Cuprins:

1. Actul infractional –considerente teoretice;

2. Analiza psihologică a actului infracţional;

3. Comportamentul infracţional – prezentare general;

4. Comportament infractional - modele si factori de influenta;
5. Motivatia infractionala si importanta cunoasterii acesteia;
6. Personalitatea infractorului. Caracteristici generale;
7. Caracteristicile personalității infractorului;
8. Inadaptarea socială;
9. Duplicitatea comportamentului;
10.Imaturitatea intelectuală;
11.Imaturitatea afectivă;
12.Instabilitatea emotiv-acțională;
13.Sensibilitatea deosebită;
14.Frustrarea;
15.Complexul de inferioritate;
16.Componentele ale pesonalitatii umane in savarsirea actului
infractional;
17.Fazele intrapsihice ale actiunii infractionale;
18.Concluzie;
19.Bibliografie.

Psihologia infractorului
1.Actul infractional –considerente teoretice.

1
 Iluzia că poate exista o societate fara infractionalitate s-a risipit
de mult. Noul model social trebuie sa includa infractionalitatea ca
o constanta, cu tot ce decurge de aici: personal specializat,
penitenciare suficiente, un institut de criminologie, studii si
cercetari, programe diferentiate de prevenire, informarea si
educarea publicului, etc. O tara fara un institut de criminologie e
mai putin credibila atunci cind se angeajaza sa apere cetatenii şi
bunurile lor, granitele si ordinea de drept, sa mentina un climat
social linistit, sa impuna legea in situatii de o mare diversitate. Si
asta pentru ca autoritătile au nevoie sa inteleaga mai intii
fenomenele pentru a putea gestiona probleme atît de complexe
precum infractionalitatea.

Fenomenul infractional este deosebit de complex si pentru a

putea fi cunoscut, trebuie abordat multidisciplinar. Aceasta implica
stapanirea unor notiuni de: criminologie, psihologie judiciara,
sociologie judiciara, biologie criminala, medicina legala, psihiatrie
criminala, antropologie criminala, statistica infractionala etc.
Infractionalitatea desi este un fenomen social, trebuie cercetata
ca act individual, ca act comis de o persoana concreta intr-o
situatie concreta. Este vorba de o actiune umana, determinata de
anumite elemente psihologice, trebuinte, tendinte, motive, scopuri
etc.

2.Analiza psihologică a actului infracţional

2
 Actul infractional, ca orice alt tip de act comportamental,
reprezinta rezultatul interactiunii dintre factorii ce structureaza
personalitatea individului si factorii externi, de ambianta.In ceea
ce priveste factorii interni, endogeni, orice persoana poate prezenta
în structura sa un nucleu central mai mult sau mai puţin favorabil
comportamentului infractional, conturand sau nu o personalitate
infracţionala. Ambianta, condtiile si imprejurările exterioare pot fi
favorabile sau nefavorabile dezvoltării acestui nucleu in plan
infractional.
Actul infractional antreneaza in grade diferite, practic toate
structurile si functiile psihice incepand cu cele cognitiv-
motivationale si terminand cu cele afectiv-volitive, implicate fiind
şi activitatile ca si insusirile psihice.
Actul infractional este generat de tulburari de ordin emotional si
volitiv, sustinut de lipsa sentimentului responsabilitatii si al
culpabilitatii, al incapacitatii subiectului de a renunta la
satisfacerea imediata a unor trebuinte in pofida perspectivei unei
pedepse.

Din punct de vedere psihologic, nu s-a stabilit pana acum

un criteriu definitiv al actului infractional, specialistii din domeniu
fiind mai degraba preocupati de intelegerea infractiunilor si
implicit descoperirea motivatiilor decat de definirea lor, astfel
incat pentru psihologia moderna ceea ce constituie motivul actiunii

3
judiciare nu este decat un episod-nu intotdeauna semnificativ-al
vietii psihice a subiectului.

O viziune coerentă asupra dinamicii şi interacţiunii

elementelor intregului ansamblu de factori care concură la
producerea actului infractional nu o poate oferi decât o conceptie
sistemică integratoare asupra conduitei si a manifestărilor
psihocomportamentale.

Multitudinea şi complexitatea factorilor de care trebuie sa se

tina seama atunci cand ne referim la actele infractionale au
determinat o schimbare de optica în cercetarile moderne
consacrate psihologiei actului infractional. Astfel, în zilele noastre,
profesionistul investigator – în cele mai multe cazuri un psiholog
specializat în domeniul judiciar – este solicitat:
• sa descrie actiunile derulate de faptuitor si împrejurarile in
care acesta a comis fapta, sa ofere organelor de urmărire penala
“filmul crimei în dinamica sa”;
• să-si imagineze profilul faptuitorului, oferind organelor de
urmarire penala ,,amprenta sa psihocomportamentala”;
• sa anticipeze comportamentul urmator al infractorului,
contracarand pentru viitor miscările autorului prin intuirea
versiunilor optime cu grad rezonabil de credibilitate în
identificarea acestuia.

4
 Pentru a indeplini aceste trei cerinte specialistul, atunci cand
analizeaza actul infractional, trebuie sa adopte o perspectiva
interdisciplinara in care putem include:
• cercetarea clinia , pentru reconstituirea antecedentelor
personale si patologice ale subiectului (inclusiv biodetectia
comportamentului simulat);
• examinările paraclinice, avand ca rol principal probarea si
obiectivarea diagnosticului clinic, precum si aprofundarea
etiopatogeniei unor tulburări (ample investigatii de laborator,
radiologice, electroencefalografice);
• investigaţiile biogenetice, avsnd ca premiss rolul factorilor
ereditari în structurarea personalitatii;
• interpretarea neorofiziopatologica, pentru explorarea
cauzalitatii manifestarilor agresive de comportament cu rasunet
antisocial, legat de conditiile biopsihologice care le exacerbeaza
sau le declanseaza;
• cercetarea sociologica,in primul rand, axata pe reconstituirea
structurii personalitatii delincventului si, in al doilea rand orientata
asupra posibilitătilor de reechilibrare si reinsertie sociala;
• rezolvarea medico-legala, adică furnizarea datelor medicale
obiective pe baza carora se concluzioneaza asupra starii de
imputabilitate (constiinta, discernamant).

