Ministerul Educaţiei şi Tineretului al Republicii Moldova

Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea Ştiinţe Economice

Departamentul „Finanțe și Bănci”

Referat
La disciplina Etica profesională
Istoric și abordări ale eticii

Elaborat de:
Verificat de :

Chisinau 2018
CUPRINS:
Introducere............................................................................................................................3
1.Originile eticii..................................................................................................................4-5
2.Morală, etică, deontologie.................................................................................................6
3.Abordări ale eticii.........................................................................................................7-11
3.1.Abordarea în termenii “Legii eterne”…………………………………….…..…....7
3.2.Abordarea utilitaristă………………………………………………………..……...8
3.3. Abordarea deontologică (sau universală)……………………….…….…..…...…8
3.4. Abordarea în termenii dreptății sociale(sau a dreptății distributive)…..…….….9
3.5. Confucianismul……………………………………………….……….………..…10
Concluzie…………………………………………………….…………………….....12-13
Bibliografie…………………………………………………………………………...….…14

2
 Introducere
Etica (din greacă ēthos = datină, obicei) este una din principalele ramuri ale filosofiei și
poate fi numită știința realității morale; ea se ocupă cu cercetarea problemelor de ordin moral,
încercând să livreze răspunsuri la întrebări precum: ce este binele/răul? cum trebuie să ne
comportăm?
Kant în Întemeierea metafizicii moravurilor susține că etica se fondează în împrejurul
răspunsului la întrebarea "ce trebuie să fac?”. Când el spune astea pleacă de la premisa că există
o etică veritabilă, universal acceptată. Întrebarea eticii nu a fost pe atât de corect formulată de
Kant, ea fiind nu "ce trebuie să fac?” , ci “Ce pot sa stiu despre ce trebuie sa fac?”.
Ca denumire a unei discipline filosofice conceptul de "etică" a fost prima dată folosit de
Aristotel. Prin aceasta Aristotel intenționa să denumească ansamblul de obiceiuri și tradiții
omenești. Important de reținut este că etica fusese deja mutată în centrul discuțiilor filosofice o
dată cu apariția lui Socrate.
Etica a avut mereu tendinţa de a se diferenţia în cadrul corpusului filosofiei şi în raport cu
celelalte discipline filosofice. Această tendinţă ţine de faptul că etica s-a format ca disciplină cu
un dublu statut încă din antichitatea clasică greacă, prin crearea ei de cătreAristotel. Acest dublu
statut, cel de ştiinţă şi cel de parte componentă a filosofiei, reprezintă,în cele din urmă, travaliul
gândirii etice din Europa sau complexul etic al omului de tip european.
Etica este o reflectare conștientă a credințelor noastre morale și a propriilor atitudini, prin
intermediul unor norme sau principii morale; o știință (ramură a filosofiei) care studiază
problemele practice și teoretice ale moralei; o știință a binelui și a răului, cu caracter teoretic dar
și normativ - fundamentează un sistem de norme, valori, categorii morale.
Căutarea originii eticii în negurile istoriei ne pune în situația de a lăsa deoparte miturile
care au constituit principalele obstacole în calea progresului intelectual legat de această
problemă, mitul conform căruia societatea este o construcție artificială și mitul potrivit căruia
natura, în întregul ei, este numai o luptă pentru supraviețuire . Ne aflăm în fața unei întrebari
complexe ce trebuie să ne lămurească asupra necesității respectării regulilor moralei, deși
morala, așa cum am văzut anterior, nu se rezumă doar la reguli.

