Sunteți pe pagina 1din 44

UNIVERSITATEA DE ,,PETROL-GAZE’’ DIN PLOIESTI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE


ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI CU FREGVENŢĂ REDUSĂ
SPECIALIZAREA: CONTABILITATE ŞI INFORMATICĂ DE GESTIUNE

PROIECT MICROECONOMIE
ŞOMAJUL

PROFESOR COORDONATOR: STUDENT :


LECT. UNIV. DR. CRISTU ANDREEA-ALICE NIŢU CRISTINA, AN: I, GRUPA 50479
CUPRINS

Introducere ………...............................................………………………………………… 3

Capitolul I. CONCEPTUALIZAREA ŞOMAJULUI......................................................5

1.1.Asimilarea conceptului de şomaj în ştiinţa economică………….……..…..5

1.2 Relaţii de cauzalitate privind formarea şomajului ……...............................6

Capitolul II. CAUZE ŞI FORME ALE ŞOMAJULUI …………………………………….7


2.1.Cauzele şomajului .......................................................………….……..…..7
2.2 Forme ale şomajului................................................. ……...............................8
Capitolul III. EFECTE SOCIAL-ECONOMICE ŞI MĂSURI PENTRU
DIMINUAREA ŞOMAJULUI.....................................................................16
3.1.Efecte social-economice ale şomajului .............................………...…..…..16
3.2 Măsuri pentru diminuarea şomajului........................ ……...............................16
Capitolul IV. STRUCTURA DINAMICA A ŞOMAJULUI ŞI POLITICI
DE COMBATERE A ŞOMAJULUI ÎN ROMÂNIA..................................18

4.1.Structura dinamica a şomajului ...................................………….……..…..18


4.2 Politici de combatere a şomajului în România .............................................24
Concluzii ................................................................................................................................42
Bibliografie.............................................................................................................................44

2
1. Noţiuni introductive

Şomajul este astăzi unul din fenomenele cele mai puţin acceptate care afectează
economiile tuturor ţărilor.
Noţiunea de şomaj provine de la cuvântul “chomage” din limba franceză, la rândul său
preluat din limba greacă “cauma” care însemnă “căldura mare” din cauza căreia se întrerupea
orice activitate. La origine noţiunea de şomaj reprezenta întreruperea lucrului din cauza
temperaturilor ridicate. Şomajul se poate caracteriza ca o stare negativă a economiei care
afectează o parte din populaţia activă disponibilă prin neasigurarea locurilor de muncă. Şomeri
sunt toţi acei apţi de muncă, dar care nu găsesc de lucru şi care pot fi angajaţi, parţial sau în
întregime, numai în anumite momente ale dezvoltării economice. Ei reprezintă, un surplus de
forţă de muncă, în raport cu numărul, celor angajaţi, în condiţii de rentabilitate impuse de
economia de piaţă.
Prin amploarea îngrijorătoare, prin structurile complexe, dar mai ales prin dinamicile ce îşi
schimbă ritmurile şi sensurile, şomajul a devenit o problemă macroeconomică ce face obiectul
unor aprige dispute teoretice, metodologice şi politico-ideologice.
Având în vedere că literatura de specialitate, statisticile oficiale şi internaţionale (Biroul
Internaţional al Muncii, Comisia de Statistică ONU) tratează şomajul prin prisma unor multiple
şi diferite modalităţi de analiză şi de evaluare, s-a creat o imagine confuză a fenomenului.
Iată, totuşi, câteva definiţii acceptate care sintetizează caracteristicile şomajului, prezentându-l ca
pe una din problemele macroeconomice de maximă complexitate.
În unele manuale şi tratate universitare, şomajul este analizat ca sumă agregată a tuturor acelor
persoane care au statut oficial de şomer, adică, şomajul constă din numărul total al şomerilor. În
acest caz, problema se deplasează spre persoana - şomer.
Definiţia cea mai folosită pe care o dau economiştii şomerului este următoarea: acea persoană
care caută un loc de munca remunerat, şi care nu are un asemenea loc în mod curent. În diferitele
reglementări naţionale şi internaţionale se folosesc şi alte criterii delimitative ale şomerilor.
Aceasta mai ales dacă problema în cauză se leagă de ajutorul de şomaj şi de criteriile acordării
acestuia. Astfel, pentru ca o persoană să fie declarată şomer trebuie să fie înscrisă pe listele
oficiilor de plasare a forţei de muncă şi să fie disponibilă de a începe lucrul imediat ce i s-ar oferi
un loc de muncă.
Biroul Internaţional al Muncii (B.I.T.) consideră că şomerul poate fi definit ca acea persoană
care: este lipsită de muncă, este aptă de muncă, caută loc de muncă remunerat şi este disponibilă
să înceapă lucrul imediat (în 15 zile).

3
Cel mai adesea, fenomenul contemporan şomaj este abordat şi analizat ca un dezechilibru al
pieţei muncii la nivelul ei naţional: ca loc de întâlnire şi de confruntare între cererea globală şi
oferta globală de muncă. Această manieră de abordare a şomajului este, în fapt, o continuare a
analizei problemelor demografico-economice, pe de o parte, şi a celor economico-financiare şi
investiţionale, pe de altă parte. Numai că atât resursele de muncă (oferta de braţe de muncă), cât
şi nevoia de muncă (cererea de muncă) sunt filtrate prin exigenţele şi regulile unice ale
remunerării şi salarizării. De aceea, indiferent de unghiul de abordare şi tratare a lui, şomajul este
o disfuncţie a pieţei naţionale a muncii.
Piaţa muncii este prin definiţie inelastică. Aceasta în sensul că nici cererea de muncă nu se
modifică în aceeaşi măsură cu modificarea salariului nominal, respectiv real, şi nici oferta de
forţă de muncă nu evoluează întotdeauna în raport de preţ şi de cost. Unii specialişti explică
această caracteristică prin aceea că cererea şi oferta depind de mulţi alţi factori decât cei
economici.
Perspectivele economice sumbre vor face mai puţin acceptabilă pentru Guvern, din punct
de vedere politic, respectarea ţintei de deficit bugetar,dar posibile probleme în implementarea
acordului cu FMI nu vor apărea mai devreme de luna septembrie, la a cincea revizuire, consideră
analiştii Citi.
Analiştii notează că nu sunt surprinşi de revenirea economică „anemică", având în vedere gradul
ridicat de supraîncălzire înregistrat înainte de criză. „Totuşi, devenim din ce în ce mai îngrijoraţi
de absenţa oricărui semn consistent de revenire. Şomajul a înregistrat un trend crescător încă din
august 2008, până la 8,4% în luna martie. (...) Indicatorii privind încrederea nu oferă prea multă
speranţă, stârnind temeri faţă de puterea revenirii economice de care este mare nevoie",
consideră analiştii Citi.
Fondul Monetar Internaţional se aşteaptă ca rata şomajului să atingă un vârf de aproape 10% la
jumătatea anului, în principal ca urmare a celor 100.000 de disponibilizări prognozate în sectorul
bugetar. Raportul Citi notează că riscurile pentru prognoza de creştere economică de 1,3% în
acest an sunt în sensul descrescător, dar nu şi-au modificat estimarea. Fondul Monetar
Internaţional a anunţat că a redus în scădere prognoza de creştere economică pentru România, de
la 1,3% la 0,8%.

4
CAPITOLUL I
CONCEPTUALIZAREA ŞOMAJULUI

1.1 Asimilarea conceptului de şomaj în ştiinţa economică


Şomajul este astăzi unul din fenomenele cele mai puţin acceptate care afectează
economiile tuturor ţărilor.Noţiunea de şomaj provine de la cuvântul "chomage" din limba
franceză, la rândul sau preluat din limba greacă "cauma" care însemnă "căldura mare" din cauza
căreia se întrerupea orice activitate. La origine noţiunea de şomaj reprezenta întreruperea lucrului
din cauza temperaturilor ridicate. Şomajul se poate caracteriza ca o stare negativă a economiei
care afectează o parte din populaţia activă disponibilă prin neasigurarea locurilor de muncă.
Şomeri sunt toţi acei apţi de muncă, dar care nu găsesc de lucru şi care pot fi angajaţi,
parţial sau în întregime, numai în anumite momente ale dezvoltării economice. Ei
reprezintă, un surplus de forţă de muncă, în raport cu numărul, celor angajaţi,în condiţii de
rentabilitate impuse de economia de piaţă. Şomajul a devenit o problemă, odată cu dezvoltarea
industrială, începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în perioadele de recesiune,
când întreprinderile industriale îşi micşorau producţia şi, ca urmare, eliberau un număr important
de muncitori, care deveneau şomeri. Cel mai adesea, şomajul contemporan este abordat şi
analizat ca un dezechilibru al pieţei muncii la nivel naţional, ca un loc de întâlnire, şi de
confruntare între cererea globală şi oferta globală de muncă.
Şomajul apare ca rezultat exclusiv al ofertei de muncă sau de forţa de
muncă, cererea nefiind luată în considerare. Numai în corelarea cererii cu oferta de locuri de
munca permite aprecierea mai corectă asupra situaţiei de pe piaţa muncii, dacă există sau nu
şomaj. O creştere a ofertei concomitentă cu scăderea cererii determină o deteriorare a situaţiei
ocupării forţei de muncă.
Şomajul, dacă nu a existat până la acest moment, apare, iar dacă există, creşte.
Dimpotrivă, creşterea cererii şi scăderea ofertei de muncă se traduc printr-o diminuare a
şomajului. Piaţa muncii nu funcţionează, ca o piaţa obişnuită atât din cauza restricţionărilor
legislative (patronat, sindicate) şi a raportului de forţe dintre aceştia. Piaţa contemporană a
muncii se poate afla fie în situaţia de echilibru, adică de subocupare sau supraocupare. Prin
politicile sociale promovate de guvernele tuturor ţărilor, se tind spre realizarea unui grad de
ocupare (deplină) a populaţiei active cât mai apropiat de ocuparea deplină. Potrivit opiniilor
diferiţilor economişti români şi străini, realizarea unui grad de ocupare deplină este considerata
aproape imposibilă, declarând că este satisfăcător un grad de ocupare de 97-97%, respectiv de
neocupare de 2-3%.
În România, Legea nr. 1/1991 republicată cu modificări în Legea
86/1992,precizează că sunt consideraţi şomeri persoanele apte de muncă, ce nu pot fi
încadrate din lipsa de locuri disponibile corespunzătoare pregătirii lor, deşi nu se fac
precizări în lege reiese că vârsta este de peste 16 ani.
O persoană care, fără să se ţină seama de efectele structurale, cumulează aceste caracteristici
este denumită în genere "şomer-tip".

5
Şomajul este un fenomen contemporan, complex, cuprinzător, care include în sfera sa
aspecte economice, sociale, politice, psihologice şi morale.
Dicţionarul explicativ îl defineşte ca un fenomen economic caracteristic societăţii capitaliste,
care constă în aceea că o parte din salariaţi rămân fără lucru, ca urmare a decalajului dintre
cererea şi oferta de forţă de muncă. Este o stare negativă a economiei care constă în nefolosirea
unei părţi din forţa de muncă salariată.
Şomajul este caracterizat de pierderea de venit, pierderea încrederii de sine,
erodarea raporturilor cu comunitatea şi apariţia sentimentelor de alienare şi excludere din
viaţa normală, ceea ce provoacă tensiuni şi ameninţarea stabilităţii sociale.
Şomajul se manifestă inegal pe ţări, zone, perioade, sexe, vârstă, calificare profesională.
Afectează de cele mai multe ori tinerii şi femeile, iar prelungirea în timp măreşte riscul
degradării competenţei profesionale şi dificultatea de reintegrare. Şomerul de lungă durată se
descalifică, uneori iremediabil. Uitarea gesturilor profesionale, pierderea ritmurilor de muncă îl
fac pe şomer mai puţin competitiv şi antrenează o neîncredere sporită în rândul potenţialilor
patroni.
Conform BIM (Biroul Internaţional al Muncii), sunt consideraţi şomeri persoanele
care cumulează următoarele condiţii:
 Au depăşit vârsta de 15 ani;
 Sunt apte de muncă;
 Nu au loc de muncă (a încetat contractul sau a fost temporar întrerupt şi sunt în căutare
de muncă remunerată);
 Sunt fără ocupaţie, apte de muncă, nu au mai lucrat sau ultimul loc de muncă nu a fost
remunerat;
 Sunt disponibile imediat pentru o muncă salariată.