3.Comportamentul infracţional – prezentare generală.

5
 Termenul de comportament are o largă utilizare în vorbirea
curentă, psihologia judiciară cercetându-l sub toate aspectele sale
normale sau deviante.

Comportamentul reprezintă reacatia globală (glandulară, motorie

verbala, afectiva,etc. ) a unei persoane într-o împrejurare dată. Prin
această reacţie totală organismul uman răspunde la o situaţie trăită
în funcţie de stimulările mediului ţi de tensiunile sale interne.
Sistemul specific de referinţă pentru comportamentul uman îl
reprezintă situaţia sau contextul social la care orice persoană
răspunde prin acte, mişcări şi gesturi vizibile, observabile, în
strânsă corelaţie atât cu particularităţile situaţiei, cât şi cu
particularităţile şi trăsăturile personalităţii sale.
Obiectele, fenomenele, evenimentele care acţionează asupra
persoanei au un anumit ecou, o rezonanţă în conştiinţa sa,
corespund sau nu, satisfac anumite trebuinţe, interese, aspiraţii
idealuri. Între stările interne ale persoanei şi situaţia în care se află,
se stabilesc o serie de raporturi de concordanţă sau de
neconcordanţă, care în plan subiectiv dau naştere trăirilor afective.
Toata acestea se realizează într-un timp şi spaţiu nedeterminat.
Corelarea tuturor factorilor prezenţi la un moment dat, dă naştere
la un anumit context, situaţie, împrejurare de viaţă etc.

Fenomenele psihosociale nu pot fi desprinse de persoană, de ,

purtătorul lor, pentru că ele se manifestă şi au la bază concepţiile,

6
normele de conduită pe care le aplică, atitudinile care le adoptă,
opiniile pe care le formulează. Fenomenele psihosociale iau
naştere din interacţiunea persoanei cu mediul social în care trăieşte
efectiv, din interacţiunea cu situaţiile şi evenimentele care au loc
cu care intră în contact.
Comportamentul normal, obişnuit, al unei persoane
reprezintă gradul în care aceasta reuşeşte să ofere un răspuns
semnificativ unei situaţii date. Această reuşită poate apărea numai
în condiţiile integrităţii funcţiilor psihice, care intervin în grade
diferite, atât în evaluarea situaţiei, cât şi în elaborarea unui răspuns
semnificativ şi adecvat faţa de ea.
Orice persoană dispune de un ansamblu unitar de trăsături
psihice si comportamente centrate în jurul unui nucleu reprezentat
de personalitate. Aceasta presupune aprecierea personalităţii din
punctul de vedere al constanţei formelor de exteriorizare
comportamentală.
Datorită marii varietăţi de situaţii cu care se confruntă persoana
de-a lungul vieţii sale, comportamentul suportă un proces de
specializare şi diferenţiere, în funcţie de spaţiu şi timp, de vârstă şi
de sex, de mediu şi cultură, de statusul socio-profesional etc. La
nivelul persoanei, comportamentul apare ca un traductor de
atitudini, fiind de fapt rezultanta configuraţiei totale a atitudinilor.
Atitudinile nefiind egale ca intensitate şi valoare, în interiorul
sistemului atitudinal are loc o selecţie, în urma căreia este

7
desemnată şi promovată atitudinea cu implicaţiile cele mai
profunde în forma de comportament dată.

Înţelegerea conduitei unei persoane într-o împrejurare sau alta

presupune în mod necesar cunoaşterea motivelor care o animă,
precum şi a scopurilor sale care o prefigurează şi orientează
anticipat comportamentul. Prin mijlocirea motivelor şi a
scopurilor, comportamentul uman se află în conexiune directă cu
conştiinţa sub al cărei control este.

4.Comportament infractional - modele si factori de

influenta.

De-a lungul timpului au existat o serie de incercari de

modelare a profilului comportamental al infractorului de
drept comun, incepand de la modelul determinismului
biologic al lui Cesare Lombroso, care sustinea existenta unor
trasaturi fizice si fizionomice specifice persoanelor cu
inclinatii criminale, si pana la modelul comportamental al lui
Gary Becker ce sustine ca, indiferent de alti factori, un
individ va adopta un comportament criminal in momentul in
care utilitatea obtinuta in urma infractiunii este perceputa ca
fiind superioara din punct de vedere valoric utilitatii rezultate
din renuntarea la comiterea infractiunii respective.
Conform acestui model, valoarea de utilitate este determinata

8
 de castigul obtinut in urma comiterii infractiunii ponderat cu
sansele de a ramane cu acest castig precum si de cuantumul
pedepsei ponderat cu sansele de a fi prins si pedepsit.

Alt factor de importanta majora care influenteaza perceptia

riscului este cumulul realizarilor si aspiratiilor proprii, mai exact
impactul pe care l-ar avea pedeapsa pentru comiterea unei
infractiuni asupra situatiei sociale si materiale a individului intr-un
anumit.moment.

S-a observat statisitic ca tinerii cu rezultate scolare bune,

persoanele care au sau isi cauta un loc de munca stabil sau pur si
simplu au o situatie materiala buna vor avea tendinte infractionale
mult sub cele ale indivizilor care nu au nimic de pierdut.
Situatia materiala si mediul social al individului exercita la randul
lor o mare influenta asupra inclinatiei spre infractiune.

Cea mai mare parte a infractorilor vor actiona in vederea

obtinerii unui castig material rapid destinat satisfacerii nevoilor de
baza. Un individ va fura pentru a face rost de bani de mancare sau
pentru droguri, in niciun caz pentru a-si achita lectiile de pian.

