DUHOVNICUL DE TAINĂ

simple secvenţe de viaţă

1
 Editura CRISTAL – CONCEPT Iaşi

str. Oancea nr. 1, bloc D12, ap. 18

telefon / fax: 0232/ 270531; 0745/971192
E-mail: tdstan@uaic.ro

Consilier editorial: TRAIAN D. STĂNCIULESCU

Tehnoredactare: LEONARD LUNGULEAC

Coperta: ARITIA POENARU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

STĂNCIULESCU, TRAIAN D.
Duhovnicul de taină – simple secvenţe de viaţă
/ Traian D. Stănciulescu
– Iaşi: Cristal-Concept, 2004
Bibl.;
ISBN 973-85180-6-7
577.52

2
 Traian D. Stănciulescu

DUHOVNICUL DE TAINĂ
simple secvenţe de viaţă

Editura CRISTAL – CONCEPT Iaşi

2004

3
 Părintelui GHELASIE GHEORGHE,
Duhovnic de Taină Cerească,
Prieten de Lumească Înţelegere.

TRAIAN D. STĂNCIULESCU (n. 1951) este absolvent al Institutului

de Arhitectură «Ion Mincu» (Bucureşti) şi al Facultăţii de Filosofie-
Istorie (Iaşi), doctor în filosofie (specializarea logică şi semiologie). În
prezent este profesor titular la Catedra de Logică şi Filosofie
Sistematică a Universităţii «Al. I. Cuza» Iaşi (promotor al cursurilor de
semiotică, hermeneutica formelor simbolice, filosofia creaţiei ş.a.) şi
cercetător ştiinţific principal (CP I) în cadrul Institutului Naţional de
Inventică Iaşi. Coordonează lucrări de doctorat în domeniul semioticii
şi al creatologiei. Este membru al AISS-AIS (Asociaţia Internaţională
pentru Studii Semiotice), al IUAES (Uniunea Internaţională pentru
Studii Antropologice şi Etnologice), al AOŞR (Academia Oamenilor de
Ştiinţă din România), vicepreşedinte al ANATECOR (Asociaţia
Naţională pentru Terapii Complementare din România), membru al
Academiei Regale pentru Terapii Complementare din Sri-Lanka şi
Alma-Ata. A efectuat studii de specializare profesională în Grecia,
Finlanda, Italia, Germania, a publicat peste 120 de studii în volume şi
reviste de specialitate din ţară şi străinătate, a participat la peste 200 de
manifestări ştiinţifice naţionale şi internaţionale, a coordonat şi
colaborat la realizarea a opt contracte de cercetare ştiinţifică. A semnat
15 cărţi în calitate de autor sau coautor, printre care: O cale a raţiunii
către Dumnezeu? (1990); Viaţă înaintea vieţii? (1991); Miturile
creaţiei: lecturi semiotice (1995); Tratat de creatologie (1998,
coordonator / coautor); Introducere în filosofia creaţiei umane (1999);
Întrebările filosofiei (volumul 1-2 / 2001); Metamorfozele luminii (în
colaborare): Biofotonica, ştiinţă a complexităţii (volum 1 / 2001);
Introducere în teoria “laserilor biologici” (volum 2 / 2001);
Fundamente biofotonice ale conştiinţei (volum 3 / 2003), Terapia prin
lumină (2003); Signs of light (2003); Semiotics of light (2003); Forţa
vitală (2004). Pentru activitatea ştiinţifică şi publicistică desfăşurată a
fost distins cu: Medalia de Aur “Henri Coandă”, acordată de Societatea
Inventatorilor din România (1996); Premiul “Constantin Rădulescu-
Motru” al Academiei Române (1997).

4
 PREAMBUL LA
O CARTE A ÎNTÎLNIRILOR STELARE

“Viaţa este «Auto-reproducere de

Sine». Ce nu se «Auto-reproduce» nu are
Viaţă. Mişcarea este un «mod de transpunere»
a Auto-reproducerii.
Auto-reproducerea este «MEMORIA
directă a Vieţii» şi Mişcarea este
«Transpunerea în mod propriu» a MEMORIEI
de Re-producere. De aceea noi vedem orice
«mişcare» în «Memorialul ei» şi orice
Memorial îl vedem în Taina Auto-reproducerii,
care este însăşi VIAŢA...”

Ghelasie Gheorghe

Soseşte un TIMP cînd nevoia spiritului uman de a-şi

rememora istoria devine imperioasă. A înţelege semnificaţia
ÎNTÎLNIRILOR STELARE care au influenţat această istorie,
întîlniri care vin poate de dincolo de lumesc pentru a marca
esenţial destinul omenesc şi pe care doar moartea le poate
înstrăina, reprezintă SCOPUL implicit al scrierii de faţă: a
înţelege că fiecare simplă secvenţă de viaţă “stă pentru”
întregul vieţii umane, că existenţa individului care devine “stă
pentru” devenirea însăşi a umanităţii.
Peste tot, SEMNE pe care trebuie să le citim.

5
 Să recuperăm, cu acest gînd, semnele unei “prietenii
stelare” admirabil consemnate de Friedrich Nietszche în
“Ştiinţa veselă”:

"Am fost prieteni şi ne-am înstrăinat. Dar e bine şi

aşa şi nu trebuie să ne ascundem faptul şi să-l acoperim, ca
şi cum ne-am ruşina din pricina asta. Sîntem două corăbii şi
fiecare îşi are ţelul său şi calea sa; ne putem, desigur,
încrucişa şi celebra împreună o sărbătoare, cum am mai
făcut – atunci bravele corăbii stăteau atît de liniştite în
acelaşi port şi sub acelaşi soare, încît părea că ajunseseră
la ţintă şi avuseseră acelaşi ţel. Dar apoi forţa atotputernică
a misiunii noastre ne-a despărţit din nou, împingîndu-ne
spre mări şi ţărmuri diferite, şi poate că nu ne vom mai
vedea nicicînd – poate că ne vom vedea, dar nu ne vom mai
recunoaşte, felurite mări, feluriţii sori ne-au schimbat! Că a
trebuit să ne devenim străini este o lege deasupra noastră,
tocmai de aceea trebuie să ne datorăm mai mult respect!
Tocmai de aceea gîndul prieteniei noastre trecute trebuie să
fie mai sfînt! Există probabil o uriaşă curbă şi cale stelară
nevăzută, în care potecile şi ţelurile noastre atît de diferite
sînt poate incluse ca mici bucăţi de drum – să ne ridicăm la
înălţimea acestui gînd! Dar viaţa noastră este prea scurtă şi
vederea noastră prea slabă, ca să putem fi mai mult decît
prieteni în sensul acestei sublime posibilităţi. Şi atunci să
credem în prietenia noastră stelară, chiar dacă ar trebui să
ne fim duşmani pe pămînt".
Friedrich Nietzsche [1990: 279]

6
 Acesta a fost textul care – primit cîndva de la un tînăr
şi drag “spirit de lumină” – mi-a stimulat nevoia de a-mi
recupera şi onora eu însumi “întîlnirile stelare”. Este ceea ce
fac acum – ca preambul al unei mai ample viitoare cărţi –
pentru a (re)configura în termeni subiectivi personalitatea
unui ÎNALT SPIRIT ROMÂNESC: Părintele GHELASIE
GHEORGHE, de la Mînăstirea Frăsinei.

*
* *

...Era TIMPUL cînd spiritul omenesc începea să

reînveţe ZBORUL, să se bucure deplin de ceea ce prin
Naşterea Primordială în totalitate i s-a îngăduit: libertatea de
alegere. Era TIMPUL cînd intelectualul României post-
decembriste se bucura copilăreşte, deplin, de întîlnirea
palpabilă cu IDEEA. Era TIMPUL în care omul însetat de
SACRU începea să pipăie cu privirea, cu vadă cu palmele,
să înţeleagă cu toată fiinţa sa ceea ce şoaptele “Învăţătorului
Lăuntric” de mult îi sugeraseră că trebuie să fie:
EXISTENŢA LUI DUMNEZEU, “Cascadă” a Cuvîntului-
Lumină rostogolită peste lume, “Fluviu” al Spiritului Înalt
curgînd în tăcere peste viaţă, şansă de înnobilată întoarcere a
omului la ORIGINE, prin “Havuzul” Marii Iubiri.
Pe toate acestea, le recuperam atunci, cu setea cu care
o făcuse cîndva şi Lucian Blaga, “POET AL LUMINII” atît
de drag mie...

7
 Capitolul 1
DE DINCOLO DE VEDERE, CUVÎNTUL

Într-o atare înălţată stare – ca să nu-i spun “euforică”

– mă aflam atunci cînd mi-a căzut sub ochi Cea Dintîi Carte
a Părintelui Ghelasie Gheorghe: “Memoriile unui isihast”
[1991]. Se afla pe tejgheaua uneia dintre tonetele cu cărţi pe
care zilnic le răsfoiam în drum spre Universitate, spre a
descoperi noutăţile din sfera “literaturii esoterice” abia aduse
de la Bucureşti. Ţin minte că broşura aceea simplă, cu
copertă puţin atrăgătoare (pe vremea aceea, setea de conţinut
nu îngăduia prea multă zăbavă asupra formei exterioare),
mi-a generat de la bun început o senzaţie de stranie atracţie.
Nu ştiam foarte bine de ce...
Semnul dintîi al unei “astrale întîlniri”...
*
Isihasmul îmi era cunoscut din exegezele deja publice
ale lui Vasile Andru. Se cultiva în aceste rafinate exegeze o
viziune intelectualistă, o recuperare mai degrabă “ştiinţifică”
sau “filosofică”, o înţelegere mai mult “analitic-
experimentală” decît una “iniţiatic-experienţială”. Or, pentru
întîia oară deschizînd o carte, am simţit în ea experienţa
“lucrului viu”, puterea trăirii proiectată în Cuvîntul-Faptă:
TRĂIREA MISTICĂ. Am răsfoit-o doar o clipă şi am pus-o
cu grijă în geantă, avînd sentimentul clar că port cu mine
însuşi MISTERUL.

8
 “Cel mai tulburător adevăr al vieţii noastre”, cum îl
considera Albert Einstein ca fiind, “hrana harică” pe care
aveam s-o descopăr mai tîrziu în experienţa Părintelui
Ghelasie, misterul îşi făcea explicit loc în viaţa mea
spirituală. N-am putut să nu mă gîndesc atunci, încă o dată,
la faptul că ANUL 1989 fusese previzionat de toţi
clarvăzătorii, de mari iniţiaţi (români inclusiv) racordaţi prin
subtile canale la viitor, ca fiind un “an al schimbării la faţă”,
ca o cumpănă pentru metamorfozarea spirituală a lumii
(prefacerile politico-ideologice nefiind decît un reflex firesc
al acestei schimbări), pentru trecerea la NOUA ERĂ A
VĂRSĂTORULUI. Mi-am amintit că, nu demult, răsfoind
la bibliotecă prăfuite publicaţii interbelice, am găsit într-o
revistă de “Metapsihică” apărută în 1937 (?), această
uimitoare (privită acum, post festum) previziune astrologică:
“Sfîrşitul anului 1989 va fi marcat în toată Europa de
Răsărit de puternice frămîntări şi schimbări sociale-
politice...”. DE UNDE, CUM...? Aveam sentimentul că
purtam cu mine CARTEA în care aş putea afla răspunsuri
pentru o parte dintre aceste întrebări. Şi, într-un fel, s-a
dovedit că aşteptarea mea era întemeiată.

*
Ţin foarte clar minte că, puţin mai tîrziu, citind pe
nerăsuflate primele pagini ale cărţii, m-am simţit introdus
într-un spaţiu de misterioasă sacralitate, foarte asemănător
cu acela al lui Umberto Eco, vibrînd “în numele

9
trandafirului”. După o vreme, m-am oprit pentru a respira şi
a mă întreba totodată, contrariat: “Oare omul acesta – a
«construit misterul» sau chiar l-a trăit alături de învăţătorul
său spiritual: MOŞ AVVA? Oare TAINICUL MANUSCRIS
din care întreaga putere spirituală a Cărţii părea să
rodească era doar o banală «licenţă literară» – care să facă
mai incitantă naraţiunea – sau o puternică «realitate vie»”?
Toate aceste întrebări erau o dovadă clară a faptului
că mentalul meu era încă neobişnuit cu gîndul că adevărurile
pot fi spuse de acum făţiş, că nu mai este necesar să
imaginăm doar misterul, ci să ne hrănim de-a binelea cu el,
aşa cum cel de-al “treilea ochi” deschis al lui Nichita
Stănescu, “ochiul poetic”, de mult ne-a avertizat: “Eu nu
construiesc misterul, ci îl pun pe masă... şi de mîncare este”.
Îmi mai amintesc că, încercînd să descoper un
răspuns imediat frămîntărilor mele am răsfoit pe diagonală
întreagă cartea… Abia atunci am avut posibilitatea să
surprind holistic cele două particularităţi care m-au frapat şi
pe mine, ca, de altfel, pe toţi cititorii Părintelui Ghelasie:
ineditul analizei conceptuale şi originalitatea formei de
exprimare. Cîteva cuvinte despre fiecare în parte, în cele ce
urmează.

1.1. Emergenţa gîndului, lege a înălţării spirituale.

Era pentru prima dată cred, cînd găseam în textul unui om al
bisericii crescut pe pămînt românesc utilizarea dezinvoltă a
unor concepte ştiinţifice moderne, precum: informaţie şi

10
energie, rezonanţă şi reflectare, semnificaţie şi sens etc. Oare
contribuţiile “teologico-spirituale”  de un original pe care
nu eram în măsură să îl evaluez atunci – erau cu adevărat
inedite sau reprezentau o recuperare a te miri cărei
“bibliografii spiritualiste”?
Foarte repede, însă, am realizat era vorba de o
interpretare cu adevărat novatoare, pe care – cu bucuria
copilului care descoperă ceea ce poate face cu propriile
gînduri – Părintele Ghelasie o deschidea lumii teologice şi
laice deopotrivă, imediat după aşa-considerata dedogmatizare
a spiritului românesc. Cu conştiinţa sacrificiului de sine,
ignora el însuşi, la vremea aceea, că orice deschidere
novatoare, emergentă – în orice domeniu al spiritului s-ar
manifesta, dar, mai ales, în universul dogmaticii teologice –
poate fi privită cu scepticism, în cel mai bun caz, dar, cel mai
adesea, cu o nedisimulată virulenţă.
Îmi repugnă polemica, pentru că sufletele se
învrăjbesc cînd o poartă, dar – sine ira et studio – sînt dator
să amintesc că ignorarea deliberată (sau chiar din
necunoaştere) a unor cîştiguri deja comune ale ştiinţei
actuale denotă o incapacitate de a înţelege mersul înainte al
lumii pentru care nimeni nu mai poate fi, astăzi, scuzat. În
loc de altă atitudine publică, voi aminti aici gluma – ce
minunat să ne păstrăm mereu zîmbetul pe buze – despre
acela care, oprindu-se lîngă o girafă şi neînţelegînd sub nici
un chip cum poate să aibă gîtul atît de lung, îşi scuipă în sîn
şi trece mai departe, zicînd: “Aşa ceva nu există !”.

11
 Evident că nu există “profeţi” în propria ta ţară, decît
aceia recunoscuţi post festum (după dispariţie) de toată
lumea. Cazul răstignirii lui Iisus Hristos este arhetipal. De
atîtea ori a fost reluat în istorie, într-un context sau altul.
Mutatis mutandis, prin chiar pledoaria de faţă – punctul de
vedere îmi aparţine, fiind subiectiv deci – o încercare de a
preîntîmpina “răstignirea” unor idei novatoare, de către
păstrătorii unei cunoaşteri pe care nu o văd deloc în evoluţie,
se impune cu necesitate realizată. Concret, mă gîndesc acum
la modul în care unii – nu vreau să consemnez aici nume şi
date concrete, deşi acest lucru este posibil – l-au privit pe
Părintele Ghelasie, pentru “păcatul” de a fi încercat să
recupereze, justifice şi să interpreteze originalitatea
ortodoxiei şi implicit a misticii româneşti, a “isihasmului
carpatin”. Mărturisesc că, în faţa unor atare atitudini, m-am
întrebat – ca un neofit ce sînt – dacă nu este oare “cineva”
interesat de ignorarea acestei aparte demnităţi a spiritului
românesc de a fi descoperit cu mult înainte, în secole de
istorie ortodoxă, o cale specifică şi universală totodată de
accedere la “Răspunsurile lui Dumnezeu”? Să se ştie undeva
în lume, acolo unde marile realizări ale popoarelor istorice
sînt contabilizate, că prin daturile sale de excepţie  credinţa
în Dumnezeu, puritatea sufletului şi creativitatea  poporul
român ar putea adăposti cîndva un “nou Canaan al lumii”,
cum în urmă cu decenii a profeţit clarvăzătorul indian
Sundar Singh?

