Tratamente chimice

TRATAMENTE CHIMICE PENTRU ÎMBUNĂTĂŢIREA CALITĂŢII

MATERIALELOR TEXTILE

Prin aplicarea tratamentelor chimice se urmăreşte îmbunătăţirea unor proprietăţi de suprafaţă

care:
- permit o prelucrare optimă în procesele tehnologice de obţinere articolelor din polimeri filabili
(emoliere, antistatizare);
- conferă materialelor textile caracteristici de confort şi exploatare îmbunătăţite (antistatizare,
emoliere, antimurdărire, neîmpâslire, antipilling, hidrofobizare);
- conferă materialelor textile afinitate ridicată faţă de matrici polimere, în vederea obţinerii de
compozite ranforsate.

1. REDUCEREA ÎNCĂRCĂRII CU
ELECTRICITATE STATICĂ

Fibrele sintetice au în general o conductibilitate electrică mică şi se încarcă puternic electrostatic.

Electrizarea se produce prin frecarea a două materiale neconductive (dielectrice), în momentul în care
electronii de pe una din suprafeţe trece pe cealaltă. La frecare, prin aport de energie mecanică şi termică,
materialul mai electronegativ cedează electronii celui mai electropozitiv. Funcţie de natura lor,
materialele se încarcă pozitiv sau negativ, de regulă cele naturale se pozitivează, iar cele sintetice se
negativează. Se acceptă că, la frecarea a două suprafeţe, cea caracterizată printr-o valoare a constantei
dielectrice mai mare se încarcă pozitiv (regula lui Cohn). Ordinea încărcărilor electrostatice a materialelor
textile, în condiţii de umiditate de 65% şi respectiv 35% este redată în tabelul1.

Tabelul 1. Seria de tensiuni electrostatice

Umiditatea relativă 65% Umiditatea relativă 35%

+ sticlă + viscoză
lână sticlă
poliamidă lână
viscoză poliester
bumbac poliamidă
acetat (oţel)
poli(acrilonitril) bumbac
(oţel) acetat
poliester poli(iacrilonitril)
_ polietilenă _ polietilenă

Proprietăţile de dielectric ale fibrelor textile apreciate prin rezistivitatea electrică (ρ) şi corelate cu
“repriza“ (umiditatea absolută în condiţii standard, 200C şi φ = 650C) sunt prezentate în tabelul IV.2.

Tabelul 2. Proprietăţile dielectrice ale unor materiale fibroase

Material textil Rezistenţa electrică, Repriza

Ω (%)
lână 1010 - 1011 14 - 18
poliamidă 1012 4
viscoză 107 13

9
 Tratamente chimice

bumbac 107 – 108 8

acetat 1011 5
poli(acrilonitril) 1014 1
poliester 1014 0,4 – 0,6
polipropilenă 1015 0

Factorii cei mai importanţi, care condiţionează formarea electricităţii statice sunt:
- structura chimică a polimerului, care se reflectă în conductibilitatea electrică, constanta dielectrică,
capacitatea de a reţine umiditatea;
- natura materialului de care se freacă suportul textil;
- viteza de mişcare a materialului textil;
- umiditatea relativă a aerului;
- presiunea exercitată de organele de prelucrare a materialelor textile.
Apariţia sarcinilor electrice pe suprafaţa materialelor textile duce la inconveniente multiple, atât în
timpul prelucrării cât şi a utilizării acestora.
Principalele efecte care pot apare în timpul prelucrării sunt:
- respingerea reciprocă a fibrelor, firelor sau ţesăturilor încărcate cu sarcini de acelaşi fel (a firelor în
timpul urzirii, a foilor de ţesătură la depunerea pendulară în stive, la imprimare, caşerare sau
impregnare);
- atracţii reciproce rezultate din încărcări de semn contrar (materialul textil şi organele de lucru ale
maşinii);
- atracţii sau respingeri electrostatice între un material textil încărcat şi particulele neîncărcate.
În ceea ce priveşte utilizarea materialelor textile, încărcarea cu electricitate statică influenţează
negativ estetica şi confortul vestimentar sau aduce prejudicii la utilizarea articolelor tehnice.
Astfel, la îmbrăcarea sau dezbrăcarea unor articole de confecţii sau lenjerie, datorită frecării cu
părul sau pielea apar mici scântei şi înţepături ce conferă o senzaţie neplăcută sau mularea (lipirea) de
corp a articolelor de îmbrăcăminte. Efectul este cu atât mai puternic cu cât suprafaţa de contact cu corpul
este mai mare. În cazul articolelor tehnice, de exemplu la paraşute confecţionate din poliamidă, încărcarea
cu electricitate statică poate pune în pericol viaţa persoanelor ce le utilizează (paraşutele nu se deschid din
cauza lipirii suprafeţelor electrizate cu sarcini de semn opus). De asemenea este periculoasă orice
electrizare a imbrăcămintei de exterior utilizată de persoanele care lucrează în microelectronică, pe
computere sau în sălile de operaţii.
Inconvenientele rezultate din încărcarea cu electricitate statică pot fi remediate fie prin
neutralizarea sarcinii imediat ce s-a format, fie prin creşterea conductibilităţii superficiale.
Neutralizarea sarcinilor reprezintă una din căile cele mai des utilizate şi constă în folosirea unor
amestecuri de fibre pentu obţinerea produselor textile. În acest scop se aleg fibre textile diferit poziţionate
pe scara de tensiuni electrostatice. Asemenea amestecuri, deşi tentante, sunt limitate de faptul că soluţia
amestecării de fibre nu poate fi generalizată, întrucât intervin şi alte criterii decât cele antielectrostatice,
cum ar fi: destinaţia articolului obţinut din amestecarea fibrelor, disponibilitatea de materii prime,
dificultăţi de prelucrare textilă, mai ales de filare.
Mărirea conductibilităţii superficiale poate fi obţinută prin introducerea unor fire metalice în textura
articolului, prin metalizarea suprafeţei sau prin aplicarea unor agenţi de antistatizare.
Mecanismul principal al acţiunii agenţilor de antistatizare este cel al măririi conductibilităţii suprafeţei
fibrei textile, ceea ce înseamnă practic prevenirea acumulării electricităţii prin asigurarea de viteze de
descărcare mari.
Agenţii chimici cu efect antistatic se pot grupa în:
- produse antistatice cu caracter nepermanent, folosite în timpul prelucrării materialelor textile (
filare,bobinare, ţesere, tricotare);
- produse antistatice cu caracter permanent, destinate tratamentelor finale în scopul îmbunătăţirii
comportării la utilizare a materialelor textile.