1.2 Relaţii de cauzalitate privind formarea şomajului


Şomajul - fenomen permanent în toate ţările, prin dimensiunea şi durata sa ridică o serie
de probleme privind definirea, cauzele, formele de manifestare şi posibilităţile de reducere a
acestora. Şomajul prin efectele economico - sociale pe care le generează, a devenit o problemă
preocupantă, în ultimele decenii, pentru toate statele lumii.
Şomajul - este un dezechilibru al pieţei muncii la nivelul ei naţional - un excedent al
ofertei faţă de cererea de muncă cu niveluri şi sensuri de evoluţie diferite pe ţări şi perioade, ce
are în prezent un caracter permanent, dar care nu exclude definitiv existenţa stării de ocupare
deplină a forţei de muncă.
Şomajul - se mai poate defini şi ca o stare de inactivitate economică, totală sau parţială,
proprie celor care nu au loc de muncă, sunt în căutarea unuia, dar nu-şi pot găsi de lucru ca
salariaţi. Şomajul este locul de întâlnire şi de confruntare al cererii globale şi ofertei globale de
muncă.
Şomerii - sunt acele persoane din cadrul populaţiei active disponibile, care doresc să
lucreze şi caută un loc de muncă retribuit deoarece nu au un astfel de loc in mod curent. În rândul
şomerilor se cuprind persoanele care şi-au pierdut locul de muncă pe care l-au avut, precum şi
noii ofertanţi de forţă de muncă, ce nu găsesc unde să se angajeze.

6
CAPITOLUL II
CAUZE ŞI FORME ALE ŞOMAJULUI

2.1 Cauzele şomajului

Apariţia şi accentuarea şomajului au o multitudine de cauze obiective, dar şi subiective.


În condiţiile unei productivităţi a muncii ridicate, ritmul de creştere economică, nu mai este
capabil să creeze noi locuri de muncă, astfel încât să asigure o ocupare deplină, pe piaţa muncii,
decalajul între cererea de muncă şi oferta de muncă fiind în favoarea ultimei.
Există şi cauze de ordin subiectiv, care ţin de comportamentul reţinut al agenţilor economici de a
angaja tineri, fie datorită lipsei lor de experienţă, fie că aceştia nu se încadrează în disciplina
muncii. În rândul tinerilor, şomajul apare şi ca urmare a tendinţei de a căuta locuri de muncă
plătite cu un salariu mai mare, fapt ce întârzie integrarea lor .
Progresul tehnic - pe termen scurt, este generator de şomaj, într-o proporţie mai mare
sau mai mică, în funcţie de capacitatea financiară a ţărilor de a asimila noutăţile cercetării
ştiinţifice.
- pe termen lung, generează noi nevoi, care sunt acoperite prin produse
rezultate din activităţi noi, generatoare de locuri de muncă.
Criza economică - caracterizată prin scăderi sau stagnări ale activităţii economice,
sporeşte numărul de şomeri, integrarea lor fiind la un nivel scăzut. Absorbirea unui număr cât
mai mare de şomeri depinde de posibilităţile reale ale fiecărei ţări de a stimula agenţii economici
în creşterea investiţiilor de capital.
În România, criza economică de lungă durată a generat un şomaj de mari proporţii cu perspective
reduse de reintegrare a forţei de muncă pe termen scurt.
Modificările de structură a ramurilor şi sectoarelor economice - sub impactul
diversificării cererii de bunuri, al crizei energetice, conduc inevitabil pentru o perioadă
îndelungată la reducerea cererii de muncă.
Imigrarea - emigrarea - influenţează asupra stării pieţei muncii. Imigrarea unei părţi a
populaţiei active în vederea angajării în diferite ţări va spori oferta de forţa de muncă în cadrul
acestora. Emigrarea are un efect invers, de scădere a ofertei de muncă în zona de origine.
Conjunctura economică şi politică internaţională nefavorabilă - datorită
oscilaţiilor ritmului creşterii economice, conflictele armate, promovării unor politici de
embargou influenţează negativ asupra relaţiilor economice vizând importul - exportul,
deteriorând activităţile economice în ţările din zonă şi contribuind la creşterea şomajului.

7
Existenta şomajului la un nivel ca o rată naturală, urmată de o relativă stabilitate a ofertei de
munca, ar genera condiţii de echilibru între rata şomajului şi rata inflaţiei. În România, şomajul şi
inflaţia, au avut o evoluţie sincronizată, atingând, în unele perioade, la cote procentuale deosebit
de ridicate. O cauză importantă care stă la baza tendinţei de scădere a şomajului, reprezintă pe
de o parte în emigrarea unei părţi importante din forţa de muncă, iar pe de alta parte, în
returnarea, de către un număr mare de persoane, ce au depăşit perioada de acordare a
indemnizaţiei de şomaj, de a se mai înregistra la Agenţia de Ocupare a Forţei de Muncă.
Explicarea celor două fenomene şomaj - inflaţie nu se poate face prin substituirea unuia
cu celălalt, fiecare îşi are propriile cauze şi fiecare influenţează asupra mersului economiei
naţionale. Şomajul este, deci, generat de o multitudine de cauze, unele dintre ele fiind
preponderente în unele perioade şi ţări. Guvernele trebuie să reducă la minimum efectele
neplăcute ale ambelor fenomene.

2.2 Forme ale şomajului

Şomajul involuntar se manifesta în diferite forme, după cauzele care îl generează, formele
dominante de extindere ale şomajului întâlnite astăzi, sunt1 :
- Şomajul ciclic - este generat de evoluţia ciclului economic. În faza de criză, şomajul
sporeşte ca urmare a scăderii producţiei, a activităţilor economice şi creşterii numărului de
falimente, cu deosebire a întreprinderilor mici şi mijlocii, sau care decurge direct din restrângerea
activităţii economice în anumite anotimpuri ale anului.
- Şomajul conjunctural - este efectul restrângerii activităţii economice în unele ramuri,
sectoare economice, sub impactul unor factori conjuncturali economici, politici, sociali, interni şi
internaţionali.
- Şomajul structural - apare ca efect al unei structuri înguste de ramuri şi subramuri,
caracteristica pentru ţările în curs de dezvoltare. Diversificarea ramurilor ar oferii şanse mari de
absorbţie a forţei de muncă.
- Şomajul tehnologic - este efectul introducerii noilor tehnologii, care impun un nou mod
de organizare a producţiei şi a muncii şi în consecinţă, o reducere a locurilor de muncă.
- Şomaj sezonier - este legat de restrângerea activităţii economice în anumite anotimpuri
ale anului, datorită condiţiilor naturale, în agricultură, construcţii de locuinţe, lucrări publice şi
de turism ( are un caracter ciclic ).
- Şomaj total - presupune pierderea locului de munca şi încetarea totală a activităţii
( falimente, restructurarea profitului întreprinderii, închiderea unor unităţi nerentabile).
- Şomajul parţial - constă în reducerea duratei de muncă sub nivelul stabilit legal cu
diminuarea corespunzătoare a salariului ( săptămâna incompletă sau ziua de muncă redusă ).
1
Ungureanu, Emilia ; Avramescu, Tiberiu Cristian , - „Macroeconomie”, Editura Expert, Bucuresti, 2003, p. 121

8
- Şomajul deghizat - cuprinde persoane declarate şi înregistrate la Agenţia de Ocupare a
Forţei de Muncă în categoria şomerilor, dar care, în realitate, lucrează fără contract de munca,
dar beneficiază de toate drepturile prevăzute în legile privind şomerii.
Există şi - şomaj voluntar - reprezentat de persoanele care refuză locurile de muncă oferite,
care se transferă de la un loc de muncă la altul din diferite motive personale : locurile de muncă
nu corespund aşteptărilor, salariul este prea mic pentru a le asigura un trai decent, condiţiile de
muncă nu le convin.
Estimarea sau măsurarea şomajului presupune luarea în considerare a dimensiunii, structurii,
intensităţii şi duratei acestuia, într-o perioadă sau alta, apelându-se în acest sens la indicatorii
cantitativi şi structural - calitativi.
Indicatori cantitativi - exprimă mărimea absolută a şomajului, adică numărul total al
şomerilor existent, la un moment dat, pe ansamblul economiei naţionale, într-o zonă geografică,
în anumite ramuri, profesii, meserii.
Rata şomajului - exprimă procentual mărimea şomajului, fiind raportul procentual între
numărul şomerilor şi populaţia activă.
Indicatori de ordin structural - se referă la componenta structurală a şomerilor după
nivelul de calificare, specialişti, meserii, sex, vârsta sau rasă.
Pentru o evaluare corectă a mărimii şomajului la un moment dat, trebuie să se
calculeze :
- intrările - persoane concediate, casnice sau care au terminat un ciclu de învăţământ şi
nu se pot angaja.
- ieşirile - persoane care găsesc noi locuri de muncă, cele care revin la vechiul post,
cele care nu mai caută locuri de muncă, emigranţii, pensionarii. Prin structura sa, şomajul
afectează toate categoriile de salariaţi, fapt ce lărgeşte spectrul sărăciei şi accentuează
marginalizarea unui număr important de persoane devenite şomere sau recent sosite pe piaţa
muncii.
Măsurarea şomajului - necesită luarea în calcul şi a altor elemente, cum sunt :
- intensitatea şomajului - se calculează prin determinarea corectă a momentului
încetării totale sau parţiale a activităţii şi diminuarea corespunzătoare a salariului sau pierderea
totală a locului de muncă.
- durata şomajului - timpul care se scurge de la pierderea locului de muncă până
la reîncadrarea sau reluarea activităţii într-un domeniu sau altul.

Ocuparea resurselor de muncă

9
Un aspect fundamental al utilizării eficiente a resurselor de muncă îl reprezintă ocuparea
deplină, optimă a resurselor de muncă, ţinându-se seama de exigenţele ce decurg din relaţia
organică a pieţei muncii cu celelalte pieţe specifice din societate.
Ocuparea resurselor de muncă reprezintă o acţiune raţională complexă, specifică
managementului resurselor umane, prin care se stabilesc şi se realizează proporţii optime privind
structura, repartizarea, distribuirea şi încadrarea la diferite locuri de muncă a oamenilor, în
funcţie de calificare, de cerinţele locurilor de muncă respective, de retribuire, de scopul final al
angajatorului, ţinându-se seama de legile pieţei muncii concurenţiale, de normele juridice, etnice
şi cele ale echităţii sau justiţiei sociale statuate pe plan intern şi internaţional1. Ocuparea ţine de
mecanismul de funcţionare a pieţei muncii care poate fi caracterizată prin starea de echilibru,
care reflectă subocupare sau chiar supraocupare.
Ocuparea deplină reflectă nivelul, structura şi calitatea utilizării resurselor de muncă în
mod optim, adică favorizează maximizarea efectului util, concretizat în bunuri economice pentru
satisfacerea nevoilor oamenilor şi comunităţilor umane. Astfel, ocuparea deplină implică şi
ocuparea eficientă a resurselor de muncă, fiind compatibilă cu rata naturală a şomajului, cu
şomajul normal.
Ocuparea deplină pe piaţa muncii are loc atunci când cererea este egală cu oferta de
muncă. Chiar şi în această situaţie vor exista în societate persoane în stare de şomaj. Mecanismul
specific al economiei concurenţial-funcţionale influenţează nemijlocit procesul ocupării2.
Ocuparea este un proces multidimensional, adică presupune îmbinarea organică a unor
elemente de natură economică, demografică, educativ-formativă, social-comportamentală şi
juridic-instituţională. În acelaşi timp, ocuparea este mai cuprinzătoare decât aria muncii salariale
propriu-zise, deoarece include toate genurile de activităţi şi structuri ocupaţionale care definesc
un loc de muncă, un venit retribuit, stimulativ pentru om şi pentru evoluţia mediului de afaceri în
care el acţionează. De asemenea, în procesul globalizării economiei se poate ajunge la
„externalizarea” sau „internaţionalizarea” ocupării, cu efecte favorabile pentru unele persoane şi
mai puţin favorabile pentru altele. În funcţie de sensul fluxului ocupării, în contextul globalizării,
ocuparea devine purtătoare de dumping social.
Toate acestea se reflectă în funcţiile pe care trebuie să le îndeplinească ocuparea, cum ar
fi: funcţia economică, de finalitate eficientă precisă; funcţia de prevenire a formării unor grupuri
de angajaţi săraci; funcţia educativ-formativă permanentă; funcţia social-politică, de combatere a
sărăciei, a inegalităţilor sociale, a şomajului, de realizare a dreptului de muncă, la obţinerea unui
venit decent etc.
În secolul nostru se remarcă o nouă paradigmă a fructificării resurselor de muncă,
bazată pe relaţia creştere economică-competitivitate-ocupare-dezvoltare durabilă-umană.
Aceasta sporeşte complexitatea ocupării în sensul că ea exprimă relaţii mult mai ample ce tind să
depăşească locul ei ca rezultantă a funcţionării celorlalte pieţe specifice din economie, devenind
finalitate economico-socială cu influenţe puternice nu numai la nivel individual, ci, tot mai
intens, la nivel societal, comunitar şi global, finalitate a armonizării întregului sistem de politici
economice, formativ-educative şi sociale.
Ocuparea constituie nucleul dur al pieţei muncii, cea mai importantă componentă a
acestei pieţe. Cauzele principale care au afectat în ultimele decenii ocuparea pot fi grupate în
mai multe categorii, cum ar fi: cauze privind gestionarea pieţei muncii (crearea de noi locuri de
2
Coralia Angelescu şi Ileana Stănescu – “Economie politică – elemente fundamentale”, Editura Oscar Print,
Bucureşti, 2000, p. 258-270.