3
 1.Originile eticii
Originile eticii sunt legate de întregul complex de factori care au determinat dezvoltarea
culturală a omului, în contrarietate dar şi în completitudine cu natura din care acesta a provenit
de care este legat existenţial. Cu mult înainte de apariţia scrisului s-au
dezvoltat miturile etice care fundamentează atitudinile omului faţă de elementele contradictorii,
cum sunt Binele şi Răul. Aceste atitudini sunt un mod de a face, un mod de a crede, un mod de a
fi, ele definind fiinţa umană sub toate aspectele care constituie drama devenirii. Originea etică a
omului are părţile ei credibile din punct de vedere istoric, dar şi extrapolările care-l aşează pe om
în orizonturi transcendentale, extramundane. Această origine poate fi deductibilă din dorinţa mai
generală de ordine, din dorinţa de a răspunde tendinţelor egoiste naturale prin reguli care să
rezolve conflictele interindividuale şi să găsească cel mai important argument al datoriei
individului. A analiza aceste origini ar fi o întreprindere la fel de temerară ca şi prezentarea
completă a dezvoltării culturale a omului şi a felului în care s-a născut şi a evoluat ideea de
Dumnezeu. Omul cultural este o succesiune a atitudinilor faţă de această idee, pentru că datoria
morală are în spatele ei idealuri semnificante de raportare la suprauman. Originile cele mai
îndepărtate ale eticii trebuie atribuite posibilităţii de dezvoltarea mecanismelor de control asupra
egoismului individual în favoarea egoismului colectiv. În cele din urmă, originile cele mai
îndepărtate ale eticii nu sunt de ordin istoric, ci ele ţin mai mult de modelarea naturii umane, de
semnificarea pe care omul a dat-o prezenţei colective şi care nu este străină de instinctul de
conservare.
Căutarea originii eticii în negurile istoriei ne pune în situația de a lăsa deoparte miturile
care au constituit principalele obstacole în calea progresului intelectual legat de această
problemă, mitul conform căruia societatea este o construcție artificială și mitul potrivit căruia
natura, în întregul ei, este numai o luptă pentru supraviețuire . Ne aflăm în fața unei întrebari
complexe ce trebuie să ne lămurească asupra necesității respectării regulilor moralei, deși
morala, așa cum am văzut anterior, nu se rezumă doar la reguli.
Oare cum ar fi viața socială fără setul de reguli despre care vorbim ? Este adevărat că
oamenii caută esența diferitelor reguli implicate și încearcă să le pună laolaltă, apelând, în acest
sens, la un fel de arbitru suprem: esența moralei în ansamblu. În general, orice om are tendința de
a privi înapoi și de a se întreba dacă nu a existat o stare conflictuală mai înainte ca o anumită
regulă să fie impusă, o stare în care poate nu ar fi fost nevoie de regulă, și cum s-a ajuns
la pierderea stării anterioare eticii, când indivizii nu și-au dorit să-și facă unul altuia rău ?
Filozofia greacă și, ulterior, cultura europeană modernă, au acceptat explicația apariției
eticii ca rezultat al mecanismului unei prudente egoiste bazate pe teoria contractului social.
Starea anterioară eticii este percepută ca fiind una de solitudine, totul complicându-se în

4
momentul în care oamenii au inceput să relaționeze unii cu alții, iar conflictul a devenit
inevitabil . Jean Jaques Rousseau afirma că oamenii au fost ostili mai înainte de a interactiva, iar
supraviețuirea și evoluția civilizației umane a devenit posibilă doar datorită regulilor la care s-a
ajuns printr-o negociere nedorită. Religiile monoteiste nu explică, pe de alta parte,
de ce trebuie sa-l ascultăm pe Dumnezeu, din pozitia Sa de Creator Atotputernic , care nu se
rezumă doar la ideea de ființă, ci reprezintă un ansamblu de principii, idealuri și standarde
extrem de complexe care se plasează în spatele regulilor morale și le conferă anumite
semnificații.
Teoria egoismului și cea a contractului social sunt prea simpliste pentru a explica
adevăratele esențe ale eticii. Este de neconceput să admitem că morala izvorăște doar dintr-un
egoism prevăzător. Oamenii nu sunt cu toții atât de prevăzători, dar mai ales atât de constanți în
egoismul lor, pentru a contura și impune nici cea mai moderată formă de comportament onest.
Comportamentul onest al indivizilor este mânat de motive total diferite care reies din
considerația față de pretențiile altora, din simțul dreptății, din prietenie, loialitate, compasiune,
gratitudine, generozitate, simpatie, afecțiune familială ș.a.m.d.

