub indicativul http: //www.internetto.hu/babel/vagvolgyi/molnar.
&htm).

Asta este situația, stimate d-le Molnár Gusztáv. Sfidările

perioadei post-comuniste, din punctul d-voastră de vedere, (și al
comilitonilor, firește), se rezumă exclusiv la exploatarea
condițiilor (din ce în ce mai puțin prielnice) de recuperare a
teritoriilor pierdute în 1918, oferite de către momentul decembrie
’89 și anii ce au urmat acestuia. La asta se reduce tot ceea ce ați
întreprins în ultimii 12 ani (și nu numai), indiferent de felul cum
ați reușit să vă prezentați demersul și să-l disimulați sub diverse
deghizări „europene”. Așa și cu „Memorandul de regionalizare”.
Cine să vă mai creadă, d-le Molnár, cine să vă mai acorde
prezumția de bună-credință și bună-intenție, după o viață
închinată revizionismului maghiar?
Eu, în locul d-voastră, aș lăsa-o baltă, zău așa! Cum s-ar
zice în limba d-voastră: „Kár a benzinért”!

147
 Un cadou al istoriei?

Dacă în 1997, într-un context în care abandonarea

Ardealului părea să fi devenit o politică de stat, nu ne-a mirat
deloc apariția pe TVR 1 – premergător transmisiunii în direct de
la Alba Iulia – a unui talk-show (Arachelian – Djuvara –
Constantiniu) ce avea ca numitor comun contestarea legitimității,
ca Zi Națională, a datei de întâi decembrie, reeditarea chestiunii
peste patru ani – de 1 decembrie 2001 – ne-a cam nedumerit,
trebuie s-o recunoaștem, și ne-a lăsat un gust amar.
Celor ce au uitat, le vom reaminti că la data respectivă (1
XII 1997), după o întârziere de aproape două ore (răstimp în care
canalul principal al Televiziunii Naționale ne-a oferit un film
vechi cu Ingrid Bergman!), în loc de transmisiune de la fața
locului am avut parte de proiectarea unor imagini de arhivă ce
evocau momente, mai mult sau mai puțin istorice, legate nu de 1
decembrie 1918, ci de dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, după
care amintita tripletă a concluzionat: 1 decembrie este o dată
improprie semnificației ce i s-a atribuit. Mai mult, cei trei au
afirmat răspicat că singura dată care întrunește toate condițiile
pentru a fi, cu adevărat, Ziua Națională a României, este cea de 10
mai.
Ne întrebam, la vremea respectivă, dacă este (a fost) vorba
doar de monarhismul d-lor Djuvara, Constantiniu și Arachelian (și
nu numai) sau intervine – prin respingerea zilei ce semnifică
revenirea Ardealului la patria-mamă – și o disponibilitate de
abandonare a acestuia? Întrebarea nu era neapărat retorică, dat
fiind contextul la care ne-am mai referit și faptul că, totuși,
emisiunea avea loc în ziua cu pricina, pe canalul principal al
televiziunii publice și la o oră de maximă audiență.
(Nemaivorbind de faptul că, așa cum ne informa presa din
Ungaria, dar și Europa Liberă, printre cei ce au semnat
„Declarația de la Budapesta din 4 iunie 1989” – care stipula faptul

148
că Ardealul, zonă de complementaritate fiind, trebuie să se bucure
de un statut de autonomie – figura și d-l Djuvara!)
Pentru ca astăzi, tot de întâi decembrie – dar sub alte
auspicii, chestiunea să se repete, încă și mai explicit. Despre ce
este vorba? Despre emisiunea „Istorie polemică” – Ediție specială
a TVR 1 dedicată Zilei Naționale a României (1 decembrie 2001,
orele 18), avându-i ca protagoniști, de această dată, doar pe d-nii
Djuvara și Constantiniu. Emisiune în care, în pofida „polemicii”
anunțate, n-au prea fost exprimate păreri divergente, cu atât mai
puțin în ceea ce privește subiectul în discuție. Ba, am putea spune
că a domnit un veritabil consens, care, la urma urmei, nu ne-ar fi
deranjat, dacă nu s-ar fi reiterat cele postulate cu patru ani în
urmă: 1 decembrie nu întrunește condițiile necesare pentru a fi
declarat Zi Națională. Și, firește, s-a afirmat și de această dată că
singura zi potrivită este cea de 10 mai.
Desigur, nu punem la îndoială dreptul nimănui de a
contesta legitimitatea unei date sau de a propune o alta,
considerată mai reprezentativă, mai plină de sensuri, și asta mai
cu seamă atunci când este vorba de două persoane avizate, de doi
reputați istorici. Dar NU de Ziua Națională a României, NU în
plină sărbătorire a acesteia, NU la postul Național de televiziune,
NU în condițiile în care unii contestă apartenența de drept a
Ardealului la România și își îndeamnă conaționalii să arboreze
însemne de doliu și, mai ales, NU în situația în care alții
instrumentează devoluția Transilvaniei, pregătind desprinderea ei
de România!!!
Așa ceva se poate discuta într-un cerc restrâns de
specialiști, într-un simpozion eventual, dar nu în văzul întregii țări
și tocmai de Ziua Națională, zi ce simbolizează și cinstește exact
reîntregirea țării și, pe cale de consecință, integritatea ei
teritorială!
Și, ca și cum cele relatate n-ar fi fost de ajuns, cei doi
istorici, parcă în intenția de a supralicita, au mai comis o gafă (nu
vreau să mă gândesc la altceva) de neiertat, atunci când au