10
muncă, tipologia măsurilor antişomaj etc.); cauze de natură instituţională (legislaţia muncii,
instituţiile pieţei muncii etc.); cauze de natură socială (insecuritatea locului de muncă;
instabilitatea salarială etc.); cauze privind procesul formativ-educativ (calitatea calificării
oamenilor, gradul de adaptare a muncii la noile exigenţe ale dezvoltării economico-sociale etc.);
cauze de natură economică (declinul economiei, restructurarea economică etc.). Aceste multiple
cauze trebuie bine înţelese pentru ameliorarea ocupării.
Atingerea ţintelor ocupării depline trebuie să se obţină concomitent cu accentuarea
competitivităţii şi cu înaintarea fermă pe traseele unei noi societăţi, adică societatea întemeiată pe
cunoaştere, profunde, societatea informaţională.
Acţiunile şi măsurile în acest sens corelează fructificarea dezvoltării de până acum, a
tradiţiilor şi experienţelor cu promovarea amplă a modernizării, perfecţionării, eficientizării
structurilor, instituţiilor, metodelor şi tehnicilor specifice planificării, organizării, alocării şi
utilizării resurselor de muncă. Se urmăresc sistematic calităţile parteneriatului social în calmarea
dezechilibrelor de pe piaţa muncii, în condiţiile înfăptuirii retehnologizărilor, restructurărilor în
domeniul capitalului productiv şi în cel a corelării lui cu capitalul uman, specific noii societăţi.
Ocuparea, ca finalitate complexă, nu înseamnă însă că se evaluează doar la încheierea
circuitului economic, ci, ea se determină ex-ante, avându-se în vedere rezultatele ce trebuie să se
înregistreze ex-post. Se înţelege de aici că pentru predeterminarea ocupării se iau în calcul noile
exigenţe de calificare şi de structurare profesională generate de tipul avansat de progres tehnic şi
tehnologic, concomitent cu aplicarea măsurilor privind: atenuarea îmbătrânirii demografice a
ofertei de muncă; stimularea folosirii de noi forme de ocupare; prevenirea sau limitarea
şomajului juvenil şi a celui de lungă durată; sporirea ratei de ocupare de către femeile apte de
muncă; menţinerea pe piaţa muncii a persoanelor vârstnice în relaţie cu mărirea vârstei de
pensionare etc.
Un aspect semnificativ al ocupării îl reprezintă flexibilizarea duratei muncii. Un astfel de
proces se poate realiza eficient ţinându-se seama de impactul lui asupra individului, economiei şi
comunităţii sociale în ansamblul ei. Pentru aceasta este necesar un set de măsuri sau acţiuni, în
care se includ: proporţia muncii cu timp parţial; proporţia contractelor de muncă de durată
standard în raport cu cele cu durată nedeterminată; rata de activitate sau numărul de ore lucrate şi
distribuţia lor pe categorii de vârstă, pe sexe şi pe sectoare economico-sociale; proporţia ocupării
salariaţilor cu timp parţial în mod voluntar sau forţat; durata medie a muncii ş.a.
Asemenea aspecte definesc un anumit model de ocupare existent într-o ţară, în cadrul Uniunii
Europene sau pe plan mondial. Aceasta are relevanţă deoarece, faţă de celelalte pieţe specifice din
economie, piaţa muncii are cel mai pronunţat caracter naţional care trebuie compatibilizat cu cel
comunitar sau global.

În împrejurările actuale devine deosebit de stringentă problema ocupării la nivel internaţional, de


care şi România trebuie să ţină seama.
Începând din 1997, pe baza Tratatului de la Amsterdam, s-a trecut la aplicarea „Strategiei
Europene pentru Ocupare” (SEO), care a adoptat ocuparea deplină ca obiectiv major al politicii
sociale şi al politicii de ocupare în Uniunea Europeană. SEO este un program multianual,
fundamentat pe patru elemente esenţiale: sporirea capacităţii de angajare şi de inserţie
profesională; dezvoltarea spiritului antreprenorial; stimularea flexibilităţii întreprinderilor şi
angajaţilor lor, în raport cu exigenţele evoluţiei economico-sociale; întărirea politicilor de
egalitate a şanselor pentru bărbaţi şi femei; reconcilierea vieţii profesionale cu cea familială şi
facilitarea reintegrării pe piaţa muncii.

11
SEO este o concepţie nouă de abordare a ocupării, îmbinând elemente cantitative (atingerea
gradului de ocupare totală în Uniunea Europeană, de 70% până în 2010) cu elemente calitative
(ameliorarea calităţii sistemelor de învăţământ şi calităţii locurilor de muncă).
Obiectivul final al strategiilor de ocupare naţionale şi internaţionale cuplate şi
convergente este edificarea unei economii bazate pe cunoaşterea ştiinţifică, în care ocuparea
resurselor de muncă să fie deplină şi eficientă pentru individ şi comunitatea socială. Nici o
raţiune nu justifică faptul că un nivel ridicat de şomaj să mai fie încă apreciat drept normal într-o
ţară europeană, implicit România, ci normalitatea este dată de asigurarea unor locuri de muncă
de calitate pentru o muncă de calitate.

 Şomajul – dezechilibru macrosocial

Ocuparea forţei de muncă în activităţile economico-socale şi şomajul dovedesc cum


funcţionează piaţa muncii într-o perioadă sau la un moment dat. Raportul dintre cererea şi
oferta de forţă de muncă determină ocuparea sau şomajul în anumite condiţii de timp şi de spaţiu.
Problematica ocupării şi şomajului constituie o latură importantă a echilibrului macroeconomic
şi o componentă indispensabilă a politicilor macroeconomice şi macrosociale.
Şomajul este analizat în literatura de specialitate din diverse unghiuri, formulându-se
opinii care constituie obiectul unor ample controverse. Pe parcurs, au fost date diferite definiţii
pentru şomaj, ţinând seama de gradul cunoaşterii şi de posibilităţile de măsurare a lui. Deşi există
diversitate în definirea conceptului de şomaj, totuşi se pot desprinde elemente comune care se
regăsesc, în proporţie mai mare sau mai mică, în toate opiniile3.
Şomajul este o stare negativă a populaţiei active disponibile, care nu găseşte locuri
de muncă, din cauza dereglării relaţiei dintre dezvoltarea economiei, ca sursă a cererii de
muncă şi evoluţia populaţiei, ca sursă a ofertei de muncă. În condiţiile contemporane,
şomajul este considerat ca un dezechilibru al pieţei muncii naţionale, adică dezechilibru între
cerere globală de muncă şi oferta globală de muncă.
Acest dezechilibru reflectă un excedent al ofertei de muncă faţă de cererea de muncă, având
niveluri şi sensuri de evoluţie diferite pe ţări şi perioade. El a înregistrat iniţial un caracter
temporar, pentru ca în prezent să fie permanent, fără să excludă însă total şi definitiv existenţa
unei stări de ocupare optimală a forţei de muncă.
Şomajul, ca şi creşterea economică, tinde să urmeze un model ciclic.
Şomerii sunt acele persoane din cadrul populaţiei active disponibile, care doresc să lucreze şi
caută un loc de muncă retribuit, deoarece nu au un astfel de loc în mod curent. În rândul
şomerilor se cuprind persoanele care şi-au pierdut locul de muncă pe care l-au avut, precum şi
noii ofertanţi de forţă de muncă, care nu găsesc unde să se angajeze.
În diverse reglementări naţionale sau internaţionale se utilizează şi alte criterii pe baza
cărora se delimitează şomajul ca: ajutorul de şomaj; disponibilitatea de a începe lucrul; gradul de
protecţie socială etc.
Şomerii, în conformitate cu criteriile Biroului Internaţional al Muncii (BIM), sunt
persoanele de 15 ani şi peste, care în cursul perioadei de referinţă îndeplinesc simultan
următoarele condiţii: nu au un loc de muncă şi nu desfăşoară o activitate în scopul obţinerii
unor venituri; sunt în căutarea unui loc de muncă, utilizând în ultimele patru săptămâni
diferite metode pentru a-l găsi: înscrierea la agenţia de ocupare şi formare profesională sau
la agenţii particulare de plasare, demersuri pentru a începe o activitate pe cont propriu,
3
„ Economie”, ediţia a VI-a, capitolul 18, Bucureşti, Editura Economică, 2003, p. 259-267

12
publicarea de anunţuri şi răspunsuri la anunţuri, apel la prieteni, rude, colegi, sindicate
etc.; sunt disponibile să înceapă lucrul în următoarele 15 zile, dacă şi-ar găsi imediat un loc
de muncă.
Sunt incluse, de asemenea: persoanele fără loc de muncă, disponibile să lucreze, care
aşteaptă să fie rechemate la lucru sau care au găsit un loc de muncă şi urmează să înceapă lucrul
la o dată ulterioară perioadei de referinţă; persoanele care în mod obişnuit fac parte din populaţia
inactivă (elevi, studenţi, pensionari), dar care au declarat că sunt în căutarea unui loc de muncă şi
sunt disponibile să înceapă lucrul.
Şomerii înregistraţi sunt persoanele care au declarat că în perioada de referinţă erau
înscrise la agenţiile de ocupare şi formare profesională (AOFP), indiferent dacă primeau sau nu
ajutor de şomaj, alocaţie de sprijin sau alte forme de protecţie socială.
În termenii pieţei muncii, şomajul este un fenomen macroeconomic opus ocupării,
reprezentând un surplus relativ de populaţie activă faţă de aceea care poate fi angajată în
condiţii de rentabilitate, impuse de piaţă.
Pe piaţa muncii se pot întâlni: o situaţie de echilibru, care reflectă o ocupare optimă a
forţei de muncă şi o situaţie de dezechilibru, care reflectă un grad de subocupare sau de
supraocupare a forţei de muncă.
Şomajul voluntar reprezintă persoanele care refuză salariul oferit sau se află în imposibilitatea de
a accepta acest salariu. Un asemenea şomaj arată că sunt şi persoane care nu pot să se angajeze
într-o activitate deoarece nivelul ridicat al salariilor, determinat prin negocieri colective,
generează diminuarea cererii de muncă.
În şomajul voluntar se includ: persoanele care, deşi lucrează, preferă să înceteze munca
temporar, considerând că prin indemnizaţia (ajutorul) de şomaj îşi pot asigura un trai decent;
şomerii care aşteaptă locuri de muncă mai favorabile decât cele pe care le-au avut sau decât cele
pe care le oferă unităţile economico-sociale la un moment dat; persoanele casnice, care, deşi au
hotărât să se angajeze într-o activitate, totuşi tergiversează angajarea în condiţiile date, referitoare
la mărimea salariului, distanţa până la locul de muncă etc.
Şomajul involuntar reprezintă persoanele neocupate care ar fi dispuse să lucreze,
acceptând chiar un salariu nominal mai mic decât salariul existent, sperând că atunci când
cererea efectivă de muncă se va mări, va creşte şi nivelul ocupării.
De obicei, şomajul este analizat din perspectiva şomajului involuntar. Însă, creşterea sau
reducerea ocupării nu se identifică automat cu diminuarea sau sporirea şomajului, deoarece
şomajul trebuie apreciat mai complex, ţinând seama de mutaţiile ce au loc în ansamblul
populaţiei active, precum şi de distribuţia şi durata şomajului într-o ţară, într-un context
determinat de parametri economici, sectoriali şi sociali.
Problema măsurării şomajului. Măsurarea şomajului este o problemă de estimare a
proporţiilor, structurii, intensităţii şi duratei lui. În toate ţările cu economie cu piaţă concurenţială
funcţionează instituţii specializate şi sunt aplicate modalităţi specifice de înregistrare a
şomajului, sub multiplele sale caracteristici. Principalele caracteristici ale şomajului, despre
care se culeg informaţii sistematice sunt: nivelul, mărimea sau proporţia la un moment dat;
intensitatea sau tăria de manifestare; durata medie; structura sau componenţa.
Nivelul, mărimea sau proporţia şomajului constituie un indicator statistic ce reflectă
numărul persoanelor care nu lucrează, în raport cu numărul total al persoanelor care sunt apte şi
doresc să lucreze.
Măsurarea nivelului se realizează prin calcularea unor indicatori specifici, pe baza unei
metodologii proprii fiecărei ţări. În România, măsurarea şomajului se asigură cu ajutorul Balanţei