Studii etnologice pe termen lung efectuate pe anumite sub-

culturi in principal urbane sugereaza insa si o alta motivatie a
infractionalitatii si anume obtinerea unei anumite stari de excitatie
psihica, de senzatii tari sau incercarea de a ascede rapid la un

9
anumit statut in grupul de apartenenta.
Din cauza dificultatilor presupuse de obtinerea unui loc privilegiat
in cadrul grupului din care fac parte, uneori adolescentii sunt
determinati la actiuni prea putin gandite pentru a face impresie si
pentru a se ridica "peste" nivelul celorlalti din grup.
Pe masura ce membrii grupului vor incerca sa isi depaseasca
unul altuia "realizarile" inclinatia medie spre infractionalitate la
nivelul grupului respectiv va fi din ce in ce mai mare, iar acest
lucru va afecta negativ perceptia initiala asupra ideii de infractiune
a tuturor membrilor grupului aflati in proces de formare si
crestere.
Psihologic, omul poate fi considerat ca o fiinta care invata, in
sensul ca achizitioneaza mereu noi deprinderi si cunostinte,
achizitii care ii modifica atitudinile si comportamentul.
Dupa constatarile lui H.J.Eysenck, majoritatea infractorilor
se recruteaza din randurile extravertitilor, a caror caracteristica
fundamentala-pe plan psihofiziologic- este dificultatea de a fi
conditionati, cu alte cuvinte, dificultatea de a fi educati si
bineinteles reeducati.In baza cercetarilor a mii de cazuri,
H.J.Eysenck stabileste ca extravertitul tipic este un element
sociabil, ii plac petrecerile, are multi prieteni, simte mereu nevoia
de a avea in jur pe cineva caruia sa i se adreseze, ii displace lectura
solitara sau studiul de unul singur.El cauta mereu senzationalul, e
gata sa-si asume riscuri, actioneaza sub imptesia momentului si in

10
genere este impulsiv.Il caracterizeaza apoi lipsa de griji,
optimismul, agresivitatea, usurinta cu care isi pierde firea, lipsa de
control asupra propriilor fapte si vorbe.
O alta constatare foarte interesanta a lui H.J.Eysenck este
aceea cu privire la infractorii care au toate caracteristicile
introvertitilor.Acestia, de obicei provin din familii viciate, ale
caror influenta se se exercita cu atat mai usor cu cat caracteristica
principa a introvertitilor, este tocmai usoara conditionabilitare,
deci marea facilitate de a insusi depronderile rele, conceptiile
imorale..etc. care domina in mediul respectiv.

5.Motivatia infractionala si importanta cunoasterii acesteia.

Cunoaşterea motivaţiei infracţionale permite înţelegerea
criminalităţii din punctul de vedere al celor în cauză : modul cum
au perceput lumea în care trăiesc, importanţa dată nevoilor
personale şi ale familiilor lor, conştiinţa faptului că există sau nu
mijloace legale de a le atinge, modul cum au evaluat reacţia
comunităţii faţă de o infracţiune sau alta, teama sau nu de
etichetare, atribuirea vinei pentru crima comisă sau pentru
devenirea lor infracţională, sentimentul că pedeapsa primită e
echivalentă cu fapta etc.
De asemenea, identificarea adevăratei motivaţii, oricât de laborios
ar fi acest lucru, permite luarea unor măsuri corecte şi eficace atât
în cazul unui delincvent cât şi al unei categorii omogene de

11
infracţiuni; acest lucru va contribui semnificativ la o practică
unitară a tuturor instanţelor de judecată.

Practica muncii de penitenciare a relevant faptul ca deseori

detinutul motiveaza actul infractional comis, il reprezinta ca fiind
finalul unui proces fara alternative, ca oricine in locul lor ar fi
procedat la fel.
De multe ori vina este atribuita “alcoolului”, “anturajului”
sau saraciei,, subiectul nepercepand la adevarata valoare
contributia sa la infractiune, Infractorul trebuie sa justifice in
proprii ochi actiunea antisociala: legitimitatea atribuita de el il
sustine in pregatirea si executarea loviturii, iar dupa aceasta il
apara de remuscari.
De asemenea, o mare parte din deţinuţi consideră pedepsele
primite ca fiind aspre comparativ cu faptele comise, lucru de care
au devenit conştienţi -spun ei - în arestul poliţiei sau în penitenciar.
Cunoaşterea modului cum diversele categorii de deţinuţi adulţi
îşi motivează infracţiunile, este deosebit de importantă pentru
înţelegerea factorilor premergători şi a mecanismelor de justificare
utilizate de aceştia. Se au în vedere acele infracţiuni care au cea
mai mare pondere în totalul celor existente în prezent în
penitenciare: omor, lovituri cauzatoare de moarte,vătămare
corporală gravă, viol, furt, tâlhărie, ultraj s.a

12
 Realizând această investigaţie mai mulţi ani la rând, se va putea
releva tipologia motivaţiilor la delincvenţii români, corespondenţa
acestora cu situaţia lor socială, mutaţiile apărute în timp, atitudinea
lor faţă de pedepsele primite, modul cum concep reintegrarea lor
socială după liberarea din penitenciar . De asemenea, pe această
bază, se vor putea stabili modalităţi eficace de intervenţie pentru
prevenirea viitoare a acestor conduite antisociale.

Pentru dreptul penal motivatia psihologica a infaptuirii unui act

infractional nu constituie in prezent un criteriu de sanctiune,
tocmai datorita faptului ca aceasta este necunoscuta in majoritatea
cazurilor. O analiza a infractiunii din punct de vedere psihologic,
arata faptul ca in savarsirea acesteia au contribuit o serie de factori
determinanti, in fata unui act ilegal trebuind sa se determine ce rol
au avut in comiterea lui urmatoarele: constitutia corporala,
temperamental, inteligenta, caracterul, experienta anterioara,
constelatia familial, situatia exterioara declansatoare, stereotipul
reactiei sociale fata de de situatie.

6.Personalitatea infractorului. Caracteristici generale.