149
afirmat, la unison, că „România Mare a fost un cadou al istoriei”!
Nu o judecată dreaptă a acesteia, nu o consecință firească și logică
a unor realități istorice, demografice, de opțiune și de drept
internațional, ci un „cadou”!
Cine face istoria? Marile puteri, vor răspunde, în cor,
păgubiții de la Trianon! (De peste 80 de ani, Trianonul, atât în
cercurile politice maghiare cât și în cele ale istoricilor unguri, este
considerat și calificat drept un diktat. Iar afirmația că „Ardealul a
fost făcut cadou României, în 1920, de către marile puteri
învingătoare în primul război mondial” este ceva la ordinea zilei
în cercurile respective!)
Așa stând lucrurile (am dovedit-o prin nenumărate citate,
reproduse în ultimii 12 ani, din declarații făcute la cele mai înalte
nivele ale mediilor politice și istorice maghiare), chestiunea cu
„România Mare, un cadou al istoriei” este un neprețuit (și
nesperat) cadou, al d-lor Djuvara și Constantiniu, făcut
revizioniștilor maghiari, în cel mai autentic spirit al celor ce se
străduiesc, de ani de zile, să ne „demitizeze” istoria, să o rescrie
pe gustul (și în folosul) vecinilor noștri de la Apus.
Nu mai lipsește altceva, decât o banderolă neagră á la
Miercurea Ciuc! (Poate la următoarea „comemorare”).

Notă (7 martie 2018). Celor ce abia așteaptă să-mi dea în

cap cu De mortuis nil nisi bene, sau cu faptul că profit că cei doi,
trecuți în neființă, nu se mai pot apăra, le reamintesc, o dată, că
articolul reprodus a fost scris și publicat în anul 2001 și, în al
doilea rând, că nimeni (și nimic) nu poate scuza cele de mai sus –
decât, eventual, prostia fără margini. Ceea ce nu este (n-a fost)
cazul!!!
Zeno Millea

150
 TRIA – NON
Când, în trei mai 1991 (rețin data, pentru că era ziua mea
de naștere și am considerat, pe undeva, că mi s-a făcut un nesperat
cadou…), TVRL – preluând o emisiune a televiziunii maghiare
publice – ne prezenta, „pe viu”, Reuniunea de la Eger și fața
necosmetizată a pastorului Tökés, am avut, alături de milioane de
telespectatori români, confirmarea peremptorie a realității și
agresivității iredentismului maghiar, în varianta sa
post-decembristă. Reamintesc cele declarate, atunci și acolo, de
către „eroul” revoluției de la Timișoara:

„Ardealul este în pericol de moarte! Este vorba de

iminența pierderii definitive a Ardealului! (…) Toți ungurii
ardeleni să rămână pe loc, cei plecați să se întoarcă, altfel lupta
pentru Ardeal își pierde rostul. (…) Avem drepturi istorice sacre
asupra Ardealului!”

Asta declara la acea vreme actualul episcop (și președinte

al CNMT) referitor la miza ce era (și este, după cum ne-o
confirmă autorii filmului „Trianon”) în joc atunci (ca și acum) din
punct de vedere „central-european”: căderea comunismului, dar și
a „sistemului post-trianonic”!!!
Desigur, pe parcurs au mai existat nenumărate confirmări,
dintre care s-o cităm pe una aparținând tot lui Tökés Lászlo:

„Realitatea este că statele succesoare (ale Ungariei dualiste

– n.m.) își continuă politica de deznaționalizare, veche de peste 75
de ani, încercând, prin asimilarea completă a minorității maghiare,
să-și DEFINITIVEZE STĂPÂNIREA (s.m.) asupra teritoriilor
câștigate prin tratatele de pace de la Paris” (fragment reprodus din
nr. 5/1995 al Publicației Magyar Figyelö, din discursul rostit de
către Tökés la Reuniunea de la Debrețin, desfășurată în același an)

