Sunteți pe pagina 1din 5

ÎNTREPRINDEREA SI MEDIUL SAU ÎN ECONOMIA DE PIATA

În România antebelica rolul statului în procesul de dezvoltare prin


investitii noi a fost important, datorita lipsei de capital privat autohton. În anul
1936, capitalul investit în întreprinderile economice ale statului se ridica la peste
130,7 mld. lei.
Întreprinderea privata, individuala sau colectiva are o îndelungata
existenta istorica si în tara noastra.
Dupa 1944, pe baza principiului “centralismului democratic”,
întreprinderilor economice, devenite în scurt timp în totalitatea lor întreprinderi
de stat si cooperatiste, li s-a limitat dreptul de decizie si au fost incluse în
sistemul “planului national unic”, si-au pierdut independenta economica reala si
autonomia functionala. Economia de comanda si centralismul excesiv au
denaturat principiul autonomiei functionale si al autogestiunii economice si au
limitat atributele decizionale ale întreprinderii. Preocuparile pentru definirea
întreprinderii au dat nastere la opinii diferite, dar nu s-a conturat un concept
coerent si complet care sa exprime continutul întreprinderii în conditii de piata,
întrucât nu erau întrunite conditiile formarii unui astfel de concept.
Desi de multa vreme, pe plan mondial, întreprinderea a ocupat un loc
important în analiza microeconomica traditionala, tratarea conceptului de
întreprindere s-a facut de o maniera mecanica, abordându-se legaturile sale cu
mediul în principal prin sistemul de preturi si în scopul maximizarii profitului, pe
baza unui calcul economic rational.
Teoria economica a întreprinderii, numita si neoclasica, a aparut în cadrul
gândirii liberale de la sfârsitul secolului XIX si începutul secolului XX. Este
vorba de explicarea deciziilor de fixare a preturilor si a volumului de productie ca
raspuns la variatiile cererii si a costului factorilor de productie. Obiectivul

1
principal era maximizarea profitului . Pentru neoclasicii de la sfârsitul secolului
XIX exista o identitate între întreprinzator si întreprinderi, întreprinzatorul
proprietar impunea obiectivul sau personal: cel de maximizare a profitului.

Teoria neoclasica se bazeaza pe cinci ipoteze, care sunt:

1 2 3
Maximizarea Rationalitatea Functia economica a
profitului deciziilor (rolul întreprinderii consta
calculului economic). în transferul
factorilor de
productie în produse
Folosirea minimului finite
de mijloace si
obtinerea maximului
de rezultate

4 5
 Mediul economic este  Limitarea câmpului de
cunoscut.
aplicare a teoriei la
 Vânzarile potentiale si
studiul pretului si a
viitorul sunt cunoscute
volumului de productie
al întreprinderii

Aceasta teorie raspunde situatiei unei întreprinderi fara probleme. Conform


acestei teorii exista doar proprietarul, acesta fiind unicul detinator al puterii de

2
decizie, cunoscând cu precizie modalitatea de obtinere a profitului a carui
maximizare era sigurul obiectiv posibil.
Au fost formulate numeroase critici privind ipotezele acestei teorii. Dintre
acestea mentionam: absenta diferentierii dintre întreprinzator si întreprindere;
separarea produsa între proprietatea actionarilor si conducerea marilor
întreprinderi încredintata unor conducatori profesionisti (manageri) conduce la
adaugarea la obiectivul de profit si a obiectivelor proprii ale managerilor
(obiective de prestigiu social, de exemplu). Întreprinzatorul este confruntat cu
constrângeri mai numeroase decât cele retinute de teoria neoclasica (concurenti,
consumatori, sindicate, Statul) si trebuie sa ia majoritatea deciziilor sale într-o
perspectiva incerta si în conditii de risc si incertitudine.
Întreprinderea nu este numai o realitate economica care are o functiune de
productie, cu o relatie stabila între volumul de munca, de capital si de productie,
ci este de asemenea o organizatie în care actioneaza importante mecanisme de
coordonare si de luare a deciziei .
Teoriile moderne despre întreprindere pun accent pe existenta acesteia
legata de munca în echipa care conduce la cresterea productivitatii muncii.
Munca în echipa este rezultatul necesitatii combinarii factorilor de
productie care permite o mai buna diviziune a muncii si astfel fiecare individ se
specializeaza în activitati pentru care el este cel mai competent si participa în
grup la obtinerea produselor finale. Finalitatea specializarii si a combinarii
factorilor de productie este eficienta. Munca în echipa în cadrul unei
întreprinderi asigura costuri mai rationale si controlul capacitatii muncii si a
rezultatelor obtinute.

Conceptul de întreprindere
Întreprinderile sunt entitati economice de baza ale economiei nationale,

3
raspândite în teritoriu datorita raspândirii resurselor materiale, în special a
resurselor primare limitate sau a accesului la acestea, a resurselor de munca, a
consumatorilor.
Datorita variatelor alternative de utilizare a resurselor (factorilor) de
productie în profil teritorial si a necesitatii utilizarii lor eficiente în procesele
economice, initiativa agentilor economici se diversifica pe masura adâncirii
procesului de diviziune sociala a muncii. Notiunea de întreprindere are la origine
cuvântul francez “entreprise”, iar în terminologia anglo-saxona se utilizeaza cu
acelasi sens. De multe ori se utilizeaza cu acelasi sens si notiunea de unitate
economica sau firma. Ca unitate economica, întreprinderea are rolul de a
administra cu eficienta maxima resursele de care dispune în vederea realizarii
obiectivelor stabilite de managementul individual sau de grup si de proprietari .
În întreprinderi se desfasoara activitati economice si sociale, prin urmare
ele functioneaza ca organisme economico-sociale care produc bunuri si servicii în
scop de profit. În cazul unor entitati de tip familial scopul prioritar al activitatii
economice este obtinerea unor venituri necesare familiei.
Conceptul de întreprindere a cunoscut o lunga evolutie istorica în procesul
de formare si consolidare a economiei moderne. Întreprinderea de azi este
esential diferita de cea care a aparut la începutul dezvoltarii capitalismului.
Henri Fayol considera ca întreprinderea este un ansamblu tehnic si
economico-social, care are functii specifice si este condusa dupa principii de
piata.
Dupa François Perroux “întreprinderea este o forma de productie prin
care în cadrul aceluiasi patrimoniu se combina preturile diversilor factori de
productie adusi de agenti economici distincti de proprietarul întreprinderii, în
vederea vânzarii pe piata a unui bun sau serviciu si pentru a obtine din diferenta
între doua serii de preturi (pretul de vânzare si pretul de cost) cel mai mare

4
câstig banesc posibil”
Economistii români au adus contributii la dezvoltarea conceptului de
întreprindere dovedind originalitate si competenta cu privire la întreprinderile
industriale si agricole. Gh. Baritiu, P.S. Aurelian, B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol,
D.P. Martian, V. Madgearu, V. Slavescu etc. au pus bazele teoretice ale
întreprinderii industriale si au avut o contributie evidenta la dezvoltarea industriei
românesti.