Pornind de la faptul ca infractionalitatea este in esenta un

fenomen social si care se compune din totalitatea infractiunilor
infaptuite intr-un timp si intr-un spatiu determinat, nu trebuie sa
trecem cu vederea faptul ca in spatele acestei totalitati stau oameni

13
reali, cu dorinte, trebuinte, trairi emotionale, temperamente,
aptitudini si trasaturi caracteriale, intr-un cuvant- indivizi cu
personalitati bine conturate.
Astfel, nu e de mirare ca atentia specialistilor din domeniul
criminalitatii s-a concentrat asupra personalitatii infractorului,
acesta fiind de fapt obiectul principal al studiilor de psihiatrie, de
criminologie, psihologie sau de sociologie a infractionalitatii.
Cercetarea personalităţii infractorului este o activitate
complexă şi complicată, în profilul psihologic al oricăriu individ
uman, implicat în infracţiune, se împletesc atît calităţi pozitive, cît
şi calităţi care îi caracterizează apartenenţa la un anumit grup
social, cel al infractorilor. Calităţile psihice ale oricărui om nu pot
să-1 sortească fatal la realizarea rolului social de infractor. Dar
există anumite particularităţi psihice, precum şi factori sociali, care
îi determină profilul psihologic şi orientarea comportamentală.

7.CARACTERISTICILE PERSONALITATII INFRACTORULUI

Cercetarea complexa a fenomenului infractional, sub toate

aspectele sale, deschide largi perspective explicatiei stiintifice a
mecanismelor si factorilor cu rol favorizant, permitand o
fundamentare realista a masurilor generale si speciale orientate
catre prevenirea si combaterea manifestarilor antisociale.
Personalitatea infractorului este fondul pe care se
intersecteaza, in cadrul duelului judiciar, functiile acuzarii si

14
apararii pentru ca, in ultima instanta, pedeapsa este impusa
infractorului, iar efectele sale sunt conditionate de aceasta
personalitate. Elementele pozitive ale personalitatii vor putea
conduce spre o pedeapsa mai usoara, pe cand cele negative vor
trebui infrante printr-o pedeapsa mai aspra. Exista si situatii in
care pedepsele sunt insuficiente, acestea generand, de obicei,
fenomenul recidivei sau al obisnuintei infractionale, carora
societatea nu le-a gasit remedii propice.
Conceptul de personalitate este esential pentru o justitie ce se
fundamenteaza pe adevar, stiinta si dreptate, in care primeaza
ideea de recuperare sociala a infractorului. De aceea justitia isi
racordeaza activitatea la serviciile psihologiei judiciare.
Factorii externi nu actioneaza direct, nemijlocit si univoc
asupra individului, ci prin filtrul particularitatilor sale individuale,
particularitati ale caror radacini se afla in mica masura in
elementele innascute ale personalitatii si in cea mai mare masura
in antecedentele sale, in istoria personala. Toate acestea ii
determina un anumit tip de comportament disfunctional, un anumit
mod de a actiona si reactiona in spatiul psihologic, in modul de a
rezolva situatiile conflictuale care apar mereu in acest spatiu.
Infractorul se prezinta ca o personalitate deformata ceea ce ii
permite comiterea unor actiuni atipice cu caracter antisocial sau
disocial.

15
 Infractorul apare ca un individ cu o insuficienta maturizare
sociala, cu deficiente de integrare sociala, care intra in conflict cu
cerintele sistemului valorico-normativ si cultural al societatii in
care traieste. Pe aceasta baza se incearca sa fie puse in evidenta
atat personalitatea infractorului, cat si mecanismele interne
(mobiluri, motivatii, scopuri) care declanseaza trecerea la actul
infractional ca atare (Banciu, 1992).
Studiindu-se diferite categorii de infractori sub aspectul
particularitatilor psihologice, s-a reusit sa se stabileasca anumite
caracteristici comune care se regasesc la majoritatea celor care
incalca in mod frecvent legea:
8.INADAPTAREA SOCIALA.
Este evident ca orice infractor este un inadaptat din punct de
vedere social. Inadaptatii, cei greu educabili, de unde se recruteaza
intotdeauna deviantii, sunt elemente a caror educatie s-a realizat in
conditii neprielnice si in mod nesatisfacator.Anamnezele facute
infractorilor arata ca, in majoritatea cazurilor, acestia provin din
familii dezorganizate (parinti decedati, divortati, infractori,
alcoolici etc.) unde nu exista conditii, pricepere sau preocupare
necesara educarii copiilor. Acolo unde nivelul socio-cultural al
parintilor nu este suficient de ridicat, unde nu se da atentia
cuvenita normelor regimului zilnic, se pun implicit bazele unei
inadaptari sociale. Atitudinile antisociale care rezulta din influenta
necorespunzatoare a mediului duc la inradacinarea unor deprinderi

16
negative care, in diferite ocazii nefavorabile pot fi actualizate,
conducand la devianta si apoi la infractiune.
Actiunea infractionala reprezinta etiologic un simptom de
inadaptare, iar comportamental este o reactie atipica.
9.DUPLICITATEA COMPORTAMENTULUI.
Constient de caracterul socialmente distructiv al actului
infractional, infractorul lucreaza in taina, observa, planuieste si
executa totul ferit de ochii oamenilor, in general si ai autoritatilor
in special. Reprezentand o dominanta puternica a personalitatii,
duplicitatea infractorului este a doua lui natura, care nu se
mascheaza numai in perioada in care comite fapta infractionala, ci
tot timpul. El joaca rolul omului corect, cinstit, al omului cu
preocupari de o alta natura decat cele ale “specialitatii”
infractionale. Acest “joc” artificial ii denatureaza actele si faptele
cotidiene, facandu-l usor depistabil pentru un bun
observator. Necesitatea tainuirii, a “vietii duble”, ii formeaza
infractorului deprinderi care il izoleaza tot mai mult de societate,
de aspectul normal al vietii.
10.IMATURITATEA INTELECTUALA.
Aceasta consta in incapacitatea infractorului de a prevedea pe
termen lung consecintele actiunii sale antisociale. Exista ipoteza
ca infractorul este strict limitat la prezent, acordand o mica
importanta viitorului. Arbuthnot (1987) concluzioneaza faptul ca
acesta este centrat pe prezent si nu discrimineaza cert delincventa