151
 Deci pentru participanții la respectiva reuniune (toți
reprezentanții maghiarimii din afara granițelor Ungariei, inclusiv
Marko Béla, care nu s-au desolidarizat cu niciun cuvânt de
mesajul episcopului, președinte de onoare al UDMR la acea
vreme), tot ceea ce s-a statuat la Versailles, Trianon (1920), Paris
(1947) și reconfirmat la Helsinki are un caracter provizoriu!!!
Așa stând lucrurile, nimic nu mă mai poate mira – și cu
atât mai puțin consecvența și perseverența promotorilor
iredentismului maghiar.
În această ordine de idei se încadrează și realizarea
controversatului film (de 15 ore!) închinat „tragediei de la
Trianon” (și nu numai). Nu numai, pentru că filmul se ocupă și de
multe altele (voi reveni).
Să mă întorc, însă, la „cadoul” din 3 mai 1991 și la
presupusul său echivalent de astăzi. Din păcate, acum avem de-a
face cu un cadou otrăvit, care vine din altă parte!
Prezentarea filmului „Trianon” pe un post de televiziune
autohton nu este o inițiativă românească (de
informare-deconspirare), cum ar putea crede unii, ci o reușită
manevră maghiară de prezentare a peliculei cu pricina în fața
tuturor telespectatorilor de etnie maghiară din România, spre a-i
scuti de dificultăți, consum de energie etc. Emisiunea de la
Antena 1 a fost, după informațiile pe care le dețin, inițiată și
plătită de către realizatorii filmului și, ca atare, ei au impus
condițiile. Inclusiv în ceea ce-i privește pe „replicatori”!
Interlocutorii propuși de către moderator (doi experți în problema
revizionismului maghiar, care ar fi putut, în câteva fraze, să
demonteze întreg eșafodajul „european” al chestiunii și să-i
reducă la tăcere pe cei ce l-au construit) au fost refuzați de
realizatorii filmului, care și-au ales și „replicatorii”! Drept care,
replicile, cu o sigură excepție (asupra căreia voi reveni), au fost
așa cum au fost!
Să ne întoarcem, însă, la realizatorii filmului. Cu istoricul
militar Raffay Ernö sper că cititorii revistei s-au lămurit din

152
post-scriptumul meu din penultimul număr. (va fi reprodus pe
parcurs – n.m. din 2018). De altfel, interviul din Erdélyi Naplo (la
care s-a referit moderatorul, și nu careva dintre replicatori!) vine
să confirme cele semnalate de mine, ba printre „ocaziile ratate”,
mai amintește și de Revoluția de la Timișoara!!!
Cu d-l Koltay, regizorul filmului, presupun că lumea s-a
lămurit din ceea ce a putut vedea și auzi la respectiva „emisiune
specială”: n-a fost altceva, în prestația acestuia, decât ipocrizie și
disimulare!
Să trecem la d-l Glatz Ferenc, unul din principalii
protagoniști ai „documentarului. Cine este Domnia sa? Nimeni
altul decât președintele Academiei de Științe din Ungaria, istoric
de meserie, și autorul următoarelor afirmații:

„În Europa Centrală și de Sud-Est granițele naționale și

cele statale nu s-au suprapus niciodată, iar în cazul Ardealului
principiul național este imposibil de aplicat. Statele succesoare,
apărute după sfârtecarea Austro-Ungariei și menținute și după
AȘA-ZISA (s.m.) Conferință de pace de la Paris, sunt tot state
multinaționale, alcătuiri artificiale care în loc să rezolva tensiunile
interetnice – le-au amplificat. La Trianon și la Versailles învinșii
au fost pedepsiți, iar în 1947, la Paris, ipocrizia și fuga de
răspundere, pe de o parte, și, pe de altă parte, teama de situația
nerezolvată a propriilor minorități naționale i-au determinat pe
occidentali să opteze pentru un status quo. Dar nimeni să nu-și
imagineze că o nedreptate de asemenea proporții poate dura o
veșnicie!” (Emisiunea „Conferința de Pace de la Paris”, difuzată
în ziua de 9 februarie 1997, pe Duna TV.)
Iată, așadar, nu numai viziunea d-lui Glatz asupra
chestiunii în discuție, dar și părerea domniei sale despre statele
occidentale care au patronat Conferința de Pace de la Paris!
Să trecem la un alt protagonist: d-l Csurka István, cel
despre care unul din replicatori afirma că ar fi un Vadim al
ungurilor. Să-mi fie cu iertare, dar este puțintel mai mult, pentru

153
că Vadim n-a îndemnat pe nimeni la atacarea Republicii Moldova
și nici la mutarea graniței de apus a României pe Tisa! Pe când d-l
Csurka a propus, inclusiv în Parlamentul Ungar, recuperarea
Voivodinei, profitând de bombardamentele NATO asupra
Serbiei! De unde știu? Iată sursa (una dintre ele):

„Un drapel național ornat cu harta Ungariei Mari fâlfâie

vizavi de gara de apus (…). Alături o cruce trianonică. Lângă
grupul de tineri îmbrăcați în negru, o asistență atrasă de muzica cu
mulți decibeli. (…) Acțiunea e semnată, de această dată, nu de
Uniunea Tinerilor Maghiari (UTM), ci de Mișcarea Revizionistă
Maghiară (MRM). Printre organizatori poate fi remarcat, totuși,
președintele UTM – și al organizației de tineret a MIEP din
Sectorul XI (MIEP este partidul extremist și explicit revizionist al
lui Csurka István – n.m.) – Novák Elöd Attila, care ne explică
zâmbind: -Ambele sunt constituite, practic, din aceiași tineri.
Aspectul lui Novák este euroconform: veston gri, vestă,
cravată elegantă. Tânărul de 21 de ani, student în anul III la
politehnică, răspunde cu solicitudine și dezinvoltură la întrebări
(…).
De mai mult timp tinerii MIEP-iști și-au propus să
prelucreze în manieră rock cântecele revizioniste și să le
înregistreze pe un CD. Proiect ce a prins viață.
Între timp muzica „live” încetează în piață și este
prezentată cea înregistrată. CD-urile se vând la modesta sumă de
500 forinți, iar casetele cu 400.
În interpretarea formației UTM răsună cântecul
MINDENT VISSZA (Totul înapoi!): „Apa încă e curată / În Nitra
și în Ipoi / Dar de nu primim de-ndată / Astăzi! – totul înapoi / Ea
se va-nroși ca mâine / Nu mai scapă nici un câine!...”
Asistența este în delir: pe mulți se vede că sunt gata de
acțiune…
Novák explică: -Sunt cântece revizioniste, nu iredentiste,
iredentiștii vor totul înapoi.