12
 Că aparţinem prin naştere unui pămînt dăruit cu
multe “porţi” deschise către spiritul Cerului şi al Pămîntului,
că Tradiţia Zalmoxiană este una a lui DUMNEZEU UNUL,
care a îngăduit atît de fireasca trecere a românilor la
creştinism, că isihasmul românesc este o practică iniţiatică
seculară pe care abia acum marile culturi o recuperează, nu
am nici o îndoială. Relatez, în acest sens, o exemplară
întîmplare.
În urmă cu cîţiva ani mă aflam în Iaşi, într-unul din
grupurile de “iniţiere spirituală” spontan născute după 1989,
pretudindeni în ţară. Mă bucur să constat, ca unul care
peregrinează mult prin lume, că aceste grupuri devin 
atunci cînd sînt neviciate de o “ideologie” anume, materială
cu precădere, respectiv cînd nu au nimic de a face cu
sectarismul – tot mai active şi puternice în căutările lor, tot
mai coerente şi armonioase. Aceasta pentru că, o spun acum
cu deplină convingere şi în cunoştinţă de cauză că, într-o
formă sau alta toate îl caută pe DUMNEZEU UNICUL.
Desigur că nu o fac în maniera ritualurilor bisericeşti
propriu-zise. Ceea ce nu înseamnă însă, cum ar înclina unii
să afirme, că ar fi grupări “eretice”. Căci, atîta vreme cît,
printr-o formă oarecare de rugăciune sau de meditaţie
ridicată către cer, Dumnezeu însuşi este invocat, atîta vreme
cît ridicarea spirituală printr-o conduită morală şi demnă
reprezintă un scop major al întîlnirilor umane, cît armonia
trupului cu sufletul şi spiritul reprezintă o aspiraţie constantă
a practicilor de grup, nici un gen de reproş nu mai poate fi

13
justificat, de oriunde şi de la oricine ar veni el. Cu atît mai
mult cu cît, după o atare laică armonizare, rugăciunea sacral
înălţată în biserică se face cu un firesc absolut.
Aşadar, aflîndu-mă într-un astfel de grup de
armonizare spirituală, unul dintre oaspeţii zilei  abia venit
din străinătate  a propus celor de faţă familiarizarea cu un
set de exerciţii ritualice, în vogă în China şi avînd deja peste
100 de milioane în toată lumea: FALUNG-GONG. Am
asistat, astfel, la prezentarea unui complex de opt exerciţii
ritualice, derulat pe fondul unei melodiase muzici chinezeşti,
menit să activeze Energia Cosmică (Chi), să o armonizeze
cu aceea a organismului uman etc.
Profund uimit de cele înţelese, la încheierea
demonstraţiei m-am ridicat în picioare şi am spus:

“Tocmai am proaspătă în minte lectura uneia

dintre cărţile Părintelui Ghelasie Gheorghe, vizînd
semnificaţia limbajului iconic în practica isihastă
carpatină. Vă pot spune că toate gesturile pe care am
văzut că le propune Falung Gong-ul, ridicarea şi
deschiderea invocatorie a palmelor, coborîrea şi
împreunarea lor în cupă deschisă către cer etc. sînt
aidoma cu cele pe care de secole le practică şi
isihastul român.
În consecinţă, mă întreb acum alături de
dumneavoastră, de ce am avea nevoie – noi, românii

14
  de modele ritualice străine (muzicale inclusiv)
pentru a ne racorda la “energia harică”, cînd
practica în grup a gestualităţii isihaste, derulată pe
fondul doinei româneşti, de exemplu, ar reprezinta un
admirabil cadru pentru optimizarea umană? De ce să
împrumutăm, aşadar, tradiţii de la alţii, cînd propria
noastră tradiţie răspunde optim aceloraşi nevoi de
armonizare umană?”.

1.2. Iconicitatea, măsură a limbajului sacru. Unul

dintre cele mai frapante aspecte ale scriiturii Părintelui
Ghelasie îl constituie forma de exprimare grafică a ideilor.
În termeni semiotici, aş spune că această este “motivată”,
întrucît încearcă să sugereze prin mijlaoce “tipografice”
conţinuturile de gînd printr-o aparent nejustificată utilizare a
majusculelor, prin sublinierea, “boldirea” sau marcarea în
“italice” a sintagmelor etc. Mult mai tîrziu, abia după o
repetată lectură a textelor semnate “GHELASIE
GHEORGHE” am înţeles – la rîndul meu – “misterul”
stilului său, aşa cum singur îl desluşeşte autorul în Postfaţa
celei mai frumoase sinteze pe care ne-a lăsat-o: “MOŞUL
din Carpaţi (NEOFIT Pustnicul)” [1998: 256]. Reproduc
textul, respectînd aidoma forma textului original:

«Relatarea noastră pe mulţi îi va surprinde,

prin Limbajul şi maniera de “Scriere”. Cine a
parcurs cu interes şi sinceritate tot textul, va înţelege

15
 că şi Limbajul şi Scrierea sunt în aceeaşi “modalitate
de ICONIC”. Un Limbaj Gestic şi RITUALIC,
este o căutare a “Limbajului Primordial”, cel din-
naintea Turnului lui Babel, cînd s-a făcut “Căderea”
în “limbajurile profane şi desacralizate”».

Faptul că de cîtăva vreme – din 1990 începînd – eram

deja păşit pe calea experienţei universitare, tot mai ancorat
(profesional şi nu numai) în cercetarea limbajului simbolic
cu instrumentele hermeneuticii şi ale semioticii, mi-a
îngăduit să înţeleg şi mai apoi să explic altfel cîteva idei
fundamentale şi anume [Stănciulescu, 2003b]:

● Limbajul lui Dumnezeu este acela al Cuvîntului-

Lumină... Iată o aserţiune construită în virtutea unui
elementar silogism desprins din Evanghelia lui Ioan: dacă
Dumnezeu este Lumină (Necreată), dacă în acelasi timp
Dumnezeu este Cuvînt, înseamnă că între LUMINĂ şi
CUVÎNT se instituie o identitate fiinţială. Acesta fost
limbajul în care Dumnezeu “a vorbit” pentru a crea
LUMEA, limbaj pe care mai tîrziu l-a dăruit îngerilor şi mai
apoi oamenilor: limbajul iconic al luminii, apt să redea prin
formele sale (luminoase / sonore) trăsături ale realităţii
create sau/şi numite. Admirabilă, în acest sens, pledoaria
hermeneutică a lui Rudolf Steiner [1995: 23-33] cu privire la
cele dîntîi Cuvinte ale Cărţii Facerii: Beresit bara Elohim et
ha-şamayim v’et ha-areţ (“La început Dumnezeii au creat

16
cerul şi pămîntul”). O tulburătoare analiză fonologică a
acestui text denotă că articulaţiile sale sonore evocă iconic 
prin încărcătura “fizic-informaţională” a sunetelor utilizate –
stările înseşi ale creaţiei cosmice: lumina (ordinea
cosmosului) şi întunericul (dezordinea haosului), dilatarea /
exterioritatea (cerului) şi interioritatea / comprimarea
(pămîntului) etc.
Se poate spune, astfel, că limba originară a omului
(un “limbaj pre-BABEL” iconic-unificator) – pentru care
ebraica era arhetip de referinţă – purta încărcătura simbolică
a unor acte creatoare pe care omul modern nu poate să le
mai distingă. Cîteva suplimentare consideraţii cu privire la
aceasta în cele ce urmează.

● Limbajul pre-BABEL, dăruit ab-initio îngerilor /

duhurilor şi mai apoi celor dintîi oameni întrupaţi, este ceea
ce s-a considerat a fi “limbajul luminii”: un originar “limbaj
al rezonanţei”, susţinut prin undele-vibraţii ale radiaţiei
luminoase şi ale culorilor ei, prin armoniile sonore /
muzicale implicit asociate (de unde şi sintagma “limbaj al
păsărilor”, folosită de Réné Guenon). Acest “limbaj al
creaturii” este o măsură a “limbajului Creatorului” însuşi, al
cărui ecou oamenii l-au moştenit încă din prima clipă a
Creaţiei. Căci, aşa cum Părintele Ghelasie Gheorghe scrie în
Ecce Homo [1999: 39]:

17
 “Era Prima Zi a Creaţiei, Ziua LUMINII.
Ziua şi LUMINA erau totuna. CARTEA VIEŢII
Strălucea aşa de intens, de Cerul care era însăşi
LUMINA Sa. Îngerii se Pătrundeau de LUMINĂ şi
mai mult. Fiecare lua diferite nuanţe de Culori. Cine
poate descrie multicolorul Cerului? ... Fiecare
Culoare era şi o Cântare, în care se deosebea
Caracterul Fiecărui Înger în parte.

Afirmaţii mai explicite nici că se puteau formula.

După cum, independent de faptul că acceptăm sau nu aceste
intuiţii, nimic mai adevărat nu se poate (meta)fizic gîndi.
Căci, prin cercetări de mare actualitate – pe care de peste
zece ani le susţin personal dintr-o inedită perspectivă (mă
refer la o nouă disciplină, biofotonica (biologie + teoria /
tehnologia laserilor) – este posibilă explicarea “genezei prin
lumină” a cuvîntului. Această explicaţie se bazează pe:
— efectele holografice generate de undele
bioelectromagnetice coerente prezente la nivelul
creierului şi al întregului organism;
— existenţa efluviilor bioplasmatice, de frecvenţe
diferite, susţinînd energetic INFORMAŢIILE
transmise de la o entitate vibratilă la alta (cum ar
putea fi definiţi “îngerii”), de la creier la creier, în
cazul omului;
— traducerea acestor informaţii electromagnetice în
sunete coerente etc.

18
 Limbajul intrinsec al timpurilor iniţiatice, prin care
însăşi REVELAŢIA OMENEASCĂ a fost posibilă
(comunicarea / rezonanţa pe verticală a omului cu “instanţe
spirituale ierarhizate”, trans- / supraumane), devine posibil
de înţeles în termenii discursului raţional.
Este un “păcat” să încerci şi, mai ales, să explici toate
acestea? Există undeva consemnată interdicţia pătrunderii
demersului ştiinţific / explicativ în religie, mai ales atunci
cînd sensul lui este acela de a argumenta cu alte mijloace
puterea creaţiei divine? Să îşi piardă Dumnezeu din inefabil
atunci cînd ŞI raţiunea îşi face loc în înţelegerea existenţei
Sale? Totul îmi spune că NU.
Şi totuşi, din perspectiva “teologiei academice” o
asemenea intenţie pare a fi potrivnică unor interese partinice,
deci ideologice, în a căror desluşire nu sînt în măsură să mă
hazardez acum şi aici. Nu pot să nu îmi amintesc, însă, că în
urmă cu cîţiva ani unul din textele pe care le-am trimis spre
participare la un congres internaţional în Germania,
organizat şi susţinut financiar de Universitatea Catolică din
Duisburg, mi s-a sugerat (reproşat, de fapt) într-o manieră
elegant-academică faptul că am încercat să justific cu
argumente (meta)fizice teze şi principii ale dogmaticii, ceea
ce ar fi – teologic vorbind – superfluu.
*
Cîteva consideraţii cu privire la o atare atitudine îmi
îngădui să le reformulez şi în acest context, aşa cum altădată
am făcut deja [Stănciulescu, 2003a: 61]. Dincolo de

19
slăbiciunile propriu-zise ale unei interpretări ştiinţifice care
abia acum se află pe calea de constituire, consider că
puterea credinţei nu se pierde dacă realitatea lui Dumnezeu
poate fi argumentată şi termenii unei raţionalităţi analitice,
nu numai de tip “logic”, cum au procedat Sfinţii Părinţi, ci şi
de tip “fizic”, cum încearcă să procedeze – adesea contestaţi
– unii dintre savanţii timpurilor moderne. Un atare lucru nu
este deloc nefiresc, cîtă vreme “semnele existenţei lui
Dumnezeu” – iubirea, coerenţa / rezonanţa, armonia cosmică
– se manifestă explicit în universul creaţiei fizice, naturale
sau umane. O atare asumare nu înseamnă cîtuşi de puţin că
“fizica” va putea acoperi vreodată spaţiul “metafizicii”, că
raţiunea va putea anihila vreodată pulsaţiile inimii, că finitul
va putea vreodată cuprinde infinitul. În consecinţă, temerea
de pericolul imixtiunii raţiunii în universul considerat a fi al
supraraţiunii nu mai este astfel în mod real justificată.
Aceasta, cu atît mai mult cu cît istoria spiritului omenesc
denotă că fenomene care pînă ieri păreau iraţionale, astăzi
apar ca fiind cît se poate de raţionale.
În afară de consecinţa benefică de a întări cu mijloace
fizice principiile metafizice ale "creaţiei divine", o altă
urmare pe care prezenţa raţiunii în spaţiul dogmaticii o poate
avea este aceea de a anula tensiunile ideologice dintre
partizanii unui ritual religios sau al altuia, dintre cutumele
unei biserici sau ale alteia. O atare “anulare” nu înseamnă,
desigur, renunţarea la formele specifice ale culturii
religioase, aparţinînd unui anume loc şi timp istoric. Căci,

20
tocmai această multitudine de drumuri care conduc către
Dumnezeu denotă necuprinderea şi infinirea, dar totodată
unicitatea şi indivizibilitatea lui Dumnezeu. Pierzîndu-şi
relevanţa ca urmare a unei atare generoase înţelegeri, s-ar
disipa toate tensiunile derivate din intenţia de a impune
semenului propria opinie religioasă, din oferta unei cutume
religioase mai mult sau mai puţin integratoare sau
universate. Într-o atare situaţie, ar rămînînd drept adevăr
unic şi esenţial în semnificaţia lui, faptul că DUMNEZEU
EXISTĂ. Or, în orizontul comunicării cu Dumnezeu, în afară
de această profundă credinţă a inimii şi a minţii – pentru
care IUBIREA şi ÎNŢELEGEREA stau ca temei – nimic nu
mai este cu adevărat important.
În pofida unui atare adevăr, sînt nevoit iarăşi să repet
că, pe de o parte, pentru unii pătimaşi apărători ai tradiţiei
bisericeşti, oricare ar fi ea, penetraţia unei perspective
nedogmatice oarecare – ştiinţifică, filosofică etc. – ar putea
fi considerată ab initio drept nepotrivită (nu vreau să spun
“eretică”). Pe de altă parte, aspiraţii de apropiere întru
credinţa în Dumnezeu, fără a pierde specificul etnic,
cultural, istoric al practicilor de cult aferente, pot fi cu
siguranţă etichetate drept “eretic-ecumeniste”. A respinge
ideea că unul şi acelaşi ADEVĂR, una şi aceeaşi
REALITATE A SACRULUI poate şi trebuie a fi privită din
mai multe puncte de vedere, din perspectivă interdisciplinară
şi apoi transdiscplinară – nu înseamnă însă a gîndi limitativ-
dogmatic, în sensul negativ al termenului?

21
 Tocmai împotriva unui atare limitativ mod de gîndire
se ridică şi Părintele Ghelasie, cînd îndeamnă cu temei:

“Nu dogmatizaţi «anumitele» Practici, nu le

faceţi «reguli obligatorii», folosiţi-le personal şîn în
sensul propriului folos, cu idealul UNIRII cu
UNICUL Religios, ce este Legătura cu DUMNEZEU
«peste» toate celelate legături.
Sunt Sfinţi mari care au dat Ucenicilor
“Reguli” Duhovniceşti, dar care au fost rodnice” din
plin, doar la momentul şi în condiţiile respective,
care au fost “re-adaptate” celorlalte condiţii.
«Tradiţiile Sfinte» să fie semnul “Păstrării
Religiozităţii», dar să nu contrarieze şi sa înlocuiască
Religiosul propriu-zis. Nu faceţi din «Tradiţii» o «a
doua religie», dar «Păstraţi» tradiţiile ca pe o «Podoabă
de Religiozitate». «Tradiţiile» să nu contrazică, să dea o
Veşmântăţie proprie Religiei în Sine”.

Sau, regîndind în alţi termeni punctul de vedere al

Părintelui Ghelasie, ar trebui să formulăm imperativul:
“Îngăduiţi credinţei timpului şi locului să se manifeste liber,
în ritualurile sale specifice – precum sînt cele ale
ISIHASMULUI CARPATIN – fără a uita însă că ea
dobîndeşte UNIVERSALITATE doar atunci cînd este reflexul
MARII RELIGII INTEGRATOARE, care are ca finalitate
(re)găsirea lui DUMNEZEU UNICUL”.