5
 2.Morală, etică, deontologie
Termenul "morala" desemnează un anume cod social, un ansamblu de reguli cărora
fiecare individ trebuie să i se conformeze pentru a fi acceptat în societate. Moralitatea se referă la
standardele de comportament după care oamenii sunt judecați, în mod particular în relațiile cu
ceilalți. Morala reprezintă astfel totalitatea convingerilor, atitudinilor, deprinderilor,
sentimentelor reflectate în principii, normelor, regulilor determinate istoric și social, care
reglementează comportamentul și raporturile indivizilor între ei, precum și dintre aceștia și
colectivitate (familie, grup, clasă, națiune, societate), în funcție de categoriile bine, rău, datorie,
dreptate, nedreptate și a căror respectare se întemeiază pe conștiința și pe opinia publică. În sens
mai larg, de asemenea, morala cuprinde și fenomenele care țin de conștiința morală și
individuală, calitățile și defectele morale, judecățile și sentimentele morale, valorile morale etc.
Ea depinde de condițiile existențiale ale unei anume comunități umane, deci nu poate
avea un caracter abstract, general valabil, ci mai degrabă îi este propriu un caracter relativ. Căci,
așa cum spunea Blaise Pascal, "ce e bine dincolo de Pirinei e rau dincoace de Pirinei".
Etica este teorie asupra moralei. Un demers etic înseamnă să reflectăm asupra
principiilor generale (inclusiv pe ce bază aleg un anumit set de principii în raport cu altul) şi să
judecăm din perspectiva acestor principii ce ar trebui să facă o persoană, inclusiv noi înşine, într-
o situaţie particulară.
Spre deosebire de etică, morala are o semnificativă componentă emoţională. Etica:
implică mai multă detaşare, explorarea şi acceptarea modurilor de viaţă alternative.
Acceptarea unei etici nu cere abandonarea unei morale private, ci considerarea celorlalte
principii şi norme morale ca alternative posibile în diferite contexte.
În timp ce morala este considerată un fenomen real, ce ține de comportamentul cotidian,
de viața practico-spirituală reală a indivizilor și colectivităților umane, "etica" desemnează teoria
care are ca obiect de studiu acest fenomen real. Etica semnifică deci "știința binelui și a răului".
Privită la modul general, etica este o teoria filosofică a moralei cuprinzând de obicei o
doctrină despre esența acesteia (etica teoretică) și o fundamentare a unui sistem de norme, valori,
categorii morale (etica normativă).
În sfârșit, termenul "deontologie" desemnează normele de conduită și obligațiile etice în
cadrul unei profesii. Este o teorie a datoriei, a obligațiilor morale în acea profesie (de ex.
deontologia medicilor, a avocatilor, a profesorilor, a contabililor etc.). Ea aplică deci anumite
norme morale particulare.