154
 Ne permitem obiecția că tocmai așa ceva se aude pe
bandă. Novák precizează: -Noi vrem doar revizuire, retrocedări
parțiale. Cea mai actuală ar fi reanexarea Voivodinei, care s-ar fi
putut face în perioada bombardamentelor NATO, așa cum a
propus MIEP, din păcate fără succes. Opinia publică nu era
pregătită încă, nici guvernul. Asta încercăm noi să facem prin
demersul nostru. Dacă reușim să sensibilizăm publicul și
conducerea țării va reacționa altfel.” (Am reprodus din articolul
„Nemzeti Rockkeret” – Naționalism în straie de rock – semnat de
Sághy Erna, în numărul 38/2001 al publicației 168 ora.)

Despre asta este vorba și în demersul d-lor Koltay, Raffay

et comp!
Despre sensibilizarea publicului (maghiar)!
Adică despre resuscitarea spiritului revizionist și instigarea
la revizionism!
Prin orice mijloace!
Și nu despre altceva (cunoașterea și asumarea trecutului,
cunoaștere reciprocă, discuții deschise și amicale și alte povești de
adormit copiii)!

P.S. Dacă în interviul respectiv nu era vorba și de Ardeal?

Ba era:

„-Și dacă Csurka István ar spune: avem nevoie de tinerii

maghiari, mergem să recucerim Ardealul? -La așa ceva nu ne-am
gândit. Dar dacă el ar spune-o, asta ar însemna că situația o
pretinde. Deci am merge. Să nu discutăm însă problema, pentru că
ÎNCĂ (s.m.) nu e actuală. Csurka s-a pronunțat doar în legătură cu
Voivodina.”

Ăștia sunt oamenii care au conlucrat la realizarea filmului

„Trianon”!!!

155
 TRIA – NON (II)

Am văzut, în episodul precedent, cine sunt oamenii care au

conlucrat la realizarea filmului „Trianon”.
Să trecem la replici și replicatori. (Reamintesc că cei doi
interlocutori propuși de realizatorul emisiunii au fost refuzați de
către domnii Koltay și Raffay, care de orice, numai de o
confruntare la obiect și cu oameni avizați și fără inhibiții nu aveau
nevoie în cazul dat!)
Ce le reproșez replicatorilor? Multe. O dată, că au acceptat
să vină în număr de patru. Ce e (a fost) rău în asta? Faptul că s-au
incomodat reciproc, limitându-și timpul avut la dispoziție și
posibilitatea de a duce până la capăt o idee și a-i da rotunjime și
coerență, ceea ce le-a fragmentat și dispersat discursul –
permițând d-lor Koltay și Raffay să evite răspunsurile la unele
întrebări incomode, să sară pe alte piste, să contraatace sau chiar
să se victimizeze în fața atacului (oricât ar fi fost el de firav!)
supranumeric.
În al doilea rând, că habar n-au avut cu cine au de-a face.
Cum poți să accepți postura de replicator, fiind vorba, totuși, de
un film care se ocupă de un moment crucial al istoriei țării, cel al
marii reîntregiri, fără să ai nici cea mai vagă idee despre ce hram
poartă cei ce l-au realizat?
În al treilea rând, că niciunul dintre replicatori n-a văzut, în
mod evident, filmul în prealabil și nu avea cunoștințele de limbă
maghiară care să-i permită, ad-hoc, analiza (sau măcar
înțelegerea) textului maghiar, nemaivorbind de depistarea
omisiunilor sau cosmetizărilor prezente în subtitrarea în
românește. Mă refer, aici, de pildă la o secvență în care fundalul
sonor, realizat zeci de secunde, de un cor de mii (sau zeci de mii)
de voci, consta în lozinca: „Vesszen Trianon”, repetată în mod
obsesiv. Ce înseamnă sintagma respectivă? Înseamnă: Să piară
Trianonul!