22
 Ca intelectual, ca fiinţă spirituală care CREDE ÎN
DUMNEZEU, care deopotrivă ŞTIE CĂ DUMNEZEU
EXISTĂ, că DUMNEZEU VIUL TRĂIEŞTE în chiar fiinţa
umană, nu pot să nu susţin în totalitate o atare atitudine, care
încercă să ne extragă din principiile limitative ale gîndirii
medievale. Înţeleg, desigur, că şi în planul gîndirii se
manifestă o lege a contrariilor care face ca – în clipa cînd o
anume deschidere se realizează cu putere – o alta, opusă,
încearcă a-i frîna expansiunea. Dar, de aici, şi pînă la a
respinge integral efectele bioenergiei sau radiesteziei,
resursele unor practici optimizatoare istoric verificate cum ar
fi yoga, reiki sau qi-gong, utilizarea efectelor energetice ale
apei, pămîntului, luminii şi aerului, efectele curative ale
plantelor sau al unor ingrediente animale etc., este o distanţă
mare. Căci, într-un cuvînt, ce ar fi toate aceste strategii
optimizatoare decît încercări actuale de a recupera practici
pe care Noul Testament le numeşte, de două milenii,
“miracole” pe care Dmnezeu însuşi le-a îngăduit: miracolul
punerii mîinilor (energia biocîmpului), taina apei de botez
(structurate), misterul naşterii şi morţii în / prin “lumină vie”
(bioluminiscenţă, aură) etc. ?
Aşa cum Iisus Hristos însuşi a spus că firesc se va
petrece peste o vreme, timpul ca fiecare dintre oameni să
cunoască şi să înfăptuiască asemenea miracole pare-se că a
venit. Într-o atare împrejurare, în nici un caz ele nu vor mai
putea fi considerate “eretice”, ca să nu le numesc – precum
unii – “diavoleşti”.

23
 Ca unul care, la rîndul său caută o armonioasă cale
de apropiere a religiei de filosofie şi ştiinţă, amintesc o
concluzie a înţelepţilor – teologi, oameni de ştiinţă şi filosofi
occidentali şi orientali – care s-au întîlnit în urmă cu aproape
20 de ani la Tsukuba, în Japonia, pentru a delibera asupra
viitoarelor căi ale cunoaşterii umane. Concluzia unică a
întîlnirii a fost următoarea: omul vizual (raţional) al
prezentului va trebui să se deschidă deopotrivă vizionar
(intuitiv ) către viitor. O atare concluzie justifică integral
celebra aserţiune a lui André Malraux: Secolul XXI va fi
religios (spiritualizat, n.n. TDS) sau nu va fi deloc!

Revăzînd consideraţiile de pînă acum, voi conchide

cu convingere că demersul iniţiatic – cu adevărat teologic
(teoretic) şi mistic (trăitor al credinţei străbune) – al
Părintelui Ghelasie Gheorghe vizează deopotrivă o
înţelegere de conţinut şi de formă a faptului că: OMUL
CARE VINE, aparţinînd unui resacralizat viitor, va trebui să
îşi reamintească şi să retrăiască – teologic şi deopotrivă
(meta)fizic (filosofic şi ştiintific) – PUTEREA
LIMBAJULUI DIVIN. Limbajul, o cale a raţiunii către
Dumnezeu...
Acesta este fondul de înţelegere care m-a stimulat să
mă adîncesc treptat în taina unei LECTURI pe care nici
astăzi nu contenesc să o reiau, iar şi iar:
OPERA PĂRINTELUI GHELASIE GHEORGHE.

24
 Capitolul 2
DARUL DE SPOVEDANIE:
DESPRE BUCURIA REGĂSIRII DE SINE

Au trecut ani destui de la acea primă întîlnire

spirituală cu ideile Părintelui Ghelasie Gheorghe. Între timp
au apărut şi alte cărţi, sub numele său, dintre care pe unele –
tot prin voia întîmplării – am avut posibilitatea să le procur
(“Medicina Isihastă”, “Pîinea harică” etc.), să le citez în
propriile mele cărţi, să le discut cu studenţii la cursul meu de
“Filosofia Creaţiei” etc. Era timpul ca ceva să se întîmple în
plus faţă de toate acestea. Şi, acest CEVA, aşteptat fiind, n-a
întîrziat să se întîmple, în (primă)vara anului 1999.
*
* *
Mă aflam de câteva zile la Săcărâmb, în locul meu de
taină de la poalele Munţilor Apuseni. Acest loc, în care
simbolic vorbind m-am întors şi aşezat deja pentru veşnicie,
pentru că parcă din veşnicie îl ştiu, înseamnă acum pentru
mine ceea ce Frăsinei a însemnat pentru Părintele Ghelasie:
loc de MÂNĂSTIRE, loc de CASĂ. Doar puterea simbolică
a limbajului poetic poate, cred, să îi sugereze pe deplin
semnificaţia. Folosind acum acest limbaj, mă apropii încă o
dată de esenţa spirituală a Părintelui Ghelasie, care, la rîndul
său dubla înclinaţia către exprimarea clară, raţională,
precisă, prin puterea sugestivă a metaforei poetice.

25
 SĂCĂRÂMB, RAIUL DE DUPĂ RAI

Cînd doar Pămîntul şi Cerul erau,

prin orbită de munte izbucni Creatorul
Vîrtejuri de Aur.

În clipă,
şuvoiul de lumină
loc pentru odihna soarelui se făcu.

Nu era ochi să îl vadă,

nu era talpă să îl calce.

Tîrziu doar,
cînd din inima celui căzut
izvorî cerc de iluminare,
altar de iubire şi cetate de putere
se ridicară peste coroana
Muntelui de Aur.

Şezînd în tăcere,
pe pragul dintre înălţime şi adînc,
visînd la renaşterea Păsării de Foc,
Înţelepţii Părinţi
au desprins pe rînd sensul de taină
al aducerii aminte,
al vieţii de după viaţă,
al raiului de după rai,
al darului din dar
peste timp lăsat nouă moştenire.

Sufletului meu Pereche, în zi de CEREASCĂ CERERE.

Săcărîmb,
28 August 2002

26
 Aşadar, mă aflam şi eu sub semnul acestei moşteniri, în
grădina bisericii ortodoxe din Săcărâmb, Grădina Icoanei – cum
de la început am botezat-o – unde de peste 80 de ani înfruntă
timpul o CASĂ PAROHIALĂ – intrată din 1990 în proprietarea
mea. Mă aflam aşadar acolo, însoţit de un grup de prieteni,
pentru a depăna gînduri pe marginea unui curs pe care abia îl
susţinusem, în cadrul ANATECOR (Asociaţia Naţională pentru
Terapii Complementare din România), sub numele de: “Terapia
prin lumină”. Cursul viza strategii posibile de optimizare a
sănătăţii umane, prin armonizarea trupului cu sufletul şi spiritul.
Îmi împlineam astfel – desfăşurînd un symposion în chiar curtea
casei mele o promisiune făcută în biserică obştii satului, cu
aproape zece ani în urmă: aceea de a transforma această casă
într-una de “întîlnire spirituală”.
După o admirabilă seară, petrecută la foc de lemn, în
cîntec de inimă, în poezie şi respect faţă de “ierarhiile
divine”, am rămas să depăn amintiri cu un prieten al locului,
un dac-ardelean după “ţinută şi port”, un adevărat păstrător
al tradiţiei creştine. Între altele, mi-a povestit că merge
adesea la Mînăstirea Frăsinei, spre a se spovedi Părintelui
Ghelasie Gheorghe, care-i este duhovnic. Mi-a povestit o
mulţime de detalii pe care le ignoram atunci, despre
minunaţia Locului de Mînăstire şi despre sfinţenia oamenilor
care o îngrijesc, dar mai ales despre personalitatea
Părintelui, despre admirabila sa devoţiune şi smerenie.
Pentru întîia oară primeam informaţii vii, trăite, despre
OMUL GHELASIE GHEORGHE.

27
 La sfîrşitul acestei “spovedanii”, fără nici o ezitare
am simţit şi hotărît că trebuie să îl întîlnesc şi eu pe Părintele
Ghelasie. “Va fi şi duhovnicul meu”, mi-am spus atunci,
lăsînd curgerea lucrurilor în grija lui Dumnezeu.

2.1. ÎNTÎLNIRILE DE LA FRĂSINEI:

AVATARURI ALE UNEI PRESCRISE ISTORII

Cererea este o energie, ca şi darul. Ţi se întoarce

negreşit, pe măsura locului de dar pe care l-ai pregătit. Bate
la uşa potrivită şi aceasta ţi se va deschide. Aveam să verific
curînd această relaţie de determinism abscons, din nou prin
“forţa întîmplării”.
La foarte puţină vreme, o săptămînă cred, aflîndu-mă
la Bucureşti într-un grup de prieteni, doi dintre noii veniţi –
pe care pentru întîia oară îi întîlneam atunci, regizorul X şi
actorul Y – îşi mărturisiră intenţia de a pleca în aceeaşi
după-amiază la Frăsinei, pentru a-l întîlni pe Părintele
Ghelasie. Nu pot reda starea de tulburare care m-a cuprins.
Desigur, că nici un moment nu am stat să gîndesc înainte de
a spune: “Vin şi eu.”, suspendînd fără să clipesc toate
celelalte probleme pe care trebuia încă să le rezolv.
Aşa au fost (pre)scrise să se petreacă ÎNTÎLNIRILE
mele cu Părintele Ghelasie Gheorghe. Patru fulgurante
interferenţe, tot atîtea daruri simbolice, a căror importanţă
aveam să o înţeleg cu adevărat doar peste o vreme.

28
 2.1.1. Darul de (re)cunoaştere. Am ajuns la Frăsinei
către ora şase după amiază. Admirabilă privelişte: soarele încă
înalt răsfrînt peste colinele proaspete de verde, razele strecurate
printre turlele Mânăstirii, înviind zidurile de un imaculat alb
ale bisericii, ale casei de oaspeţi şi ale complexului
administrativ. Desăvîrşită ordine, desăvîrşită linişte...
Şi, din această linişte, din acest alb s-a desprins
deodată conturul Părintelui, eteric parcă, plutind către noi. O
siluetă extrem de delicată, ca aceea a unui copil. Trupul în
deplină armonie cu gîndul, mi-am spus, fără să vreau. Ne-a
adresat tuturor un generic cuvînt de bun venit. După care, m-
a privit direct în ochi şi m-a întrebat, de parcă m-ar fi
cunoscut din altă lume, de cînd lumea:
— “Aţi venit?
— “Am venit”, am răspuns cu acelaşi sentiment de
firească apropiere.
— “Vorbim mai tîrziu”..., a mai spus, adresîndu-se
din nou tuturor, după care a intrat în biserică.
Aşa a fost întîia noastră întîlnire: o trăire aperceptivă, un
dar parcă venit de dincolo de spaţiu şi de timp, de dincolo de
istoria noastră lumească. Sufletele care se revedeau în rezonanţă
şi recunoaştere se conturau din CÎMPUL DE LUMINĂ.

2.2.2. Darul de înţelegere. Ne-am instalat într-una

din camerele de oaspeţi ai mînăstirii, strălucind dinăuntru de
acelaşi var alb, obsedant parcă îmbiindu-te la regăsire de
sine. Noii mei prieteni erau consideraţi – din cîte repede am

29
înţeles – ca fiind “de-ai casei”, trataţi cu o anume deferenţă.
Ne-am odihnit puţin, după care am fost invitaţi la cină, într-o
sală care mi s-a părut uriaşă, cu cele două rînduri de mese de
lemn ale sale, înşiruite sever de-a lungul pereţilor. Admirabil
prilej de a trăi solemnitatea rugăciunii colective, miraculos
rostogolită peste simplitatea bucatelor mănăstireşti. O stare
de bine absolut, în care privilegiile hranei spirituale păreacu
cu adevărat că ţîşnesc din hrana trupească. Atîta tihnă, atîta
taină se desprindea din acea mănăstirească cină...
Părintele Ghelasie nu era de faţă. Am înţeles că deja
respecta cu stricteţe regimul “hranei harice”, de atîtea ori
descris şi recomandat în multe dintre cărţile sale celor
deschişi către păstrarea sau recuperarea pe căi naturale a
sănătăţii. Se pare că semnele unei slăbiciuni trupeşti pe care
cine ştie de cîtă vreme încerca să o stăpînească, erau deja
instalate. Omeneşte, “căderea în trup” – dublată, între altele,
şi de “căderea în bucate” – trebuia preîntîmpinată, în
terminologie isihastă spus, printr-o recuperare a
“Memorialului Comun Sufletului şi materiei”, prin oprirea
“lipirii păcătoase” a “materiei de materie”, respectiv prin
post sau dietoterapie.
După masa de seară, ne-am îndreptat toţi trei către
chilia Părintelui Ghelasie, spre a ne spune fiecare – aşa cum
era convenit – păsurile. Trona o atmosferă aproape ireală:
soarele, spre apunere, se strecura încă delicat printre tufele
înalte de flori ale grădinei în care intrasem. Albine, multe,
încărcau florile pline de calda lumină. Nu mică mi-a fost

30
mirarea să descopăr că, de fapt, “chilia” despre care noii mei
prieteni vorbeau, amplasată chiar în mijlocul pîlcului de
stupi de care am înţeles că Părintele avea grijă, nu era
altceva decît un butoi uriaş, cu un diametru de 2-2,5 metri,
cu o uşă practicată într-unul din capacele laterale şi o
fereastră la celălalt capăt.
Gîndul m-a îndreptat firesc către Diogene-Înţeleptul şi
la dialogul său cu Marele Alexandru. Nici măcar acestuia nu i-
a fost îngăduit să umbrească “orificiul” prin care lumina
pătrundea în interiorul butoiului în care, la rîndu-i, înţeleptul
vieţuia. Or, nouă acest lucru ne părea a fi simbolic îngăduit
acum de Părintele Ghelasie, care, pe rînd ne-a, invitat înăuntru.
Am intrat cel din urmă. Interiorul, nebănuit de
cuprinzător, era mobilat cu un pat îngust de lemn, cu cîteva
rafturi pline cu cărţi, cu un scăunel şi o măsuţă pe care se
afla un computer. M-am aşezat, m-am prezentat explicit, am
respirat adînc şi am început să-mi spun – fără nici o reţinere
– nevoia sufletească: aceea de găsi un DUHOVNIC care să-
mi descărce prin DARUL SPOVEDANIEI povara unei
sarcini acumate timp de peste trei decenii. Privindu-l în timp
ce vorbeam, nu aveam nici o îndoială că Părintele Ghelasie
era ACELA căruia mărturisirea mea trebuia dăruită. În
încheierea monologului, pe care Părintele nu l-a întrerupt
deloc, am mai adăugat scurt că m-aş bucura mult să putem
discuta şi despre cîteva preocupări spirituale pe care le ştiam
comune, întemeiate toate pe PUTEREA CREATOARE A
LIMBAJULUI.

31
 M-a ascultat în tăcere după care mi-a spus simplu:
“În noaptea aceasta slujesc în biserică. Vă aştept după
încheierea slujbei, la ora două şi jumătate, pentru a vă puta
mărturisi. Despre toate celelalte vom vorbi mîine”.
Cu aceste cuvinte, cea de-a doua întîlnire a noastră îşi
împlinise menirea: conturarea Cuvîntului-Lumină, a
Proiectului-Gînd, a Ordinii Înfăşurate care urma să se
deruleze prin ÎNŢELEGERE. Se născuse INFORMAŢIA.

2.2.3. Darul de mărturisire. Nu ştiu dacă am visat

sau nu în cele cîteva ore în care am dormit adînc, peste
măsură de adînc. Mărturisesc însă că, înainte de a adomi,
aşteptam să se întîmple CEVA ca în anticele “misterii” ale
templului lui Asclepios de la Epidaur, cînd – înainte de a se
înfăţişa preotului-terapeut – cei ce doreau să se purifice erau
puşi mai întîi să doarmă şi să viseze, în chilii special
amenajate, după care urma o interpretare simbolică a viselor
considerate revelatorii. Mi-am spus de multe ori că
psihanaliza modernă îşi are rădăcinile în această milenară
practică. Catharsis, anamnesis, purificare, spovedanie,
mărturisire, sublimare, sacroterapien, psihanaliză... Tot atîtea
nume pentru împlinirea uneia şi aceleiaşi stări de graţie:
eliberarea simbolică a sufletului de încărcăturile sale, printr-
o altă cale decît cea a înălţării prin moarte.
Obişnuiţi cu programul nocturn al slujbelor specifice
ritului atonit, aspru, al mănăstirii, prietenii mei – care
asistaseră la slujbă – m-au trezit pentru a-mi spune că slujba

32
s-a terminat şi că Părintele Ghelasie mă aşteaptă în biserică.
Plutea peste noapte, către ora două şi jumătate, o lumină
lunară care tulburător amintea de aceea a zilei. SOARELE
ÎNCERCUIT DE LUNĂ, numele unei cărţi pe care nu
demul un admirabil prieten mi l-a sugerat, îşi prefigura de
atunci poate scenariul: IEŞIREA DIN TRAGIC, prin dreptul
divin al întoarcerii la puritatea începutului.
Părintele se afla singur în biserică. Aproape fără de
cuvinte, m-a condus într-o încăpere din dreapta altarului,
mi-a făcut semn să îngenunchiez, mi-a aşezat patrafirul peste
creştet şi mi-a spus simplu: “Vă ascult”.
Pe fondul unei asumate stări de conştiinţă – “Sînt om
şi nimic din ce este omenesc nu mi-a fost străin” – am
început să deapăn OMULUI-DUHOVNIC înălţat deasupra
mea – tot ceea ce se desprinsese cu vinovăţie din inocenţa
copilului care multă vreme am fost sau din orgoliul înalt
crescut al maturului de mai apoi.
M-a ascultat, m-a ascultat într-o tăcere pe care nu o
simţeam aspră, ci încărcată doar de IUBIREA CELUI CARE
ŞTIE... Ignor cît timp s-a scurs în această stare de lăuntrică
eliberare, cred că mai mult de o oră. Nici unul dintre noi nu
părea obosit, deşi încărcătura clipei era maximă.
Spovedindu-mă, trăiam, cu ochii întorşi către trecut, tot
zbuciumul sufletesc al celui care timp de decenii acumulase
ignorate frustări, îngropate în subconştient prin
(ne)liniştitoarea sentinţă: “Aşa trebuie să fie !”.