6
 3.Abordări ale eticii
Primele abordări ale eticii provin din antichitate, de acum mai bine de 2400 de ani, etica
fiind parte componentă a doctrinelor filosofice. Socrate, care a dezvoltat teoria eticii prin
încercarea de a fundamenta noțiunile de bază precum bine, datorie, onoare, virtute,
cinste, Platon, discipolul său și continuatorul meditației asupra problematicii eticii, Aristotel,
care a întemeiat o morală practică - sunt nume de rezonanță în domeniul filosofiei și al ramurii
sale, etica. O mare contribuție în dezvoltarea eticii normative a avut-o Immanuel Kant, la care
etica este întemeiată pe rațiune, de fapt pe o rațiune practică, ce ne impune anumite legi morale,
cu caracter universal. Alte contribuții notabile în gândirea filosofică despre morală au
avut Friedrich Hegel, Friedrich Nietzsche, Bertrand Russell, Jean-Paul Sartre și alții.
Multe din conceptele și metodele dezvoltate de filosofi de-a lungul timpului sunt azi
relevante pentru etică. Toate deciziile sunt de fapt compromisuri între responsabilitatea
economică și cea socială în cazul firmelor, sau între aspirații și datorii în cazul indivizilor.
Standardele morale de comportament diferă între grupuri în cadrul aceleiași culturi,
diferă între culturi sau de-a lungul timpului. Atunci se pune întrebarea daca există ceva comun
între toate aceste diferențe, dacă există anumite principii general valabile în toate țările, culturile
sau pentru orice om. Iar răspunsul la această întrebare ar putea fi următorul: singurul principiu
comun tuturor timpurilor, culturilor, grupurilor ar fi credința ca fiecare membru al unui grup
poartă o anume responsabilitate pentru binele celorlalți.
Dar cum putem spune că standardele noastre morale sunt "bune", "drepte" sau
"corecte"? Pentru a le putea evalua, este nevoie de anumite metode analitice; astfel, se poate
vorbi despre existenta a cinci sisteme majore de analiza etică, cu relevanță directă în procesul
decisional.
3.1. Abordarea în termenii "Legii eterne"
Mulți lideri ai bisericii și unii filosofi (Th. Aquinas, Th. Jefferson) cred că există o Lege
eternă încorporată în mintea lui Dumnezeu, relevată în Sfânta Scriptura și că această lege este
imediat acceptată de cei care își fac timp să studieze Sfânta Scriptură. Th. Jefferson spunea că
drepturile omului sunt inalienabile și că îndatoririle sunt derivate din aceste drepturi (el afirma,
de asemenea: "Am spus și o voi mai spune: studierea atentă a Bibliei te va transforma într-un
cetățean mai bun."). Dacă oamenii au drepturi la viață, libertate și fericire, atunci ei au obligația
să asigure aceste drepturi și celorlalți.
Liderii bisericii consideră că statutul Legii eterne este de nechimbat și că drepturile și
îndatoririle sunt clare: dacă ești iubit, atunci trebuie să-i iubești pe ceilalți. Acest schimb reciproc
este rezumat în credința creștină prin regula de aur: "Fă celorlalți ceea ce ai vrea să facă ei
pentru tine".
7
 Ca bază pentru etică, Legea eternă ar fi foarte bună dacă nu ar exista atât de multe
interpretari. Fiecare religie oferă standarde morale membrilor săi, standarde ce pot fi observate în
viața de zi cu zi, dar acestea diferă de la un grup la altul și este greu să evaluezi ceea ce este
"drept" sau "cel mai bun" sau "corect" pentru întreaga societate.
3.2. Abordarea utilitaristă
Utilitarismul a fost fundamentat de Jeremy Bentham (1748-1832) ca o concepție despre
morala cu caracter teleologic: "valoarea morală a conduitei unei persoane poate fi determinată
numai prin consecințele comportamentului acesteia, respectiv beneficiile și satisfacțiile sufletești
pe care aceasta le poate procura"; "drept și moral este ceea ce maximizează plăcerea și reduce
suferința". Conceptul central este cel al "utilității", folosit și în teoria microeconomică,
desemnând percepția noastră cu privire la beneficiile nete, comparate cu costurile asociate unei
acțiuni, unui bun sau unui serviciu.
John Stuart Mill continuă această teorie, dar el face distincția între diferite tipuri de
plăcere, considerând că, în evaluarea morală, ar trebui luate în considerare preferințele, mai