156
 În al patrulea rând, că replicatorii cu pricina, cu foarte rare
excepții, s-au postat într-o consecventă defensivă, în loc să atace!
În al cincilea rând, că abstracție făcând de cele de mai sus,
în emisiunea respectivă au rămas fără replică niște afirmații
șocante sau/și revoltătoare ale domnilor Koltay și Raffay (făcute
în emisiune!) sau ale protagoniștilor „documentarului”, afirmații
traduse sau subtitrate corect în românește, dar lipsite total de
acoperire!!!
Care au fost aceste afirmații (sau referiri)?
Să începem cu „milenarul” regat maghiar (întins de la
arcul Carpaților până la Adriatica). Care regat milenar, stimate
d-le Constantiniu (singurul istoric cu patalama dintre replicatori,
dar care a tăcut mâlc!)? Chiar și în cei 51 ani de dualism, singura
perioadă în care Ardealul a fost administrat efectiv de la
Budapesta, exista o „Ungarie propriu zisă” și niște „țări asociate
ale Coroanei maghiare” (care „coroană” stătea pe capul
împăratului de la Viena!), printre care și Ardealul! Cercetați, vă
rog, sursele maghiare (Révai Nagy Lexikona, de pildă, la capitolul
„Czimer és lobogo”) pentru a vedea că și în 1914, încă, Ungaria
propriu-zisă (cea „trianonică”!) avea altă stemă și alt drapel decât
cel al „țărilor asociate”! Ce să mai vorbim despre Voievodatul
autonom (aflat sub suzeranitate maghiară), despre Principatul
autonom (sub suzeranitate otomană) sau despre „provincia aulică”
din Imperiul Habsburgic? Și chiar dacă am asimila o subordonare
feudală cu noțiunea de regat, cât a durat treaba respectivă? Unde a
fost regatul milenar între 1526 și 1867? Sau când a fost supus,
efectiv, Voievodatul Transilvaniei de către unguri, respectiv de
către „Unio Trium Nationum”?!
Desigur, d-l Constantiniu n-a avut timp să se împiedice de
asemenea fleacuri, ocupat fiind cu a aduce osanale celor ce au
avut curajul să se ridice, în 1956, împotriva sistemului comunist.
(Aș avea și aici o nedumerire; oare de ce una din ultimele
declarații ale lui Nagy Imre suna în felul următor: „Am trădat, dar
nu ideea, ci pe cei care au trădat ideea”?!) Fără a sufla însă nicio

157
vorbă despre faptul că chiar și atunci, în 1956, era vizat nu numai
sistemul comunist, ci și „sistemul post-trianonic”! Sau te
pomenești că Domnia Sa nu are cunoștință de așa ceva? Dacă așa
stau lucrurile, atunci i-ași recomanda să citească, spre deplină
edificare, următoarele lucrări: „A nemzet forradalma” (Beke
György, Erdélyi Magyarság, nr. 16/nov., 1993); „Megprobálo
idö” (Czegö Zoltán, Erdélyi Magyarság, nr. 20/oct. 1994),
„Magyarok a vádlottak padján” (Tofalvi Zoltán, Erdélyi
Magyarság, nr. 16/nov. 1993).
Să trecem la proporția unguri – români în „Ungaria
milenară” și în Ardeal (…) Realizatorii filmului au afirmat,
răspicat, că actuala proporție de peste 80 la sută de români în
Ardeal este rezultatul alungării și exterminării elementului
maghiar și, pe de altă parte, al colonizării masive de români din
alte zone ale țării. Mai mult, s-a afirmat că aceștia (ungurii
ardeleni) au fost strămutați, în masă (și cu forța) în alte zone ale
României. Afirmații rămase (aproape) fără replică!!!
Stimați replicatori, inclusiv (sau mai ales) istoricul Florin
Constantiniu, chiar așa??!
Pentru numele lui Dumnezeu, dar aici ar fi trebuit să se
oprească (cantoneze) toată discuția, chiar dacă ar fi ocupat tot
răstimpul emisiunii, chestiunea fiind de o importanță capitală
exact pentru miezul problemei. Era vorba tocmai despre primul
(și principalul) argument al românilor ardeleni în demersul lor de
autodeterminare de la Alba Iulia (1 Decembrie 1918) și în cel de
consfințire a acestei autodeterminări (apanaj al populației
majoritare!) la Conferința de Pace de la Trianon! Și exact aici să
lipsească (aproape cu desăvârșire) replicile zdrobitoare??! Pentru
a confirma o veche marotă a revizioniștilor maghiari (repetată, nu
o dată, și pe parcursul emisiunii): „Trianonul a fost un diktat”??!
Ce trebuiau să facă replicatorii? Să citeze, pur și simplu,
niște date seci, pe cât posibil din surse maghiare. (Ceea ce eu am
făcut, cu prisosință, mai ales în capitolele 3 și 4 ale „Pericolului
Românesc”, drept care, pentru a nu mă repeta, invit cititorii să

158
pună respectivele date în gura replicatorilor, care, la acest moment
al dezbaterii s-au comportat ca niște veritabili complici!!! – nota
mea din 2018). (…)
Cât privește „transmutările forțate, în bloc” tâmpenia
afirmației depășește orice închipuire!; când să se fi produs
acestea: în perioada NKVD-istă, când minoritatea maghiară era
principala forță colaboraționistă cu comunismul sovietic, sau după
aceea, când ungurii n-au pierdut altceva decât răsplata acestui
colaboraționism, adică poziția dominantă în Ardeal, Universitatea
Bolyai și Regiunea Autonomă Maghiară (RAM)?; cei ajunși
extracarpatic n-au reprezentat decât excedentul ce nu mai încăpea
în RAM (care nu era, totuși, un sac fără fund) sau diverși
absolvenți cu medii insuficiente pentru a putea alege un post în
Ardeal!
Atât și nimic altceva!!!
Din păcate au mai rămas încă destule replici nerostite –
care mă obligă să revin. Peste o săptămână.