17
de nondelincventa. Imaturitatea intelectuala nu se suprapune cu
rata scazuta a coeficientului de inteligenta (Q.I.), ci inseamna o
capacitate redusa de a stabili un raport rational intre pierderi si
castiguri in proiectarea si efectuarea unui act infractional, trecerea
la comiterea infractiunii efectuandu-se in conditiile unei prudente
minime fata de pragurile de toleranta a conduitelor in fapt (Bogdan
& colab., 1983).
11.IMATURITATEA AFECTIVA.
Consta in decalajul persistent intre procesele cognitive si
afective, in favoarea celor din urma. Datorita dezechilibrului
psiho-afectiv, imaturitatea afectiva duce la o rigiditate psihica, la
reactii disproportionate, predominand principiul placerii in raport
cu cel al realitatii. Imaturul afectiv recurge la comportamente
infantile (accese de plans, crize etc.) pentru obtinerea unor placeri
imediate, minore si uneori nesemnificative. Nu are o atitudine
consecventa fata de problemele reale si importante, este lipsit de o
pozitie critica si autocritica autentica, este nerealist, instabil
emotional. Imaturitatea afectiva asociata cu imaturitatea
intelectuala predispune infractorul la manifestari si comportamente
antisociale cu urmari deosebit de grave.
12.INSTABILITATEA EMOTIV-ACTIONALA.
Datorita experientei negative, a educatiei deficitare primite in
familie, a deprinderilor si practicilor antisociale insusite,
infractorul este un individ instabil din punct de vedere emotiv-

18
actional, un element care in reactiile sale tradeaza discontinuitate,
salturi nemotivate de la o extrema la alta, inconstanta in reactii fata
de stimuli. Aceasta instabilitate este o trasatura esentiala a
personalitatii dizarmonic structurata a infractorului adult sau
minor, o latura unde tr aumatizarea personalitatii se evidentiaza
mai bine decat pe planul componentei cognitive. Instabilitatea
emotiva face parte din starile de dereglare a afectivitatii
infractorilor care se caracterizeaza prin: lipsa unei autonomii
afective, insuficienta dezvolatre a autocontrolului afectiv, slaba
dezvoltare a emotiilor si sentimentelor superioare, indeosebi a
celor morale etc. Toate acestea duc la lipsa unei capacitati de
autoevaluare si de evaluare adecvata, la lipsa de obiectivitate fata
de sine si fata de altii.

13.SENSIBILITATEA DEOSEBITA.
Anumiti excitanti din mediul ambiant exercita asupra lor o
stimulare spre actiune cu mult mai mare ca asupra omului
obisnuit, ceea ce confera un caracter atipic reactiilor acestora. Pe
infractor il caracterizeaza lipsa unui sistem de inhibitii elaborat pe
linie sociala, aceasta ducand la canalizarea trebuintelor si
intereselor in directie antisociala. Atingerea intereselor personale,
indiferent de consecinte, duce la mobilizarea excesiva a resurselor
fizice si psihice.
14.FRUSTRAREA.

19
 Reprezinta starea celui care este privat de o satisfactie
legitima, care este inselat in sperantele sale. Este un fenomen
complex de dezechilibru afectiv ce apare la nivelul personalitatii
in mod tranzitoriu sau relativ stabil, ca urmare a obstructionarii
satisfacerii unei trebuinte, a deprivarii subiectului de ceva ce ii
apartinea anterior. Frustrarea este, de fapt, experienta afectiva a
esecului, trairea mai mult sau mai putin dramatica a nereusitei.
Una si aceeasi situatie poate fi resimtita ca favorabila de catre
o persoana si poate fi traita ca frustranta de catre alta.
Starea de frustrare se manifesta printr-o emotionalitate marita, si in
functie de temperamentul individului, de structura sa afectiv, de
formula echilibrului afectiv (stabilitate – instabilitate emotionala)
se poate ajunge la un comportament deviant, individul
nemaitinand seama de normele si valorile instituite de societate
(Preda, 1998).
Procesul de frustrare implica trei elemente: a) cauza sau
situatia frustranta in care apar obstacole si relatii privative printr-o
anumita corelare a conditiilor interne cu cele externe; b) starea
psihica (trairi conflictuale, suferinte cauzate de privatiune etc.); c)
reactiile comportamentale, efectele frustrarii (Popescu-Neveanu,
1978). Frustrarea se dezvolta din conflict, generandu-l la randul
sau, mai ales atunci cand starea de frustrare este rezultatul unui act
de atribuire nejustificata, subiectiva a unei intentii rauvoitoare.

20
 Conflictul reprezinta doar o conditie generala care poate duce
la instalarea starii de frustrare. Pentru a se produce frustrarea
trebuie sa aiba loc “priza de constiinta motivationala“ prin care i
se atribuie persoanei frustrate o intentie rauvoitoare (Rudica,
1985). La infractori aceasta apare ca o proiectie a motivarii unor
fapte antisociale pe care le-au savarsit. Imposibilitatea de a pune in
acord trebunitele interne cu exigentele mediului social duce la
aparitia unor conflicte emotionale si stari de frustrare.
Reactiile la frustrare sunt variabile, ele depind de natura
agentului frustrant si de personalitatea celui supus acestui agent.
In cazul infractorului, frustrarea apare atunci cand acesta este
privat de unele drepturi, recompense, satisfactii etc. care considera
ca i se cuvin sau cand in calea obtinerii acestor drepturi se interpun
unele obstacole. Frustrarea infractorului este resimtita in plan
afectiv-cognitiv ca o stare de criza (o stare critica, de tensiune)
care dezorganizeaza, pentru momentul dat, activitatea instantei
corticale de comanda a actiunilor, generand simultan surescitarea
subcorticala.
Frustrarea presupune ingustarea campului de actiune. In
cadrul unui grup, subiectul se confrunta cu intentiile
celorlalti. Reactia la aceasta situatie poate fi activa, deci agresiva,
pentru ca subiectul sa-si impuna intentiile sau pasiva, cand acesta
isi reprima actele, pentru a limita agresivitatea celorlalti.

