Explorați Cărți electronice
Categorii
Explorați Cărți audio
Categorii
Explorați Reviste
Categorii
Explorați Documente
Categorii
Innainte de a fi excretat sub forma de urina,filtratul glomerular trece prin tubulii renali: (1) t.proximali, (2) a.Henle, (3)
t.distali, (4) t.colectori si in final ductele colectoare. Pe parcurs,anumite substante sunt reabsorbite selectiv din tubuli in
circulatia sangvina,in timp ce altele sunt secretate din singe in lumenul tubular. In final urina si constituentii sai reprezinta
rezultatul actiunii a trei procese renale: (1) filtrarea glomerulara, (2) resorbtia tubulara, (3) secretia tubulara:
Pentru anumite substante in determinarea ratei finale de escretie urinara procesul de resorbtie este mai important ca
procesul de secretie. Secretia este foarte importanta in cazul ionilor de K,H, si altor substante ce se gasesc in urina.
Rata filtrarii fiecarei substante se calculeaza conform formulei:
Rata de filtrare a substantei=Rata filtrarii glomerulare x
Connentratia plasmatica a substantei
Pentru numeroase substante,procesele de filtrare glomerulara si
resorbtie tubulara sunt foarte importante din punct de vedere
cantitativ in raport cu ratele de excretie urinara. O variatie usoara a
ratei de filtrare glomerulara sau de resorbtie poate induce o variatie
importanta a ratei de excretie urinara. De exemplu daca RFG ar
ramine constanta,reducerea cu 10 % a resorbtie tubulare, de la
178,5 la 160,7 l/zi,ar conduce la cresterea volumului urinar de la
1,5 la 19,3.
Procesul de resorbtie tubulara prezinta selectivitate
inalta,comparativ cu filtrarea glomerulara. De exemplu glucoza si
aminoacizii sunt reabsorbiti aproape in totalitate din tubulii
renali,incit secretia lor urinara este practic nula. Tot asa ionii de
Na, Cl , HCO3 sunt insens reabsorbtiti din tubuli,dar rata lor de
resorbtie este variabila,in dependenta de necesitatile organismului.
In mod contrar,anumiti produsi finali ai metabolismului
(creatinina,ureea) prezinta resorbtie tubulara redusa,fiind excretati
in cantitati mari.
Ca urmare, rinichiul regleaza independent excretia diferitor tipuri de solvati,astfel fiind controlata precis compozitia
lichidelor organismului.
1.4. Reabsorbţia şi secreţia la nivelul diferitelor segmente ale nefronului. Reabsorbţia în tubulii proximali.
Transportul solvaţilor şi al apei la nivelul ansei Henle. Tubulul distal. Porţiunea terminală a tubulului distal şi
segmentul cortical al tubulului colector. Ductul colector medular.
Reabsorbtia in tubulii proximali.La acest nivel,pina a patrunde in ansa Henle,se reabsoarbe aproximativ 65 % din
cantitatea de apa si sodiu filtrate glomerular si un procentaj mai mic de Cl. Capacitatea ridicata de resorbtie a acestei
regiuni se datoreaza anumitor particularitati ce tin de celulele tubulare: (1) foarte active metabolic,datorita numeroaselor
mitocondrii care produc energia necesara pentru desfasurarii mecanismelor de transport activ. (2) prezenta marginei in
perie la capatul luminal a celulelor tubulare,ce maresc suprafata de contact cu lichidul tubular; (3) o retea de canale
intercelulare si bazale bine dezvoltate (4) proteine implicate in resorbtia natriului si a altor compusi prin cotransport, (5)
celule transportatoare de contra-transport ce la fel favorizeaza absorbtia de natriu.(ex. Ionii de hidrogen).
In prima jumatate a tuburilor proximali,reabsorbtia natriului se realizeaza prin co-transport impreuna cu
glucoza,aminoacizi si alti solvanti.