degrabă decât plăcerile.
Finalitatea utilitarismului este să asigure "maximum de bine pentru maximum de
persoane". Ca atare, deciziile trebuie să fie luate exclusiv în funcție de consecințele lor; o decizie
va fi bună dacă are drept rezultat beneficii pentru oameni sau va fi rea dacă lezează sau
produce daune. Dar beneficiile nu sunt în întregime pozitive; exista anumite costuri sau rezultate
adverse asociate fiecărei acțiuni și acestea trebuie luate în considerare, pentru a menține un
echilibru.
Cei mai mulți susținători ai acestui curent recomandă niște reguli simple: "să spui
întotdeuna adevărul", "să nu încalci niciodată un contract" etc., reguli ce pot conduce la obținerea
celor mai mari beneficii, în majoritatea cazurilor. Dar baza pentru aceste reguli rămâne balanța
dintre consecințele pozitive și cele negative ale fiecărei acțiuni sau decizii.
Acest sistem etic mai este denumit și "teleologic", adică al rezultatelor, fiind focalizat
pe consecințe și nu pe intenții.
Se poate spune deci că utilitarismul încurajează eficiența și productivitatea, conducând
evaluarea morală spre conceptul de analiză cost/beneficiu; el ignoră însa faptul că nu pot fi
tolerate acțiunile imorale, chiar dacă ele aduc beneficii unei majorități.
3.3. Abordarea deontologică (sau universală)
Acestă abordare este, în esență, reversul teoriei utilitarismului. Teoria susține că
moralitatea unei acțiuni nu poate depinde de rezultate, deoarece acestea sunt indefinite și incerte
în momentul luării deciziei. "Valoarea morală a unei acțiuni trebuie să fie evaluată în funcție de
intențiile persoanei care ia decizia referitoare la executarea acelei acțiuni". La baza acestei
8
abordări stă concepția despre morală a lui Immanuel Kant (1724-1804) care pune ideea
de datorie și dreptate înaintea problemei binelui; dreptatea constituie, în fapt, un criteriu al
binelui. Intențiile personale pot fi transpuse în datorii personale sau obligații deoarece, dacă
chiar vreau binele celorlalți, atunci voi acționa astfel încât să obțin beneficii, iar căile de urmat
devin mai degrabă îndatoriri decât variante de alegere. Este datoria noastră să spunem adevărul,
să respectăm contractele, să nu luăm ceea ce aparține altora etc.
"Oamenii au anumite obligații morale imanente și universale, adică aplicabile oricui"
(de unde și denumirea de universalism care se mai dă acestei abordări). De exemplu, eu plătesc
taxele nu pentru că dacă nici ceilalți nu ar plăti, statul ar fi în colaps și s-ar declanșa haosul, ci
pentru că doresc o lume a legii și ordinii și în consecință trebuie să asigur suportul financiar
pentru această lege și ordine. Legea, ordinea, taxele sunt corecte pentru mine la fel ca și pentru
ceilalți, deci sunt "universale".
Postulate ale acestei teorii sunt: "tratează-i pe ceilalți ca pe niște scopuri și nu ca pe
niște mijloace"; "un membru al unui grup poartă responsabilitatea pentru bunăstarea celorlalți
membri din acel grup"; "poartă-te cu ceilalți așa cum ai dori ca ei să se poarte cu tine"; "poartă-te
astfel, încât conduita ta să poată deveni lege universală".
Ex.: În management, această abordare presupune de fapt respectarea și protejarea
drepturilor individuale ale angajaților, incluzând dreptul la viața personală, libertatea de
conștiință și de expresie, tratamentul just.
Această abordare are avantajul că evidențiază respectarea drepturilor fundamentale ale
omului, dar poate avea unele efecte negative, de exemplu în planul organizării și al resurselor
umane, în situația în care ar conduce la crearea unui climat de muncă orientat mai ales spre
protecția drepturilor individuale și mai puțin spre performanță.
3.4. Abordarea în termenii dreptății sociale (sau a dreptății distributive)
Își are rădăcinile în curente filosofice din diferite epoci ale omenirii - textele aristotelice,
teologia creștină, iluminismul, dar și teoriile socialiste - toate acestea plecând de la ideea
că dreptatea este "prima virtute a instituțiilor sociale, așa cum adevărul este prima virtute a