159
 TRIA – NON (III)
Cineva m-a felicitat pentru titlul (mini)ciclului. Abia atunci
mi-am dat seama ce gravă omisiune am comis și – înainte de-a fi
dat în judecată pentru plagiat (uitând să pun măcar ghilimelele de
rigoare!) – fac cuvenita precizare: „TRIA-NON” este titlul unei
pagini revizioniste de pe internet!
Cu speranța că nu voi fi sancționat pentru această întârziată
rectificare, să-mi continui demersul.
Ce-a mai rămas fără (sau aproape fără) replică în emisiunea
lui Marius Tucă (poate mai bine spus: a lui Koltay și Raffay!)
închinată „tragediei de la Trianon” și filmului care o imortaliza
(spre veșnică neuitare!)? De pildă, chestiunea cu „Tökés, eroul
revoluției române”! La care nu protestează nici un invitat,
obligându-l pe moderator la o simplă dezmințire, lipsită de orice
argumentația. Aceeași liniște se așterne și după ce d-l Raffay (în
calitatea sa de fost secretar de stat la Ministerul Ungar al
Apărării!) supralicitează, recunoscând o implicare ungară în
revoluția de la Timișoara, ba, mai mult, exprimându-și chiar
regretul că această implicare (a statului maghiar!!!) n-a fost mai
substanțială, pentru a dinamita nu numai sistemul comunist, ci și
„sistemul post-trianonic”!!!
Și la așa ceva, un reputat istoric, un redutabil analist politic
și doi gazetari de elită tac?!!
La așa ceva, care spulberă toate elucubrațiile despre
înclinația „genetică” a românilor spre „scenarită” și confirmă
existența reală a unui scenariu?!!
Scenariu ce ar fi trebuit să rezolve, în mod
„central-european”, și problema Ardealului, prin „revenire la
1914”!!!
Desigur, nu pot garanta că am reușit, pe tot parcursul
emisiunii, să urmăresc, alături de vorba maghiară (care n-avea
cum să-mi scape!), și subtitrarea sau traducerea în românește. Ca
atare, nu pot exclude lipsa (sau cosmetizarea) traducerii în cazul

160
dat. Dar dacă subtitrarea (după cum s-a afirmat categoric) a fost
făcută de către partea maghiară, atunci presupun (ca să nu spun că
am convingerea) că și traducătoarea din emisiune aparținea tot
părții maghiare. Dacă așa a fost – și sunt convins că a fost așa –
atunci d-l Tucă de ce nu și-a plasat undeva „în culise” și un
traducător român, mai ales că cei doi interlocutori propuși inițial,
au fost refuzați nu numai pentru că cunoșteau prea bine aspectele
legate de Trianon și perioada post-trianonică, ci și pentru că unul
dintre ei stăpânea la perfecție limba maghiară?!
Chiar așa bine au plătit ungurii?
Ce-a mai afirmat d-l Raffay fără a fi contrazis? De pildă, că
doar 50% din tinerii maghiari din România pot studia în limba
maternă. Chiar așa, d-lor replicatori??! Să nu știți domniile
voastre că 20-30% din locurile rezervate maghiarilor la toate
treptele de învățământ (inclusiv universitar!) stau neocupate, din
lipsă de amatori? Să nu știți că la Universitatea „Babeș-Bolyai”
din Cluj-Napoca, de pildă, există peste 40 de secții în limba
maghiară? Să nu știți că există o puzderie de universități
particulare maghiare răspândite în întreg Ardealul?
Nu deficit, ci excedent până în pânzele albe!!!
În aceeași ordine de idei – pentru că s-au invocat și
pretinsele discriminări negative din perioada ceaușistă (când, așa
cum am mai spus-o, minoritatea maghiară n-a pierdut decât
discriminările pozitive cu care a fost răsplătită pentru
colaboraționismul din perioada NKVD-istă!) – trebuia spus că pe
vremea respectivă ungurii aveau suficiente secții sau clase
paralele în limba maternă în școli și licee, iar în universități aveau
toate secțiile necesare prezervării identității lor etnice, culturale și
confesionale. Și nu numai atât: aveau presă proprie, în rând cu
românii, editură proprie, sectoare proprii în toate librăriile, aveau,
în Ardeal, opt teatre ungurești și o operă maghiară, numeroase
biblioteci și societăți culturale, formațiuni artistice, emisiuni radio
și TV în limba maghiară, acces liber la posturile similare din
Ungaria, instituții confesionale etc. etc. etc.