33
 Cîte i-am spus atunci, sub taina nopţii, a proscomidiei
şi a spovedaniei duhovnicului pentru eternitate, nu mai ştiu.
Îmi amintesc însă că, între multe altele am insistat asupra
“păcatului lepădării”, asupra faptului că, adesea – în
cunoştinţă de cauză – şi în viaţa mea “strigătul cocoşului”
mi-a amintit datoria de a fi onest în raport cu credinţa în
Dumnezeu. De fapt, nu mai contează acum ce i-am spus
atunci: toate detaliile de viaţă care m-au împovărat cîndva au
intrat deja într-o istorie care nu se uită, dar care a putut fi
sublimată. Contează, însă, deosebit de mult, cum i-am spus
atunci toate acestea, CUM ERAM încă şi CUM ASPIRAM
să fiu de fapt.
Starea de spirit surescitată şi senină totodată a acelor
trăiri nu am putut să o actualizez şi înţeleg cu adevărat decît
peste o vreme, pentru a o descrie, o dată mai mult, în
termenii sugestivi ai limbajului poetic.

DAR DE SPOVEDANIE...

Nu te-aş fi regăsit, dacă nu te-aş fi ştiut.

Te regăsesc, nelinişte a vieţii,

la fel de statornică, de sobră ca întotdeauna,
vag izvorînd din inima minţii mele,
scormonind taine pe care nicicînd
nu am ştiut să le dăruiesc n tăcere.

34
Te simt din nou, ca altădată,
pipăindu-mi fără grai memoria,
vibraţie prefăcută în ucigătoare dojană:

“Nici acum, după atîta vreme,

nu ai îneles că EU SÎNT Umbra Umbrei tale,
că lăuntricul tău cîntec
nu vibrează decît prin moliciunea Corzilor Mele,
că înţelegerile minţii tale
se preling doar prin ochiurile Voalului Meu,
ca o clipă de senin desprinsă
din Taina cea Mare a înnorării...?"

Cu greutatea mişcării de vis

mă smulg din lăuntrica legănare
fără de care viata mi s-a părut lipsită de sens,
privesc chipul încruntat de dincolo de oglinda
în care de-atîţia ani îmi număr razele ce ochii le răsar,
şi, răzvrătit, strig cum încă n-am strigat:

NU EŞTI TU ACELA...
NU EŞTI TU...
NU EŞTI...
NU...

35
Sub rezonanţă,
sunete de cristal se sparg de trupul meu
în neştiute cioburi,
disipînd imaginea întregului în stropi de lumină.

Cu perversă răbdare,
alipesc fărîmă lîngă fărîmă,
murmur lîngă murmur,
sclipire lîngă sclipire,
prefăcînd în viaţă harul de a fi creator.

Dincolo de aducere aminte,

fără umbră de îndoială,
din armonicele rătăcite prin întreaga mea existenţă
se desprinde ACUM un alt chip al lumii,
fremătînd în ritual de întemeiere:

TU EŞTI ACELA...
TU EŞTI...
TU...
...

În Iaşi, la 1 Septembrie 1999,

prima zi după un timp de odihnă ale
cărei aduceri aminte au început deja să
se disipe.

36
 Totul s-a încheiat în clipa în care, simţind că ceea ce
trebuia să fie a fost deja, cînd cercul poveştii de viaţă a
început să închidă, devenind redundant: poveşti ale
trecutului care se închideau în prezent. Atunci Părintele mi-a
spus: “Cred că este de ajuns, pentru acum. Vom mai
vedea...”. Ce trebuia să mai vedem, nu am înţeles atunci.
Îmi erau străine normele bisericeşti. Ştiu doar că nici
canoane nu am primit atunci, nici dar de împărtăşanie.
Această taină s-a împlinit abia mai târziu, în altarul bisericii
de la Săcărâmb, din locul de unde călătoria mea iniţiatică
într-un fel pornise.
Cercul avea să se închidă peste vreme, la fel de tainic
cum se deschisese.
*
Ceea ce s-a întîmplat atunci, în adînc de noapte
străpuns de lumînările Bisericii de la Frăsinei nu a mai avut
egal în viaţa mea. Atunci a început, simbolic vorbind,
adevărata mea reconstrucţie spirituală. Pe toate acestea i le
datorez, de atunci, Părintelui Ghelasie Gheorghe, care a fost
şi va rămîne pentru totdeauna DUHOVNICUL DE TAINĂ.
Se împlinea şi cea de a treia întîlnire: eliberarea,
punerea în mişcare, dynamisul, ENERGIA.

2.2.4. Darul de limbaj. Cea din urmă întîlnire s-a

derulat sub semnul unei împliniri la care de multă vreme
rîvneam: aceea de a-l avea alături pe Părintele Ghelasie
Gheorghenu doar nu ca duhovnic, ci şi ca partener de dialog

37
intelectual. Cunoscîndu-i deja, aşa cum am spus, o parte
dintre texte, eram nespus de dornic să aflu direct de la
AUTOR ceea ce mi se păruse – în momentul lecturii –
straniu sau greu de înţeles.
Ca şi cum totul fusese gîndit să se petreacă sub
SEMNUL LUMINII, dimineaţa era strălucitoare. Părintele
Ghelasie era singur. Citea, la lumina naturală care nu părea
să lipsească din interiorul boltitei sale “chilii”. Cu o anume
tulburare, în picioare încă, i-am pus în palme două dintre
cărţile mele, între care, dacă nu mă înşel, “Miturile creaţiei:
lecturi semiotice” şi “Tratatul de Creatologie” abia apărut,
cărţi pe care mai mult sau mai puţin întîmplător le aveam cu
mine. Părintele Ghelasie le-a primit cu o înclinare a capului
în care se citea bucuria de neconfundat a celui care iubeşte
CARTEA. Păstrîndu-le o vreme în mînă, pentru a le
surprinde parcă “iconic” conţinutul, m-a poftit să mă aşez şi
să îi vorbesc despre preocupările mele intelectuale.
Cu nedisimulată pasiune i-am descris atunci
încercarea mea – deja conturată – de a unifica / armoniza
diferitele tipuri de discurs pe care istoria spiritului omenesc
s-a întemeiat, de a apropia neconflictual Religia de Filosofie
şi Ştiinţă, încercare avînd ca arhetip integrator LUMINA, în
multitudinea chipurilor sale. Creaţie, cuvînt-lumină, formă
de creaţie, model sau pattern, “unitate esenţială” şi “devenire
creatoare” au fost doar cîteva dintre conceptele pe care le-
am utilizat atunci, încercînd să-mi argumentez punctul de
vedere.

38
 După ce m-a ascultat o vreme fără să mă întrerupă
deloc, Părintele Ghelasie m-a întrebat dintr-odată, direct: “Ce
înţelegeţi prin «formă de creaţie», de exemplu?” Puţin
surprins, i-am descris perspectiva ontologică, fizicalistă mai
degrabă, în care “forma” (etimologic corelată cu a “in-forma”
= a pune în formă) putea fi asumată ca un pattern energo-
informaţional prefigurator, ca un “invizibil model” prefigurator
al tuturor structurilor substanţial întrupate ale lumii.
S-a ridicat în tăcere, a luat de pe unul din rafturi un
teanc de cărţi mai groase şi mai subţiri şi întinzîndu-mi-le,
mi-a spus: “Sînt cărţi pe care le-am publicat recent. Vă rog
să le luaţi. TREBUIE SĂ NE CUNOAŞTEM LIMBAJUL,
mai întîi, pentru a putea sta cu adevărat de vorbă”.
După care, cu o modestie al cărui firesc mi-e greu să
îl descriu, a scris pe contrapagina unuia dintre volumele abia
dăruite (Ecce Homo, 1999) următoarea dedicaţie, pe care
textual o reproduc mai jos:

Domnului Profesor
Traian-Dinorel Stănciulescu,
în nădejdea unei Comuniuni în Cel al Cărui
Chip îl purtăm.
Cel mai umil
Ierom. Ghelasie Gh.
Sfânta M-re Frăsinei, 1999, VII, 2.
Sf. Ştefan cel Mare
şi Acoperămîntul Maicii Domnului

39
 A fost de ajuns să citesc atunci aceste rînduri pentru a
înţelege că, în pofida oricărei aparenţe, comuniunea noastră
spirituală deja se petrecuse, ca o virtualitate cu încă
nebănuite efecte. Era un credit pe care îl primeam atunci,
pentru un “mai tîrziu” care nu ştiam cînd avea să vină.
A patra şi ultima întîlnire se întrupase deja, prinzînd
formă şi chip întrupat în SUBSTANŢĂ.

*
* *

Patru fulgurante întîlniri, corespunzînd tot atîtor

principii generatoare ale oricărei (RE)FACERI
CREATOARE, s-au corelat pentru a defini cele patru
instanţe simbolice – apa, aerul, focul, pămîntul – din a căror
sinteză lumea însăşi a fost creată :
● CÎMPUL, starea de nediferenţiată INTEGRARE A
TOTULUI, specifică pre-creaţiei, în care fiecare scînteie a
lumii se simte una cu oricare alta desprinsă din Spiritul Tatălui;
● INFORMAŢIA, principiu genitor de forme-chip,
CUVÎNT-LUMINĂ derulat creator peste lume, în care
afinităţile şi diferenţierile dintre formele lumii încep deja să se
manifeste;
● ENERGIA, arhetip al smulgerii din capcană,
MĂSURĂ A MIŞCĂRII LIBERE, prin care spiritul omensc
îşi poate împlini nestingherit creşterea;

40
 ● SUBSTANŢA, principiu al FORMEI ÎNTRUPATĂ
ÎN MATERIE, semn al gîndului concretizat în faptă, care le
îngăduie spiritelor să comunice prin reprezentări mediate, chiar
şi atunci cînd unul dintre ele lipseşte.
Lecturînd ezoteric semnificaţiile acestei întîlniri –
care, îmi este încă o dată foarte clar ACUM, nu a fost deloc
întîmplătoare, altfel nu s-ar fi petrecut sub nici un chip atît
de straniu – realizez că ea “stă” arhetipal pentru
procesualitatea oricărui act de creaţie:

— creaţia de la invizibil la vizibil, pe linia

generatoare: Cîmp → Informaţie → Energie →
Substanţă; o atare procesualitate a fost în totalitate
împlinită ATUNCI, la Frăsinei, prin daturile
simbolice ale secvenţelor sale complementare;
— (re)cunoaşterea acestui traseu, urmînd calea
inversă celei de mai sus consemnate: Substanţă
→ Energie → Informaţie → Cîmp; înţelegerea
acestei procesualităţi mi-a fost îngăduită DE
ATUNCI ÎNCOACE, printr-o serie de evenimente
care s-au succedat în timp, cu evidente conotaţii
simbolice.

Despre aceste din urmă consideraţii, cîteva

nunaţatoare cuvinte îmi îngădui în cele ce urmează.

41
 2.2. ÎNŢELESURI ULTERIOARE:
SPRE O HERMENEUTICĂ A STĂRII DE TĂCERE

Că o intrinsecă COMUNIUNE SPIRITUALĂ s-a

împlinit în fapt, între mine şi Părintele Ghelasie Gheorghe, încă
din momentul întîlnirii noastre, sau, de fapt, încă dinainte de
acesta, nu am acum nici o îndoială. Secvenţele care urmează,
de asemenea patru la număr, reiterează post festum etapele
simbolice ale acestei ÎNTÎLNIRI CREATOARE.
Recuperîndu-le hermeneutic, sub semnul unei uimiri
pe care “coincidenţa identicelor” nu conteneşte să o genereze,
ar trebui să gîndesc ACUM că această întîlnire este cu
adevărat una STELARĂ, fiind prefigurată de CÎNDVA, poate
încă din acel orizont de existenţă eterică în care “duhurile” îşi
prefigurează întruparea pămînteană şi implicit intersecţiile
decisive care le vor guverna EVOLUŢIA PĂMÎNTEANĂ.
Cele ce urmează sînt suficiente – mie, cel puţin– pentru a
credita simbolic o atare convingere.

2.2.1. Chemările materiei sau despre nevoia

cuvîntului întrupat. O dorinţă aproape fizică de a continua un
dialog pe care îl simţeam încă neterminat cu Părintele Ghelasie
m-a făcut ca, odată întors acasă, să gîndesc la o cale de
împlinire a acestui dialog. Cîtăva vreme am încercat variate
tipuri de scrisoare, dar nici una dintre ele nu mi se părea
elocventă pentru starea pe care o trăiam, pentru plinătatea
“substanţială” a trăirilor mele, pentru cîte aş fi avut să-i spun.

42
 Trăirea nu mi s-a luminat decît în clipa cînd, fără să
vreau, unul dintre mesaje s-a transformat firesc în poem.
Iată-l, aşa cum în clipa aceea, parcă dintr-o dată a curs de
undeva, despovărîndu-mă de stare, relevîndu-mi poate
pentru întîia oară explicit sensurile adînci ale căutării, găsirii
şi rezonanţei întru TĂCERE.

NU TE-AŞ FI CĂUTAT
DACĂ NU TE-AŞ FI GĂSIT

Te caut, DOAMNE,
în lumea din afara mea,
Te caut în văzduhul din care înaltul rodeşte
şi în puterea ce rostogoleşte pămîntul,
Te caut în rotunjimile cochiliei şi în săgeata zborului de cocori,
Te caut în nestatornicia timpului
şi în tainele de neschimbat ale mînăstirii,
Te caut în şoaptele iubiţilor şi în sămînţa care se preface-n viaţă,
Te caut în tot ceea ce încă nu a fost făcut...

Te caut, DOAMNE,
în penumbra dintre înăuntrul şi înafara mea,
Te caut în aburul ochilor şi în razele din palmă,
în armonia suflării, în împăcarea buzelor
şi în tăcerea auzului,
dar, mai ales,

43
 Te caut, DOAMNE,
în bogata povară a înţelegerii,
orb înţelept ce-a rătăcit uşurinţa duhului.

Te caut, DOAMNE,
atît de departe, totuşi, de mine,
uitînd că toate cele ce sînt
izvorăsc din adîncuri pe care simţirea nu le cunoate,
pe care semnele minţii le ignor,
uitînd că toate chipurile lumii sînt ascunse în inima mea,
ca rod al luminii izbucnite din nefăcut,
al iubirii aşezate peste grădina raiului,
al păcatului menit spre iertare,
ca rod de taină al creaţiei
pentru care inima îmi este clopot,
zvonind din ţărînă
nevăzuta-nălţime a cerului.

Te caut, DOAMNE,
Şi te găsesc în ceea ce, atît de aproape, încă nu ştiu...

Iaşi, sîmbătă, 31 iulie 1999,

în ZI DE CREAŢIE,
la o oră cînd nimic altceva
nu a fost posibil de făcut.

44
 Poemul de mai sus a fost trimis prin poştă Părintelui
Ghelasie Gheorghe, în data de 1 august 1999, exact la o lună
după întîlnirea noastră, însoţit de următorul succint mesaj:

IUBITE PRIETEN (simt că nimic nu mă împiedică să

folosesc acest apelativ),
Cu sentimentul că starea de poezie define te un pas
pe calea găsirii noastre, găsire a cărei menire urmează a fi
cîndva împlinită, o las să vorbească în numele meu, acum.
Cele două relativ distincte încercări ale Cuvîntului
marchează capetele de pod ale stărilor mele de pînă acum:
starea de neînţelegere a unor experienţe de viaţă, care, cu
ani în urmă, m-a îndreptat către calea analitică a filosofiei,
respectiv starea de intuire a adevărului ascuns, care acum
mă îndeamnă către calea trăirii sale prin căutarea i
găsirea lui Dumnezeu, viul.

Cu toată afecţiunea,
Traian D. Stănciulescu

POST FESTUM
Ignor şi acum dacă această fizică apelare – adresată
pur şi simplu pe adresa: Părintelui Ghelasie Gheorghe,
Mănăstirea Frăsinei, Rm. Vîlcea – a ajuns sau nu la
destinaţie. Dacă da, ea ar trebui să se afle undeva, în arhiva
pe care Părintele cu siguranţă că a lăsat-o în ordine înainte
de PLECAREA CEA MARE.

45
 Personal, nu am primit nici un răspuns. Pentru că, de
fapt, fiind în întregime retorică, nici un răspuns nu era potrivit
sau / şi necesar misivei mele. Exceptîndu-l, desigur, pe acela
cu care deja Duhovnicul meu de Suflet mă obişnuise:
RĂSPUNSUL (DE)PLIN AL TĂCERII.