13
forţei de muncă sau al Anchetelor asupra forţei de muncă. Se urmăreşte nivelul şomajului în
corelaţie cu populaţia totală, cu populaţia ocupată şi cu forţa de muncă. în toate cazurile se
acordă o atenţie deosebită calculării indicatorului „Populaţia ocupată”.
Nivelul, mărimea sau proporţia şomajului se măsoară fie în expresie absolută, fie în expresie
relativă4.
În expresie absolută, şomajul reprezintă numărul persoanelor neocupate din populaţia
activă civilă.
În expresie relativă, şomajul se determină cu ajutorul ratei şomajului. Rata şomajului
(Rs) se calculează ca raport procentual între numărul mediu al şomajului BIM (Ns) şi populaţia
activă (Pa), adică Rs = Ns/Pa × 100 sau numărul şomerilor BIM şi populaţia ocupată (Po), adică
Rs = Ns/Po × 100.
În funcţie de scopul analizei şomajului, la un moment dat sau pe o perioadă anumită se poate
folosi la numitor fie populaţia activă, fie populaţia ocupată.
Măsurarea şomajului trebuie să ţină seama şi de faptul că problematica forţei de muncă este atât
de natură economică, cât şi socială, astfel că evaluarea are o notă de subiectivitate, din care
rezultă o anumită aproximaţie fie de subevaluare, fie de supraevaluare a fenomenului. Factorii de
decizie social-politică manifestă uneori o tendinţă sau alta.
Subevaluarea şomajului presupune înregistrarea doar a persoanelor care primesc
indemnizaţie de şomaj, excluzând alte categorii ca: tineri care încheie un ciclu de învăţământ şi
nu găsesc loc de muncă pentru a se angaja; persoane care temporar nu au de lucru; persoane
aflate în şomaj deghizat, adică sunt subocupate, în sensul că, de exemplu, pentru o activitate ce
poate fi realizată de patru persoane sunt angajate cinci persoane etc.
Supraevaluarea şomajului presupune înregistrarea ca şomeri şi a altor categorii
neîndreptăţite ca: persoane care, deşi încasează ajutor de şomaj, totuşi au intenţia de a se încadra
în muncă, aşa cum ar fi, de exemplu, persoanele care îngrijesc copii; persoane care au un loc de
muncă, însă pretind că sunt şomeri, întrucât lucrează „la negru”; persoane care au mai multe
locuri de muncă, determinând supraevaluarea locurilor de muncă prin socotirea locurilor de
muncă neocupate din lipsă de oameni calificaţi; persoane care nu doresc să lucreze din motive
strict personale etc.
Măsurarea şomajului implică luarea în calcul a intensităţii şomajului. Aceasta înseamnă
realizarea unor operaţii ca: stabilirea în mod ştiinţific a ritmului de lucru; determinarea corectă a
momentului pierderii locului de muncă şi încetarea totală a activităţii sau înregistrarea exactă a
reducerii activităţii depuse cu diminuarea duratei zilei ori săptămânii de lucru şi scăderea
corespunzătoare a salariului etc.
Măsurarea şomajului necesită şi evaluarea duratei şomajului, respectiv a intervalului de
timp dintre momentul încetării totale a activităţii sau scăderii intensităţii activităţii depuse, până
la reînceperea normală a activităţii. Durata şomajului poate fi diferită de la o persoană sau
categorie de persoane la alta, astfel că se impune luarea în calcul a duratei medii a şomajului.
Durata medie a şomajului se poate calcula ţinându-se seama de: numărul şomerilor şi
ritmul intrărilor, respectiv, ieşirilor în şi din şomaj. Aceasta ne permite să apreciem şomajul sub
aspectul punctului de pornire şi cel al mişcărilor ulterioare, adică intrările în şomaj şi ieşirile din
şomaj.

4
Bacescu Marius, Bacescu-Carbunaru Angelica- „Macroeconomie si politici macroeconomice”, Editura CH Beck,
1998, p. 101-104

14
Măsurarea şomajului în punctul de pornire se asigură prin procedeele statistice curente, în
timp ce mişcările ulterioare ale şomajului necesită calcularea corelată a unor mărimi de intrare şi
de ieşire. Astfel, intrările cuprind: persoane concediate, persoane care au încheiat un ciclu de
învăţământ, persoane casnice ş.a. Ieşirile cuprind: persoane care găsesc noi locuri de muncă,
persoane care preferă să îngrijească copii, persoane care emigrează, pensionari ş.a.
Rezultă că durata şomajului este cu atât mai mare cu cât numărul şomerilor în punctul de pornire
este mai mare; iar durata şomajului este cu atât mai mică cu cât intrările şi ieşirile în/din şomaj
sunt mai mari.
Măsurarea şomajului presupune şi evaluarea structurii sau componenţei lui.
În acest sens, trebuie să se calculeze şi să se înregistreze sistematic structurile şomajului pe domenii de
activitate, niveluri de pregătire, specialităţi şi meserii, pe vârste, pe sexe.

15
CAPITOLUL III
EFECTE SOCIAL-ECONOMICE ŞI MĂSURI PENTRU
DIMINUAREA ŞOMAJULUI

3.1. Efecte social-economice ale şomajului

Efectele fenomenului de şomaj sunt adesea tratate unilateral. Se pune accentul fie pe
efectele resimţite de şomer şi de familia sa, fie pe cele naţionale: social economice, politice.
Asemenea efecte trebuie privite şi apreciate în unitatea lor şi intr-o succesiune logică.
Fenomenul şomajului generează o serie de costuri atât personale, familiale, cât şi sociale.
Costul individual al şomajului este egal cu diferenţa dintre salariul real pe care salariatul
îl pierde atunci când intră în şomaj şi indemnizaţia sau ajutorul de şomaj acordate acestuia de
către autoritatea publică.
Efectele şomajului se răsfrâng nu numai asupra celor care au intrat în şomaj, ci şi asupra
celor care fac parte din populaţia ocupată, deoarece aceştia participă cu o parte din veniturile lor
la constituirea fondurilor publice de asigurări sociale.
Un alt cost important al şomajului îl constituie (în anumite condiţii) pierderile de
producţie şi de venit pe care acesta le antrenează.
Sintetizând, se poate aprecia că şomajul reprezintă un fenomen care afectează, în diferite măsuri,
toate ţările lumii şi care are numeroase consecinţe economice şi sociale negative. Dintre cele mai
importante, amintim:
- inutilizarea şi irosirea unei părţi din resursele de muncă ale unei ţări, aspect cu atât mai negativ
cu cât societatea suportă cheltuieli însemnate cu educaţia şi pregătirea forţei de muncă
neocupate, cheltuieli care rămân încă nerecuperate;
- conduce la reducerea veniturilor populaţiei şi la creşterea tensiunilor sociale, constituind un
factor de scădere a standardului de viaţă şi de înrăutăţire a calităţii vieţii;
- contribuie la creşterea costurilor sociale pe care o economie trebuie să le suporte sub forma
ajutoarelor de şomaj.

3.2. Măsuri pentru diminuarea şomajului


În esenţă, măsurile de diminuare a şomajului şi de ocupare a forţei de muncă sunt
orientate în două direcţii principale: măsuri care privesc direct pe şomeri; măsuri care privesc
populaţia ocupată.
Măsurile care privesc direct pe şomeri sunt concretizate, de regulă, în: acţiuni pentru
pregătirea, calificarea şi reintegrarea şomerilor proveniţi din diferite ramuri, ca urmare a
restructurărilor tehnologice şi economice; facilităţi acordate de stat pentru crearea de noi
întreprinderi şi noi locuri de muncă, în special în zonele cu subocupare ridicată; trecerea la noi
forme de angajare (pe timp parţial sau cu orar redus, angajarea cu contract de muncă pe durată
determinată etc.); instituirea unui sistem de sprijinire a şomerilor care doresc să devină
întreprinzători particulari (consultanţe gratuite, credite preferenţiale); acordarea de credite

16
avantajoase agenţilor economici care angajează şomeri; limitarea cumulului de funcţii pentru
ocuparea locurilor de muncă vacante cu prioritate de către şomeri ş.a.m.d.
Măsurile care privesc populaţia ocupată au ca scop prevenirea fenomenului de şomaj,
prin crearea unor posibilităţi suplimentare de ″împărţire a muncii″ între cei angajaţi şi menţinerea
astfel, a locurilor de muncă existente. Aceasta presupune o reîmpărţire a muncii la scara
economiei şi afirmarea unor noi principii de organizare a muncii şi producţiei. Desigur, acest
deziderat nu trebuie să încalce principiul potrivit căruia nivelul salarizării trebuie să fie în
concordanţă cu dinamica productivităţii muncii. De asemenea, protejarea populaţiei ocupate
poate fi realizată şi prin eforturile conjugate ale statului şi angajatorilor de a facilita
perfecţionarea sau recalificarea posesorilor forţei de muncă, din acele unităţi (private sau de stat)
confruntate cu probleme de restructurare.
Cel mai puternic remediu, însă, pentru diminuarea şomajului este creşterea economică de
ansamblu, care presupune un volum ridicat al investiţiilor productive din economie şi implicit
sporirea numărului de locuri de muncă.
În literatura de specialitate, întâlnim şi o clasificare pe grupe a măsurilor pentru ocuparea forţei
de muncă şi diminuare a şomajului, astfel:
- măsuri care vizează o mai bună repartiţie a fondului total de muncă prin: reducerea
duratei săptămânale de lucru; scăderea vârstei de pensionare; prelungirea şcolarizării obligatorii;
extinderea locurilor de muncă cu program redus; creşterea timpului afectat ridicării calificării;
- măsuri care se referă la îndepărtarea de pe pieţele muncii a unor categorii de ofertanţi,
precum: descurajarea muncii salariale feminine; exilarea sau returnarea lucrătorilor străini
imigranţi nenaturalizaţi încă; interzicerea sau restricţionarea imigrării etc.;
- măsuri care vizează inversarea procesului de substituire a factorilor de producţie; dacă
în procesul industrializării munca era substituită prin capital, în prezent, se mizează pe extinderea
sectorului prestator de servicii şi, deci, pe o reducere a substituirii muncii prin capital;
- măsuri care asigură creşterea mobilităţii populaţiei active, prin: îmbunătăţirea
conţinutului învăţământului şi asigurarea unei structuri adecvate a acestuia; orientarea
profesională a tinerilor spre domeniile cele mai dinamice ale activităţii economico-sociale;
facilitarea deplasării oamenilor la noile locuri de muncă etc.
- măsuri care se referă la crearea de noi locuri de muncă pe bază de investiţii, în special
în domeniile şi sectoarele cu şanse reale de dezvoltare în viitor.