10
 Tratamente chimice

Cele mai utilizate substanţe cu efect de antistatizare temporar (nepermanent) sunt tensidele, care
datorită structurii lor asimetrice (hidrofil-hidrofobe) se adsorb la suprafaţa fibrei şi prin grupările polare
pe care le conţin modifică proprietăţile de suprafaţă ale acesteia.
Din categoria tensidele folosite ca agenţi de antistatizare ponderea cea ma mare o deţin produsele:
- cationice (compuşi cuaternari de amoniu la care radicalul hidrocarbonat conţine 16 – 22 atomi de
carbon);
- neionice (produşi de etoxilare ai acizilor graşi, alcoolilor graşi, alchil-fenolilor, alchil-aminelor, alchil-
amidelor, compuşi ai fosforului).
Pe lângă capacitatea de antistatizare, aceşti auxiliari trebuie să mai îndeplinească şi alte condiţii
cum ar fi:
- să fie uşor de îndepărtat de pe fibră prin spălare, înainte de operaţiile de finisare chimică textilă;
- să nu afecteze negativ desfăşurarea procesului tehnologic textil;
- să nu corodeze utilajele;
- să nu se degradeze uşor.
Ca şi în cazul agenţilor temporari, eficienţa unui produs de antistatizare cu efect permanent
depinde de natura grupelor polare, care pot fi ionice (măresc conductibilitatea materialului textil ) sau
neionice (contribuie la efectul de antistatizare prin capacitatea lor de a atrage apa).
Din grupa agenţilor antistatici cu caracter permanent fac parte substanţe polimere ca:
- poli(etilenglicoli): HO- CH2-CH2 -O-(CH2-CH2-O-)n-CH2-CH2-OH
- poli(etilenoxid )diamine: H2N-(CH2-CH2-O-)n-CH-CH2-OH
- poliamine : H-(NH-R1-NH-R2-)nCl
Aplicarea produselor de antistatizare cu efect permanent se bazează fie pe substantivitatea
acestora faţă de fibra textilă, fie se depun într-o formă insolubilă pe suprafaţa fibrei prin intermediul unui
liant, fie se combină chimic cu fibra.
Pelicula aplicată trebuie să fie rezistentă la acţiuni mecanice şi solubilizante.
Pentru agenţii de antistatizare permanenţi se impun următoarele cerinţe:
- să nu influenţeze negativ fibrele şi să nu provoace degradarea acestora;
- să menţină tuşeul şi netezimea corespunzătoare ţesăturilor;
- să nu influenţeze nuanţa şi rezistenţa la lumină a vopsirilor.
Eficienţa aplicării produselor antistatice pe materiale textile, se poate aprecia prin:
-sarcina electrostatică produsă prin frecare;
-timpul de înjumătăţire al sarcinii (adică timpul necesar după încetarea frecării pentru ca sarcina să scadă
la jumătate din valoarea maximă).

2. TRATAMENTE DE EMOLIERE

Emolierea este un tratament chimic care se aplică materialelor textile în scopul modificării atât a
proprietăţilor de prelucrare, cât şi a celor de confort. În primul caz, produsele de emoliere formează la
suprafaţa firelor o peliculă protectoare foarte subţire care micşorează forţele de frecare dintre elemente,
conferindu-le o structură mai flexibilă şi o rezistenţă la abraziune mărită. Astfel, acestea vor fi prelucrate
în condiţii optime în operaţii ca: bobinare, răsucire, ţesere, tricotare ş.a.
Procesul de emoliere este influenţat de factori ca: natura chimică a emolientului, concentraţia şi
temperatura de tratare.
În timpul unor procese de finisare chimică (spălări, tratamente alcaline, tratamente de finisare
superioară cu răşini, etc) materialele textile pierd din moliciune devin mai aspre, mai rigide, nefiind astfel
acceptate de beneficiar. Pentru a obţine produse care să corespundă din punct de vedere al tuşeului, în
sensul moliciunii la pipăit precum şi al drapajului - calităţi apreciate de consumator - se efectuează
tratamentul de emoliere.
Ca agenţi de emoliere se poate utiliza o gamă variată de produse, dintre care ponderea cea mai
mare o deţin tensidele cationice şi compuşii siliconici.
Ca tenside cationice se pot utiliza:

11
 Tratamente chimice

 săruri cuaternare de amoniu, reprezentate prin structura generală

R-N(R)(R)(R)]+X- unde: R = radical alchil cu 8-18 atomi de carbon, R, R, R sunt radicali alchil
inferiori, iar X = Cl-, CH3SO4-;
săruri ale aminoamidelor (care pot fi reprezentate structuri chimice de tipul 1, 2 şi 3):

1 2

3
 Compuşi imidazolinici

 Săruri ale aminoesterilor

Un reprezentant tipic pentru această categorie de produse este compusul:

Problemele care apar la utilizarea tensidelor cationice sunt: incompatibilitatea cu produsele

anionice (agenţi de albire optică sau auxiliari de vopsire) şi tendinţa de îngălbenire la temperaturi ridicate
de uscare.
În ceea ce priveşte compuşii siliconici utililizaţi în operaţia de emoliere, cei mai utilizaţi sunt
poli(dimetilsiloxanii) şi aminosiloxanii.
 Poli(dimetilsiloxanii) (PDMS)

Sunt folosiţi în special pentru îmbunătăţirea tuşeului materialelor vopsite sau imprimate cu
pigmenţi. În general, tratamentele realizate cu aceşti emolienţi nu prezintă rezistenţă la spălare deoarece
nu au grupe reactive care să interacţioneze cu fibra textilă.
 Aminosiloxanii
Reprezintă o clasă de compuşi superiori celorlalţi agenţi de emoliere, datorită performanţelor în ce
priveşte tuşeul foarte moale conferit materialului textil. Ca structură generală ei pot fi reprezentaţi astfel:

12
 Tratamente chimice

unde:
R = C3H6NH2 (1)
R = C3H6NHC2H4NH2 (2)

Proprietăţile emoliente ale acestor produse variază funcţie de lungimea catenei şi natura grupării
X (care poate fi o grupare CH3 sau o grupare reticulabilă (OH, OR)) şi de numărul de grupe substituite, y.
Eficienţa produselor siliconice depinde de orientarea şi distribuţia emolientului pe suprafaţa
fibrelor textile, respectiv de natura forţelor de interacţiune polimer-fibră.
Aprecierea tuşeului obţinut prin tratamentul de emoliere se face în general subiectiv, fie prin
comparaţie cu o mostră, fie cu o senzaţie existentă în memorie dintr-o apreciere anterioară prin atribute de
tipul: catifelat, mătăsos, moale, tare, aspru, etc. Caracterizarea tuşeului poate fi corelată cu anumiţi indici
fizico-mecanici ai materialelor textile ca: proprietăţi de tracţiune, rigiditatea la îndoire (flexiune),
proprietăţi de forfecare, comportarea la compresiune.
Astfel, senzaţia de moliciune este strâns legată de rigiditatea la flexiune (cu cât aceasta este mai mică cu
atât ţesătura este mai flexibilă), iar ţesăturile care prezintă tuşeul cel mai moale au elasticitatea cea mai
mare şi energia solicitării la tracţiune cea mai mică. În ceea ce priveşte comportarea la compresiune,
aceasta este foarte bine corelată cu voluminozitatea ţesăturilor (cu cât elasticitatea la compresiune este
mai mare, materialul va prezenta un tuşeu mai moale şi aspectul va fi mai voluminos).

3. TRATAMENTE CHIMICE DE FOBIZARE

Sub această denumire sunt cunoscute tratamentele chimice de hidrofobizare şi oleofobizare.
Fenomenele complexe care intervin în procesele de hidrofobizare şi oleofobizare se explică pe baza
interacţiunilor ce apar la suprafaţa de separaţie dintre un lichid pus în contact cu o suprafaţă solidă,
considerată perfect plană.
Tensiunea care se formează la interfaţa solid - lichid (SL) se măsoară prin unghiul  format
între suprafaţa plană a solidului şi tangenta dusă la suprafaţa picăturii, în punctul de contact al acesteia cu
solidul. Funcţie de raportul dintre forţa de coeziune din lichid, care tinde să păstreze forma iniţială a
picăturii şi forţa de atracţie dintre solid şi lichid, care tinde să întindă picătura de lichid pe suprafaţa
solidului, pot apărea următoarele situaţii (figura 4.1. ):

=0 0 <  < 900 900 <  < 1800

Figura 1. Valori ale unghiului de contact 

 unghiul  = 0, lichidul udă perfect suprafaţa

 unghiul 0 <  < 900, lichidul udă relativ bine suprafaţa solidă
 unghiul 900 <  < 1800, lichidul nu udă practic suprafaţa
Deci, condiţia necesară ca un lichid să nu ude o suprafaţă solidă este ca enegia de suprafaţă a
solidului (S) să fie mai mică decât tensiunea superficială a lichidului (L).

13
 Tratamente chimice

3.1. Tratamente de hidrofobizare

Aceste tratamente se aplică materialelor textile cu destinaţia îmbrăcăminte exterioară în scopul
evitării udării în condiţiile precipitaţiilor atmosferice.
Hidrofobizarea se realizează cu substanţe de diferite structuri chimice, care prezintă o
caracteristică comună, şi anume tensiune superficială mai mică în raport cu apa. Prin utilizarea acestor
substanţe care se orientează cu catena hidrofobă spre partea exterioară a suprafeţei suportului textil,
forţele de adeziune între apă şi substanţele de hidrofobizare sunt practic reduse la zero. Este favorizată
astfel menţinerea formei sferice a picăturilor de apă şi evitarea etalării acestora pe suprafaţa textilă.
Funcţie de natura agenţilor chimici folosiţi, caracterul hidrofob conferit materialului textil poate fi
nepermanent sau permanent.
Tratamente de hidrofobizare nepermanente
În această direcţie se folosesc în general emulsii de parafină care conţin săruri de aluminiu sau
zirconiu ce formează complecşi cu grupele OH ale celulozei, respectiv NH2 ale lânii. Pe lângă însuşirile
hidrofobe pe care le prezintă, datorită ionilor de aluminiu şi zirconiu din componenţa lor, aceste substanţe
micşorează încărcarea negativă a particulelor de parafină, contribuind astfel la stabilizarea emulsiei şi la
aderarea mai bună a acesteia la fibrele textile (încărcate şi ele negativ).
Aceste tratamente sunt folosite în special pentru haine de ploaie sau ţesături grele ca foile de cort, la care
nu se cere o rezistenţă deosebită la spălare sau solvenţi organici.
Tratamente permanente
Pentru obţinerea de materiale cu proprietăţi hidrofobe stabile la spălare se efectuează tratamente
de hidrofobizare cu compuşi chimici care dau reacţii de esterificare sau eterificare cu fibrele textile.
Astfel, modificarea chimică a fibrelor celulozice se poate realiza prin reacţii de:
● esterificare cu cloruri acide:
C17H35COCl + HO-Cel + C5H5N  C17H35-COO-Cel + C5H5NHCl
● esterificare cu izocianaţi:
R – N = C = O + HO – Cel  R – NH – COO- Cel
● eterificare cu derivaţi de etilen-uree (octodecil-etilen-ureea)