161
 Cât privește „etnocidul” din perioada interbelică, distinșii
„replicatori” n-ar fi trebuit decât să dea următoarele date (cu
condiția să le fi cunoscut, firește):
a/. dintr-o statistică apărută în 1928, în revista clujeană
Erdélyi Irodalmi Szemle rezultă că între 1919-1928 au fost
publicate, în Ardeal, 3186 cărți în limba maghiară, deci o medie
anuală de 320 de volume, atunci când,în 1913, de pildă, în
Ardealul stăpânit de unguri au apărut doar 77;
b/. în aceeași ordine de idei, György Lajos, în Erdélyi
magyarok kulturális élete, constată că între 1919-1924 au fost
publicate în Ardeal 1066 cărți ungurești, tot atâtea câte au apărut
în cele două decenii premergătoare lui 1919;
c/. același autor remarcă, în opera citată, că din cele 233
tipografii existente în Ardeal (în 1924) 147 erau ungurești, deci
61,8 la sută;
d/. în ceea ce privește presa de limbă maghiară din Ardeal
în perioada interbelică, este suficient să amintim că în 1934, de
pildă, existau 42 de cotidiane, 52 de săptămânale și 9 publicații cu
apariție lunară, ceea ce reprezintă de zece ori mai mult decât
publicațiile existente în 1917, sub stăpânire maghiară.
Așa cu „etnocidul” la care a fost supusă minoritatea
maghiară în perioada interbelică!!!
Ce-a mai rămas fără replică în talk-show – ul respectiv? O
altă afirmația răspicată a d-lui Raffay (sau Koltay?): „În Ungaria
n-a fost nici un fel de fascism”!
Dacă aș fi avut onoarea să mă număr printre replicatori,
le-aș fi spus domnilor mai sus pomeniți că acesta (fascismul
ungar) nu numai că a existat, dar a fost primul, ca apariție
cronologică, în Europa! (Adrian Riza vorbea, într-o prefață cu
care m-a onorat, de „protofascism” și „prenazism”!) Oricum,
regimul lui Horthy nu poate fi calificat altfel decât ca o dictatură
de tip fascist!
Sau n-a fost așa?

162
 Ce era, la urma urmei, (Vitéz Nagybányai) Horthy Miklos?
Că rege nu era! Era regent? Nici măcar, ci guvernator șef
(„fökormányzo”)! Cine l-a ales? Nimeni! Cum s-a menținut „pe
tron” timp de 24 de ani? Prin dictatură! Cu cine s-a aliat? Cu
Hitler și cu Mussolini, deci cu Germania nazistă și cu Italia
fascistă! (Ba chiar și cu Stalin a avut o înțelegere secretă de-a
împărți România, după „model polonez”, pe linia Carpaților!!!;
ceea ce a constituit, se pare, cauza reală a Diktatului de la
Viena!!!)
Este suficient? Dacă nu, să mai amintim următoarele
caracteristici ale regimului hosthyst:
1/. inexistența votului universal, egal, direct și secret;
2/. inexistența vreunei reforme agrare;
3/. lichidarea opozanților (5.000 masacrați, 70.000 aruncați
în lagăre și închisori, 100.000 obligați să emigreze);
4/. cenzură strictă (mulți scriitori unguri veneau în România
ca să-și publice operele!);
5/. antisemitism notoriu: prima „Lege privind privarea
evreilor de drepturi cetățenești” din Europa!; cea mai radicală și
eficientă aplicare a „soluției finale” din întregul continent!
Un exemplu care să ilustreze chestiunea cu cenzura? Nimic
mai simplu: „În perioada interbelică ungurii din Ardeal se
bucurau de mai multă libertate decât cei din Ungaria, astfel că
mulți scriitori maghiari din patria-mamă, pentru a eluda cenzura
horthystă, veneau să-și publice operele în România, de pildă în
revista Korunk din Brașov.” (Declarație făcută de către
octogenarul scriitor Faludy György la emisiunea în limba
maghiară a TVRL din 8 octombrie 1990 și, ca prin minune,
necenzurată!)
Este suficient, de această dată?
A mai rămas vreo replică nerostită? Una singură: la
aserțiunea că ungurii nu-și mai cunosc propria istorie (adică
varianta proprie la istoria Ardealului!), ceea ce (nu-i așa?) justifică

163
orice demers de „luminare”, inclusiv realizarea (și difuzarea!)
filmului „Trianon”!
Să fim serioși! Primul lucru pe care-l învață odraslele
ungurilor ardeleni – acasă, la școală, la biserică etc. – este exact
această istorie. Din ce? Din puzderia de cărți (tratate, manuale,
culegeri de texte pentru copii etc.) cu care a fost împânzit
Ardealul în întreaga perioadă post-trianonică, mai cu seamă după
1989 . Câteva exemple? Nimic mai simplu:
„Istoria Ardealului”, apărută (în Editura Academiei
Ungare!) încă în 1986, în trei volume;
„Scurta Istorie a Ardealului” (o ediție prescurtată a
precedentei, editată în 1989 și reeditată în 1993);
„Scurta istorie a maghiarimii din Ardeal”, scrisă de Kádár
Gyula și publicată (în foileton) pe parcursul anului 1992 în
cotidianul Romániai Magyar Szo.
Ce se scrie în aceste cărți de istorie? Iată câteva constante:
a/. retragerea aureliană din 275 a fost totală, pe teritoriul
Daciei nemairămânând nicio populație romanică sau romanizată;
b/. în 896 ungurii au luat în stăpânire întreg bazinul carpatic,
zonă mai mult sau mai puțin pustie;
c/. românii, de origine iliro-albaneză, au apărut la nord de
Dunăre la 400 de ani după descălecatul arpadian și au început să
se infiltreze în Ardeal abia pe la sfârșitul secolului 13;
d/. Trianonul a fost un diktat, un act samavolnic care a
sfârtecat Ungaria, privând-o de două treimi din teritoriul ei
național;
e/. „statele succesoare” sunt niște alcătuiri artificiale sortite
pieirii, fragmentarea acestora fiind primul pas al „revenirii la
1914”!
Și așa mai departe.
Ce-ar mai fi de spus? De pildă, că „Scurta istorie a
Ardealului” (ed. 1993) am cumpărat-o de la un stand amplasat în
holul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca!