In jumatatea distala,cantitatea de glucoza si aminoacizi care a rt rebuie reabsorbita este foarte mica,ca urmare,la acest
nivel reabsorbtia ionilor de hidrogen la acest nivel se realizeaza impreuna cu ionii de Cl.Conc. Cl in segmentele terminale
ale tuburilor proximale este relativ inalta in comparatie cu segmentele initiale(deoarece aici absorbtia de Na se realizeaza
in cotransport cu aminoacizi si glucoza).
Desi cantitatea de sodiu scade marcat de-a lungul tubulului proximal,concentratia sodiului ramine relativ
constanta,deaorece tubulii proximali sunt foarte permiabili pentru apa,incit reabsorbtia apei este proportionala cu
reabsorbtia ionilor de Na. Concentratia de glucoza si aminoacizi,scade de-a lungul tubulului proximal. Creatinina
creste,deoarece nu se reabsoarbe.
In tubulii proximali sunt secretate sarurile biliare,catecolaminele,oxalatul,uralatul pentru ca sa in cele ce urmeaza sa fie
excretati prin urina (deoarece sunt produsi finali ai metabolismului).Rinichii mai secreta numeroase medicamente si toxine
potential nocive. O alta substanta secretata rapid la nivelul tubulilor proximali este a. Para-aminohipuric (PAH). 90 % din
PAH din plasma care circula prin rinichi este epurata si excretata in organism.
Transportul solvaţilor şi al apei la nivelul ansei Henle. Ansa Henle prezinta 3 segmente distincte: s.subtire
descendent,s.subtire al bratului ascendent,s.gros al segmentului ascendent. Segmentele subtiri au celule epiteliale fara
perie,cu putine mitocondrii si activitate metabolica redusa. Segmentul subtire descendent este inalt permiabil pentru apa si
putin permiabil pentru majoritatea tipurilor de solviti,functia acestui segment este difuzia simpla a substantelor,
aproximativ 20 % din apa filtrata este reabsorbita la nivelul ansei Henle,predominant la acest nivel. Segmentele bratului
ascendent sunt impermiabile pentru apa,caracteristica importanta in procesul de concentrare a urinei.Segmentul gros al
ansei Henle, incepe aproximativ la jumatatea bratului ascendent,are celule epiteliale voluminoase cu activitate metabolica
inalta,care sunt capabile de a realiza reabsorntia ionilor de Na, K, Cl. La acest nivel se reabsoarbe aproximativ 25 % din
cantitatea filtrata de Na,Cl,K, Ca, HCO3,Mg. In segmentul subtire a bratului ascendent,capacitatea de reabsorbtie a
solvatilor este redusa considerabil.In segmentul gros a bratului ascendent,transportul ionilor de sodiu prin membrana
luminala este mediat de un sistem de contransport 1-natriu,2-clor,1-potasiu(utilizeaza energia degajata in urma difuziunii
natriului in sensul gradientului de concentratie).
Segmentul gros al bratului ascendent reprezinta locul de actiune al diureticilor „de ansa” (furasemid) care inhiba 1-
natriu,2-clor,1- potasiu. Exista retrodifuziune a Kaliului in lumenul tubulora,ceea ce creeaza o incarcare electrica pozitiva
de +8 milivolti in lumenul tubular. Aceasta diferenta favorizeaza difuziunea cationilor din lumen,in lichidul interstitial
prein spatiile paracelulare. De asemenea aici exista un mecanism de contra-transport sodiu-hidrogen.
Tubul distal. Portiunea initiala a acestui tubul face parte din complexul juxtaglomerular,care asigura controlul prin feed-
back al RFG si al fluxului sangvin renal corespunzatoare nefronului respectiv.Segmentul urmator este foarte contorsionat
si prezinta caracteristicile de reabsorbtie a segmentului gros a ansei Henle.Acest segment este numit segment de
diluatie,deoarece realizeaza cresterea gradului de diluatie a lichidului tubular.La acest nivel se reaboarbe aprox. 5% din
cantitatea filtrata de clorura de natriu. Sistemul de cotransport Na-Cl deplaseaza ionii de clor in celula,iar pompa Na-K
ATP-aza transporta ionii de sodiu din celula in spatiul intercelular,difuziunea clorului se realizeaza prin canale de
clor.Diureticile tiazidice inhiba mecanismul de co-transport Na-Cl. A doua jumatate a tubului distal si segmentul cortical al
tubului colector sunt similare functional. Ambele contin 2 tipuri de celule:
1.Principale- reabsorb sodiul si apa,secreta K
2.Intercalate-reabsorb ionii de potasiu si secreta ionii de hidrogen
Activitatea de reabsorbtie a sodiului si secretie a potasiului
La nivelul celulelor intercalate se realizează secreţia intensă de ioni de hidrogen şi reabsorbţia
importantă a ionilor de bicarbonat şi de potasiu.