sistemelor de gândire", de unde necesitatea respectării corectitudinii și imparțialității în aplicarea
regulilor morale la nivel social sau corporațional. Astfel, un act poate fi considerat ca "drept" sau
"just" sau "corect" dacă el conduce la o mai mare cooperare între membrii societății.
Această abordare privește binele din perspectiva societății ca întreg, a cerințelor
prezervării păcii sociale.Societatea este o asociație a indivizilor care cooperează pentru a obține
binele pentru toți. Dar societatea este marcată nu doar de cooperare, ci și de conflicte.
Colaborarea derivă din conștientizarea faptului că indivizii pot obține beneficii mai mari
împreună decât prin acțiuni solitare, iar conflictele sunt inerente pentru că oamenii urmăresc,
9
fiecare în felul său, justa distribuire a acestor beneficii. Distribuția poate avea baze diferite:
tuturor în mod egal, fiecăruia după nevoi, după efort, după contribuție, sau după competență.
Cele mai multe sisteme economice moderne folosesc toate cele cinci principii: educația publică
este, teoretic, distribuită egal, în timp ce plățile sociale sunt distribuite după nevoi, comisioanele
din vânzări după efort, onorariile publice pe baza contribuției, salariile managerilor după
competență etc.
Justețea distribuției apare în ideea de "contract social"; astfel, diferențele între beneficii
trebuie să fie justificate, iar cei care primesc mai mult trebuie să ofere ceva în schimb societății.
Această teorie a contractului social a fost dezvoltată de unii autori pe baza principiului
libertății, ca prima cerință a societății: schimburile în societate sunt corecte dacă sunt voluntare,
dacă fiecare om are libertate de alegere.
3.5. Confucianismul
Este o abordare specifică Orientului; se face o delimitare între confucianismul clasic,
care a reprezentat suportul sistemelor feudale și al birocrației imperiale, și postconfucianismul,
ce reprezintă temeiul filosofic și etic al strategiei de afaceri și al managementului firmei în
Extremul Orient.
Principiile confucianismului clasic sunt:
a) promovarea armoniei și echității (justiția socială), ca imperative ale condiției umane;
b) cultivarea virtuților de bază: înțelepciunea, curajul, fidelitatea, loialitatea, bunacredință,
îndrăzneala (Confucius: "A vedea ceea ce e drept și a nu acționa în acest sens înseamnă
lașitate"), onoarea, adevărul, sinceritatea etc.;
c) respectul ierarhic în relațiile sociale: stăpân-servitor, tată-fiu, soț-soție, frate mare-frate mic
etc.
Perceptele postconfucianismului au relevanță directă pentru lumea afacerilor. În primul
rând, principiile armoniei și justiției se transpun în etica afacerilor prin mentalitatea comunitară,
care exprimă credința ca personalul unei firme formează o mare familie, iar șeful are, în
principal, funcții paternaliste. În al doilea rând, supunerea și loialitatea, expresii ale respectului
ierarhic, sunt confirmate ca valori centrale în etica profesională. În al treilea rând, promovarea în
muncă se face pe baza loialitații și a vechimii în muncă; totuși, sub imperiul realităților, tot mai
multe firme adoptă sistemele de evaluare bazate pe meritele individuale, performanțe și pregatire
profesională.
Cea mai mare implicație pentru management este aceea că nu există un sistem singular
de credințe, a cărei raționalitate să derive din standardele morale de comportament, sau o metodă
de evaluare unică a moralității care să poată ghida managerii în dilemele etice dificile. O decizie
etică este aceea ale cărei efecte sunt sub control. De ex.: o decizie de a introduce o nouă marcă
10
de prăjitură cu ciocolată nu are o dimensiune etică atâta timp cât clienții sunt liberi să o cumpere
sau nu. Dar decizia de a închide fabrica producătoare, sau de a folosi ingrediente cu un conținut
ridicat de colesterol, sau de a cere guvernului stoparea importurilor, ar putea avea un conținut
moral, căci aceste acțiuni au un impact asupra altora.
Moralitatea fiecărei decizii poate fi apreciată prin folosirea concomitentă a mai multor
sisteme etice; trebuie să gândim prin prisma consecințelor acțiunilor noastre, sub multiple
dimensiuni.