164
 De altfel, sursele sunt nenumărate. Geme internetul de
istoria cu pricina, la fel puzderia de „universități de vară”,
„tabere”, „cercuri” etc.
Mai mult: în școlile din Secuime asta e istoria care se predă.
Cine să-i împiedice pe dascăli s-o facă? Inspectorii unguri? Cei de
la Minister, care nu calcă în veci pe-acolo (și nici nu știu
ungurește)?
Și-atunci să ne mai mirăm că d-na Mona Muscă vede doar
un gest patetic și desuet în realizarea și prezentarea (în România!)
a unui film precum cel al d-lor Raffay și Koltay?
Și față de toate cele văzute și auzite în emisiunea de la
Antena 1, distinșii replicatori să se rezume doar la ceea ce au
binevoit (sau au fost în stare) să spună?
La urma urmei, ce s-a spus acolo cu pretenție de replică?
D-l Cristian Tudor Popescu, după ce a bălmăjit ceva despre
marii poeți maghiari Arany János, Vörösmarthy Mihály și Ady
Endre, a afirmat că românii, spre deosebire de unguri, „n-au
vocația tragicului” (sau cam așa ceva), drept care nu pot înțelege
percepția maghiară asupra „tragediei de la Trianon”. Și cam atât.
Ce-ar fi putut (sau trebuit) să spună (sau, mai precis, să
facă)? Nimic altceva, decât să scoată din buzunar articolul lui
Dorin Suciu [„Condamnând Trianonul și tratatele de bază cu
vecinii – 200 de gazetari și scriitori din Budapesta (printre ei și
Raffay Ernö!!! – n.m.) solicită modificarea frontierelor
Ungariei”], apărut cu câțiva ani în urmă în ziarul pe care cu
onoare îl conduce, și să-l citească. Atât și nimic altceva!
Ce putea face d-l Ion Cristoiu? În loc să arate
telespectatorilor cele patru volume de documente maghiare de la
Trianon (au fost doar arătate – nu și deschise!), mai bine le
povestea acestora esența pledoariei lui grof Apponyi Albert (șeful
delegației maghiare), „argumentele” și pretențiile avansate,
„soluția de compromis” propusă in extremis (Ardeal independent
și structurat pe cantoane de tip helvetic!) și actualitatea „soluției”

165
respective în arsenalul revizioniștilor maghiari de astăzi. Măcar
atât!
Ce putea să facă d-l Florin Constantiniu (că ce n-a făcut am
tot văzut, slavă Domnului!)? Măcar atât: să explice lumii ce-a fost
autodeterminarea „wilsoniană” și pe ce se baza aceasta. Și, firește,
să spună mai apăsat și mai argumentat de ce în 1918 românii erau
singurii locuitori ai Ardealului îndrituiți să uzeze de această
autodeterminare.
Și iată-ne ajunși la rafinatul, diplomatul, alunecosul domn
Emil Hurezeanu care, de această dată, și-a depășit, totuși, limitele
(autoimpuse). Cum de s-a întâmplat? Incredibil, dar adevărat,
pentru prima oară în cariera sa publică, d-l Hurezeanu s-a enervat!
Cine a reușit performanța respectivă? Cine altul, decât
tandemul Koltay-Raffay?! Cum? Prin următoarele afirmații:
1/. Că ar fi ajuns la „Europa Liberă” din Ungaria.
2/. Că românii n-au vocația tragicului (vezi panseul
„cetepist”) pentru că au avut parte numai de bucurii!
La care d-l Hurezeanu a dat singura replică de substanță
(care l-a și demobilizat vizibil pe d-l Koltay) din întreaga
emisiune!
Și ca să termin, totuși, cu TRIA-NON-ul d-lor Koltay,
Raffay, Csurka, Glatz, Tökés (și, din păcate, încă prea mulți alții)
– un îndemn: așa cum ne-am răbdat noi, secole în șir, statutul de
tolerați, mai răbdați și voi, câteva decenii, statutul vostru de
minoritari discriminați pozitiv (reprezentați proporțional în
Parlament, părtași la guvernare etc.), că vine ea „globalizarea” și
generațiile viitoare de „europeni” vor uita, până la urmă, de
Trianon și de toate echivalentele, reale ori închipuite, ale acestuia.
Sau (vorba secuiului, când a văzut girafa) – „așa animal nu
există”!?

166