2.2.2. Forţa creatoare sau despre trezirea de

dincolo de vis. Un an de zile s-a scurs de la acest eveniment,
an încărcat cu diverse preocupări care nu mi-au îngăduit să
împlinesc “Apropierea Limbajului” sugerată de Părintele
Ghelasie. Ştiam de mult că toate se întîmplă doar atunci cînd
le soseşte timpul. Simţind că acest timp a sosit, am decis ca
o parte din vara anului 2000 să o petrec la Săcărâmb, pentru
a studia în linişte cărţile primite cu un an înainte.
Am început să citesc la rînd, carte după carte, ordonate
după succesiunea logică pe care timpul apariţiei lor o sugera.
CUVÎNTUL CA UN FLUVIU... Mă odihneam, citeam, iar mă
odihneam, iar citeam. Mă opream apoi pentru a scrie:
POEZIE. Cuvînt peste stare. Şi apoi, de la capăt...
Săcărâmbul este singurul loc pe care l-am cunoscut ca
fiind dăruit cu o uriaşă energie, care – izvorînd parcă din
pămînt şi unindu-se cu cerul – îngăduie o astfel de activitate-
fluviu, atît intelectuală cît şi fizică.
Ţin minte că într-o atare stare de surescitare mă aflam
cînd, tensionat de faptul că nu-mi era deloc clară legătura mea
iconică cu originile, m-am oprit şi dintr-o dată am scris poemul
care urmează.

46
NOROIUL STELELOR

Dacă,
ACUM, CÎND A SOSIT TIMPUL,
toate fibrele mele s-au împletit în cunună lăuntrică,
şoptind fără măsură către Înaltul Clipei:

"TU EŞTI ACELA,

TU EŞTI,
TU..."

spre a reface
CUVÎNTUL ce dintotdeauna este,
SEMNUL izbucnit din nunta Cerului cu Pămîntul,
ORIZONTUL născut dincolo de cuprinderea palmelor,

Atunci,
din Inima Clipei
pe care neuitatele treceri
au învăţat să o numească
VIAŢĂ,

Strig cum niciodată încă n-am strigat:

NU SÎNT ACEL CE TREBUIE SĂ FIU,
NU SÎNT ACEL CE TREBUIE,
NU SÎNT ACEL,
NU SÎNT,
NU...

De dincolo de ecouri,
povara unei lumeşti aduceri aminte
se preface în clopot de taină,
risipind înţelesuri peste chipul de om
ce cîndva a pierdut lumina
Necreatului Chip.

47
Aproape de vibraţia începutului,
privesc cum sîmburele germinat din adîncul căderii
rodeşte nefiresc peste puterile stelei mele cereşti,
împovărîndu-le cu greutatea tinei
pe care abia mărturisite păcate încă o mai poartă.

Acum, cînd a sosit timpul,

lipsit de cristalul luminii cereşti,
cu trupul chircit sub apăsarea
din slăbiciunea oaselor,
din rămăşitele fructului peste măsură,
din bătăile forţate ale inimii,
din risipa sămînţei în cele patru vînturi,
din uitarea respiraţiei sub soare,
din lacrimile ochiului neînchis,
din durerea frunţii ridate de neodihnă...
Te rog, din nou, NECUPRINSULE:

Peste toate pulberile de greu,

limpezeşte din nou un strop din Lumina Luminii Tale,
înalţă-mi din nou vibraţia razei de naştere,
pentru ca din adîncul inimii mele să pot striga împăcat,
mai presus de toate răsfrîngerile lumii:
SÎNT ACEL CE TREBUIE SĂ FIU,
SÎNT ACEL CE TREBUIE,
SÎNT ACEL,
SÎNT...

Ţin foarte bine minte că era în seara zilei de

SÎMBĂTĂ 5 AUGUST 2000 cînd aceste versuri au fost
încheiate, dintr-o suflare parcă. Detensionat prin “sublimare
creatoare”, am adormit cu una dintre cărţile Părintelui
Ghelasie în mînă, cu ochiul abisal ancorat în Versurile sale
de Taină pe care apucasem să le mai citesc [1998: 17]:

48
 “O, Taină în care
Mintea se Renaşte,
Şi ca un “Copil”
CHIP de FIU
Se “vede pe sine”
Prin CHIPUL Lui DUMNEZEU...”

Pe fondul acestui gînd, căruia îi venise poate timpul

să se întruchipeze în imagine, am visat, dilatat peste întreaga
noapte, unul şi acelaşi vis. Se făcea că sub ochii mei se
configurează un “ovoid de lumină”, ca o matrice lăptoasă,
caldă, maternală, dincolo de care ochiul meu fizic nu
distingea nimic vizibil. Dar, ochiul meu lăuntric, “ochiul
inimii”, îmi spunea cu o tulburătoare acuitate: TU EŞTI
ACELA, TU EŞTI ACOLO, TU EŞTI ...
Mă simţeam, în vis, cît se poate de straniu: mă
priveam dinafară şi trebuia să mă identific cu un “semn de
lumină” pe care mintea nu părea să îl recunoască, dar cu
care TOTUL îmi dădea ghes să mă identific. În această
tensiune generată de nevoia identificării cu mine m-am
trezit, peste măsură de tulburat.
Îndemnat de o nedesluşită pornire lăuntrică, pe care
clopotele bisericii de pe deal au întărit-o deplin, am înţeles
cu maximă acuitate că trebuie să ajung la slujba duminicală.
Ceea ce am şi făcut, fără întîrziere. Am intrat în biserică
chiar în momentul în care părintele îşi începea predica.
Ştiam că, de obicei, acestea sînt corelate cu cea mai

49
semnificativă şi apropiată sărbătoare a calendarului ortodox.
Ascultînd cuvintele preotului m-am luminat deplin,
reamintindu-mi că ZIUA DE 6 AUGUST era una de mare
referinţă religioasă, marcînd un eveniment esenţial al Noului
Testament: SCHIMBAREA LA FAŢĂ, momentul în care
IISUS HRISTOS s-a arătat ucenicilor într-o strălucitoare
“haină de lumină”, într-o aură de un imaculat pe care numai
FIUL LUI DUMNEZEU putea să o aibe.
Prin faptul de a fi la rîndul nostru “Fii de Dumnezeu”,
o atare aură o purtăm şi noi, muritorii, cu grija de a-i păstra
puritatea prin înălţare spirituală. Totul ţine de conştiinţa
acestei nevoi de înălţare, nevoie – care într-o formă sau alta
– se trezeşte la un moment dat. Mie mi se revelase în vis, cu
o acuitate pe care simpla putere a raţiunii – m-am gîndit că
de aproape zece cercetam, din perspectiva biofotonicii,
fenomenele de bioluminiscenţă umană – nu o îngăduise pînă
atunci trăirii mistice: propria schimbare la faţă.

*
* *
Am înţeles atunci, din această admirabilă trezire a
Puterii Divine din noi, că – independent de (con)ştiinţa
clipei – un principiu al “aducerii aminte” funcţionează
implacabil, atunci cînd i se împlineşte sorocul să fie. Ca
atare, sintetizînd prin vers Legătura cu Divinul a sufletului
care îşi aduce aminte, odată întors acasă nu am întîrziat să
scriu, ca în transă:

50
DIN NOU,
ACUM,
PENTRU ÎNTOTDEAUNA...
Ca Dar de Purificare,
după Mărturisirea Lăuntrică din Ziua Schimbării la Faţă.

Pe Drumul de Vis al neumblatului,

cu necuprinderea Privirii Tale
m-ai învăluit, din nou dăruindu-mi
Cuvîntul Începutului.

Sub Semnul Necreatei Iubiri,

Trupul înveşmîntat în ţesătura Strălucirii,
Mintea îmbogăţită cu Cristalul Iluminării,
Sufletul schimbat la chip prin Graţia Iertării,
mi se cufundă în Adevărul Darului Tău,
Din Nou botezîndu-mă în Taina
Legămîntului de Lumină.

În Clipa cea Mare,

puterea Primei Icoane
răsfirată peste Gestul Făptuitor de Lume,
izbucneşte din nou în Miezul Inimii Mele,
prefăcîndu-mă
în Pulbere Stelară dăruită cu Libertatea Zborului,
în Picătură de Cer sădită în Pămîntul Împărăţiei Tale,
nemurindu-mă din nou,

ACUM,
PENTRU ÎNTOTDEAUNA...

Prin Legămînt de Lumină,

Împlinit în Zi de 6 August, 2000,
la Săcărîmb.

51
 Purificat încă o dată prin catharsis-ul actului poetic,
am citit mai departe în cartea Părintelui Ghelasie, acolo unde
ea rămăsese deschisă [1998: 5]:

“Nu-ţi (POŢI, n.n. TDS) uita niciodată

Chipul de Fiu,
Şi acesta este
În Chipul de ÎNCHINARE,
Chip de ICOANĂ,
DUMNEZEU şi Creaţie,
CHIP şi Asemănare”.

2.2.3. Cuvîntul de după cuvînt sau despre darul

“armonizării întru limbaj”. Ce a urmat după toate aceste
revelatorii înţelesuri a fost peste măsură de tulburător. În
miezul unei lucitoare zi de vară, m-am aşezat în iarba
Platoului Solar din grădina mea şi am început să citesc ca în
transă textele Părintelui Ghelasie. Citeam, înţelegeam,
explicam. Citeam, înţelegeam, explicam... Cît a durat această
stare de curgere, nu mai ştiu. Poate cîteva zeci de minute,
poate cîteva ore.
Cert este că la capătul unei “lecturi-cascadă”, numai
aşa aş putea-o numi, toate sensurile care mi se păreau
ezoterice pînă atunci în scrierile Părintelui Ghelasie
deveneau atît de clare, atît de uşor de tradus în limbajul unei
“ştiinţe a luminii vii”, al unei “metafizici a luminii”, al unei
“teo-logici” în care intuiţia era dublată de raţiune.

52
 Am înţeles atunci cum s-ar putea explica geneza
lumii prin cuvînt, cum ne putem reaminti limbajul iconic în
care Dumnezeu a creat lumea şi în care încă vorbeşte
oamenilor, cum să interpretăm diferitele chipuri ale căderii şi
ale ridicării din păcat, cum putem raţional descrie armonia
trupului cu sufletul şi spiritul, ca măsură iconică a Chipului,
şi cîte încă altele ...
Îmi era dintr-odată cît se poate de clar ceea ce, cu
prilejul întîlnirii nostre, Părintele Ghelasie îmi sugerase de fapt
să fac: să realizez nu atît cunoaşterea reciprocă a “limbajului
omenesc”, orizontal, în care cărţile noastre erau scrise era pusă
în joc, cît mai ales recunoaşterea “limbajului sacru” (iconic)
în care Dumnezeu ni se adresează şi nouă, oamenilor, pe
verticala creaţiei sale. Or, acum trebuia să recunosc că, de la un
capăt la altul, de la formă la conţinut, textele Părintelui
Ghelasie erau încărcate de greutatea unui atare limbaj.
După o vreme, oprindu-mă brusc din lectură, am
simţit că o responsabilitatea uriaşă îmi apasă “umerii
conştiinţei”: datoria de a face cunoscut semenilor tot ceea
ce, sub miracol parcă, înţelesesem. Am strigat atunci în
singurătate, am strigat tare, cu glas fizic, ca în atîtea alte
împrejurări de viaţă: “De ce eu, Doamne? Cum, Doamne?”.
O dată mai mult, ecoul TĂCERII a fost fără echivoc.
Acesta mi-a reamintit că marile răspunsuri trebuie
descoperite doar de noi înşine, prin experienţa propriei
noastre trăiri. Ceea ce, de atunci, am încercat fără osteneală
să fac. Şi răspunsul nu a întîrziat să apară...

53
 Căci, de atunci, pe linia orizontului de putere pe care
Părintele Ghelasie Gheorghenu a făcut decât să mi-o arate,
am început să gîndesc în TAINĂ la (de)săvîrşirea unui
MANUAL AL OMULUI, în care sensurile cele mai dificile
ale cunoaşterii să poată fi exprimate în termenii cei mai
simpli cu putinţă: termenii aceluiăsi “limbaj iconic” pe care
Creatorul ni i-a dăruit spre înţelegere şi folosinţă.
O CARTE A TIMPULUI CARE VINE – sugerată de
tainicul şi iniţiatul meu Suflet Pereche – pe care împreună va
trebui poate să o (re)scriem, desprinzînd-o din Înalta
Învăţătură pe care la naştere cu toţii o uităm: O CARTE
PENTRU ŞI DESPRE COPIII DIN NOI.
Nimic nou sub Soare, deci...

2.2.4. Puterea visului sau despre o întîrziere care nu

mai contează. La sfîrşitul plecării mele din Săcărâmb, în
aceeaşi biserică în care miracolul “schimbării la faţă” mi se
desluşise, am împlinit şi actul de taină pe care, după
spovedanie, Părintele Ghelasie mi-l lăsase îngăduit:
CUMINECAREA, actul identificării cu Trupul Dumnezeesc
prin Taina Împărtăşirii. Am făcut acest lucru numai atunci cînd
celălalt capăt de pod al întîlnirii mele spirituale cu Părintele
Ghelasie s-a întemeiat: armonizarea virtuală a limbajelor.
*
Încă speram că o atare virtualitate se va petrece şi în
fapt, printr-un dialog viu – faţă în faţă – cu Părintele
Ghelasie Gheorghe. Acest lucru nu a mai fost însă să fie,

54
poate pentru că nu mai era necesar. Ce nu a îngăduit,
concret, ca această întîlnire să întîmple a fost o succesiune
de fapte de viaţă care – avînd ele însele o încărcătură
“iniţiatică”, mistică într-un anume fel – mi-a clarificat
definitiv DESTINUL, printr-o conştientă asumare a lui.
Evenimentele pe care spre întregirea TOTULUI îmi
îngădui succint să le amintesc aici, au avut ca punct de
începere – ţin foarte bine minte – Ziua de 1 DECEMBRIE
2001, Zi de Românească Sărbătoare. Din această dată
începînd– urmînd sfatul Părintelui Vasile de la Biserica Rusă
din Bucureşti – am început să mă rog cu fervoare lui
Dumnezeu pentru a-mi dărui puterea iubirii nediferenţiate
de semeni, puterea de a le transfera prin cuvînt nu numai
semnele minţii mele, ci şi pe acelea ale inimii mele.
Darurile de răspuns ale acestei cereri – singura căreia,
am aflat mai tîrziu, Dumnezeu nu întîrzie să îi răspundă
vreodată – mi-au apărut încă o dată pe calea simbolismului
oniric. Astfel, la puţină vreme după ce rugăciunile mele au
început să se vibreze în orizontul unde ele se judecă sine ira
et studio, un complex de vise – pe care fără nici o reţinere l-
am corelat cu visul cîndva avut la Săcărâmb – s-a derulat
timp de trei nopţi la rînd.
● Într-o primă noapte, aveam clara senzaţie că
CINEVA – a cărui prezenţă doar implicit o bănuiam – îmi
aşeza în palme un “glob de lumină”, de un alb strălucitor,
glob pe care îl simţeam ca fiind încărcat cu o putere pe care
nu o puteam înţelege şi controla în totalitate.

55
 ● Într-o a doua noapte, vedeam CUM din neştiut o
“perdea de energie” se ridică în faţa mea ca un voal de
lumină perlată, netransparentă, voal prin care pătrundeam
pentru a deveni invizibil şi a a simţi încărcătura unei forţe a
cărei semnificaţie nu mi-o puteam explica.
● Într-o a treia noapte, o combinaţie între “forma” şi
“conţinutul de energie” luminoasă al primelor două nopţi, un
CEVA de tipul “ovoidului de lumină” pe care mi-l aminteam
încă din duminica “schimbării la faţă”, îmi devenise adăpost
virtual pentru trup.
Stranietatea cu totul aparte a celor trei vise a rezultat
conştiinţa clară, în chiar timpul, a faptului că:
— ele s-au succedat obsedant timp de trei nopţi la
rînd, nimic altceva în afară imaginile-stări
descrise nemaiapărînd în scenariul abisal al
visului;
— pe întreg parcursul derulării celor trei vise, în
timpul-fluviu al celor trei nopţi, aveam în minte
senzaţia clară că, de fapt, trăiesc unul şi acelaşi vis
derulat fără întrerupere în trei nopţi diferite, vis
reluat în forme diferite.
Nu am înţeles imediat semnificaţia acesteicelor
petrecute. Doar după o vreme, am îndrăznit să-mi spun că
cele trei INSTANŢE ALE ÎNALTEI TREIMI mi se
dezvăluiseră, pe rînd, în nivelurile de realitate
complementare ale VISULUI.