17
CAPITOLUL IV
STRUCTURA DINAMICA A ŞOMAJULUI ŞI
POLITICI DE COMBATERE A ŞOMAJULUI ÎN ROMÂNIA

4.1 Structura dinamică a şomajului

Există o serie de teorii sociologice cu referire la factorii cauzatori ai şomajului:


Teoria clasică susţine ideea că şomajul există numai pentru persoanele care vor să se
angajeze, dar cu un salariu superior celui stabilit pe piaţa muncii. Ca urmare, şomajul are
cauză rigiditatea salariului real la scădere, nivelul prea ridicat al acestuia pretins de lucrători şi
presiunile sindicale asupra modului de determinare a salariului care împiedică întreprinzătorii
să ridice cererea de forţă de muncă la nivelul care ar absorbi întreaga ofertă existentă la un
moment dat. Şomajul voluntar rezultă din faptul că o parte din şomeri acceptă voluntar să
rămână în această situaţie pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp. Ea s-ar datora
dorinţei lor de a avea mai multă informaţie despre locurile de muncă ce se oferă. Considerând
insuficiente informaţiile furnizate pe piaţa muncii, ei preferă să examineze singuri ansamblul
de oportunităţi în baza unor calcule de tip cost / avantaj (costul = lipsa ocupării, iar avantajul
= un loc de muncă mai bun).
I. Teoria lui John Maynard Keynes susţine ideea că şomajul involuntar există dacă, în
cazul unei creşteri uşoare, în raport cu salariul nominal, a preţurilor la bunurile pe care
le consumă muncitorii, cât şi cererea totală de mână de lucru dispusă să muncească la
salariul nominal curent, cât şi cererea totală de mână de lucru la acel salariu, ar fi mai
mari decât volumul existent al ocupării. Cauza şomajului involuntar este insuficienţa
cererii de consum. Cum cererea de forţă de muncă e derivată din cererea pentru
bunurile la producerea cărora este folosită, explicaţia şomajului involuntar nu se
găseşte pe piaţa muncii, ci pe piaţa bunurilor şi serviciilor. O reducere a investiţiilor
din diverse motive (rata dobânzii ridicată, rata profitului inacceptabilă pentru
întreprinzător, conjunctură nefavorabilă) va reduce într-o etapă următoare producţia,
întreprinzătorii nu mai sunt interesaţi să ceară angajări, iar preţul de vânzare coboară.
Diferenţa între volumul ocupării anterioare şi cel existent în noile condiţii este şomaj
involuntar, pentru că aceşti lucrători ar accepta lucrul la salariul curent al pieţei, dar
cererea este insuficientă datorită scăderii investiţiilor, care numai încurajează
investitorii să angajeze salariaţi5.
II. Concepţia neoclasică susţine că şomajul ar rezulta din înseşi procesele creşterii, ceea
ce îi oferă caracterul de fenomen “natural”. Şomajul ar rezulta din mobilitatea forţei de
muncă şi condiţiile de informare a pieţei muncii. Statisticile arată o diminuare a
perioadei medii de ocupare şi, respectiv, o mărire a duratei medii de şomaj datorate
prelungirii perioadei dintre două angajări.
Cărţile de specialitate alcătuiesc o clasificare a formelor de şomaj, luând în considerare mai
multe criterii:
5
Velculescu Catalina – „Dicţionar de macroeconomie”, Editura CH Beck, 2008, p. 105

18
1. După modul de manifestare6:
 Şomaj voluntar (lucrătorii nu sunt dispuşi să se angajeze cu salariul real existent)
 Şomaj involuntar (datorat insuficienţei cererii)
1) După sex, vârstă şi pregătirea persoanelor afectate:
 Şomaj feminin
 Şomaj juvenil
 Şomaj intelectual
2) În analize care cuplează criteriile cauză, sferă de cuprindere şi durată, se disting:
 Şomaj conjunctural (ciclic) – care apare în urma reducerilor de activitate ce au loc în
fazele de recesiune, depresiune sau criză ori datorită unor perturbaţii din viaţa economică.
 Şomaj tehnologic – reprezentat de reducerea locurilor de muncă datorită modificărilor în
aparatul tehnic de producţie. Resorbirea lui presupune recalificarea forţei de muncă sau
chiar reconversia ei, fiind necesară o perioadă mai lungă de timp pentru reîncadrarea
lucrătorilor.
 Şomajul structural – generat de modificări în structura activităţii şi a mobilităţii
profesionale; poate rezulta şi dintr-o inadecvare a ofertei de muncă, la nevoile diverselor
domenii de activitate.
 Şomaj sezonier – întâlnit cu regularitate în ramurile şi sectoarele de activitate cu caracter
sezonier (agricultură, turism)
 Şomaj total – cuprinde întregul timp de lucru al unui salariat
 Şomaj parţial – reducerea temporară sau de durată a timpului de lucru (săptămână
incompletă sau zi incompletă), destul de des întâlnit
 Şomaj de ofertă – atunci când întreprinzătorii refuză să mai producă şi să mai angajeze
lucrători în condiţiile existente de rentabilitate a capitalului, pe care le consideră
inacceptabile.
 Şomaj de excludere, reprezentativ pentru lucrătorii mai vârstnici;
 Şomaj de inserţie, propriu celor sub 25 de ani;
 Şomaj de reconversiune, legat de restructurările industriale.
Aceste ultime 3 forme nu evoluează în acelaşi ritm. Din 1985 şomajul de excludere este în
scădere. Dimpotrivă, şomajul de reconversiune, caracterizat de creşterea numărului concedierilor
din motive economice, precum şi şomajul de inserţie, corelat cu creşterea procentului activităţii
feminine la vârste intermediare, se menţin la nivel ridicat. Diferenţele sunt mari chiar de la o ţară
la alta. Numărul şomerilor de lungă durată este foarte mare în Spania, Olanda şi Belgia. Alte
regiuni sunt relativ ocolite de acest fenomen (America de Nord, Scandinavia). Aceste diferenţe
depind de diverşi factori. Este vorba, de la caz la caz, de repartizarea populaţiei active, de
structurile industriale sau de nivelul de calificare. Trebuie menţionate şi variabilele instituţionale
(influenţa legislaţiei, organizarea protecţiei sociale şi dinamica relaţiilor contractuale).

3) După criteriul duratei:


 Şomaj de scurtă durată – sub un an ca întindere
 Şomaj de lungă durată – mai mult de un an. Este în progresie constantă. Fie că este vorba
de efective, de partea relativă sau de vechimea medie, indicatorii reţinuţi confirmă această
tendinţă.
6
Philph Kotler – “Managementul marketingului”, Editura Teora, Bucureşti, 2008, p. 256

19
Pentru a analiza corespunzător şomajul, trebuie cercetate ratele şomajului, ele având cea
mai largă utilizare. Rata şomajului se calculează după relaţia: RS = [ S / (PO + S) ] x 100, unde S
= numărul de şomeri, iar PO = populaţia ocupată. Rata şomajului arată ponderea şomerilor în
numărul total al forţei de muncă (FM), de aceea FM = PO + S (suma dintre populaţia ocupată şi
şomeri).
Ratele şomajului au fluctuat în ţările occidentale în ultimii ani, iar între diverse societăţi au
existat variaţii substanţiale. În afara orbitei occidentale, şomajul a fost considerabil mai redus în
Japonia decât în alte părţi. O combinaţie de factori explică nivelurile relativ ridicate din multe
state occidentale pe parcursul ultimilor 20 de ani.
 Un element important îl constituie creşterea competiţiei internaţionale în industrii pe care
se baza prosperitatea occidentală. În 1974, 60 % din producţia mondială de oţel era
realizată în Statele Unite ale Americii. Astăzi, cifra este de doar 15 %, în timp ce producţia
s-a triplat în Japonia şi în ţările din Lumea a Treia (în special Singapore, Taiwan şi Hong
Kong – care practică preţuri inferioare celor japoneze).
 Cu mai multe ocazii, începând cu “criza petrolului” din 1973 (perioadă în care
principalele ţări producătoare de petrol s-au întrunit şi au căzut de acord să urce preţul
petrolului), economia mondială a avut parte, fie de o recesiune severă, fie de o încetinire a
producţiei.
 Folosirea din ce în ce mai amplă a microelectronicii în industrie a redus nevoia de forţă de
muncă.
 Mai multe femei decât înainte caută slujbe plătite, rezultatul fiind că mai mulţi oameni
caută numărul limitat de slujbe disponibile.
Anumite ţări par a fi mai bine plasate decât altele în combaterea şomajului la scară mare.
Ratele şomajului au fost reduse cu mult succes în Statele Unite decât în Marea Britanie sau în alte
naţiuni europene. Explicaţia constă probabil în faptul că puterea economică a ţării îi oferă mai
multă putere pe pieţele mondiale decât economiile mai mici şi mai fragile. În mod alternativ, este
posibil ca sectorul de servicii mai cuprinzător din SUA, să ofere o sursă mai mare de noi slujbe
decât disponibilul din ţări în care o parte mai mare a populaţiei a fost folosită în mod tradiţional în
industriile de prelucrare.
În prezent, numarul şomerilor din România ar putea ajunge anul acesta la un milion, numai
din construcţii, transporturi, textile, agricultura şi industria alimentară provenind peste 400.000 de
persoane, potrivit organizaţiilor patronale autohtone.
Preşedintele UGIR-1903, Cezar Coraci, consideră că numărul şomerilor din România ar putea
ajunge anul acesta până la un milion, însă acest lucru depinde în mod decisiv de acţiunile
Guvernului de sprijinire a economiei şi a întreprinderilor mici şi mijlocii. Reprezentantul Uniunii
Generale a Industriaşilor din România consideră că mulţi şomeri vor proveni anul acesta din
sectorul IMM. La rândul său, secretarul general al Asociaţiei Oamenilor de Afaceri din România
(AOAR), Cristian Pârvan, a spus ca numărul şomerilor de anul acesta va depăşi cu mult ultima
estimare a Ministerului Muncii (n.r. 900.000 de şomeri în 2009), dacă nu se iau măsuri urgente.
Potrivit acestuia, una dintre măsurile pe care autorităţile ar trebui să le ia pentru diminuarea
numărului şomerilor ar fi stimularea contractelor de angajare fără perioada limitată. Pârvan a dat,
în acest caz, ca exemplu Franţa, unde autorităţile au acordat stimulente firmelor care angajează
persoane cu contracte de la trei luni în sus. În opinia preşedintelui Consiliului Naţional al
Întreprinderilor Mici şi Mijlocii din România, Ovidiu Nicolescu, cei mai multi şomeri vor proveni,
în 2009, din sectorul industrial, mai ales din domeniile care îşi aveau orientată producţia către
export.

20
Societatea a elaborat o serie de metode de combatere a şomajului, ce încearcă garantarea resurselor
cu politici de calificare, măsuri de inserţie a şomerilor în câmpul forţelor de muncă şi diferite tipuri
de ajutoare.
Beneficiarii de ajutor de somaj sau ajutor de integrare profesională reprezintă
persoanele apte de muncă, ce nu pot fi încadrate din lipsă de locuri disponibile
corespunzătoare pregătirii lor.
Sunt îndreptăţite să primească ajutor de somaj:
a) persoanele al caror contract de muncă a fost desfăcut din initiaţiva unităţii sau cărora dupa
caz le-a încetat calitatea de membru in cooperaţia meşteşugărească din motive neimputabile lor;
b) persoanele al căror contract de muncă a fost desfăcut din iniţiativa unităţii, dacă s-a stabilit
prin dispoziţia sau hotărârea organului competent nelegalitatea măsurii luate de unitate ori lipsa
vinovăţiei persoanei în cauză, iar reintegrarea în munca nu mai este obiectiv posibilă la unitatea în
care a fost încadrată anterior sau la unitatea care a preluat patrimoniul acesteia;
c) persoanele al căror contract de muncă a fost desfăcut din iniţiativa lor, pentru motive
care, potrivit legii, la reîncadrare nu întrerup vechimea în muncă;
d) persoanele care au fost încadrate cu contract de muncă pe durata determinată;
e) absolvenţii de învăţământ care, în termen de un an de la absolvire, s-au angajat şi nu au
beneficiat integral de ajutor de integrare profesională vor primi ajutor de şomaj indiferent de
vechimea în muncă;
f) persoanele fizice autorizate să presteze o activitate individuală şi membrii asociaţiilor
familiare, dacă au contribuit la constituirea fondului pentru plata ajutorului de şomaj pe o perioadă
de 12 luni în ultimii 2 ani anteriori înregistrarii cererii, în situaţia în care şi-au încheiat activitatea
renunţând la autorizaţia de funcţionare.
Sunt îndreptăţiţi să primească ajutor de integrare profesională:
a) absolvenţii instituţiilor de învăţământ în vârstă de minimum 18 ani, care nu au surse de
venit proprii la nivelul a cel puţin jumătate din salariul de bază minim brut pe ţară şi care, într-o
perioadă de 60 de zile de la absolvire, nu au reuşit să se încadreze în muncă potrivit pregătirii
profesionale;
b) absolvenţii instituţiilor de învăţământ în vârstă de cel puţin 16 ani, în cazurile justificate
de lipsa susţinătorilor legali sau de imposibilitatea dovedită a acestora de a presta obligaţia legală
de întreţinere datorată minorilor;
c) tinerii care înainte de efectuarea stagiului militar nu au fost încadraţi cu contract de
muncă şi care într-o perioadă de 30 de zile de la data lăsării la vatră nu s-au putut angaja;
d) absolvenţii şcolilor speciale pentru handicapaţi, care nu au loc de muncă.
Categorii de persoane ce nu pot beneficia de ajutor de somaj sau ajutor de integrare:
a) persoanele care deţin terenuri agricole având o anumită suprafaţă;
b) persoanele care au surse de venituri proprii sau care realizează venituri din prestarea
unor activităţi autorizate în condiţiile prevăzute de lege şi care obţin pe aceste căi un venit de cel
puţin jumătate din salariul de bază minim brut pe ţară, din care s-a dedus impozitul prevăzut de
lege;
c) persoanele cărora li s-a oferit un loc de muncă corespunzător pregătirii şi nivelului
studiilor, situaţiei personale şi stării de sănătate, situat la o distanţă de cel mult 50 km de localitatea
de domiciliu, sau cărora li s-a recomandat de către Agenţie să urmeze cursuri de calificare,
recalificare, perfecţionare şi au refuzat nejustificat oferta sau recomandarea;
d) absolvenţii învăţământului liceal care urmează forme superioare de pregătire
profesională, indiferent de forma acesteia şi de durata ei.