● eterificare cu clorură de stearoil-amido-metil-piridiniu

C17H35-CO-NH-CH2-N+C5H5Cl- + H2O  C17H35-CO-NH-CH2-OH + C5H5N + HCl

C17H35-CO-NH-CH2-OH + HO-Cel  C17H35-CO-NH-CH2-O-Cel

Catenele alifatice lungi (17-18 atomi de C), introduse în structura celulozei prin reacţii de
esterificare sau eterificare (în urma tratamentelor termice efectuate la temperaturi cuprinse între 100-
1500C), conferă acesteia pe lângă proprietăţi hidrofobe rezistente şi un tuşeu plăcut. Efecte hidrofobe
rezistente la spălare se obţin şi prin utilizarea emulsiilor siliconice care sunt aplicabile la toate tipurile de
fibre (poliamidice, poliesterice, poliacrilonitrilice, celulozice şi lână). Compuşii cei mai utilizaţi în acest
scop sunt poli (metil-hidrogen-siloxanii):

Prin tratare termică (la temperaturi de 130-1400C) şi în prezenţa catalizatorilor (săruri de titan sau
zirconiu), poli (metil hidrogen siloxanii) care conţin legătura Si-H uşor hidrolizabilă, reticulează:

14
 Tratamente chimice

Pelicula formată conferă materialelor textile bune proprietăţi de hidrofobizare, tuşeu plăcut şi
durabilitate.Atomii de zirconiu sau titan din catalizator coordinează atomii de oxigen ai polisiloxanului şi
îi orientează spre substratul textil cu care poate forma legături de hidrogen (figura 8).

Figura 2. Schema orientarii

produselor siliconice pe
materialul textil

Grupele metil ale polisiloxanilor, orientate spre exterior, acoperă ca o „umbrelă” materialul textil,
care în aceste condiţii respinge puternic apa.

3.2. Tratamente de oleofobizare

Prin tratarea oleofobă se urmăreşte să se confere materialelor textile proprietatea de a respinge
substanţe uleioase ca: hidrocarburi, uleiuri minerale, acizi graşi superiori, grăsimi de orice natură şi în
general substanţe caracterizate prin tensiuni superficiale mult mai scăzute decât ale apei (tabelul IV.4).
Compuşii chimici care au dat rezultate satisfăcătoare, deci care conferă suprafeţei materialelor
textile o energie de suprafaţă mai mică comparativ cu cea a substanţelor grase, sunt cei care conţin în
molecula lor un număr mare de atomi de fluor. Materialele textile tratate cu compuşi fluoruraţi, care
prezintă o energie de suprafaţă mică (valorile tensiunilor superficiale pentru aceste produse sunt cuprinse
între 6 până la 18 mN/m), vor respinge atât lichidele cât şi murdăria, deoarece forţele ce acţionează în
interiorul picăturii de apă sau ulei sunt superioare celor ce se manifestă între picătura respectivă şi fibră.

Tabelul 4. Tensiuni superficiale L ale unor lichide şi S ale unor fibre textile la temperatura de 200C
Lichide Tensiunile superficiale Fibre textile Energii superficiale
L(mN/m) s(mN/m)
Apă 72 lână 45
Ulei de arahide 40 poliamidă 46
Ulei de măsline 32 poliester 43
Benzină 26 bumbac 44
n-octan 22 polipropilenă 29
Cerneală 45
Vin roşu 45,7
Cafea neagră 39
Lapte 43
Efectul de oleofobizare realizat pe suportul textil cu ajutorul produselor polimere fluorurate este
influenţat de lungimea şi distribuţia lanţurilor fluor-carbon, precum şi de natura şi proprietăţile grupelor
finale.

15
 Tratamente chimice

Din cercetările efectuate s-a constatat că lungimea optimă a radicalului alchil se situează la circa
10 atomi de carbon, evitându–se pe cât posibil ramificarea catenei, care conduce la diminuarea efectului.
Principalele metode utilizate în sinteza catenelor perfluorurate sunt telomerizarea şi fluorurarea
electrochimică.
Telomerizarea este un proces de polimerizare radicalică, care se desfăşoară în următoarele etape:
● Obţinerea telogenului: 5CF2 = CF2 + IF5 + 2I2  5C2F5–I
● Polimerizare: C2F5 – I + (n–1)CF2=CF2  F(CF2–CF2)nI
● Î ntreruperea reacţiei:
F(CF2–CF2)nI + CH2=CH2  F(CF2–CF2)n–CH2–CH2I
Fluorurarea electrochimică implică tratarea compuşilor organici cu HF anhidru într–o celulă
electrochimică:

Atât fluorura octansulfonică cât şi telomerul iodură sunt produse de plecare pentru sinteza altor
compuşi cum ar fi alcoolii şi metacrilaţii fluoruraţi.
Astfel, telomerul iodură (F(CF2–CF2)n–CH2–CH2I) poate fi transformat într-un alcool telomer
fluorură( F(CF2–CF2)n–CH2–CH2–OH) sau metacrilat telomerfluorură
(F(CF2–CF2)n–CH2–CH2–O–CO–C(R’)=CR2).
Din fluorura octansulfonică (C8F17SO2F) se pot obţine alcooli fluoruraţi (C8F17SO2–N(R)–CH2–
CH2–OH) sau acrilaţi fluoruraţi (C8F17SO2–N(R)–CH2–CH2–OH) la care:R = H; -CH3; -CH2-CH3 şi R’ =
H; CH3.
Compuşii care conţin grupe alcoolice şi metacrilice pot fi în continuare utilizaţi pentru obţinerea
altor produse polimere fluorurate: esterice, poliuretanice şi metacrilice (schemele 1-3).