56
 Acesta a fost doar un început. Au urmat cîteva
“întîlniri stelare” – de o excepţională semnificaţie – care mi-
au marcat fundamental convingerile cu privire la “ierarhiile
lumii”, întîlniri pe care sper să le pot povesti, cu
credibilitate, cîndva. Ceea ce trebuie să spun acum este doar
că, la început de martie 2002, o superacută pancreatită –
aparent spontan declanşată – m-a proiectat pentru o vreme
într-o situaţie de viaţă şi de moarte. Se pare că trebuia să trec
printr-o experienţă-limită pentru a primi acest dar, de care
astăzi sînt peste măsură de fericit să mă bucur: hrana
trupului mi s-a uşurat, sufletul mi s-a încărcat cu
nediferenţiată iubire, spiritul mi s-a luminat în înţelegere.
Aşadar, aflîndu-mă de mai multe zile în spital, într-o
stare de slăbiciune pe care nu o pot descrie, un alt “vis
simbolic” n-a întîrziat să-mi completeze o zestre deja
dobîndită de înţelesuri.
... Se făcea că, după o noapte lungă în care îmi arătase
toate minunile universului – geneza lumii însăşi, naşterea
buclelor spaţio-temporale, apariţia şi dispariţia universurilor
paralele, puterea perdelelor de informaţie şi energie cosmică,
şi cine mai ştie cîte încă – pentru a le îngloba în hologramele
din aura mea, un nevăzut “ghid de dincolo de omenesc” a
venit din nou să mă îndrume prin “ierarhiile luminii”. Într-un
fulgurant dialog mental, în care mi se părea, paradoxal, că eu
pun întrebări şi tot eu îmi răspund, îmi amintesc cu claritate că
am rostit în gînd:
— “Stai, cine eşti?”

57
 — “Pavel”, mi s-a răspuns mental, într-o clipă.
— “De ce eu?”, am mai întrebat.
— “Pentru că tu înţelegi ceea ce vezi.”, nu a întîrziat
să vină, limpede, răspunsul.

După care, un alt periplu “metafizic” a început să-şi

deruleze sensurile... Am priceput atunci, retrăind cu mare
intensitate acest straniu “vis” (!?) – pe care fără să vreau l-
am asociat cu cea dintîi întîlnire cu Părintele Ghelasie – că
datoria mea lumească este aceea de a fi pentru oameni un
traducător menit să transpună în termeni accesibili mesaje
care vin, adesea, de dincolo de timp şi spaţiu, un hermeneut
capabil să traducă în limbajul omului modern sensuri care
altădată se exprimau doar prin “limbajul îngerilor”, de la
minte la minte, de la inimă la inimă, un interpret dator să
folosească cunoaşterea ştiinţifică pentru a (re)armoniza
simbolic Cerul şi Pămîntul, mintea şi credinţa, spiritul şi
materia, trecutul şi prezentul, un mediator apt să reapropie –
prin puterea înţelegerii raţionale – trupul de suflet şi de
spirit, pentru a afla astfel cum este cu putinţă redobîndirea
armoniei iniţiale a omenescului “chip iconic”.
Abia atunci am înţeles pe deplin semnificaţia
“armonizării limbajelor” pe care Părintele Ghelasie
Gheorghe îmi ceruse să o împlinesc: limbajul visului (al
revelaţiei) şi al realităţii mundane trebuiau identificate şi în
planul înţelesurilor mele.

58
 Am ieşit “miraculos” din starea de boală, după un
post absolut de 21 de zile, pe care apoi l-am aflat de la
iniţiaţi ca fiind sine-qua-non pentru “schimbarea la faţă” a
trupului. Medicul meu curant, dr. Cristian Lupaşcu – căruia,
amintindu-i explicit numele, îi recunosc acum intuiţia înaltă
şi îi exprim încă o dată deplina recunoştintă – mi-a spus cît
se poate de limpede, la ieşirea din spital: “Aţi fost un caz
disperat, acum sînteţi unul fericit. Eu nu am putut face prea
multe pentru aceasta. Mulţumiţi-i doar lui Dumnezeu”.
Ceea ce, de atunci, nu contenesc să fac...
*
Evenimentele s-au derulat, apoi, firesc. Total refăcut,
nu peste multă vreme, o parte dintre cele petrecute, inclusiv
întîlnirea mea cu Părintele Ghelasie, le-am povestit simbolic
în prefaţa unei cărţi care de la prima ei apariţie mi-a fost tare
dragă: “Terapia prin lumină. Fundamente biofotonice ale
medicinei complementare” [2003a]. Pe de altă parte, o
plecare în străinatate nu mi-a îngăduit să fiu prezent, alături
de un grup de prieteni care, în primăvara anului 2003, au
avut şansa de a-l vizita pe Părintele Ghelasie Gheorghe, la
Frăsinei. Cîteva luni mai tîrziu, însă, m-am bucurat că am
prilejul de a-i trimite Părintelui – prin intermediul unui fost
student – un exemplar din Terapia prin lumină. Nu a trecut
mult pînă să aflu că Părintele Ghelasie Gheorghetrecuse deja
în LUMINA CEA MARE, pe care întreaga sa viaţă o slujise.
Săvîrşind acum textul de faţă, căutînd semnele
rămase ale întîlnirii noastre – mă gîndesc la dedicaţia dăruită

59
în zi de 2 iulie 1999 – m-a frapat faptul că din ziua întîlnirii
cu Părintele Ghelasie, la Frăsinei, pînă în ziua înălţării sale
– în 2 Iulie 2003 – s-au scurs exact patru ani. Cîte unul
pentru fiecare din stelarele noastre intersectări...
*
Am învăţat să creditez adevărul că, în realitate, nimic
nu este întîmplător în viaţa noastră: întîlnirile şi despărţirile
sînt guvernate de Legea Cosmică a Evoluţiei. Este a nu ştiu
cîta oară cînd – pregătit fiind să reîntîlnesc, pentru
împlinirea lumească a unei aşteptate armonizări, pe unul sau
pe altul dintre cei cărora evoluţia mea le datora nespus de
mult – aflu că acesta tocmai a trecut DINCOLO. Îi numesc
aici pe toţi cu iubire, în ordinea TRECERII lor în
TĂCEREA ABSOLUTĂ, spre a le putea aprinde – ca
veşnică pomenire – lumînarea sufletului meu:
● DORU, tatăl destinului meu omenesc;
● GEORGETA-LUCIA, soţia mea de clipă lumească;
● CONSTANTIN NOICA, învăţătorul de suflet;
● PAUL CONSTANTINESCU, genitor de lumină vie;
● VICTOR ISAC, prieten de spirituală înălţare;
● GHELASIE GHEORGHE, duhovnicul de taină.
Întîrzierea de clipă, care în eternitate îşi pierde sensul,
îmi impune să le transmit acum tuturor – pe calea
“limbajului îngerilor” – iconica plecăciune a frunţii mele:
VĂ MULŢUMESC ATÎT DE MULT,
ÎNĂLŢATE SPIRITE ÎNTRU LUMINĂ.
Capitolul 3
SEMNIFICAŢII ALE CHIPULUI OMENESC:

60
 O LECTURĂ INIŢIATICĂ

Ca fiu al acestui Pămînt, al Neamului Românesc,

constat cu neţărmuită bucurie că, într-adevăr: “Nasc şi la noi
oameni”. Pe lîngă truismul unei atare sentinţe, ceva anume
îmi impune să o repet, acum, într-o altă formă: “Cu adevărat,
Românii îşi au profeţii lor”. Căci, dintre toate textele de
spiritualitate românească, texte religioase, şi implicit
filosofice sau/şi ştiinţifice pe care le-am citit, nu îmi amintesc
să fi descoperit unul care să aibă densitatea şi greutatea
ideatică – în sens de profunzime şi dificultate – a textelor
Părintelui Ghelasie Gheorghe. Aş spune, în termenii unui
prieten care citind abia apărutele “Memorii ale unui isihast”
mi-a mărturist explicit, rezonînd în totalitate cu propriul meu
gînd: “Am sentimentul că aceasta este CARTEA…”.
Cuprinzînd, printr-un unic termen, întreaga
LUCRARE a Părintelui Ghelasie Gheorghe, este firesc să
mă întreb acum: ce sensuri esoterice cuprind gîndurile sale,
ce valoare iniţiatică are ea pentru destinul omului modern, în
general, pentru spiritualitatea românească, în special?
Desigur că cea mai semnificativă parte din răspunsuri o
aflăm în chiar cărţile autorului, “sculptate” conceptual cu
minuţioasa trudă a dăltuitorilor de altădată. Cu o condiţie,
însă: să ne înarmăm cu răbdarea şi cu liniştea spirituală
necesară pentru a înfrunta şi înţelege neobişnuitul. Restul
aparţine doar Învăţătorului Nostru Lăuntric, singurul în

61
măsură să ne călăuzează paşii minţii spre înţelegerea,
asumarea şi trăirea marilor adevăruri ale vieţii.

3.1. DESPRE ÎNŢELEGEREA

UNEI PROFETICE MOŞTENIRI

Cu adevărat, prin însăşi forma sa – era să spun “Chipul

său Iconic” – scrierea Părintelui Ghelasie Gheorghe impune o
maximă atenţie şi concentrare, putere de înţelegere, erudiţie şi
deschidere creatoare şi, deasupra tuturor, capacitatea de a trăi,
de a fi viu în raport cu actul spiritual însuşi: acela al scrierii şi
al lecturii. Mintea şi inima se armonizează astfel, în pofida
distanţei care de milenii le separă (“Eu nu-mi am inima în cap,
nici creier n-am în inimă”, clamează Poetul Luminii) într-o
nouă “religie”: aceea a isihasmului care “coboară” înţelegerea
în simţire. Mărturie stă, pentru aceasta, taina rugăciunii
isihaste, a unei invocaţii deopotrivă creştineşti şi româneşti:
“Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă
pe mine, păcătosul”.
Căci, aşa cum toate inimile deschise aşteaptă să se
întîmple, o nouă venire a lui Iisus – ca Avatar al Celui mai Înalt
Spirit Creator, ca Tatăl Întrupat în Fiul, ar însemna implicit şi o
(re)naştere religiei, a învăţăturii despre marea Creaţie, în
termenii unei îmbogăţite dualităţi: IUBIREA PENETRATĂ
DE CUNOAŞTERE.

62
 S-ar împlini, astfel, în taina văzului public o profeţie
pe care Apostolul Pavel – cît de dragă îmi este acum
amintirea lui – a rostit-o în numele Mîntuitorului:
“În adevăr, voi care de mult trebuia să fiţi
învăţători, aveţi iarăşi nevoie de cineva să vă înveţe
cele dintîi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu, şi
aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. Şi
oricine nu se hrăneşte decît cu lapte, nu este obişnuit
cu cuvîntul despre neprihănire, căci este un prunc.
Dar hrana tare este pentru oamenii mari, pentru
aceea a căror judecată s-a deprins, prin
întrebuinţare, să deosebească binele şi răul.
De aceea, să lăsăm adevărurile începătoare ale
lui Hristos şi să mergem spre cele desăvîrşite, fără să
mai punem din nou temelia pocăinţei de faptele moarte,
şi a credinţei în Dumnezeu, învăţătura despre botezuri,
despre punerea mîinilor, despre învierea morţilor şi
despre judecata veşnică. Şi vom face lucrul acesta dacă
va voi Dumnezeu” [Evrei, 5: 12-14,6: 1-3].
Cu certitudine că vremea în care voia lui Dumnezeu
trebuie să se împlinească şi pe această cale a sosit. Sîntem
deja maturi, în măsură să înţelegem moştenirea iniţiatică pe
care, de peste milenii, o ducem în sufletele noastre. Părintele
Ghelasie Gheorghe este unul dintre “cititori”, înţelegători ai
Tainelor despre care Iisus vorbeşte. Ce fericit sînt că, în
sfîrşit, am putinţa să redăruiesc, în contextul potrivit, acest
admirabil frament de iniţiere biblică pe care, prin gîndul lui

63
Iisus, Pavel ni l-a transmis nouă. Cîtă bogăţie de aşteptare,
de speranţă şi de convingere în doar cîteva rînduri…
Ele îşi spun adevărul pentru toţi, chiar dacă doar o
parte dintre cei care le vor auzi le vor şi pricepe, adică “cei
care au fost luminaţi odată, şi au gustat darul ceresc şi s-au
făcut părtaşi Duhului Sfînt, şi au gustat Cuvîntul cel bun al
lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor…” [Evrei, 6: 4,5].
Desigur că, în această luminoasă înţelegere nu trebuie
ignorat pericolul căderii în greşeală, sub multiplele sale
chipuri. Căci, cu cît eşti mai înalt cu atît căderea este mai
grea, întrucît – după o iniţială înălţare cei “care totuşi au
căzut este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi şi aduşi la
pocăinţă, fiindcă ei răstignesc din nou pentru ei, pe Fiul lui
Dumnezeu, şi-l dau să fie batjocorit” [Evrei, 6: 6].
A fost o vreme cînd adevărul iniţiatic părea a fi interzis
vulgului, “copiilor de lapte” care nu puteau să îl folosească,
prin însuşi blocajul puterii lor de pricepere. Să ne amintim, în
acest context, replica pe care Aristotel i-a dat-o Marelui
Alexandru, cînd acesta i-a reproşat publicarea “textelor
acroamatice”, a învăţăturii prin care Filosoful îl iniţiase pe
Cuceritor: “Fii fără grijă, a spus Stagiritul. Cei care înţeleg
aceste texte, înseamnă că deja le cunosc, deci nu mai au
nevoie de ele. Cei care nu le înţeleg, nu o vor putea face
singuri, aşa încît de asemenea nu au nevoie de ele”.
A sosit desigur timpul ca, aspiranţi la cunoaştere
fiind, să primim de acum textele esoterice ale semenilor
noştri – între care pe cele ale Părintele Ghelasie – însoţiţi de

64
explicaţia celor care au avut putinţa să le asume.
Considerîndu-mă cu modestie – alături de profesorul
universitar Gheorghe Mustaţă, ale cărui scrieri dedicate
“antropologiei teologice” le preţuiesc cu deosebire [2004] –
unul dintre exegeţii OPEREI Părintelui Ghelasie Gheorghe,
voi încerca în puţine rînduri să împlinesc două imperative
simbolice şi anume:
● acela de a ne cunoaşte şi armoniza explicit – de
data aceasta – limbajul, atît în planul sensului (al
conţinutului, al identităţii conceptuale), cît şi în planul
formei (al reprezentării iconice a ideilor);
● acela de a realiza “comuniunea în Cel al Cărui Chip
îl Purtăm”.

Între restrînsele posibilităţi de exprimare pe care le

oferă un studiu obişnuit (iar nu o carte, cum s-ar cuveni), pe
de o parte, şi nevoia extensivă de a dovedi că am înţeles şi
împlinit imperativele Părintelui Ghelasie, pe de altă parte, o
cale de mijloc trebuia găsită. Luminat de o înţelegere care
pare a pogorî adesea de nicăieri şi de pretutindeni, am gîndit
următoarea variantă de recuperare: din mulţimea cărţilor pe
care Părintele Ghelasie Gheorghe le-a semnat, şi în bună
parte prin darul său le am la îndemînă, voi alege doar una:
“Răspuns de apărare” [2002].
Am ales această carte din varii motive şi anume:
● gradul ei de maximă concentrare: fiecare
fragment (un citat dintr-o mai veche lucrare sau o

65
justificare inedită a unei idei anume) are caracter aforistic,
putînd sta drept chip / icoană / hologramă pentru întreaga
scriitură a Părintelui Ghelasie; de fapt, acest stil al
condensării holografice a informaţiei este specific întregii
sale opere; căci, într-un fel, este suficient să citeşti un
fragment pentru a recupera esenţa întregului;
● reprezentînd o aşa zisă “tentativă de apărare”, ea se
referă la ideile cele mai delicate susţinute de autor şi care
reprezintă, în consecintă, esenţa învăţăturii sale novatoare;
între acestea, cele dedicate problemei antropologice –
“naşterea” (creaţia) şi “căderea” fiinţei umane, au fost
anume dezvoltate în paginile cărţii amintite.
Este admirabil punctul de vedere al Părintelui
Ghelasie cu privire la evaluarea propriei sale creaţii, despre
care, cu creştinească modestie, notează [2002: 6]:
“Scrierile mele sunt nişte însemnări proprii, în
care am adunat «căutările mele de o Viaţă», cu
nedumeririle şi neînţelegerile mele personale şi de
aceea par uneori cu «amestecuri» de acest fel... Este
foarte greu să te «aperi» şi să «susţii» propriile tale
«adevăruri», încât vor fi întotdeauna şi «învinuitori
neîmpăcaţi». Nu aceşti «învinuitori» mă supără, cît
mă înfricoşează «greşelile» ce pot fi într-adevăr şi pe
care eu însumi nu le bag în seamă”.
Desigur că greşelile noastre nesesizate pot să ne
sperie, după cum afirmă Părintele Ghelasie. Dar cred că mai
firesc este să greşim pe ici-colo, încercînd să fim creatori şi

66
să facem astfel un pas înainte pe calea cunoaşterii, decît să
nu spunem altceva decît ceea ce au spus şi alţii, rămînînd
astfel în nemişcare spirituală.