21
Deşi o persoană este aflată în şomaj, aceasta are o serie de obligaţii pe care trebuie să le
respecte şi îndeplinească:
- să se prezinte lunar sau de cate ori este solicitată la Agenţie cu carnetul de şomer pentru a
fi vizat şi a fi informată asupra locurilor de muncă vacante;
- să participe la cursurile de calificare sau recalificare atunci când i se propune;
- să caute un loc de muncă pentru a fi încadrată, să încerce să devină întreprinzător
particular sau să presteze o activitate autorizată în condiţiile legii;
- să anunţe în termen de 3 zile Agenţia în cazul în care reuşeşte să se angajeze, s-a
privatizat sau are alte surse de venituri proprii.

Şomeri înregistraţi şi rata şomajului

Şomerii înregistraţi la agenţiile pentru


Tara Rata şomajului (%)
ocuparea forţei de muncă (număr persoane)

Anii Total Femei Bărbaţi Total Femei Bărbaţi

România

1995 998432 551492 446940 9,5 11,4 7,9


2000 1007131 471608 535523 10,5 10,1 10,7
2001 826932 381139 445793 8,8 8,4 9,2
2002 760623 339520 421103 8,4 7,8 8,9
2003 658891 286271 372620 7,4 6,8 7,8
2004 557892 234592 323300 6,3 5,6 7,0
2005 5229671) 219224 3037431) 5,9 5,2 6,4

2006 460495 191449 269046 5,2 4,6 5,7

2007 367838 166626 201212 4,0 3,9 4,2


2008 403441 187228 216213 4,4 4,4 4,4

22
Rata şomajului in România în anul 2017

23
4.2 Politici de combatere a şomajului

Politici active- constau din măsurari care contribuie la (re)integrarea şomerilor în


diferite activităţi şi prevenirea şomajului în rândul celor ocupaţi.
Principalele acţiuni, măsuri de promovare a politicilor active, sunt :
- organizarea de cursuri de calificare pentru cei care vin pe piaţa muncii fără o
calificare corespunzătoare şi recalificarea şomerilor în concordanţa cu structura profesională a
locurilor de muncă ;
- stimularea agenţilor economici prin pârghii economico-financiare, în extinderea
activităţii economice ;
- încurajarea investiţiilor prin acordarea de facilităţi în vederea relansării şi creşterii
economice, a creării de noi locuri de muncă ;
- acordarea de facilităţi întreprinderilor - care angajează şomeri, precum şi tineri
absolvenţi (prin subvencţionarea de către Ministerul Muncii a 70% din salariul net).
- încurajarea efectuării unor lucrări de utilitate publică -pe plan local sau naţional
- dezvoltarea ocupării atipice - ocuparea pe timp de muncă parţial, ocuparea temporară,
muncă la domiciliu, muncă independentă şi alte forme de ocupare ;
În vederea atenuării şomajului şi a consecinţelor lui sunt importante şi alte măsuri,
acţiuni, ca : acordarea de facilităţi care să stimuleze mobilitatea forţei de muncă de la o zonă la
alta, de la un sector de activitate la altul (indemnizaţii de transfer, locuinţe, etc.); încurajarea
şomerilor de a se lansa în activităţi pe cont propriu ; racordarea învaţământului la tendinţele ce
se conturează în diviziunea muncii interne şi internaţionale; formarea şi specializarea tinerilor în
domenii de perspectiva îndelungată care să le ofere o mobilitate profesională ridicată ;
dezvoltarea sau crearea de unităţi în sectoare ce ţin de : producerea de instalaţii, utilaje de
depoluare, reciclarea materiilor utile ; introducerea de restricţii privind imigrarea ;
În Romania, şomajul poate fi redus prin creşterea investiţiilor, care să reechilibreze
piaţa bunurilor şi serviciilor, dar pentru aceasta, sunt necesare câteva condiţii, şi anume :
sporirea investiţiilor şi crearea unor structuri moderne ale acestui sector, tarife raţionale
şi creşterea veniturilor reale ale agentilor economici, ale populaţiei.
Măsuri active vizează populaţia ocupată în vederea preîntâmpinării riscului de şomaj.
Adaptarea forţei de muncă ocupate la cerinţele mereu în dinamica ale unităţii în care lucrează
diminuează riscul persoanelor respective de a deveni şomeri.
Politici pasive acestea se concretizează în măsuri şi acţiuni care să asigure şomerilor
involuntari un anumit venit pentru un trai decent sau de subexistenţă. Politica pasivă răspunde la
cele două cerinţe în măsura în care, pe de o parte, stimulează crearea de noi locuri de muncă, şi,
pe de altă parte, fixează un cuantum al venitului incitator la muncă.

24
Venitul asigurat şomerului se numeşte indemnizaţie de şomaj sau în cazul ţării noastre
ajutor de şomaj şi se acordă pe o perioada determinată de timp. În România perioada de
acordare a şomajului este de 9 luni, iar a alocaţiei de sprijin, de 18 luni. Şomajul afectează
în prezent foarte mult tinerii şi femeile, iar din cauza mării recesiuni în care ne aflăm, şomajul
are o tendinţă de creştere de lungă durată.
În cazul depăşirii perioadei de acordare a indemnizaţiei de şomaj, din imposibilitatea
găsirii unui loc de muncă, în multe ţări se mai acordă, pentru un interval de timp ajutor de
şomaj sau alocaţie de sprijin, acestea fiind sume fixe, lunare, cu mult mai mici decât
indemnizaţia de şomaj.
Costul şomajului are un suport obiectiv atâta timp cât societatea nu are capacitatea de a
crea noi locuri de muncă şi de a asigura creşterea gradului de ocupare.

 Politici de stimulare a creării de noi locuri de muncă

Alături de echilibrul economic şi cel de pe piaţa muncii, de stimularea creşterii economice,


crearea de noi locuri de muncă este una din problemele de bază ale politicii economice, fiind
influenţată direct de monedă, de preţuri, de politica financiar - monetară şi fiscală şi de
degenerarea acestora în inflaţie.
Inflaţia este efectul direct al devalorizării monedei şi liberalizarea preţurilor ca urmare a
măsurilor luate pentru stabilizare economică şi nu permite gândirea unor soluţii realiste pe
termen mediu sau lung. Incertitudinea şi instabilitatea economică provoacă haos în întreg
ansamblul economic şi social. Nu mai poate fi asigurată o dezvoltare economică şi nici crearea
de noi locuri de muncă. Astfel, nici o politică economică nu este viabilă în condiţii de
devalorizare a monedei şi de creştere a dobânzilor. O monedă sănătoasă şi stabilă este
hotărâtoare în cristalizarea unei structuri economice interne, în specializarea economiei naţionale
pentru integrare în economia europeană şi mondială, în diviziunea internaţională a muncii.
Orice politică macroeconomică este atributul exclusiv al statului şi guvernului. Funcţiile
economice ale statului - în ţări cu economie de piaţă - privesc atât combaterea şomajului şi a
inflaţiei, cât şi stimularea şi favorizarea dotării, redotării tehnice a întreprinderilor şi menţinerea
echilibrului economic intern şi a puterii de cumpărare.
Cu ajutorul disponibilităţilor băneşti este posibilă şi necesară promovarea, la nivel naţional a
unei politici de relansare a acumulării şi investiţiilor. Fără investiţii creşterea economică în
condiţiile moderne este imposibilă. De aceea este necesară o politică de stimulare a ocupării, de
diminuare maximă a şomajului şi de creştere a veniturilor.
În România, politica de reformă nu poate continua fără alte politici de stabilizare şi creştere
economică, fără măsuri antiinflaţioniste şi fără programe realiste de stimulare a investiţiilor şi a
creării de noi locuri de muncă. Sunt resimţite politicile sectoriale şi de ramură în raport cu

25
resursele umane şi materiale ale ţării. Industria, după părerea noastră, trebuie să ocupe un loc
central, ea fiind singura capabilă să asigure baza tehnică pentru echiparea şi reechiparea
economiei, să imprime noi valenţe tehnice acesteia, o ocupare eficientă, şi totodată, independenţa
economică pe plan extern.
Dezvoltarea industriei, ca singura sursă pentru viitorul bogăţiei şi ocupării în România, este
necesară şi din următoarele raţiuni: creşterea producţiei de alimente şi servicii - atunci sectorul
industrial nu este bine conturat; destructurează economia şi o împinge spre subzistenţă; gradul de
dezvoltare a unei ramuri depinde de volumul comercializărilor posibile - agricultura şi serviciile
fără industrie nu ar avea piaţă.
Oportunitatea şi eficienţa politicilor economice, industriale, agrare, de investiţii, de
dezvoltare a comerţului şi turismului etc. imprimă durabilitate şi stabilitate ansamblului
macroeconomic. Nu trebuie însă lăsate pe ultimul plan al reformei nici politicile de educaţie şi
formare profesională şi cercetare ştiinţifică, de conştientizare a maselor cu toate aspectele,
fenomenele şi procesele care se derulează în societatea românească. De asemenea, politica de
venituri şi protecţie socială trebuie să-şi aibă un rol aparte pentru susţinerea concertată a reformei
propriu-zise, în vederea integrării României în structurile economice euroatlantice. În această
situaţie se pune problema unor strategii teritoriale ale ocupării factorului muncă, ale asigurării
surselor de finanţare şi dezvoltare economică. Nu va fi suficientă protecţia socială globală,
acordarea unui anumit ajutor de şomaj şi indexarea salariilor “de la centru”, fără a cunoaşte bine
problemele teritoriale ale ocupării; în fiecare entitate administrativ - teritorială există o anumită
structură social - economică, iar la nivel naţional o diferenţiere foarte mare. Astfel, nu se poate
gândi o dezvoltare a teritoriului bazată numai pe forţe proprii, o tranziţie numai prin efortul
populaţiei locale.
Programele şi strategiile teritoriale sunt elementele fundamentale ale succesului tranziţiei la
economia de piaţă. Este deci, absolut necesară dirijarea prin pârghii şi mecanisme economice a
tranziţiei în teritoriu. Toate componentele reformei de la piaţă la preţuri, salarii, investiţii,
privatizare, restructurare tehnică şi tehnologică, reconversie, recalificare şi reocupare a factorului
muncă se realizează în teritoriu şi necesită o conducere guvernamentală şi locală foarte bine
corelate şi ancorate în realitate.