Secreţia ionilor de hidrogen realizată de celulele intercalate este mediată de un sistem de transport cu funcţie ATP-
azică. Ionii de hidrogen sunt generaţi în spaţiul intracelular prin acţiunea anhidrazei carbonice. Ionii de hidrogen sunt
apoi secretaţi în lumenul tubular, iar pentru fiecare H + secretat un ion bicarbonat devine disponibil pentru reabsorbţie la
nivelul membranei bazo-laterale. De asemenea, la nivelul celulelor intercalate se realizează şi reabsorbţia ionilor de
potasiu.
Caracteristicile funcţionale ale porţiunilor terminale ale tubulilor distali şi ale segmentelor corticale ale tubulilor colectori
pot fi rezumate după cum urmează:
1. Membranele acestor segmente tubulare sunt aproape complet impermeabile pentru uree, la fel ca şi în cazul
segmentului de diluţie din porţiunea iniţială a tubulului distal; ca urmare, aproape întreaga cantitate de uree care
pătrunde în aceste segmente rămâne în lumenul tubular şi ajunge în duetul colector,
2. Ionii de sodiu sunt reabsorbiţi la nivelul ambelor segmente tubulare, iar rata reabsorbţiei acestora este con trolată
de diferiţi hormoni, în special de aldosteron. Totodată, în lumenul tubular sunt secretaţi ioni de potasiu din capilarele
peritubulare, procesul controlat de aldosteron şi de alţi factori, cum ar fi concentraţia extracelulară a ionilor de potasiu.
3. Celulele intercalate din aceste segmente tubulare secretă cantităţi crescute de ioni de hidrogen, utilizând în acest
scop o proteină transportoare denumită hidrogen ATP-ază.
4. Permeabilitatea pentru apă a porţiunii terminale a tubulului distal şi a segmentului cortic al al duetului colector este
controlată de nivelul ADH, hormon denumit şi vasopresină. Atunci când nivelul ADH-ului este ridicat, aceste segmente
tubulare sunt permeabile pentru apă.
Ductul colector medular
La nivelul ductelor colectoare medulare se reabsoarbe mai puţin de 10% din cantitatea de apă
şi sodiu filtrată glomerular, aceste segmente tubulare reprezintă locul final de procesare a
urinei şi astfel deţin un rol important în determinarea cantităţilor de apă şi solvaţi excretate în
urină.
Celulele epiteliale din duetele colectoare au formă aproape cuboidă, prezintă suprafeţe
netede şi conţin relativ puţine mitocondrii.Caracteristicile speciale ale acestor segmente
tubulare sunt următoarele:
1. Permeabilitatea pentru apă a duetelor colectoare medulare este reglată de nivelul ADH-
ului.
2. Spre deosebire de segmentul cortical al tubulului colector, duetul colector medular este
permeabil pentru
uree. Ca urmare, o parte din ureea tubulară este reabsorbita în interstiţiul medular, contribuind
astfel la creşterea osmolaritatii acestei regiuni şi implicit la capacitatea generali rinichilor de a
concentra urina.
3. Celulele epiteliale din ductele colectoare medulare sunt capabile de a secreta ioni de
hidrogen împotriva unui gradient de concentraţie înalt, la fel ca şi celulele din segmentele
corticale ale tubulilor colectori. Aşadar, ductele colectoare medulare deţin un rol cheie în
reglarea echilibrului acido-bazic.
