Accelerator de particule

Un accelerator de particule
este o instalație complexă folosită în
domeniul fizicii de înaltă energie
pentru a accelera elementare. Se
accelerează în general doar
particulele ce poartă sarcină electrică.
Accelerarea are loc sub acțiunea unor
câmpuri electrice și magnetice. Este
utilizat la studiul particulelor
elementare. Există o mare varietate
de acceleratoare de particule, ele
putând fi clasificate după în funcție de
forma traiectoriei fascicului de particule accelerate, caracterul câmpurilor acceleratoare,
domeniul de energii imprimate particulelor și în funcție de natura particulelor accelerate. În
acceleratoare este nevoie de asigurarea stabilității traiectoriei, adică menținerea permanentă a
particulelor aflate în procesul accelerării pe traiectorii care să nu permită abateri mari de la
traiectoria de echilibru(sau de referință).particule elementare. Se accelerează în general doar
particulele ce poartă sarcină electrică. Accelerarea are loc sub acțiunea unor câmpuri electrice și
magnetice. Este utilizat la studiul particulelor elementare. Există o mare varietate de
acceleratoare de particule, ele putând fi clasificate după în funcție de forma traiectoriei fascicului
de particule accelerate, caracterul câmpurilor acceleratoare, domeniul de energii imprimate
particulelor și în funcție de natura particulelor accelerate. În acceleratoare este nevoie de
asigurarea stabilității traiectoriei, adică menținerea permanentă a particulelor aflate în procesul
accelerării pe traiectorii care să nu permită abateri mari de la traiectoria de echilibru(sau de
referință).
Cel mai cunoscut accelerator de particule este cel de la CERN ( acronim provenind de la
denumirea initiala din franceza "Conseil européen pour la recherche nucléaire" tradus avand
denumirea de "Organizația Europeană pentru Cercetare Nucleară". este o organizație
europeană de cercetare științifică, care operează cel mai mare laborator din lume pentru
cercetarea particulelor elementare. Laboratorul este situat la câțiva kilometri nord-vest de
Geneva, la granița dintre Elveția și Franța. Fondată în 1954, organizația are în prezent 22 de state
membre. Israel este prima (și unica în prezent) țară non-europeană cu statut de membru deplin.
Funcția primară a complexului CERN este de a furniza acceleratoare de particule
elementare și alte tipuri de infrastructuri necesare fizicii particulelor de energii înalte. La CERN
au fost realizate numeroase experimente de diferite tipuri, implicând colaborarea internațională.
 Acceleratoarele se pot clasifica după:
o forma traiectoriei descrise de particule: rectilinie (acceleratoare liniare) sau
curbilinie (ciclotronul);
o după caracterul câmpului electric accelerator: directe, de inducție, rezonante și cu
undă progresivă;
o după domeniul de energii imprimate particulelor: relativiste, nerelativiste;
o după natura particulelor accelerate: electroni, protoni.
Radiațiile de particule cu energie mare sunt folositoare atât pentru cercetările fundamentale și
aplicate în știinte, cât și în multe domenii tehnice și industriale fără legătură cu cercetările
fundamentale. A fost estimat ca sunt aproximativ 26.000 de acceleratoare în întreaga lume.
Dintre acestea,

o ~ 1% reprezinta mașinile de cercetare cu peste 1 GeV,

o ~44% sunt în domeniul radioterapiei,
o ~41% pentru implantarea de ioni,
o ~9% pentru procesarea și cercetarea industrială,
o ~4% pentru cercetări biomedicale și alte cercetări cu cantități mici de energie.
Exista mai multe denumiri ale tipurilor de acceleratoare de particule:
-Acceleratoarele electrostatice de particule : Istoric vorbind, primele
acceleratoare foloseau tehnologia simplă a unui singur mare voltaj (potențial) static
pentru a accelera particule încărcate. În timp ce această metodă este încă foarte populară
în zilele de astăzi, numărul acceleratoarelor electrostatice depășind cu mult orice altă
clasă, ele sunt îndreptate către studiile cu energie mică până la limita de 30 MV (când
acceleratorul este plasat într-un rezervor).
-Acceleratoare de câmpuri oscilante de particule: Datorita plafonului de mare
voltaj impusă de descărcarea electrică, pentru a accelera particule spre energii mari, sunt
utilizate tehnici care implică mai mult decât o singură sursă joasă, dar oscilantă, de înaltă
tensiune. Acești electrozi pot fi aranjați pentru a accelera particulele într-o linie sau un
cerc, depinzând dacă particulele aparțin unui câmp magnetic în timp ce sunt accelerate,
provocând traiectoriile lor să se curbeze.
-Ciclotronii: Primele acceleratoare circulare au fost ciclotronii, inventați în 1929 de
Ernest Lawrence la Universitatea Berkeley din California. Ciclotronii au o singură pereche
de plăci adâncite în forma de „D” pentru a accelera particulele și un singur magnet mare
dipolar pentru a devia deplasarea într-o orbită circulară. Este o proprietate caracteristică
particulele încărcate într-un câmp magnetic constant și uniform, B, pe care orbitează cu
o perioadă constată, la o frecvență numită „frecvență ciclotronică”, atât timp cât viteza
lor este mică în comparație cu viteza luminii (c = 3108 m/s).
 -Acceleratoarele FFAG: Este un tip de accelerator în care un câmp radial foarte
puternic, combinat cu focalizare cu gradient alternant, permite razei sa fie închisă într-un
inel strâmt, fiind o extensie a ciclotronului izocronus, idee care este, mai târziu, în
dezvoltare. Ei folosesc secțiuni cu accelerare RF între magneți, și asa sunt izocronii pentru
particulele relativiste ca electronii (care ajung la viteza luminii la doar câțiva MeV), dar
doar pentru o variație limitată de energie și particule mai grele la energii sub-relativiste.
La fel ca la izocronus ciclotronul, ei reușesc să obțina o rază continuă, dar fără nevoia unui
magnet uriaș dipolar ce se poate îndoi acoperind întreaga raza a orbitei.
-Betatronul: Un alt tip de accelerator circular, inventat în 1940 pentru accelerarea
electronilor, este betratonul. Ca și sincrotronul, acesta folosește un magnet în forma de
gogoașă (cu gaură în mijloc) cu un câmp ciclic magnetic B, dar accelerează particulele prin
inducție de la câmpul magnetic în creștere. Ajungând la o orbită radială constantă în timp
ce asigură câmpul electric necesar, are nevoie ca fluxul magnetic conectat la orbită sa fie
într-un fel independent de câmpul magnetic de pe orbită, deviind particulele într-o curbă
constantă. Aceste dispozitive au fost, în practică, limitate de marile pierderi radiale
suferite de electronii care se mișcau aproape de viteza luminii pe o orbita relativ mică.