3.2. DESPRE MEMORIA “CHIPULUI DE TAINĂ”:

O ALTFEL DE RECUPERARE

“Chipul Omului nu este al său,

ci al Fiului Lui DUMNEZEU spre
ÎNTRUPARE, ce-i dă Fiecărui Om
MENIREA DIVINO-Creaţie".

Ghelasie Gheorghe
(Ecce Homo)

Admirabilă, aşa cum am mai spus, densitatea textelor

Părintelui Ghelasie Gheorghe. Fiecare frază conţine o idee-
forţă. Tocmai la o atare ardere spirituală obosesc exegeţii şi,
atunci, pentru este mai uşor să negi decît să te străduieşti a
înţelege se preferă negarea.
Convins de acest adevăr, îmi rezerv pentru altă dată
dreptul de a urmări extensiv – “din afară” şi de pe alte
coordonate spirituale – contribuţia teoretică a Părintelui
Ghelasie. Pentru contextul de faţă va fi suficient cred ca,
într-o alternativă holografică, să aleg spre exemplificare şi
interpretare ştiintifică cîteva idei de factură antropologică,

67
pe care însuşi Părintele Ghelasie le-a desprins din întregul
operei sale, spre a le nota pe coperta “Răspunsului de
apărare” [2002].

● DUMNEZEU A SUFLAT Chipul de Om,

Asemănarea Creativă a TAINEI CHIPULUI
DUMNEZEIESC şi prin aceasta Ţărâna-Pămîntul s-
a putut face Om.
● Omul este în primul rând Chip de Om-
Fiinţialitate personală, indestructibilă, cu o structură
ca Suflet şi Trup”.
● Omul nu poate fi “părţi”, ci un ÎNTREG
Fiinţial de Făptură Om.
● Omul-Chip este Omul propriu-zis, sursa
structurii sale ca Suflet şi trup.
● Omul nu este natură Îndumnezeită, ci Chip
Supra natură, prin care apoi natura să se ridice la
Cele DUMNEZEIEŞTI».

68
 Cum am putea asuma aserţiunile de mai sus, printr-o
“hermeneutică analitică” – cum cîndva am numit încercarea
de a decodifica un text aparent simbolic şi iniţiatic prin
intermediul unei lecturi raţional-ştiinţifice? Despre ce
“chip”, formă spirituală creată / generată în mod ideal şi
perfect, dintr-o dată, de o instanţă supremă (divină) vorbeşte
creaţionismul? Cum s-ar putea putea “sufla” această formă
peste un conţinut substanţial astfel încît cuplajul rezultat să
se constituie ca o unitate indestructibilă? A formula succint
un răspuns posibil la aceste întrebări reprezintă obiectul de
interes al prezentului subcapitol.
De la bun început va trebui să înţelegem că
dificultatea înţelegerii ştiinţifice a unui text spiritualist
(teologic, cu precădere) rezultă din faptul că în el se vorbeşte
în termeni metafizici despre o creaţie / aparenţă fizică. Or,
pentru evitarea paradoxului de a suprapune nefiresc nivelele
de realitate şi pentru a putea asuma raţional problema
antropogenezei, o teorie ştiinţifică integratoare, deopotrivă
fizică şi metafizică, se impunea a fi elaborată. Tocmai o
atare teorie (meta)fizică, o “Ştiinţă a Luminii Vii” –
biofotonica / psihofotonica / noesifotonica – am dezvoltat-o
complex pe parcursul a trei volume intitulate
“Metamorfozele luminii” [Stănciulescu, Manu, 2001, 2002,
2003]. Cîteva inedite corelaţii ale acestei ample cercetări
ştiinţifice cu problematica spiritualistă a creaţiei umane le
consemnez în cele ce urmează.

69
 *
* *

70
 Teza fundamentală a unei cercetări interdisciplinare
pe care de peste zece ani o coordonez în cadrul Institutului
Naţional de Inventică din Iaşi – avînd ca scop iniţial ideea
“optimizării umane” – vizează faptul că orice structură
biologică, începînd de la nivelul ADN-ului pînă la acela al
organismului în integritatea sa, presupune o emisie
bioluminiscentă (aură) coerentă, monocromatică, intensă şi
direcţionată, similară cu aceea a laserului tehnic. Din
persepctiva acestei teorii, pe care deloc întîmplator am
numit-o teoria “laserilor biologici” (TLB), omul poate fi
asumat nu numai metaforic ca fiind o “fiinţă de lumină”. În
conformitate cu TLB, deşi emisia de bioluminiscenţă a
structurolor vii este invizibilă (manifestîndu-se în spectrul
ultraviolet şi nu numai), ea este posibil de vizualizat în
condiţii de foarte puternică emisie stimulată. Astfel,
posibilitatea de a asocia o astfel de emisie cu “hainele de
lumină” în care a apărut Mântuitorul sau cu aura care
înconjoară capul sfinţilor este cît se poate de plauzibilă.
Evidenţierea obiectivă a unui “corp radiant” al fiinţei
umane, caracterizat prin frecvenţe / culori diferite în raport cu
starea de sănătate fizică (a “trupului”), cu starea emoţional-
afectivă (a “sufletului”) şi cu situaţia de activitate mental-
intelectuală (a “spiritului”), poate fi dovedită acum nu numai
prin mărturiile clarvăzătorilor, ci şi prin strategii de tip Kirlian
sau prin fotografii electronografice, prin proceduri de analiză
computaţională de tip Aura Imaging System etc.

71
 O dualitate fundamentală pe care fizica secolului XX a
postulat-o şi validat-o experimental este aceea a dualităţii
corpuscul-undă. De aici şi pînă la identificarea principială a
acestei dualităţi cu aceea a dualităţii trup–suflet nu mai era
decît un pas de făcut. Justificînd în mod obiectiv natura
radiantă a fiinţei umane, bio(psiho/noesi)fotonica îngăduie
acum realizarea acestui pas: orice corpuscul / corp (structură
fizică / biologică) presupune o undă / un “suflet” (cîmp
energo-informaţional) aferent şi invers. Altfel spus, teoria
cîmpurilor energo-informaţionale (electro-magnetice) denotă
că prezenţa unui cîmp impune cu necesitate generarea
celuilalt. Iată de ce Părintele Ghelasie este întru totul
îndreptăţit să vorbească despre indestructibilitatea relaţiei
trup–suflet (spirit), care nu poate fi concepută din “părţi”, nici
“prin naştere” şi nici prin “existenţa propriu-zisă”.
Faptul că un cîmp anume este susceptibil de a păstra
o anume informaţie (a “in-forma” = “a pune în formă”)
poate fi dovedit actualmente în multiple moduri. Să ne
gîndim, de exemplu, la cantitatea uriaşă de informaţii RTV,
de unde electromagnetice care brăzdează “eterul”, purtînd
aidoma la receptori forma sunetelor şi a imaginilor transmise
etc. Sau, şi mai elementar, să ne gîndim la modul în care
liniile de forţă ale cîmpului dintre polii unui magnet
generează în mod constant aceleaşi forme ovoidale
(elipsoidale), după care invariant se distribuie pilitura de fier
aflată sub incidenţa cîmpului de forţă. Atare invizibile
“patternuri”, cîmpuri de forţă purtătoare de informaţie

72
structurantă, organizatoare pentru zonele vizibile ale
realităţii, sînt prezente şi se manifestă “creator” în cazul
generării tuturor formelor lumii sensibile: fizice (lichide,
solide, gazoase sau/şi plasmatice) sau biologice (vegetale,
animale, sau umane). Alte cîteva principii creaţioniste îşi
justifică raţional susţinerea şi anume:
● Lumea a fost creată de la invizibil către vizibil, prin
acţiunea Forţei Inteligente asupra principiilor structurale din
care lumea urma a fi creată: Aerul, Apa, Focul, Pămîntul.
Sau, în terminologie ştiinţifică: Cîmpul, Informaţia,
Energia, Substanţa. Etapele biblice ale scenariului
creaţionist devin explicite în acest context:
“Duhul lui Dumnezeu se plimba deasupra Apelor…
Să fie Lumină! … Să se delimiteze Întunericul de Lumină.
Să se separe apele de ape şi apele de pămînt…”.
În esenţa sa, acest scenariu descrie perfect deja
amintita succesiune: Cîmp → Informaţie → Energie →
Substanţă. Căci, fără a intra în detalii pe care o lucrare de
sine stătătoare se cuvine a le nuanţa, s-ar putea spune că
realizarea acestor prime acte creatoare, cuplaje esenţiale în
virtutea cărora s-au născut / creat pe rînd neîntrupatele
“ierarhii divine”, spaţiul şi implicit timpul cosmic prefigurat
de energia desfăşurată a unui copleşitor Big-Bang, generarea
materiei cosmice (a substanţei galactice) şi organizarea ei
distinctă – după patternul pe care cîmpurile de informaţie-
energie le presupun – în sisteme solare şi planetare, în
sisteme biologice, vegetale, animale şi umane.

73
 ● Lumea este cunoscută de la vizibil către invizibil, prin
intermediul puterii de reflectare umană, intuitivă (experienţială
/ mistică) şi raţională (experimentală / ştiinţifică). Tocmai în
acest din urmă gen de recuperare “fizică” se ascunde
dificultatea perceperii “metafizicului”, a invizibilului pe care
întreaga creaţie a lumii se întemeiază. Pentru o cunoaştere
completă, însă, cele două orizonturi ale existenţei lumii –
pentru care “chipul de om” este măsură – trebuie asumate în
complementaritatea (meta)fizică deja amintită.
Ce alte argumente raţionale am putea formula pentru
susţinerea celor de mai sus? Pentru a înţelege şi explica
raţional / ştiinţific ce “Arhechip Divin de Creaţie” poartă
fiinţa umană, şi cum a fost posibil ca acesta să se întrupeze
în “Chip Uman” propriu-zis, teoria cîmpurilor se
intersectează cu o altă contribuţie excepţională a tehnologiei
laserilor şi anume: tehnica holografiei.
Aceasta presupune posibilitatea realizării unor
reprezentări tridimensionale virtuale, proiectate în spaţiu,
care cuprind toate detaliile unui obiect “descris” cu ajutorul
unui sistem coerent de laseri. O astfel de reprezentare este
fidelă obiectului, dar nu poate fi atinsă fizic, modificată sau
degradată, întrucît ea este doar informaţie-cîmp, adică o
virtuală “formă de lumină”.
Particularităţile hologramei sînt excepţionale: orice
parte a ei (un fragment oarecare din suportul transaperent pe
care este înregistrată, de exemplu) reproduce mai mult sau
mai puţin fidel întregul. Această proprietate a făcut posibilă

74
ideea că universul este construit pe principii holografice,
partea – atomul, de exemplu – reproducînd omomorfic
întregul (modelul sistemului solar, galactic etc.). Sau, la
nivelul viului, în modelul (chipul) ADN-ului nuclear /
mitocondrial se află cuprinsă holografic întreaga informaţie
a viitorului organism uman, vegetal sau animal. Desigur că o
astfel de hologramă este “perfectă”, fiind rezultatul unei
predeterminări creatoare sau / şi al unei evoluţii naturale.
Iată una din accepţiunile elementare (biologice) ale ideii de
“chip biologic”: modelul / patternul virtual şi perfect
generează forma reală, care nu reproduce întotdeauna
aidoma, de la bun început, chipul modelului originar, dar
tinde evolutiv către acesta.
Întemeindu-se pe aceste consideraţii, etapele unui
ipotetic scenariu explicativ pot fi formulate astfel:
● Acceptînd intuiţia că lumea este construită de la
invizibil către vizibil (de la formele-cîmp către formele-
substanţializate, înseamnă că patternul tuturor formelor se
manifestă ca un complex de “holograme”, de “forme-gînd”
de la bun început “perfecte”, care – creaţii divine fiind, pe de
o parte, virtuale fiind, pe de altă parte – nu mai suportă nici
o modificare ulterioară.
● În condiţiile în care sînt activate printr-o Energie
Creatoare anume (suflul divin / energia sau forţa vitală) ele
încep să se materializeze în forme fizice, biologice etc.
Această materializare presupune atracţia din mediul cosmic,
amorf, a acelor elemente / substanţe (“lutul creaţiei”), în

75
conformitate cu imperativele patternului preexistent, exact
cum pilitura de fier este atrasă de invizibilele linii de forţă
ale cîmpului magnetic, conturîndu-le aidoma sau cum
rostirea unor sunete peste pulberea fină de nisip le
structurează în uimitoare forme. Faptul că disputele dintre
creaţionism şi evoluţionism nu s-au încheiat încă rezultă
dintr-o nefirească păstrare a logicii aristotelice de tip “sau /
sau”, adică “sau una sau alta”. În realitate, privilegiile
cunoaşterii contemporane au arătat posibilitatea unei
ontologii dualiste, de tipul “şi / şi”.
Două consideaţii se impun formulate în acest context:
a) În cazul unor dualităţi specifice de tipul corpuscul
şi undă, trup şi suflet, sînt necesare mijloace de cunoaştere
diferite pentru a evalua prezenţa unuia sau alteia dintre cele
două stări complementare, ceea ce nu înseamnă însă că ele
nu pot să coexiste, în pofida aparentei lor relaţii de opoziţie
fizică. În această situaţie, simultaneitatea este o stare de fapt
ontologic, iar discontinuitatea este una de tip gnoseologic.
b) În cazul unor dualităţi de tip haos-cosmos,
întuneric-lumină, zi-noapte dualitatea este una de
succesiune, raportată unuia şi aceluiaşi context. Spre
exemplu, la ora amiezii, dacă în emisfera estică este zi /
lumină, în emisfera vestică este cu necesitate noapte şi
reciproc. Pe de altă parte, starea de zi dintr-o emisferă
oarecare va fi înlocuită cu necesitate, peste o vreme, de
starea de noapte.

76
 Avînd în vedere aceste alternative ale “logicii
dinamice a contradictoriului”, cum a numit Ştefan Lupaşcu
interfaţa dintre “realităţile recesive”de tip yin-yang etc.,
devine posibil de acceptat faptul că:

(1) Într-o viziune creaţionistă, generarea patternurilor

/ modelelor / CHIPURILOR DE CREAŢIE VIRTUALE ale
lumii sensibile reprezintă un act de creaţie perfect şi dintr-o
dată (spontan) realizat de Divinitate. În termenii
creaţionismului teologic, generarea hologramei-pattern este
rezultatul unui “salt calitativ”, produs “dintr-odată”, un
rezultat deja maturizat printr-o tacită acumulare / deliberare
creatoare anterioară. În ansamblul ei, însă, acţiunea de
creaţie a lumii s-a petrecut evolutiv şi lent, din aproape în
aproape, pe parcursul celor “Şase Zile”, tot atîtea Epoci, ale
Facerii.
(2) Într-o viziune evoluţionistă, transformarea acestor
modele potenţiale în CHIPURI DE CREAŢIE REALE
reprezintă un proces evolutiv, supus perfectării pe care
Legea Liberului Arbitru – impusă de diferenţierile
contextuale – a instaurat-o în lume. Să ne gîndim, de
exemplu, la faptul că organizarea mai mult sau mai puţin
coerentă a particulelor de fier după traiectoria “undelor de
formă” depinde nu numai de perfecţiunea acestor unde, ci şi
de natura piliturii de fier, de proprietăţile diamagnetice ale
acesteia, de dimensiunea particulelor etc.

77
 Ce consecinţe are un atare punct de vedere pentru
problema antropogenezei pe care textele Părintelui Ghelasie
cu predilecţie o iau în seamă ?
● Faptul că DUMNEZEU A SUFLAT Chip de Om
peste Ţărîna-Pămînt şi aceasta s-a făcut OM prin Asemănare
Creativă, denotă tocmai cuplajul energo-informaţional dintre
holograma modelului uman (cîmp informaţional, matricea
de taină, invizibilă a chipului uman) şi substanţele
componente (“lutul” deja evoluat) perfect prestabilite în
modelul “insuflat”.
● Proiecţia acestui “model / chip” peste materia deja
pregătită să îl recepteze nu înseamnă absenţa evoluţiei
ulterioare, ştiut fiind că omul a DEVENIT în timp
deopotrivă în plan biologic şi spiritual, ci doar faptul că
această evoluţie s-a manifestat doar ÎN INTERIORUL
SPECIEI umane, iar nu şi ÎNTRE SPECII (nefiind sub nici
un chip găsite dovezi grăitoare pentru prezumptivele treceri
de la o specie la alta, de la maimuţă la om, în cazul de faţă).
● Faptul că “Omul nu este natură Îndumnezeită”, ci
“Chip Supra-Natură”, prin care ulterior natura are
posibilitatea “să se ridice la Cele DUMNEZEIEŞTI”, poate
fi asumat din nou prin teoria cîmpurilor. “Ridicarea la cele
divine” a “naturii / corpului” uman poate fi realizată în două
etape complementare de către fiinţa umană şi anume:

(a) Armonizarea trupului cu sufletul / spiritul poate fi

realizată prin respectarea unor canoane de conduită pură,

78
începînd de la cele bio-fiziologice pînă la cele moral-
religioase. Aşa cum perspectiva biofotonicii a îngăduit să
validăm, respectarea acestor principii ridică frecvenţa de
vibraţie a “chipului de lumină”, apropiind-o treptat de
imaginea ideală a “arhechipului divin”.
O atare “înălţare în frecvenţă” a fiinţei umane
(manifestată printr-o tot mai puternică “luminare” /
purificare a aurei) este în măsură să depăşească decalajul
dintre “arhechipul divin de creaţie” şi “chipul-uman real”,
decalaj pe care prin “cădere în frecvenţă” omul a generat-o.
Căci, este un fapt obiectiv verificat, dacă înălţarea spirituală
echivalează cu o “iluminare” a chipului de om, păcatul
înseamnă o “orbire a chipului de om”, cum spune Părintele
Ghelasie: “Răul şi păcatul apar ca «răni» pe trupul
MEMORIALULUI DE NAŞTERE. Memorialele păcătoase
sunt ca nişte «adaosuri» ce nu se pot amesteca şi asimila cu
MEMORIALUL de Naştere” [2000: 16]. Aceste “răni ale
trupului”, stări de “orbire” pot fi efectiv evidenţiate prin
strategiile biofotonice deja amintite.
Depăşirea “stării de orbire”, de “rănire aurică”, printr-
o puternică ridicare “întru frecvenţă”, a generat “vederea
harică”, şansa omului de a rezona cu ierarhiile, de a
beneficia de privilegiul “revelaţiei” etc. În calitate de “fiinţă
vibratilă”, omul rezonează cu ierarhiile luminii, cu memoria
arhechipului, identificîndu-se cu aceasta, îndumnezeindu-se.