21
 Infractorii reactioneaza diferentiat la situatiile frustrante, de
la abtinere (toleranta la frustrare) si amanare a satisfactiei pana
la un comportament agresiv. Cei puternic frustrati au tendinta sa-si
piarda pe moment autocontrolul actionand haotic, inconstant,
atipic, agresiv si violent cu urmari antisociale grave. Trairea
tensiunii afective generate de conflict si de frustrare depinde nu
atat de natura si forta de actiune a factorilorfrustranti cat mai ales
de gradul maturizarii afective si morale a infractorului si de
semnificatia acordata factorilor conflictuali si frustranti prin
procesul de evaluare si interpretare.
15.COMPLEXUL DE INFERIORITATE.
Desemneaza o totalitate de trairi si de trasaturi personale
cu un continut afectiv foarte intens, favorizate de situatii,
evenimente, relatii umane etc. care au un caracter
frustrant. Complexul de inferioritate reprezinta o structura
dinamica inconstienta, inzestrata cu mecanisme de autoreglare,
reprezentand reactia impotriva existentei, la nivelul intregii
structuri a personalitatii, a unei surse permanente de dezechilibru
(Popescu-Neveanu, 1978). Din punct de vedere comportamental,
complexul este un altgoritm, o strategie a subiectului cand acesta
nu reuseste sa reduca o tensiune psihica, ci o fixeaza.
Pentru infractor, complexul de inferioritate reprezinta o stare
pe care acesta o resimte ca un sentiment de insuficienta, de
incapacitate personala.

22
 Uneori complexul de inferioritate se cristalizeaza in jurul
unor caracteristici personale considerate neplacute, a unor
deficiente, infirmitati reale sau imaginare fiind potentate si de
catre dispretul, dezaprobarea tacita sau exprimata a celorlalti.
Complexul de inferioritate incita adesea la comportamente
compensatorii, iar in cazul infractorilor la comportamente de tip
inferior orientate antisocial.
J.Pinatel (1971) arata ca la majoritatea marilor delincventi
exista un nucleu al personalitatii ale carui elemente componente
sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea si indiferenta
afectiva. Alaturi de aceste trasaturi ale nucleului personalitatii
criminale sunt mentionate si asa-numitele variabile, care se
raporteaza la aptitudinile fizice, aptitudinile intelectuale si tehnice,
la trebuintele nutritive si sexuale ale individului. In
timp ce nucleul central de trasaturi este raspunzator de trecerea la
actul criminal, guvernandu-l, variabilele determina directia
generala, gradul reusitei si motivatia conduitei criminale.
Personalitatea infractorului este caracterizată de o anumită
motivaţie, aptitudini, pregătire şi orientare comportamentală -
infractionala, dirijîndu-se de modele comportamentale cu caracter
antisocial.

Necesitatea unei cercetări ample a personalităţii infractorului

este condiţionată atît de sarcinile justiţiei (de descoperire,

23
cercetare, sancţionare a infracţiunilor si orientare a activităţii spre
profilaxia criminalităţii), cît şi de orientarea contemporană
general-umană — spre umanism, armonizare a relaţiilor sociale,
anihilare a factorilor distorsionanţi, provocatori de conflicte
interpersonale şi intergrupale.
Din punct de vedere psihologic cercetarea personalităţii
infracţionale are drept scop:
• desemnarea profilului psihologic al personalităţii infractorului, în
care scop se recurge şi la o investigaţi a personalităţii victimei,
martorului;
• stabilirea determinantelor sociale ale comportamentului
personalităţii implicate în drama judiciară: al experienţei sociale şi
al comunicării, atitudinii faţă de valorile sociale, factorilor sociali
care au contribuit la degradare etc.;
• identificarea factorilor psihici şi a rolului lor în comportament: a
caracterului proceselor psihice şi a deformărilor, uneori patologice,
a însuşirilor psihice ale persoanei cercetate;
• determinarea factorilor psihologici: a motivelor, scopurilor,
atitudinilor, trebuinţelor, orientărilor.

Sistemul trăsăturilor caracteristice personalităţii constituie nucleul

central al personalităţii infractorului. Acest nucleu cuprinde în
principal: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea şi indiferenţa
afectivă.

24
 • Egocentrismul constă în tendinţa anumitor indivizi de a
raporta totul la ei înşişi, de a se considera centrul principal de
interes şi de a judeca totul numai prin prisma propriilor interese.
• Datorită egocentrismului delincventul nu este capabil de a lua
în consideraţie alte puncte de vedere, interesele şi sentimentele
celorlalţi. De regulă faţă de ceilalţi are o atitudine critică şi
acuzatoare, iar personal se consideră nedreptăţit şi persecutat de
aceştia.
• Labilitatea psihică, ca trăsătură specifică a personalităţii
infractorului, constă în fluctuaţii ample ale afectivităţii,
disproporţionate faţă de valoarea stimulilor. Este o reacţie ce apare
pe baza unei raportări superficiale la diferitele situaţii şi persoane.
Subiectul este capricios, uşor sugestibil şi inconstant, reacţionând
azi într-un fel şi mâine în altul, faţă de unul şi acelaşi stimul. Nota
specifică cu care labilitatea afectivă marchează personalitatea
infractorului, rezidă în incapacitatea acestuia de a se inhiba în faţa
pericolului sancţiunii penale.
• Agresivitatea, este un comportament violent, distructiv,
ofensiv, generat de frustrare – împiedicarea satisfacerii unei
trebuinţe. Poate lua forma autoagresivităţii ducând la sinucidere,
automutilare etc. sau a heteroagresivităţii (îndreptată împotriva
altora) ducând la omucideri, loviri, răniri, infracţiuni sexuale,
injurii, calomnii etc.