Schema 1

Schema 2

Schema 3

unde : R= –CH3, –C2H5, butil

R’= H, –CH3
RF= C8F17SO2–N(R)– sau F(CF2–CF2)n–
A= –( CH2)n– , –(CH2–C[R])n– cu R=alchil, …
B= –( CH2)n– , –[(C6H4)–CH2–( C6H4)]–, cicloalchil, …

16
 Tratamente chimice

Gama produselor fluorurate poate fi foarte variată funcţie de natura acizilor carboxilici sau a
diizocianaţilor alifatici sau aromatici diferit substituiţi.
Tehnologia de aplicare a compuşilor fluoruraţi pe materialele textile cuprinde următoarele etape:
- fulardarea, pulverizarea, sau aplicarea din spumă a produsului respectiv;
- uscarea materialului textil tratat la temperaturi de circa 800C – 1000C;
- tratamentul termic propriu-zis, prin care produsul respectiv reticulează cu polimerul fibros;
tratamentul termic se face cu aer cald la temperaturi cuprinse între 150-1800C, la durate care variază de
la 3-4 minute la 20 secunde.
Modul în care compuşii fluorocarbonaţi pot reacţiona cu substratul textil depinde de structura
lor.
De exemplu, compuşii fluoruraţi care conţin grupe acrilamidice pot reacţiona cu grupele reactive
din fibre astfel (figura 3.):

Figura.3. Reacţia dintre compuşi fluoruraţi şi fibră

Tratamentul de oleofobizare astfel realizat se caracterizează printr-o excelentă stabilitate.

Respingerea apei, uleiului şi murdăriei uscate de către o suprafaţă textilă tratată cu compuşi
florocarbonaţi se datoreză prezenţei catenei fluor–carbon liniare pe suportul textil (figura IV.4.) ce
acţionează ca o barieră în calea pătrunderii acestora.

Figura 4. Efectul grupelor

finale

Produsele polimere fluorurate sunt indicate pentru un număr mare de articole (îmbrăcăminte,
lenjerie, stofe de mobilă, cuverturi, garnituri de masă) deoarece efectul împotriva pătării şi murdăririi
măreşte în general valoarea de utilizare şi uşurează procesul de întreţinere.

17
 Tratamente chimice

4. TRATAMENTE DE NEÎMPÂSLIRE A LÂNII

Capacitatea de împâslire a lânii îi conferă acesteia o serie de proprietăţi (tuşeu plăcut, elasticitate,
volum), pentru care articolele din lana sunt atât de apreciate.
Împâslirea lânii poate deveni însă un dezavantaj dacă prin purtare produsul continuă să se
împâslească şi să se contracte datorită frecării (uscate sau umede) şi spălării,.
Cauza împâslirii lânii o constituie prezenţa solzilor de la suprafaţa fibrei, care determină migrarea
fibrelor (de preferinţă în sensul vârf-rădăcină) .
Dorinţa de a obţine produse din lână, care după spălare să-şi păstreze dimensiunile (să nu se
contracte sau alungească), a făcut ca reducerea capacităţii de împâslire să fie una din problemele cele mai
studiate.
Tratamentele de reducere a tendinţei de împâslire a articolelor din lână constau fie în tratamente
chimice, fie în aplicarea de polimeri pe suprafaţa fibrei.

Tratamente chimice de neîmpâslire

Prin tratamente chimice se produce degradarea vârfurilor ascuţite ale solzilor, care sunt dispuşi
periferic, prezintă o suprafaţă specifică mare şi au o structură mai puţin compactă. Pe de altă parte prin
aceste tratamente se urmăreşte şi modificarea hidrofobiei epicuticulei, care favorizează adeziunea fibră-
fibră şi provoacă împâslirea.
Suprimarea hidrofobiei epicuticulei se poate realiza prin scindarea punţii cistinice (prin reacţii de
oxidare, reducere, enzimatice) din stratul solzos şi formarea de grupe sulfonice ionizabile şi hidrofile. Prin
ionizare, grupele hidrofile formează un strat dublu electric care determină respingerea reciprocă a fibrelor
astfel încât adeziunea şi deci frecarea fibrelor scade mult.
Substanţele utilizate în tratamentele chimice pot fi: agenţi oxidanţi, reducători, enzime.
Tratamentele oxidative sunt cele mai vechi, ieftine şi încă mult aplicate procedee de neîmpâslire.
Agenţii utilizaţi în aceste tratamente sunt: clorul gazos, hipocloritul de sodiu şi alte substanţe organice ce
conţin clor.
Clorul gazos este toxic şi dificil de manipulat, dar este ieftin şi conferă un grad mare de
neîmpâslire şi uniformitate tratamentului.
Tratamentul cu hipoclorit în mediu acid este un procedeu ieftin, dar prezintă o serie de
dezavantaje: se obţine un tuşeu aspru, are loc o degajare de vapori corozivi nocivi, se poate produce
îngălbenirea lânii dacă procesul nu este condus corect şi pot fi influenţate negativ rezistenţele vopsirilor.
În cazul tratării cu hipoclorit în mediu puternic acid (pH =2), acţionează clorul aproape
instantaneu, fiind afectată aşa cum este de aşteptat numai suprafaţa fibrei.
În intervalul de pH 3 – 6, printr-un tratament rapid, acţionează acidul hipocloros tot la suprafaţa
fibrei, riscul ce apare ar putea fi neuniformitatea tratamentului.
Procedeul de clorurare în mediu neutru sau alcalin se recomanda să se realizeze la un pH =8. În
aceste condiţii este necesară o cantitate mai mare de clor activ pentru un anumit grad de neîmpâslire decât
în cazul tratamentului în mediu acid.
Ca agenţi reducători se pot utiliza: bisulfit de sodiu, tioglicolat de sodiu, sulfit de
monoetanolamină. Aceştia conferă materialului un grad mediu de neîmpâslire, fixarea suprafeţei şi
fixarea dungilor.
Enzimele (papaina, pepsina, pancreatina) acţionează şi ele asupra solzilor, impedimentele care
apar în acest caz constând în hidrofilia şi volumul mare al enzimelor care nu pot difuza liber în structura
epicuticulei puternic hidrofobă şi înalt reticulată datorită punţilor cistinice şi legăturilor de hidrogen.
Din acest motiv, pentru a mări eficacitatea tratamentului de neîmpâslire, se utilizează procedee
mixte de tratare, adică tratamente preliminare oxidative sau reductive (care să mărească hidrofilia solzilor
şi să permită accesul enzimelor) urmate de tratamente cu enzime.
Tratament de neîmpâslire cu substanţe polimere
Pentru a evita dezavantajele prezentate de tratamentele menţionate anterior, se pot folosi ca agenţi
de neîmpâslire substanţe polimere.