 Politica de acumulare şi investiţii

După anul 1989, economia românească a funcţionat din inerţie şi se baza pe stocurile
materiale şi ale resurselor valutare acumulate în perioada anterioară. Odată epuizate, sau drastic
diminuate, aceste resurse, începând cu luna octombrie 1990, au făcut posibilă declanşarea
fenomenului inflaţionist. S-a încercat contracararea acestui fenomen prin aşa - zisa “liberalizare a
preţurilor”. În ciuda acestei tentative, producţia fizică a continuat să scadă, investiţiile au rămas
în aceeaşi stare de blocaj, volumul total de muncă a scăzut prin reducerea săptămânii de lucru,
prin dezordine, indisciplină şi lipsă de autoritate. Disponibilizarea factorului muncă nu s-a făcut
la timp, iar şomajul nu s-a declanşat la nivelul impus de starea economiei, ci când condiţiile

26
favorabile inflaţiei şi devalorizării leului, au fost “apreciate” drept fenomene absolut inerente şi
necesare tranziţiei la economia de piaţă. Întreaga economie a fost bântuită de fenomene grave de
decapitalizare. Procesul de restructurare a producţiei industriale s-a desfăşurat mai ales prin
dispariţia produselor şi mai puţin prin producerea altor bunuri. Introducerea economiei de piaţă
şi-a pus o amprentă negativă asupra producţiei nu numai a bunurilor de capital din cauza blocării
investiţiilor ci, mai ales, asupra bunurilor de consum strict necesare, care aveau cerere. În
agricultură, ramura esenţială pentru consumul populaţiei, deşi procesele economiei de piaţă
păreau avansate prin retrocedarea suprafeţelor de pământ şi liberalizarea preţurilor, a existat
multă dezordine culminând cu fenomenele de decapitalizare. Din păcate, astfel de procese au
avut loc la nivelul întregii economii naţionale, prin casarea unor mijloace fixe, pe baza
pretenţiilor că sunt uzate fizic şi moral, desconsiderarea totală a amortizării, distrugerea aproape
în totalitate a fondurilor fixe din fostele cooperative agricole, neutilizarea la cote de până la 70%
a unor capacităţi de producţie.
Fenomenele negative ale perioadei de tranziţie şi-au răsfrânt efectul şi
s-au se cumulat în investiţii, astfel că investiţiile au fost unul din primii indicatori care au căzut
vertiginos .
Desfiinţarea atributelor statului, aproape în totalitate în materie de prioritate, acumulare de
capital şi investiţii, a ridicat serioase probleme asupra surselor de investiţii. Investiţiile se fac atât
în capitalul fizic cât şi în cel uman, iar echilibrul acestora constituie o condiţie a creşterii
economice. Investiţiile intangibile - în capitalul uman, logistică, informatică - pe plan mondial
ajung să deţină în jur de 50% din investiţiile totale, care ridică calitativ ocuparea. Statul susţine
strategic proiecte şi domenii de vârf şi participă frecvent la investiţiile de modernizare a
“ramurilor grele”.
Strategiile investiţionale şi de ocupare din economia românească au vizat câteva mari
direcţii:
- strategii şi investiţii pentru supravieţuirea şi transformarea unităţilor ce au resurse şi piaţă
asigurată;
- investiţii pentru dezvoltarea domeniilor de vârf;
- strategii pentru dezvoltarea investiţiilor intangibile.
Toate aceste demersuri au fost gândite din perspectiva a ceea ce există, în strânsă corelaţie
cu situaţiile din teritoriu şi cu produsele şi serviciile efectuate. Investiţiile constituie pârghia
prioritară de însănătoşire structurală a economiei, precum şi de creştere a ocupării. Acestea au un
spectru larg de acţiune atât asupra cantităţii cât şi în ce priveşte calitatea factorilor de producţie şi
a rezultatelor; propagă atât efecte de echilibru cât şi de dezechilibru economic; comportă
creşterea cantitativă şi calitativă, directă sau propagată a factorului muncă şi a producţiei, ca şi
schimbarea structurilor acestora.
Relaţia dintre investiţii şi cererea de muncă, în condiţiile actuale, capătă noi valenţe,
influenţate de schimbarea structurii proprietăţii prin privatizare şi ocuparea factorului muncă;
participarea capitalului străin şi rolul acestuia în politica de ocupare; dezvoltarea sectorului

27
terţiar şi impactul său asupra investiţiilor şi ocupării, retehnologizarea şi restructurarea
economiei etc.
Întrucât creşterea ratei investiţiilor devine vitală pentru ocuparea factorului muncă, apreciem
că acest lucru este posibil numai în condiţiile unei politici macroeconomice stabile, care să
combine stimularea întreprinderilor şi populaţiei pentru economisire şi investiţii cu crearea
facilităţilor necesare pentru atragerea investiţiilor străine directe. Prima cale ar permite
dezvoltarea şi consolidarea capitalului autohton şi participarea crescândă a acestuia la creşterea
economică. Cea de a două cale ar permite, aşa cum arată experienţa integrării unor ţări ca Spania,
Portugalia sau Irlanda în Uniunea Europeană, participarea în mare măsură a capitalului străin,
prin investiţii directe şi la completarea resurselor necesare asigurării unei creşteri economice
susţinute.
Realizarea unor raporturi corecte între sectorul public şi privat în materie de ocupare şi de
creare de noi locuri de muncă se va putea realiza printr-o flexibilă politică financiar - fiscală, prin
intermediul corelaţiilor dintre investiţii, productivitate, venituri şi impozite care să vizeze
inclusiv echilibrul în fluxurile profesionale şi de competiţie între întreprinderile şi unităţile de
stat şi particulare.
Aşezarea structurilor de ocupare pe principiile economiei de piaţă, în condiţiile privatizării
unei părţi a capitalului productiv sau social - cultural, face necesară introducerea parităţii şi
proporţionalităţii economice atât în sfera eforturilor financiare, materiale şi umane, cât şi în cea a
veniturilor. Menţinerea şi consolidarea cererii de muncă în economia românească se poate realiza
şi prin atragerea de investiţii străine directe. România scontează ca aportul acestora să
urmărească atât echilibrul intersectorial, de ramură şi teritorial al economiei şi ocupării, cât şi
răspunsul rapid la nevoile complexe de creştere a producţiei, de modificare a structurii acesteia,
de sporire a competitivităţii.
În aceste condiţii, problematica investiţiilor străine de capital în România devine o
componentă hotărâtoare a strategiei macroeconomice pe termen mediu şi lung.
Raportul dintre investiţii şi creditele externe este de mare importanţă. Creditele prea mari pot
afecta posibilităţile viitoare de ocupare a factorului muncă în cazul unei conjuncturi proaste a
perioadei de restituire, în timp ce investiţiile directe exclusive sau prin coparticipare a agenţilor
economici români pot răspunde enormei lipse de fonduri interne şi pot facilita sau chiar duce la
creşterea ocupării atât în prezent, cât şi pe termen mediu.
Ea va trebui să se axeze asupra perspectivei intereselor ocupării resurselor de muncă la
nivelul unităţilor administrativ - teritoriale corelată cu structura socio - profesională şi cu
dorinţele, necesităţile şi disponibilităţile populaţiei. Statul şi administraţia locală joacă rolul de
colector şi distribuitor al unor surse menite să ofere corecţii sociale pentru fenomenele
economice, prin permanenta flexibilizare a pârghiilor economice, salarii, preţuri, impozite,
dobânzi, profit.
În concluzie, fără investiţii creşterea economică în condiţiile contemporane este imposibilă.
Investiţiile sporesc productivitatea naţională care creşte bogăţia şi permite sporirea reală a
veniturilor. O ţară devine prosperă în funcţie de capitalul investit pe locuitor; orice ţară îşi

28
valorifică potenţialul de muncă cu atât mai bine cu cât acumulează şi investeşte mai mult pe un
locuitor.

Dezvoltarea sectorului serviciilor

Schimbarea mecanismelor de funcţionare a pieţei muncii determină schimbarea structurii


formelor de ocupare, a rolului pe care sectoarele economice îl au în generarea cererii de muncă.
Toate acestea se înfăptuiesc în funcţie de alocarea resurselor umane, resurselor materiale şi
financiare disponibile pe criteriile eficienţei. Personalul disponibilizat masiv din unele sectoare
economice se mută în alte activităţi care ar putea să fie creatoare de noi locuri de muncă, grupate
generic în cadrul sectorului de servicii.
Pornind de la asigurarea unei rate înalte a ocupării, în ţările dezvoltate serviciile au fost
constant creatore de noi locuri de muncă. Modul de combinare a factorilor de producţie, ca şi
nivelul rezultatelor obţinute, prin analiza comparativă a tendinţelor manifestate pe plan
internaţional şi a situaţiei din România în domeniul serviciilor, poate duce la găsirea unor soluţii
pentru problemele care vor apărea în domeniul ocupării factorului muncă. O tranziţie mai
avansată spre o nouă treaptă tehnologică va pune deja în evidenţă intrarea într-o nouă fază a
tranziţiei demografice, mai pregnant, mai nuanţat. Factorul muncă va fi alocat prioritar unor
domenii de activitate, diferite de cele ale producţiei materiale. Va avea loc şi o diversificare a
formelor de ocupare a factorului muncă - munca cu timp parţial, lucrători independenţi etc. Mult
mai accesibile sunt formele atipice de ocupare a factorului muncă pentru servicii decât pentru
sectorul industrial.
Activităţile din domeniul serviciilor, deşi eterogene sub aspectul conţinutului şi
cerinţelor de calificare, constituie atât un element de reglare a cererii şi ofertei de muncă,
cât şi unul de extindere a mecanismelor de piaţă în viaţa economică:
- crearea de noi locuri de muncă în sectorul de servicii necesită investiţii oarecum mici
comparativ cu sectorul industrial;
- ponderea modificată de la un moment la altul a celor ce lucrează în sectorul de servicii
dovedeşte că mecanismul economic îşi pune amprenta asupra structurii ocupaţionale a factorului
muncă;
- serviciile, care au o elasticitate a factorului muncă mult mai mare decât a celorlalte
sectoare, tind să se dezvolte mai rapid decât celelalte activităţi odată cu diversificarea
componentelor sistemului economic, cu amplificarea cerinţelor individuale şi sociale;
- serviciile au capacitate mai mare de absorbţie şi de retenţie a ofertei de muncă decât
celelalte sectoare, chiar în condiţiile introducerii progresului tehnic;

29
- cererea de muncă din servicii este oarecum liniară, iar în perioadele de recesiune acestea
pot realmente să atenueze tensiunile de pe piaţa muncii prin preluarea unor segmente eterogene
sub aspectul calificării, aspiraţiilor lor. În timp, se modifică sub acţiunea unei multitudini de
factori, nu numai cerinţele cantitative de forţă de muncă, dar şi cele legate de calificarea celor
ocupaţi în servicii.
Puterea de absorbţie a factorului muncă de către sectorul serviciilor este determinată în mare
parte de:
- calitatea ofertei de bunuri şi gradul de diversificare a acesteia;
- nivelul salariilor;
- raportul dintre timpul de muncă şi cel de odihnă;
- predominarea în cadrul ofertei de muncă a efectului de substituţie (preferinţă pentru
timpul liber) sau a efectului de venit (preferinţă pentru creşterea veniturilor).
Descentralizarea activităţii economice - factor de mare influenţă asupra creşterii populaţiei
ocupate în sectorul serviciilor - sporeşte flexibilitatea pieţei muncii, a eficienţei economice. Mica
întreprindere coexistă cu marile firme, contribuie la dezvoltarea serviciilor şi, implicit, la crearea
de noi locuri de muncă.
Capacitatea de ocupare a sectorului de servicii este influenţată de nivelul schimbărilor
tehnologice. Serviciile, în contextul tranziţiei la economia de piaţă, pot contribui la eficientizarea
activităţii economice, în ansamblu, datorită unor caracteristici, cum ar fi:
- adaptarea aparatului productiv la modificările cererii de bunuri;
- aria mărită a interferenţelor cu diferite pieţe - a muncii, a bunurilor şi serviciilor, a
capitalurilor etc. - pe care întreprinderile prestatoare de servicii le au în raport cu cele
producătoare de bunuri;
- există stimulente suficiente pentru creşterea gradului de adaptabilitate şi flexibilitate a
ofertei de forţă de muncă şi, în consecinţă, de sporire a diversificării ofertei.
Dezvoltarea tehnicii şi tehnologiei influenţează direct creşterea populaţiei ocupate în
servicii. Apar noi relaţii între sectorul industrial şi cel de servicii şi se dezvoltă activităţi care
preiau câte ceva din caracteristicile ambelor sectoare. O tendinţă recunoscută a ultimelor decenii,
atât în ţările dezvoltate, cât şi în cele în curs de dezvoltare o constituie creşterea numărului şi
ponderii persoanelor ocupate în servicii.
În ţările dezvoltate mai mult de 50% din populaţia ocupată lucrează în sectorul
serviciilor. Există tendinţa terţializării economiei, anunţându-se oarecum încheierea procesului
de industrializare şi trecerea la o societate post - industrială. În ţările în curs de dezvoltare
repartizarea factorului muncă pe sectoare prezintă o mare diversitate, punând astfel în evidenţă
faptul că acestea nu au atins încă un grad ridicat de maturizare a structurilor economice. În unele
dintre acestea creşte ponderea populaţiei ocupate în sectorul secundar, iar în altele deşi nu s-a
atins un grad ridicat de dezvoltare, creşte populaţia din sectorul de servicii. Factorul muncă