Un agent diuretic este o substanţă care determină creşterea debitului urinar. Majoritatea
diureticelor determină de asemenea creşterea excreţiei urinare de solvaţi, în special a ionilor
de sodiu şi clor. De fapt, cea mai mare parte a medica mentelor diuretice utilizate în practica
clinică acţionează prin diminuarea reabsorbţiei tubulare a sodiului, care conduce la natriureză
(creşterea excreţiei de sodiu), iar natriureza determină diureză (creşterea excreţiei de apă).
Creşterea eliminării renale de apă este secundară inhibiţiei reabsorbţiei tubulare a sodiului,
deoarece sodiul rămas în lumenul tubular induce prin mecanism osmotic
scăderea reabsorbţiei apei din tubulii renali. Deoarece reabsorbţia tubulară a multor
tipuri de solvaţi, de exemplu ionii de potasiu, clor, magneziu şi calciu, este de aseme-
nea influenţată secundar de reabsorbţia ionilor de sodiu, numeroase medicamente
diuretice determină şi creşterea excreţiei urinare a acestora.
In practica clinică, agenţii diuretici sunt utilizaţi cel mai frecvent cu scopul de a reduce
volumul lichidului extracelular, în special în afecţiunile asociate cu edem
Şi hipertensiune.Efectul principal al pierderii de sodiu din organism este reprezentat de
scăderea volumului lichidului extracelular.
Anumite medicamente diuretice pot produce creşterea de peste 20 de ori a debitului
urinar la numai câteva minute de la administrare. însă, efectul majorităţii diureticelor asupra
excreţiei hidro-saline renale scade în decurs de câteva zile.. De exemplu, scăderea volumului
lichidului extracelular conduce frecvent la scăderea presiunii arteriale şi a ratei de filtrare
glomerulară (RFG), în timp ce produce creşterea secreţiei de renină şi a formării de
angiotensină II; toate aceste răspunsuri devin în final mai puternice decât efectele agentului
diuretic asupra debitului urinar. Astfel, în condiţii normale, debitul urinar devine egal cu
aportul lichidian, însă numai după scăderea presiunii arteriale şi a volumului lichidului
extracelular, efectul final fiind de ameliorare a hipertensiunii şi edemului care au impus iniţial
utilizarea diureticelor.
1.7. Insuficienta renalã acutã. Insuficienta renalã cronicã. Afectiuni tubulare specifice.
Tratamentul insuficientei renale prin dializã cu rinichi artificial.
Bolile renale grave pot fi împărţite în două categorii principale: (1) insuficienţa renală
acută, care caracterizează prin suprimarea bruscă şi completă ori aproape completă a funcţiilor
renale, dar care poate urmată după un timp de recuperare funcţională a rinichilor aproape în
totalitate şi (2) insuficienţa renală cronica caracterizată prin diminuarea progresivă a funcţii
renale, secundară afectării unui număr tot mai mare de nefroni.
Insuficienţa renală acută
Cauzele insuficienţei renale acute pot fi împărţite în trei categorii principale:
1. Insuficienţă renală acută cauzată de scăderea aportului sangvin renal; aceasta este
denumită frecvent insuficienţă renală acută prerenală. Acest tip de insuficienţă renală poate fi
cauzată de insuficienţa cardiacă asociată cu reducerea debitului cardiac şi scăderea consecutivă
a presiunii arteriale, sau de afecţiuni asociate cu scăderea volumului sangvin şi hipotensiune
arterială, de exemplu episoadele hemoragice severe.
2. Insuficienţă renală acută de cauză intrarenală, cauzată de tulburări produse la nivelul
rinichilor, inclusiv cele care afectează vasele renale, glomerulii sau tubulii renali.
3. Insuficienţă renală acută postrenală, cauzată de obstrucţia sistemului colector urinar la
orice nivel între calice şi vezica urinară. Cele mai frecvente cauze ale obstrucţiei extrarenale a
tractului urinar sunt reprezentate de calculii renali formaţi prin precipitarea calciului, uratului
sau cistinei.