18
 Tratamente chimice

Prin acoperirea solzilor cu o peliculă fină de polimer se obţine pe de o parte o netezire a suprafeţei,
iar pe de altă parte o micşorare a mobilităţii fibrelor.
Procedeele de neîmpâslire cu polimeri pot fi realizate pe două căi:
- depunerea unei pelicule de polimeri preformaţi pe suprafaţa fibrei;
- obţinerea polimerului pe fibră.
Tratamente cu polimeri preformaţi
Aplicarea polimerilor preformaţi se efectuează din solvenţi organici sau din emulsii apoase.
Principalii polimeri utilizaţi în aceste tratamente şi efectele obţinute sunt prezentate în tabelul
IV.4. Aplicarea acestor polimeri prezintă dezavantajele unui consum mare de compuşi chimici, iar
tratamentul nu este întotdeauna uniform.O repartiţie mai uniformă a polimerului se poate obţine prin
sinteza acestuia la interfaţa fibră-soluţie. Tratamentele prin polimerizare interfacială nu sunt limitate
numai la ţesături, ci ele pot fi aplicate în orice stadiu de prelucrare pe fibre, pale şi fire. În comparaţie cu
cele mai multe tratamente chimice de stabilizare dimensională, se înregistrează un efect minor asupra
însuşirilor fizice şi chimice ale lânii. Efectul este egal atât pe materiale vopsite, cât şi pe cele nevopsite,
neînregistrându-se influenţe negative asupra comportării tinctoriale.

Tabelul .4. Polimeri preformaţi aplicaţi pe fibră

Substanţa Efectul obţinut

Copolimeri ai esterilor -neîmpâslire bună
acrilici şi metacrilici -stabilitate dimensională
-rezistenţe fizico-chimice mărite
-stabilitate dimensională
Poliuretani -neîmpâslire bună
-prezintă stabilitate la spălare şi curăţare chimică
Epoxizi -grad mare de neîmpâslire
-stabilitate dimensională
-neîmpâslire bună
Siliconi -termostabilitate
-stabilitate dimensională

Tratamente cu polimeri formaţi pe fibră

Polimerizarea interfacială în tratamentele de neîmpâslire este influenţată de o serie de factori ca:
natura polimerului, a solventului, timpul de contact al materialului cu fiecare reactiv, raportul
concentraţiilor relative ale reactanţilor, puritatea reactanţilor, ordinea de aplicare a reactanţilor precum şi
de tratamentele anterioare aplicate materialelor de lână. Substanţele polimere cele mai utilizate pentru
acest procedeu sunt poliamidele şi poliuretanii.
Poliamidele se formează prin tratarea suprafaţei fibrei, în prima etapă, cu clorura unui acid
dicarboxilic şi apoi cu o soluţie apoasă de diamină, polimerul formându-se aproape instantaneu la
suprafaţa de contact a celor două faze lichide:

nH2N–R-NH2+ n Cl – CO - R’– CO - Cl  -(- HN – R – NH - CO-R’-CO-)n-

Diamină Clorura unui acid Poliamidă
solubilă în apă dicarboxilic

Poliuretanii se obţin printr-o tehnică asemănătoare cu cea a poliamidelor, prin reacţia dintre o
diamină şi un biscloroformiat:

diamină biscloroformiat poliuretan

19
 Tratamente chimice

Prin aceste tratamente se obţine un efect de neîmpâslire bun, stabilitate dimensională şi rezistenţă
la spălări repetate.
Compatibilitatea polimerului cu lâna depinde de posibilitatea aderării soluţiei sau dispersiei de
polimer la suprafaţa lânii iar aceasta este decisă de tensiunea critică a fibrei (σp < σL). Dar lâna, din cauza
epicuticulei şi a grăsimii reziduale rămasă după spălare este destul de hidrofobă şi are σ L = 45 dyn/cm,
mai mică decât tensiunea superficială a celor mai multe dispersii apoase de polimer care au σp de 70
dyn/cm.
Compatibilizarea polimerului cu lâna se poate realiza fie printr-o degresare avansată a materialului
fibros, fie prin degradarea chimică a epicuticulei. Deoarece prin îndepărtarea totală a grăsimilor lâna
devine aspră şi se filează greu s-a optat pentru eliminarea sau modificarea prin tratamente chimice
(degradare oxidativă, reductivă sau alcalină) a epicuticulei hidrofobe.
Din acest motiv frecvent utilizate sunt procedee combinate de tratare cum ar fi întâi clorurare şi
apoi aplicarea polimerului.