25
 • Insensibilitatea afectivă, constă în incapacitatea de a înţelege
suferinţa altuia, în plăcerea morbidă produsă de suferinţa acestuia.
Se poate manifesta într-o formă foarte consistentă şi constant
structurată în cadrul personalităţii, cât şi sub forma unui proces
evolutiv şi tranzitoriu, acest ultim caz putând lua forma unei
inhibări afective fără ca subiectul să-şi dea seama de aceasta, ceea
ce face ca în unele omucideri generate mai ales de drame
familiale, agresiunea să se desfăşoare cu un înspăimântător sânge
rece sau sub forma dezangajării afective în care subiectul îşi dă
seama de acest proces de sărăcire sufletească şi încearcă să o
compenseze.

16. Componentele ale pesonalitatii umane in savarsirea actului

infractional

Comportamentul antisocial angajează întreaga personalitate a

individului, cu toate componentele, laturile şi trăsăturile sale în
mod diferenţiat şi nuanţat.Principalele componente ale
personalităţii umane în săvârşirea faptelor ilicite sunt urmatoarele:
a) Componenta anatomo-morfo-fiziologică
Săvârşirea actelor infracţionale implică în mod divers structurile
somatice şi -funcţionalitatea diferitelor organe ale individului.
Unele dintre acestea pot favoriza executarea anumitor acte
infracţionale sau defavoriza comiterea altora.

26
 În acelaşi timp se impune a fi subliniat faptul că, cu toate
acestea, nu există factori specifici ai criminalităţii în domeniul
anatomiei şi ai fiziologiei.

b) Componenta psihologică.

Un rol esenţial în activitatea infracţională îl au structurile,

procesele şi caracteristicile psihice. Această constatare de
ansamblu este unanim acceptată, însă atunci când se pune
problema dacă anumite structuri şi funcţii psihice sau nivele de
dezvoltare a acestora sunt sau nu specifice activităţii criminale
apar puncte de vedere multiple şi uneori divergente.
Există o anumită relaţie între activitatea infracţională şi trăsăturile
personalităţii: temperamental,aptitudinile, caracterul. În ce
priveşte relaţia dintre temperament şi infracţiune, trebuie spus că
aceasta influenţează mai ales aspectul energetic formal al acesteia.
Una din aptitudinile a cărei implicare în cadrul criminalităţii este
printre cele mai controversate o constituie inteligenţa. S-a
acreditat pentru o vreme ideea că infractorii ar fi inferiori din
punctul de vedere al performanţelor intelectuale faţă de
neinfractori. S-a considerat de asemenea că debilii mintali, idioţii
şi cretinii ar da un mare procent de delincvenţă.
În ce priveşte procesele psihice, se remarcă o puternică
implicare a afectivităţii, voinţei şi motivaţiei. Aproape fără
excepţie, personalitatea infractorului se caracterizează prin

27
instabilitatea emoţional - afectivă sau prin indiferenţă afectivă, în
general prin accentuate dereglări ale afectivităţii.
c) Componenta psihosocială.
Deşi în anumite condiţii particularităţile psihice şi fizice ale
organismului uman pot exercita o influenţă nefastă asupra
comportamentului, acestea nu acţionează ca factori “pur” biologici
sau “pur” psihologici, ci au o puternică încărcătură socială,
acţionand într-o anumită contextură socio-economică.

17.Fazele intrapsihice ale actiunii infractionale:

Stabililind tipul comun de nerespectare a legii, se poate spune ca
niciodata nu este absolut impulsiva si nici premeditata in
totalitate,ci ca se desfasoara de-a lungul celorlalte manifestari
comportamentale, dorintei sau tendintei de a comite o ilegalitate
urmandu-i deliberarea sau indoiala, “intentia” delictuala si in cele
din urma decizia.
Pentru interpretarea corectă a comportamentului
infracţional, trebuie avute în vedere cele trei faze ale actului
infracţional:
• faza preinfracţională;
• faza infracţională propriu zisă;
• faza postinfracţonală

28
 Situaţia preinfracţională reprezintă un ansamblu de
circumstanţe exterioare personalităţii infractorului, care precede
actul infracţional. Această situaţie implică două elemente:
a) evenimentul, care determină apariţia ideii infracţionale;
b) circumstanţele, în care infracţiunea se pregăteşte şi se
realizează.
În săvârşirea unei infracţiuni, autorul acesteia participă cu întreaga
sa fiinţă, mobilizându-şi pentru reuşită întregul său potenţial
motivaţional şi cognitiv-afectiv.
Punerea în act a hotărârii de a comite infracţiunea este precedată
de o serie de procese de analiză şi sinteză, de lupta motivelor,
deliberarea şi actele executorii antrenând profund în toată
complexitatea sa, personalitatea infractorului.
Până la luarea hotărârii de a comite infracţiunea, psihicul
infractorului este dominat de perceperea şi prelucrarea
informaţiilor declanşatoare de informaţii ale căror polaritate se
structurează după modelul unor sinteze aferent-evolutive, servind
deliberărilor asupra mobilului comportamentului infracţional. În
calitate de pas iniţial al formării mobilului comportamental
infracţional, se situează trebuinţele a căror orientare antisocială
este de o importanţă fundamentală, întrucât prin prisma acestora se
percepe situaţia externă.

29
 Din punct de vedere psihologic trebuinţele se manifestă în
conştiinţa individului ca mobil al comportamentului posibil şi, în
cazul unui concurs de împrejurări, pot determina luarea unor
decizii pentru săvârşirea infracţiunii. Rezultatul procesului de
deliberare depinde în mare măsură de gradul de intensitate al
orientării antisociale a personalităţii infractorului.