Insuficienţa renală acută prerenală cauzată de scăderea fluxului sangvin renal
Aportul sangvin renal este abundent, având valoarea de aproximativ 1100 ml/min, sau între 20
şi 25% din debitul cardiac. Irigaţia renală bogată asigură o cantitate suficientă de plasmă
necesară pentru susţinerea ratei înalte de filtrare glomerulară, care are rol important în reglarea
eficientă a volumelor compartimentelor lichidiene şi a concentraţiilor solvaţilor. Scaderea
fluxului sangvin renal este de obicei însoţită de diminuarea RFG şi de reducerea excreţiei
urinare de apă şi solvaţi. In consecinţă, afecţiunile care determină scăderea acută a fluxului
sangvin renal conduc de obicei la oligurie, care semnifică scăderea debitului urinar sub nivelul
aportului de apă şi solvaţi. Aceasta conduce la acumularea de apă şi solvaţi în lichidele
organismului. Dacă reducerea fluxului sangvin renal este marcată, se poate ajunge la anurie,
adică întreruperea completă a debitului urinar.
Atât timp cât fluxul sangvin renal nu scade sub 20-25% din valoarea normală,
insuficienţa renală acută este reversibilă în situaţiile în care cauza ischemiei este corectată
înainte de apariţia leziunilor celulelor renale. Spre deosebire de alte ţesuturi, rinichii pot face
faţă unei scăderi prelungite a fluxului sangvin înainte de apariţia leziunilor celulelor renale
deoarece odată cu scăderea fluxului sangvin renal se înregistrează şi diminuarea RFG şi a
cantităţii de clorură de sodiu filtrată glomerular (scade de asemenea şi filtrarea apei şi a altor
electroliţi). Efectele conduc la reducerea cantităţii de clorură de sodiu care trebuie reabsorbită
din lumenul tubular, cu scăderea intensităţii acestui proces, care la nivelul rinichilor normali
consumă cea mai mare cantitate de energie şi oxigen. Atunci când fluxul sangvin şi RFG scad,
se reduce şi consumul renal
de oxigen. Pe măsură ce RFG se apropie de valoarea zero, consumul de oxigen al rinichilor de
apropie de valoarea necesară pentru menţinerea viabilităţii celulelor tubulare renale atunci
când reabsorbţia sodiului este nulă. Dacă fluxul sangvin scade sub această valoare bazală, care
de obicei reprezintă între 20 şi 25% din fluxul sangvin renal normal, celulele renale devin
hipoxice, iar dacă scăderea fluxului sangvin se prelungeşte, apar leziuni ale celulelor renale
sau chiar necroza acestora, în special la nivelul celulelor epiteliale tubulare.
Insuficienţa renală acută intrarenală cauzată de afecţiuni localizate la nivelul
rinichilor
Această categorie de insuficienţă renală acută poate fi subîmpărţită în (1) afecţiuni care
determină leziuni ale capilarelor glomerulare sau ale altor vase renale de calibru redus, (2)
afecţiuni asoci ate cu leziuni ale epiteliului tubulilor renali şi (3) afecţiuni care produc leziuni
ale interstiţiului renal.
Un efect fiziologic major al insuficienţei renale acute este reprezentat de retenţia de apă,
produşi finali de metabolism şi electroliţi în circulaţia sangvină şi în lichidul extracelular.
Aceasta conduce la supraîncărcare cu apă şi sare, iar ulterior la apariţia edemelor şi a
hipertensiunii. La pacienţii cu insuficienţă renală acută, retenţia excesivă de potasiu reprezintă
principala ameninţare, deoarece creşterea concentraţiei plasmatice a potasiului
(hiperpotasemia) peste valoarea de 8 mEq/1 poate fi letală. Deoarece rinichii nu pot excreta
cantităţi suficiente de ioni de hidrogen, la pacienţii cu insuficienţă renală acută se dezvoltă
acidoză metabolică, care la rândul ei poate fi letală şi în plus agravează hiperpotasemia.
In cazurile cele mai grave de insuficienţă renală acută se produce anurie totală. Dacă
funcţiile renale nu sunt restabilite, sau dacă nu este iniţiată dializa pentru eliminarea din
organism a surplusului de apă, electroliţi şi produşi finali de metabolism, pacientul va deceda
într-un interval cuprins între 8 şi 14 zile.