5. Tratamente de antimurdărire

5.1.Consideraţii generale privind murdărirea materialelor textile

Murdărirea materialelor textile se poate realiza prin:
- contactul cu soluţii sau dispersii apoase sau uleioase;
- transferul de pe piele a grăsimii şi murdăriei corpului la contact cu gulere sau manşete;
- frecarea de suprafeţe murdare;
- depunerea de impurităţi din atmosferă
Sensibilitatea la murdărire a materialelor textile include atât noţiunea de reţinere a murdăriei cât şi
gradul de vizibilitate a acesteia.
Gradul de vizibilitate se referă la faptul că murdăria poate fi mult mai vizibilă pe materiale
sintetice faţă de cele din fibre naturale sau artificiale deoarece, în primul caz, datorită structurii netede,
caracterului compact şi permeabilităţii reduse a acestor fibre, murdăria nu difuzează prea mult în interior,
ci rămâne mai mult la suprafaţă.
Natura murdăriei poate fi diferită şi anume :
 substanţe solide, insolubile în apă sau solvenţi, care murdăresc prin contact sau aerosoli (pigmenţi, praf,
funingine);
 substanţe solubile sau dispersabile: săruri, uree, aminoacizi, sucuri de fructe, cafea;
 substanţe insolubile în apă (ceruri, răşini, substanţe grase);
Factorii care influenţează murdărirea materialelor textile pot fi dependenţi de:
 structura produselor textile (firele mai puţin răsucite şi ţesăturile cu legături complexe se murdăresc
mai uşor deoarece expun o suprafaţă mai mare murdăriei);
 natura suprafeţei ( de pe suprafeţe netede şi compacte murdăria trece mai uşor în soluţie);
 tratamentele de finisare anterioare celor de antimurdărire (apreturile solubile în apă sau solvenţi
organici favorizează o bună curăţare, deoarece murdăria se desprinde o dată cu apretul, pe când alţi
compuşi chimici prezenţi pe suprafaţa materialelor textile se pot comporta ca lianţi pentru murdărie)
Comportarea la murdărire este influenţată şi de încărcarea electrostatică a fibrelor
textile, în special a celor hidrofobe (o atracţie mai mare a murdăriei apare în cazul
covoarelor şi lenjeriei de corp).
Tratamentele chimice, care controlează comportarea la murdărire a materialelor textile sunt :
 tratamente ce conferă posibilitatea unei îndepărtări mai uşoare a murdăriei la spălare (soil release şi
easy wash)
 tratamente de antimurdărire (anti soil sau soil repelent), care împiedică nu numai pătarea cu uleiuri
ci şi cu impurităţile purtate de acestea

5.2. Tratamente chimice care facilitează îndepărtarea murdăriei

20
 Tratamente chimice

Eficienţa acestor tratamente intervine în special în procesul de spălare, deoarece pe de o parte

asigură o udare mai bună a materialului textil, iar pe de altă parte o îndepărtare mai uşoară a murdăriei.
Tratamentele se realizează cu substanţe ce conţi grupe polare, cum ar fi polietilenoxizi şi produse de
copolimerizare.
În cazul polietilenoxizilor, grupele oxietilenice măresc caracterul hidrofil al
materialului textil, îmbunătăţesc proprietăţile de confort, uşurează îndepărtarea murdăriei la
spălare, reduc formarea sarcinilor electrice (aspect important în special la materialele
hidrofobe).
Ca produse de copolimerizare se utilizează în special copolimeri ai acizilor acrilici şi
metacrilici. Pentru a se realiza o spălare uşoară a materialelor textile, pelicula de polimer
trebuie să prezinte o hidrofilie ridicată, ceea ce înseamnă o densitate mare de grupe carboxilice
la suprafaţa acestora.
Aceste tratamentele prezintă interes, în special când este vorba de un substrat textil
care nu se poate spăla decât în condiţii foarte blânde şi la temperaturi scăzute.

5.3.Tratamente de antimurdărire
Tratamentele de antimurdărire (“anti-soil” sau “soil repellent”) se referă la o finisare de protecţie a
materialului textil uscat împotriva murdăriei purtate de apă. sau de uleiuri.
Cele mai indicate pentru un tratament de antimurdărire sunt produsele polimere fluorurate
(mecanismul şi modul de acţiune a acestora a fost prezentat ). Principalele fibre tratate cu compuşi
fluoruraţi şi destinaţia articolelor confecţionate din acestea au sunt redate în tabelul 12.
Principale cerinţele pentru un tratament de antimurdărire sunt:
 respingerea uleiuluii (RU)
 respingerea apei (RA)
 respingerea murdăriei uscate (RMU)
 uşurarea îndepărtării murdăriei (UIM)
 rezistenţa la frecare (RF)
 efect de antistatizare (EA)
 tuşeu (T)
 permanenţă (P)
Schematic, acestea pot fi aşezate în formă de raze pe un disc, împărţit în cercuri concentrice
desfăşurat în sensul acelor de ceasornic. Cu cât cerinţa este mai importantă, cu atât este mai mare distanţa
faţă de centru. Ca importanţă cerinţele pot fi evaluate în patru categorii:0 – la care se poate renunţa; 1–de
dorit;2 – importantă; 3 – indispensabilă; (figura II.17).