79
 (b) Ruptura dintre “chipul de lumină” (suflet / aură) şi
“forma biologică” (trup) echivalează cu moartea structurii
duale, a fiinţei umane. Din punctul de vedere al TLB,
moartea înseamnă incapacitatea organismului biologic de a
genera şi întreţine bioluminiscenţa, emisia de “lumină vie”
(ca expresie a manifestării sufletului / spiritului). Or, aşa
cum o serie de practici umane obiective – pe care unii le
numesc paranormale / parapsihice, dar care doar prin
frecvenţa statistic redusă a manifestării lor pot fi considerate
astfel (“para” = “pe lîngă”) – cum ar fi telepatia, telekinezia,
extracorporalitatea etc. denotă posibilitatea relativei
autonomii a emisiilor aurice (corpului de lumină) pe care
organismul uman le generează şi întreţine.
Această înseamnă, între altele, că atare “cîmpuri de
lumină” pot fi considerate ca fiind un suport al “chipului
uman” care, după moarte, urmează a se încadra într-un
orizont al “ierarhiilor de lumină”, în funcţie de frecvenţa
“trupului de lumină” generat în timpul vieţii, prin complexul
trăirilor sale fizice, sufleteşti şi spirituale.
Înalta Judecată devine astfel o expresie a “Liberului
Arbitru”. “Urcarea creaţiei în Divinitate”, cum spune
Părintele Ghelasie: o autoevaluare...

*
* *

80
 O ultimă precizare sînt dator a o formula: prin toate
consideraţiile de mai sus nu am încercat cîtuşi de puţin să îl
transform pe Dumnezeu într-un “fenomen al naturii”,
precum termenii spinozieni sugerează că ar putea fi: Deus
sive Natura. Dar, cred că nevoia de recuperare şi armonizare
“întru cunoaştere” a celor două chipuri ale fiinţei umane –
chipul Divin, Celest, Perfect al Creatorului şi cel Întrupat,
Pămîntesc, Perfectibil al Creaturii presupune armonizarea
celor două atitudini fundamentale de cunoaştere, pe care
Părintele Ghelasie Gheorghe le-a consemnat admirabil,
mărturisindu-şi – în deschiderea volumului “Pe urme
antropologice” [1999: 5] – înclinaţia firească doar pentru
una dintre ele:

«Eu, ca Religios, nu pun accent direct pe Om, ci pe

CHIPUL DIVINULUI şi Relaţiei cu El. Anticii făceau
mare paradă de: “Cunoaşte-te pe tine însuţi şi vei
cunoaşte pe Dumnezeu”. Creştin, este invers:
“Cunoaşte-L pe DUMNEZEU şi te vei cunoaşte pe
tine însuţi”.

Urmărind circuitul Chipului Divin în Lume – de la

invizibil la vizibil, mai întîi, de la vizibil la invizibil, mai
apoi – aş putea spune, în nume propriu, că numai
armonizarea celor două căi de cunoaştere îi poate acorda
OMULUI şansa de a fi un “vizual vizionar”, un “intuitiv

81
raţional”, un iubitor care înţelege Raţiunea de a-şi iubi
semenul şi pe sine, de a-l iubi pe Dumnezeu.

OMUL, ipostază a Tainicului Chip de Creaţie...

82
 POST SCRIPTUM:
DESPRE SEMNELE MARII TĂCERI

Simbolic, aş spune că nu întîmplător cele trei capitole

– tot atîtea “secvenţe de viaţă” – luate în seamă în povestea
de faţă au drept corolar cele Trei Chipuri prin care
Divinitatea însăşi se manifestă:
● SPIRITUL, chipul de luminoasă înţelegere a
existenţei lui Dumnezeu;
● SUFLETUL, chipul în care emoţional omul
oscilează între Cer şi Pămînt;
● TRUPUL, chipul Cerului întrupat în Ţărîna Pămîntului.
Cel puţin două motive justifică opţiunea pentru
această neîntîmplătoare corelaţie, avînd ca ultim scop a
contribui într-un anume fel (prin puterea trăirii proprii sau a
exemplului înţeles) la optimizarea fiinţei umane:
— faptul că numai prin armonizarea celor trei
instanţe fiinţa umană devine “chip deplin de dumnezeire”,
sănătos, frumos, luminos;
— în orizontul existenţei noastre lumeşti, numai sub
haina unuia sau a tuturor celor trei chipuri destinele
omeneşti se pot interfera benefic.
Este foarte posibil ca aceste întîlniri să fi fost
PRESTABILITE DE SUS, din acea stare a existenţei noastre
spirituale, neîntrupate, pe care pămînteni fiind o ignorăm sau
pe care o uităm, în virtutea unei divine legi a neintersectării.

83
Eternitatea nu se poate amesteca cu finitudinea decît într-o
manieră filosofică.
Mărturisesc că nu ştiu explicit dacă un altcineva –
cîndva viu sau de mai multe ori viu – a renăscut acum prin
mine, dar ştiu că sufletul care trăieşte acum în mine s-a
născut pe lume cu o anume misiune, marcată de o
“dominantă” şi de o mulţime de “armonice”. Or, între aceste
armonice se înscrie şi imperativul de a veni, cîndva, cumva,
în ajutorul semenilor mei: acele de a reînvăţa împreună
LIMBAJUL ICONIC CREATORULUI.
Tot ceea ce din scrierea de faţă a izbucnit, nu a fost
gîndit pentru a ipostazia secvenţele de viaţă ale unuia sau
altuia dintre “actorii umani” care direct sau indirect şi-au
intersectat vieţile, ci pentru a sugera însăşi PUTEREA
ÎNTREPĂTRUNDERII DE VIAŢĂ: puterea apropierii
ÎNTRU ICONICITATE a omului de sine şi de semenul său,
a apropierii de Dumnezeu, cum Părintele Ghelasie Gheorghe
ne-a iniţiat în tăcere pe toţi să putem face, puterea de a ne
(re)cunoaşte şi armoniza, ÎNTRU LUMINĂ, pre-Limbajul.
Căci, aşa cum cei care i-au fost în preajmă recunosc într-un
volum dedicat “Amintirii Părintelui Ghelasie” [2003: 14]:
“AVA GHELASIE va rămîne (indiferent de
neînţelegerile pe care le-a iertat), un principe al Iubirii
Dumnezeeşti, DUHOVNICUL desprins din Pateric cu
caracterul tradiţionalului specific Carpatin. Întreaga sa
viaţa monarhială a demonstrat Adevărul Bisericii
Rugăciunii Gestului Iconic, pe care l-a Revelat”.

84
 În încheiere, chiar cu riscul unei obsesive repetiţii,
voi spune că întîlnirea mea cu Părintele Ghelasie – avînd ca
finalitate simbolică înţelegerea reciprocă a Limbajului
Creaţiei (vreau să cred că Părintele a avut răgazul de a
poposi şi recupera cîteva din sensurile încercărilor mele
filosofico-ştiinţifice) – s-a derulat sub semnul unei
IMPLICITE TĂCERI. El mă cunoştea, trecuse prin fazele de
încercare şi creştere spirituală pe care eu încă le căutam
atunci, pe care abia începeam să le împlinesc. Aşadar, eu
trebuia să îl cunosc, şi nu invers. Am făcut-o ATUNCI,
printr-o comuniune paradoxală: el tăcînd, eu vorbind.
Iată de ce, abia acum realizez că nu îmi amintesc
deloc vocea Părintelui Ghelasie, dar îi ţin bine minte lumina
ochilor, îi simt încă lumina întregii fiinţe. Limbajul duhului,
ale cărui semnificaţii abia acum – după atîta vreme – încep
să le înţeleg cu adevărat: DIALOGUL CUVÎNTULUI
CARE ÎNVAŢĂ DIN TĂCEREA CE ŞTIE DEJA.
DIALOG care nu conteneşte să se întîmple,
ŞI ÎN ACEASTĂ CLIPĂ, la fel...

Cu fericirea de a putea dărui această carte, întru

IUBIRE şi ÎNŢELEPCIUNE.

Traian D. Stănciulescu

De la Săcărâmb la Iaşi, între Zile de Sărbătoare:

1 Ianuare 2004 – Iaşi, 23 Aprilie 2004.

85
 BIBLIOGRAFIE

Ghelasie, Gheorghe, Memoriile unui Isihast, Editura

Arhetip, Bucureşti, 1991.
Ghelasie, Gheorghe, CARTEA DIVINĂ a Vieţii, în: “Moş-
Pustnicul din Carpaţi. Foaie de PRACTIC Isihastă”, Nr. 4,
Septembrie 1998.
Ghelasie, Gheorghe, MOŞUL din Carpaţi (NEOFIT
Pustnicul), Editura Conphys, Rm. Vâlcea, 1998.
Ghelasie Gheorghe, Ecce Homo, Colecţia Isihasm, Editura
Tipo-Aktis, Rm. Vîlcea, 1999.
Ghelasie, Gheorghe, Hristos, Trupul Lumii şi al Veşniciei
(Despre întrupare şi reîncarnare), Colecţia Isihasm, 2000.
Ghelasie, Gheorghe, Răspuns de apărare, Editura
Conphys, Rm. Vâlcea, 2002.
Mustaţă, Gheorghe, Cu Părintele Ghelasie despre
originea omului, Editura Venus, Iaşi, 2004.
Nietzsche, Friedrich, Die fröhliche Wissenschaft,
traducere de Adina Gavrilă, München, 1990.
Stănciulescu, Traian D. Terapia prin lumină. Fundamente
biofotonice ale medicinei complementare, Editura Cristal-
Concept, Iaşi, 2003.
Stănciulescu, Traian D., Semiotics of light. An integrative
approach to human archetypal roots, Cristal-Concept & World
Development Organization, Iaşi / Geneva, 2003b.
Stănciulescu, Traian D., Manu, Daniela M.,
Metamorfozele luminii. Biofotonica, ştiinţă a complexităţii (vol.
1), 2001; Introducere în “teoria laserilor biologici” (vol. 2),
2002; Fundamente biofotonice ale conştiinţei (vol. 3), Editura
Performantica, Iaşi, 2003.
Steiner, Rudolf, Misterul Biblic al Genezei, Editura
Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995.
*** În amintirea Părintelui Ghelasie, Editura Tipo-Aktis,
Rm. Vîlcea, 2003.

86
CUPRINS

PREAMBUL LA O CARTE A ÎNTÎLNIRILOR STELARE / 5

Capitolul 1
DINCOLO DE VEDERE, CUVÎNTUL / 8
1.1. Emergenţa gîndului, lege a înălţării spirituale / 10
1.2. Iconicitatea, măsură a limbajului sacru / 15

Capitolul 2
DARUL DE SPOVEDANIE:
DESPRE BUCURIA REGĂSIRII DE SINE / 25
2.1. Întîlnirile de la Frăsinei:
avataruri ale unei prescrise istorii / 28
2.1.1. Darul de (re)cunoaştere / 29
2.1.2. Darul de înţelegere / 29
2.1.3. Darul de mărturisire / 32
2.1.4. Darul de limbaj / 37
2.2. Înţelesuri ulterioare:
spre o hermeneutică a stării de tăcere / 42
2.2.1. Chemările materiei
sau despre nevoia cuvîntului întrupat / 42
2.2.2. Forţa creatoare
sau despre trezirea de dincolo de vis / 46
2.2.3. Cuvîntul de după cuvînt
sau despre darul “armonizării întru limbaj” / 52
2.2.4. Puterea visului
sau despre o întîrziere care nu mai contează / 54

87
Capitolul 3
SEMNIFICAŢII ALE CHIPULUI OMENESC:
O LECTURĂ INIŢIATICĂ / 61
3.1. Despre înţelegerea unei profetice moşteniri / 62
3.2. Despre memoria “chipului de taină”: o altfel de recuperare / 67

Post Scriptum:
DESPRE SEMNELE MARII TĂCERI / 81

Bibliografie / 84
Cuprins / 85
“ACADEMIA LUMINII”,
un vis de armonizare a valorilor româneşti / 87

88
 “ACADEMIA LUMINII”
un vis de armonizare a valorilor româneşti

MĂRTURISIRILE pe care cărţile mele le cuprind nu ar fi dobîndit viaţă

publică fără susţinerea unor admirabili prieteni, care şi-au apropiat puterile
într-o aspiraţie unică: aceea ca VALORILE ROMÂNESCULUI să vibreze
cu demnitate în lume, în armonie cu OAMENII, COSMOSUL şi
DUMNEZEU.
● ŞERBAN ACHIM, director general al SC “CONSTRA” LTD, Oradea
● ANA ALEXA, director general al SC “MARCONF” SRL, Iaşi
● HORIA BĂRGĂU, director general al Companiei “RICKFOR”, Oradea
● OVIDIU BĂRGĂU, director general al SC “ORFOREST” SRL, Oradea
● CRISTINA FLORICA CHIRA, director general al
SC “STEEL-PETROL” COMPANY SRL, Oradea
● NICOLAE CORICIUC, bioenergoterapeut, Brodina, Suceava
● LIVIU COMĂNECI, preşedinte al SC “EUROSAVAM” SA, Ploieşti
● VIKTOR, GALIA, KONSTANTIN MELNIK, bioenergoterapeuţi, Suceava
● ANGELA FOSTER, consul onorific al ROMÂNIEI în Monaco
● OCTAVIAN GHEORGHIU, director general al
ADMINISTRAŢIEI FLUVIALE A Dunării de Jos, Galaţi
● ARTEMIZA IVANCIUC, director al
REGISTRULUI CAMEREI DE COMERŢ, Suceava
● LIVIU LUCA, director general al companiei SC “EUROBETON” SA, Oradea
● JOHANN MÜLLER-DRAGOMAN, director al INSTITUTULUI
PRIVAT DE BIOENERGETICĂ, Nürnberg (Germania)
● VIOREL NUŢU, director general al
SC “GENERAL-CONSTRUCT” SA, Suceava
● MARCEL CLAUDIU OLTEANU, preşedinte al
WORLD DEVELOPMENT ORGANIZATION, Geneva
● MARIA & MARIUS PETRARIU, manageri ai
SC “PIM COMPANY” SRL, Iaşi
● LESLIE D. POPA, manager al SC “LIGNUM VITAE” SRL, Cluj-Napoca
● CHRISTIAN POPESCU, preşedinte al “GALAXY MEDIA GROUP” &
“MONTE CRISTO MOBILI”, Chur (Elveţia)
● ELENA POPESCU, director al
CABINETULUI DE AVOCATURĂ “EP”, Sibiu
● LIANA TĂNASE, director al Agenţiei de Turism “BUSINESS JET”, Arad
● REMUS TĂNASE, preşedinte al Asociaţiei Naţionale pentru
Terapii Complementare din România (ANATECOR), Arad.

Simbolic, prin permanentul suport al tuturor prietenilor amintiţi

sau nu în această carte, toate VALORILE UMANE – Iubirea, Pacea,
Adevărul, Dreptatea, Acţiunea, Prosperitatea, Frumuseţea, Puterea,
Creativitatea, Înţelepciunea, Credinţa , Sănătatea – au fost corelate sub
aspiraţia unei unificatoare ACADEMII A LUMINII.

89
 Bun de tipar: 23 Aprilie 2004
Editura CRISTAL – CONCEPT Iaşi
==============================
Tipărit la S.C. PIM S.R.L.
TIPARUL DIGITAL
Şoseaua Ştefan cel Mare, 11, Iaşi
Tel / Fax: 0231-212740

90