Afecţiuni tubulare specifice
In cazul în care o anumită genă este absentă sau anormală, atunci la nivelul tubulilor renali
va exista un deficit al unor anumite proteine de transport sau al unor enzime necesare pentru
transportul solvaţilor prin celulele epiteliale ale tubulilor renali. Din acest motiv, numeroase
afecţiuni tubulare ereditare se dezvoltă din cauza afectării transportului anumitor substanţe
sau grupuri de substanţe prin membranele celulelor tubulare. In plus, leziunile membranelor
celulelor
epiteliale tubulare produse de către toxine sau ischemie conduc la apariţia unor afecţiuni
tubulare renale importante.
Glicozuria de cauză renală - incapacitatea rinichilor de a reabsorbi glucoza. In
cadrul aceste afecţiuni glicemia poate fi normală, însă mecanismul de transport cu rol în
reabsorbţia tubulară a glucozei este limitat sau absent. In consecinţă sunt eliminate zilnic în
urină cantităţi crescute de glucoză. Deoarece eliminarea urinară de glucoză este întâlnită şi
în diabetul zaharat, glicozuria de cauză renală, care este o afecţiune relativ benignă, trebuie
să fie exclusa înainte de stabilirea diagnosticului de diabet zaharat.
Aminoaciduria - incapacitatea rinichilor de a reabsorbi aminoacizii. Transportul
unor aminoaciz este asigurat de sisteme comune de transport, în timp ce alţi aminoacizi deţin
sisteme individuale de transport Există o afecţiune rară, denumită aminoacidurie generalizată,
caracterizată prin reabsorbţia tubulară deficitară a tuturor aminoacizilor; cel mai frecvent
disfuncţia unor sisteme specifice de transport conduce la (l) cistinurie esenţială, în care
cantităţi mari de cistină nu sunt reabsorbite şi cristalizează în urină, formând calculi renali; (2)
glicinurie simplă, în care reabsorbţia glicinei este deficitară; sau (3) acidurie beta-
aminoizobutirică, care este întâlnită la aproximativ 5% din populaţie, însă se pare că nu are
semnificaţie clinică majoră.
Hipofosfatemia de cauză renală - incapacitatea rinichilor de a reabsorbi ionii
fosfat. In cazul hipo- fosfatemiei de cauză renală, atunci când concentraţia fos- faţilor în
lichidele organismului scade foarte mult, la nivelul tubulilor nu se reabsorb cantităţi suficient
de mari de ioni fosfat. Afecţiunea nu determină apariţia imediată a unor tulburări grave,
deoarece concentraţia extracelulară a fosfaţilor poate varia foarte mult fară afectarea
importantă a funcţiilor celulare. Pe termen lung însă, scăderea nivelului fosfaţilor conduce la
decalcifiere osoasă, urmată de apariţia rahitismului. Acest tip de rahitism este refractar la
tratamentul cu vitamină D, spre deosebire de răspunsul rapid la tratament al rahitismului
obisnuit.
Acidoza tubulară renală - incapacitatea tubulilor renali de a secreta ioni de
hidrogen. În cadrul acestei afecţiuni, tubulii renali sunt incapabili de a secreta cantităţi
adecvate de ioni de hidrogen. Ca urmare, prin urină se pierd în mod continuu cantităţi mari de
bicarbonat de sodiu. Se instalează astfel o stare permanentă de acidoză metabolică. Această
afecţiune renală poate fi ereditară, sau poate fi cauzată de leziuni extensive ale tubulilor
renali.
Diabetul insipid nefrogen - incapacitatea rinichilor de a răspunde la acţiunea
hormonului antidiuretic. La anumite persoane, tubulii renali nu răspund la acţiunea
hormonului antidiuretic, astfel încât sunt excretate cantităţi mari de urină diluată. Atât timp
cât există o ingestie de apă în cantităţi suficiente, complicaţiile survin rareori. Când însă
aportul adecvat de apă nu poate fi asigurat, persoana afectată se deshidratează rapid.