Fig.II.17. Spectrul cerinţelor faţă de

tratamentul antimurdărire

Pentru a ilustra cât mai bine calitatea cerută pentru un anumit articol s-a ales ca reprezentare
suprafaţa cuprinsă în interiorul unui poligon (figurile II.18-II.20).
La îmbrăcămintea pentru sport domină cerinţele referitoare la respingerea apei şi tuşeu, în timp ce
pentru îmbrăcămintea de serviciu şi uniforme se cer: permanenţă, respingerea murdăriei uleioase şi
uşurarea îndepărtării murdăriei

21
 Tratamente chimice

Fig.II.18. Cerinţe pentru îmbrăcăminte

Pentru domeniul textilelor de interior, spectrul cerinţelor este foarte diferit:

 la articolele pentru stofă de mobilă cerinţele privind tuşeul şi performanţa sunt mai puţin accentuate,
în schimb este dominantă cerinţa pentru respingerea uleiului şi murdăriei uscate, precum şi rezistenţa la
frecare şi efectul de antistatizare;

Fig.II.19. Cerinţe pentru textile de interior

 pentru draperii şi perdele este deosebit de importantă respingerea apei şi m urdăriei;
 în cazul lenjeriei de pat şi feţelor de masă, se cere, în primul rând, o respingere avansată a uleiului, o
bună comportare la spălare şi performanţa efectului (chiar după spălare la fierbere).Pentru finisarea
covoarelor şi a articolelor tehnice (figura II.20) sunt formulate cerinţespecifice domeniului de utilizare a
acestora, ca: respingerea murdăriei solide urmată de respingerea apei şi a uleiului, efect de antistatizareşi
rezistenţă la frecare.

Fig.II.20. Cerinţe pentru covoare articole tehnice

II.6. 4. Aprecierea tratamentelor de antimurdărire

Pentru a aprecia comportarea la murdărire, probe tratate şi netratate se murdăresc cu grafit coloidal (1
gram grafit coloidal 10% se dispersează în 100 cm3 eter de petrol).
Capacitatea de reţinere a murdăriei este ilustrată prin indicele SAD:
log.R n .100
SAD 
log.R m
unde:

22
 Tratamente chimice

Rn - reprezintă remisia pentru proba nemurdărită;

Rm- reprezintă remisia pentru proba murdărită
Cu cât indicele SAD are o valoare mai mare, eficacitatea tratamentului aplicat pe un material
textil este mai bun

BIBLIOGRAFIE
1. Lee L.H., J.Electrostat., 32, 1, 1994
2. Castle G.S.P., J.Electrostat., 40/41, 13, 1997
3. Onogi Y., Sugiura N., Matsuda C., Text.Res.J., 67, 45, 1997
4. Oberhoffer S., Hengstberger M.,Oppermann W., Melliand International, 1, 31, 1996
5. Beltrami R., Nicolasi F., Tinctoria, 100/6, 39, 2003
6. Rhee H., Young R.A., Sarmadi A.M., Journ. Text. Instit., 84, 394, 1993
7. Sano Y., Saegusa T., Kimura Y., Angew. Macrom.Chem., 224, 153, 1995
8. Matsui M., K., Tsutsumi H., Sen-i Gakkaishi, 50, 7, 1994
9. Engelbrecht F., Skirlo S., Melliand Textilber., 85, 175, 2004
10. Wahle B., Falkowski J., Rev.Prog.Color., 32, 118, 2002
11. Bereck A., Dillbohner S., Mitze H., Weber B., Riegel D., Textilveredlung, 32, 216, 1997
12. Habereder , Melliand Textilber., 5, 336, 2002
13. Bereck A., Dillbohner S., Mitze H., Weber B., Riegel D., Mossle J. J.S.D.C., 113, 322, 1997
14. Grover G., Sultan M.A., Spivack S.M., J.Text., Inst., 84, 486, 1993
15. Bucur S. M., Industria Textilă, 52, 39 , 2001
16. Mukhopadhyay A., Kothari V.K., Indian Journ.of Fibre and Textile Res., 27, 393, 2002
17. Muresan R., Radu C., Muresan A., BULETINUL I.P.IAŞI., Textile - pielărie, tomul XLV (IL),
fasc. 3-4, secţia VIII, Textile-pielărie, 1999
18. Islam N., Lappan U., Voit B., Melliand Textilberichte, 7-8, 638, 2003
19. Poppenwimmer K., Schmidt J., Textilveredlung, 34, 4-10, 1999
20. Manfred W., ITB, 3, 57, 1993
21. Qi H., Zhaoli M., Sun X., Lu J, Sen’I Gakkaishi, 59, 9, 343, 2003
22. Qi H., Sui K.N., Ma Z.L., Wang D., Sun X.Q., Lu J.J., Textile Res. J., 72, 93, 2002
23. .Chen K-S, Yang M-R, Hsu S.T., Mater. Chem. Phys, 61, 214, 1999
24. .Forst T., Grigoriu A., Homutescu J., Rodica Mureşan,Ciobanu R., Buletin Informativ LAIC,
nr.4/1983, p.47
25. Bobeth W., Jacobasch H.J., Melliand Textilberichte, 3, 1974, p.268
26. Carpat J.M., L’industrie textile, nr.3, 1994
27. Lammermann D., Melliand Textilberichte, nr.11, 1991
28. Czech A.M., Pavlenyl J., Sabia A.J., Textile Chem. and Colorist ,29, nr.9,1997, p.26
29. Yassa R., F., Textilveredlung, 8, nr.2, 1973, p.98.
30. Wakida T., Li H., Sato Y., J.S.D.C., 109, 1993, p.292
31. Stejkal J., Textil, 5, 1983, p.176
32. Moyse J.R., Textil Instit. Ind., 2, 1970, p.43
33. Grindea M., Industria textilă, 22, 3,1971, p.164
34. Ruzlin R., Buhler M., Melliand Textilberichte, 51, 3, 1970, p.191
35. Cernat M., Iorga I., Industria textilă, 49, 1998, 3, p.183
36. Jacobasch H. J., Freitag K. H., Panzer U., Grundke K., Chemiefasern/Textilindustrie, 41/93,
1991, T39

23