11
 Concluzie
Potrivit lui Aristotel, orice artă şi orice doctrină, orice acţiune şi orice hotărâre par a
tinde către bine, par a urmări doar binele. Se observă însă o diferenţiere a scopurilor. Existând
multe activităţi, domenii, arte, ştiinţe, există şi multe scopuri. Scopul artei medicale este
sănătatea, cel al construcţiei de corăbii, corabia, cel al strategiei, biruinţa, cel al artei economice,
bogăţia. Filosoful consideră că ştiinţa care urmăreşte binele tuturor este politica, iar celelalte
ştiinţe, printre care şi economia, sunt cuprinse în aceasta. Un om poate fi mulţumit atunci când
ajută un singur om să dobândească bunăstarea, dar mai frumos şi divin este când se poate realiza
acest bine pentru un popor întreg. Faptele frumoase şi drepte, însă, manifestă de multe ori
nepotriviri şi nestatornicie. Mulţi au pierit din pricina bogăţiei, alţii din pricina vitejiei.
În ziua de azi, toate realizările ştiinţei care ne fac, în aparenţă, viaţa mai uşoară
acţionează, în mod paradoxal şi anormal, în sensul distrugerii omenirii. În aceste vremuri de
bogăţie economică, cele mai înalte şi nobile însuşiri şi capacităţi ale omului încep să se atrofieze
şi să se piardă.
După abordarea lui Aristotel, etica vizează comportamentul responsabil al oamenilor în
funcţie de percepţia lor asupra cinstei sau dreptăţii.
Deşi, în perioada modernă, a evoluat limbajul literar şi conceptual asupra abordărilor
ştiinţifice, consider contemporană cu noi revelaţia filosofilor din perioada veche şi a Sfinţilor
Părinţi ai Bisericii Creştine, cu privire la conduita şi comportamentul uman în viaţa economică şi
socială.
Scrierile filosofice din acea perioadă par a se adresa, în fiecare moment al istoriei,
fiecărei categorii umane şi profesionale.
Aristotel vede în virtute o calitate a sufletului şi nu a trupului. Din acest motiv, cei care
studiază comportamente ale virtuţii trebuie să fie familiarizaţi până la un anumit grad cu teoria
sufletului. Aşa cum cel care vindecă ochii trebuie să cunoască însuşirea lor, aşa şi învăţătorul
acestor concepte trebuie să cunoască atributele nobile şi divine ale sufletului precum şi
vulnerabilităţile acestuia.
Virtuţile intelectuale sunt înţelepciunea, inteligenţa şi prudenţa. Virtuţile morale sunt
dărnicia şi cumpătarea. Aceste însuşiri trebuie să fie reale, nu bazate pe manipulare, ipocrizie,
făţărnicie.
Etica reprezintă o trăire umană, o stare de spirit, o trăire naturală fără eforturi
comportamentale. Etica nu se învaţă din tratate sau coduri de specialitate, pentru etică nu ar
trebui să existe norme pe care să le respecţi ad litteram.
Etica o ai sau nu o ai. Omul care are din fire o conduită naturală şi bună, ce îşi extrage
esenţa din darurile divine, nu are nevoie de tratate de etică decât pentru a-şi cultiva nobleţea şi
12
fineţea sufletească şi intelectuală. Dacă alt om, are din fire o conduită nepozitivă în relaţiile cu
ceilalţi oameni, toate filosofiile şi tratatele din lume nu îl pot ajuta să îşi depăşească condiţia.

13
 Bibliografie
1.Peter Singer, Tratat de etică, Editura Polirom, Iași 2006
2. Mill, John Stuart, Utilitarismul, Alternative, Bucureşti., 1994
3. http://referat-referate.blogspot.com/2013/02/abordarea-deontologica-universala-eticii.html
4. http://www.creeaza.com/familie/etica-deontologie/Originile-si-evolutia-istorica578.php

14