În faza preinfracţională se constituie premisele subiective ale

săvârşirii faptei, determinate atât de predispoziţiile psihice ale
făptuitorului cât şi de împrejurările favorizante cu valenţe
declanşatoare.
Această fază se caracterizează printr-un intens consum lăuntric,
ajungănd chiar la un grad de surescitare, problematica psihologică
fiind axată atât asupra coeficientului de risc, cât şi asupra mizei
puse în joc. În procesul de deliberare intervin criterii
motivaţionale, valorice, morale, afective şi materiale. Capacitatea
de proiecţie şi anticipare a consecinţelor influenţează, de
asemenea, în mare măsură actul decizional.
Procesele de analiză şi sinteză a datelor despre locul faptei şi
de structurare a acestora într-o gamă de variante concrete de
acţiune (comportament tranzitiv de alegere a variantei optime) se
declanşează în faza a doua a actului, faza infracţională propriu-
zisă.

30
 Planul de acţiune, în desfăşurarea sa (timpul de săvârşire,
succesiunea etapelor, mijloacele de realizare etc.) este reprezentat
mental.
Odată definitivată hotărârea de a comite infracţiunea, latura
imaginativă a comiterii acesteia este sprijinită de acţiuni concrete
cu caracter pregătitor. Astfel, dacă în faza deliberării
comportamentul infractorului este de expectativă, după
luarea hotărârii aceasta se caracterizează prin activism realizarea
actelor preparatorii presupunând apelul la mijloace ajutătoare,
instrumente, contactarea de complici, culegerea de informaţii,
supravegherea obiectivului.
Rezultanta acestui comportament poate fi după caz, fie
concretizarea în plan material a hotărârii de a comite fapta prin
realizarea condiţiilor optime reuşitei ei, fie desistarea, amânarea,
aşteptarea unor condiţii şi împrejurări favorizante.Trecerea la
îndeplinirea actului se asociază cu trăirea unor stări emoţionale
intense. Teama de neprevăzut, criza de timp, obiectele, fiinţele sau
fenomenele percepute în timpul comiterii faptei (instrumente de
spargere, arme victimă, martori, context spaţio-temporal
desfăşurării faptei etc.)în funcţie de proprietăţile lor fizico-
chimice(intensitate, formă, mărime,culoare, dispoziţie spaţială
etc.) amplifică aceste stări emoţionale.
Elementul caracteristic psihologiei infractorului după
săvârşirea faptei este tendinţa de a se apăra, de a se sustrage

31
identificării, învinuirii şi sancţiunii. Faza postinfracţională are o
configuraţie foarte variată, conţinutul său este determinat în bună
măsură de modul în care s-a desfăşurat faza anterioară.
Comportamentul infractorului în această etapă este reflexiv-
acţional, întreaga lui activitate psihică fiind marcată de viziunea
panoramică a celor petrecute la locul faptei. Practica a demonstrat
în această direcţie existenţa unui registru de strategii de
contracarare a activităţilor de identificare şi tragere la răspundere
penală a autorilor.

În urmărirea scopului, infractorii nu ezită în a întrebuinţa

orice mijloace care i-ar putea ajuta: minciuna, perfidia, atitudini
variate, căutând să inspire compătimire pentru nedreptatea ce li se
face sau pentru situaţia în care au ajuns“siliţi de împrejurări”.

Când aceste strategii nu au succes, unii infractori recurg ,

chiar la intimidarea acestuia. Procesarea informaţiilor referitoare la
evenimentele petrecute, determină, la nivel cerebral apariţia unui
focar de excitaţie maximă, cu acţiune inhibitorie asupra celorlalte
zone, şi în special asupra celor implicate în procesarea acelor
evenimente care nu au legătură cu infracţiunea, iar la nivel
comportamental acţionează conform legii dominantei defensive.

Infractorul are o atitudine defensivă atât în timpul săvârşirii

infracţiunii, cât şi după arestare, în timpul cercetărilor şi a

32
procesului, uneori chiar şi în timpul executării pedepsei. În
momentul în care infractorul a fost inclus în cercul de suspecţi şi
este invitat pentru audieri, comportamentul acestuia continuă să se
caracterizeze prin tendinţa de simulare. Are o atitudine defensivă,
care merge de la mici denaturări până la încercări sistematice de a-
şi îmbunătăţi condiţia procesuală. Infractorul adoptă diferite poziţii
tactice determinate nu numai de gradul lui de vinovăţie, ci şi de
poziţia pe care o are faţă de anchetator. Dacă infractorul simte că îl
domină pe anchetator (fie în capacitatea de argumentare, fie în
privinţa probelor pe care la are asupra vinovăţiei lui), acesta va fi
extrem de precaut în cea ce relatează şi nu va renunţa la poziţia lui
decât în faţa unor dovezi puternice. Dacă realizează superioritatea
anchetatorului, atunci rezistenţa lui scade şi dominanta defensivă
se va manifesta doar prin unele ajustări ale declaraţiilor pe care le
face.

Concluzie

Diagnosticarea cât mai corectă a profilului

psihocomportamental al infractorilor, evidenţierea cât mai
exactă a cauzelor care au determinat comportamentul lor
antisocial ar constitui cerinţe esenţiale pentru conturarea
programelor terapeutic-educative din cadrul instituţiilor
corecţionale, având impact asupra reinserţiei şi reintegrării
sociale a acestora

33
 Bibliografie:

- Tudorel Badea Butoi.(2008).Victimologie si psihologie

victimala.Ed.Pnguin Book, Bucuresti.

- Gheorghe Florian.(2009).Psihologie penitenciara. Ed.Oscar

Print, Bucuresti.

- Emilio Mira Y Lopez.(2009).Manual de psihologie

juridica.Ed.Oscar Print, Bucuresti

- T.Butoi si I.T.Butoi.(2001).Psihologie judiciara.

34
- Tihan Eusebiu- International Scientific Session Challenges
of the Knowledge Society 2007.Aspecte ale devenirii personalitatii
infractorului.

- Alexandru Pintea- Aspecte de natura criminological cu

privire la personalitatea infractorului.

35