30
excedentar în agricultură, transferat în activităţi din mediul urban, este caracterizat de un nivel
scăzut de calificare7.
Legislaţia adoptată în prima fază a tranziţiei, lacunară şi nesistematică, lipsa de experienţă
managerială şi a unor însemnate resurse de capital, au făcut ca mica întreprindere privată să nu
poată ajuta la dezvoltarea serviciilor, a dinamizării vieţii economice. În această etapă au dovedit
o mai mare stabilitate întreprinderile formate pe baze asociative decât întreprinderile individuale
sau lucrătorii pe cont propriu. Cele mai multe dintre acestea, statistic, sunt considerate
aparţinătoare sectorului de servicii.
În etapa anterioară, principalele modificări din structura ocupaţională au constat în
deplasările factorului muncă din sectorul industrial şi de construcţii spre agricultură şi mai mult
spre servicii. Creşterea ponderii sectorului privat în economie schimbă structura ocupaţională a
factorului muncă. În cadrul serviciilor ponderea sectorului privat în P.I.B. era de 61,0% la
31.12.1998. Aceste tendinţe au avut într-o anumită măsură un rol de reechilibrare a structurii
ocupaţionale, de schimbare a stimulentelor care susţineau anumite activităţi sau de acoperire a
unor goluri generate de proasta gestionare şi utilizare a factorului muncă.
Înainte de 1989, serviciile - exclusiv transporturile şi comunicaţiile - au avut o pondere
redusă în populaţia ocupată şi în PIB. După 1989, activitatea de servicii a cunoscut o anumită
dezvoltare, dar ponderea acestora la crearea PIB şi în populaţia ocupată sunt încă între cele mai
reduse dintre ţările Europei centrale şi de est. în categoria de servicii este inclusă o mare
diversitate de activităţi care se adresează fie populaţiei, fie întreprinderilor, fie ambelor categorii
de consumatori.
Dacă avem în vedere activităţile financiar-bancare şi de asigurări, se poate aprecia că
dezvoltarea acestora a pornit de la o bază extrem de joasă şi, deşi expansiunea lor a fost rapidă,
nu au ajuns la saturarea nevoilor economiei naţionale.
O altă serie de servicii - învăţământul, sănătatea, activităţile culturale, creative şi sportive -
au atins un anumit grad de dezvoltare, recunoscut, în trecut, fără însă a răspunde în mod
corespunzător nevoilor, mai ales din punct de vedere al concordanţei structurii ofertei cu cererea
populaţiei. Este cazul, de exemplu, al învăţământului superior sau al unor servicii culturale şi
creative, gen spectacole pentru tineret, discoteci, cazinouri, jocuri mecanice care au cunoscut o
evoluţie rapidă în ultimii ani.
O serie de servicii pentru populaţie, prestate contracost, au avut, de asemenea, un anumit
nivel de dezvoltare dar, după 1990, au cunoscut o diminuare maximă a volumului de activitate în
strânsă legătură cu reducerea veniturilor reale ale populaţiei. În această categorie intră serviciile
de întreţinere şi reparaţii auto şi articole personale şi gospodăreşti, hoteluri şi restaurante,
serviciile de coafură şi înfrumuseţare ş.a., al căror volum s-a redus după 1990.
În ceea ce priveşte serviciile pentru întreprinderi - activităţi de întreţinere şi reparaţii,
informatică, activităţi juridice, contabilitate, servicii de inginerie şi consultanţă tehnică etc. - s-au
dezvoltat în special ca urmare a diversificării lor şi a creşterii sectorului privat.

7
Vladimir Trebici – „Populatia Terrei”, Editura Stiintifica, Bucureşti, 1999, p. 89.

31
Această evoluţie a serviciilor se reflectă şi în evoluţia populaţiei ocupate în acest sector.

Cercetarea economică evidenţiază următoarele aspecte în legătură cu evoluţia


activităţii şi a ocupării factorului muncă în domeniul serviciilor8:
a) pentru ca rata şomajului să nu depăşească un prag de 10 la sută este necesar ca populaţia
ocupată să crească cu 976 mii persoane, respectiv cu 10,3 la sută;
b) pentru a se realiza creşterea ocupării factorului muncă, este necesar ca PIB total să
crească de 4,5 ori;
c) în condiţiile în care este necesară modernizarea structurii producţiei şi creşterea rapidă a
productivităţii muncii în agricultură, industrie, construcţii şi infrastructură, ca expresie a nevoii
de sporire a competitivităţii economiei naţionale, se impune o creştere substanţială a activităţii
economice în domeniul serviciilor. Contribuţia acestui sector la crearea PIB trebuie să ajungă la
40 la sută din volumul total, iar populaţia ocupată trebuie să crească de aproximativ 2 ori faţă de
anul 1995.
Forţarea ocupării peste limita necesară în sectorul de servicii poate duce la pierderi sensibile
de eficienţă. Pentru a spori eficienţa ocupării factorului muncă în servicii este necesar să se
restructureze mai întâi sectorul producător de bunuri. Dacă dezvoltarea sectorului de servicii nu
este corelată cu evoluţia sectorului producător de bunuri, gradul de vulnerabilitate al economiei
naţionale creşte. Pentru favorizarea transferului factorului muncă din industrie şi construcţii este
necesară crearea cadrului stimulativ pentru sectorul serviciilor, care reclamă:
- schimbarea modului de formare a preţurilor astfel încât acestea să constituie un element
de atracţie al activităţilor din sectorul de servicii;
- modificarea cadrului legislativ să favorizeze dezvoltarea sectorului de servicii şi, totodată,
şi calitatea prestaţiilor;
- modelul de impozitare a activităţilor economice să permită realizarea eficienţei
economice pentru toţi participanţii la activităţile economice. Acest sistem de impozitare are ca
obiectiv principal stimularea dezvoltării serviciilor pentru producţie şi creşterea rolului acestora
în cadrul economiei naţionale.
- adecvarea mărimii salariilor, care constituie o importantă condiţie pentru stimularea
creşterii numărului celor ocupaţi în sectorul serviciilor.
Evitarea unor convulsii în transferul factorului muncă dinspre unele sectoare către cel de
servicii este influenţată de raporturile salariale dintre acestea, de politica salarială în ansamblul
său. Problema principală cu care se confruntă piaţa muncii este găsirea unor soluţii de protejare a
locurilor de muncă ameninţate de scăderea producţiei şi a lipsei de resurse. Odată realizată
stoparea scăderii producţiei va fi posibilă redresarea economică, iar pe această bază, va spori
numărul şi ponderea populaţiei ocupate în servicii, care constituie una dintre “componentele”

8
Ion Naneş, Emil Luca, Mihai Sincaru – „Coordonate ale strategiei pieţei muncii pe
termen mediu şi lung, în: Economistul (supliment)”, nr. 102/2000

32
cele mai însemnate ale modelului de ocupare a factorului muncă şi care condiţionează, în ultimă
instanţă, întreaga activitate economico - socială.

 Politici speciale de extindere a ocupării

În cadrul pieţei muncii, elementul esenţial al reformei îl constituie înlocuirea sistemului de


salarii şi angajare în muncă – reglementate mai mult sau mai puţin de către stat – cu un altul, care
este determinat de forţele de piaţă ale cererii şi ofertei.
Liberalizarea salariilor şi a angajării forţei de muncă ar putea să asigure, atât mincitorilor
individuali, cât şi patronilor, stimulente de a se aloca resursele în mod eficient pe piaţa forţei de
muncă. Nivelurile de salarizare stabilite pe piaţă ar putea să fie consonate cu folosirea integrală a
forţei de muncă în condiţiile stabilităţii macroeconomice. Dacă forţa de muncă ar fi rezonabil de
mobilă, salariile ar fi consistente cu echitatea pe orizontală (lucrătorii care execută aceleaşi
munci pot să se aştepte la salarii egale). Nu există totuşi nici o prezumţie că repartizarea
venitului, generată de salariile determinate de forţele pieţei, va fi acceptabilă sub aspect social şi
politic.
Cu toate că obiectivul politicii stipulase ca salariile şi amgajarea forţei de muncă să fie
determinate de piaţă, realitatea pe parcursul primilor ani ai tranziţiei a fost foarte diferită. Chiar
şi în ţări ca Polonia, care a introdus o liberalizare cuprinzătoare a preţurilor, salariile rămân
supuse controlului administrativ cu un impozit penalizator pentru firmele care depăşesc
nivelurile salariale permise. Politici ale veniturilor (în general bazate pe impozitare) au fost
instituite în Bulgaria, Republica Cehă, Ungaria, România şi cu intermitenţe în Rusia şi alte ţări
din fosta URSS. Deciziile cu privire la angajarea forţei de muncă de către firmele de stat sunt
determinate în măsură egală de considerente politice şi de forţele pieţei. De regulă,
întreprinderile au fost gata să acorde şi să primească credite, indiferent de situaţia lor financiară,
în credinţa că, în ultima instanţă, guvernul (sau sistemul bancar de stat) va garanta datoriile lor
pentru a preveni concedierile în masă.
Motivul imediat al continuării intervenţiei guvernului în deciziile cu privire la stabilirea
salariilor şi a angajării forţei de muncă a fost de natură macroeconomică, ţinându-se seama de
vulnerabilitatea economiilor la inflaţia accelerată. „Terapiştii şocului” (Bulgaria, Republica Cehă
şi Polonia) au făcut o prioritate din controlul inflaţiei şi au utilizat politici de venituri pentru a
sprijini cerinţele unui management restrictiv al cererii angajate. Un al doilea obiectiv al politicii
veniturilor l-a constituit menţinerea la un nivel controlat a salariilor pentru îmbunătăţirea
competitivităţii şi, prin aceasta, de menţinere a angajării în muncă. Amânarea impunerii
disciplinei financiare asupra întreprinderilor atenuează creşterea şomajului şi prin aceasta poate
să contribuie la stăpânirea uneia dintre cele mai importante cauze ale sărăcirii populaţiei.
Abordarea riguroasă a liberalizării salariale şi abordarea unor restricţii bugetare dure firmele
de stat în primii ani ai reformelor reflectă moştenirea de la economia planificată. Randamentul pe
piaţa forţei de muncă implică nu numai liberalizarea deciziilor cu privire la salarii şi angajarea în
muncă, dar şi infrastructura instituţională a unei pieţe libere.

33
Aşadar, strategia politică are două aspecte:
- pe termen scurt, managementul salariilor şi al angajării forţei de muncă;
- pe termen lung, reforma instituţională.
Stabilizarea macroeconomică este analizată în mod util sub aspectul salariilor şi al politici
veniturilor (îndeosebi preţul forţei de muncă) ca şi al politicii de angajare a forţei de muncă
(disponibilul forţei de muncă). Sub primul aspect, se urmăreşte restrângerea salariilor absolute,
preferabil fără afectarea inutilă a salariilor relative.
Limitarea salariilor absolute. Toate ţările din Europa Centrală şi de Est au păstrat controlul
asupra salariilor pentru a le menţine la valoarea absolută. S-au avut în vedere performanţele
deprimate ale politicilor cu privire la venituri, atât în economiile industrializate cât şi în ţările
Americii Latine. Motivele pentru care politicile de venituri ar putea fi mai eficiente în contextul
economiilor aflate în perioada de tranziţie decât oriunde altundeva sunt multiple.
În primul rând, moştenirea reglementării guvernamentale cu privire la salarii înseamnă că
aparatul administrativ pentru politica veniturilor se află la locul său. Managerii întreprinderilor
trebuie să stabilească salariile în concordanţă cu politica, întrucât ei au procedat întotdeauna în
acest mod. În al doilea rând, şi derivând tot din moştenire, întreprinderile de stat din economiile
aflate în perioada de tranziţie pot să reziste mai puţin la cererile privind salariile decât firmele
private prin maximizarea profitului. În anumite ţări, ca Polonia, managerii întreprinderilor
răspund în mare măsură în faţa consiliilor muncitoreşti care slăbesc opoziţia lor la cererile
salariale. În al treilea rând, turbulenţa inflaţionistă din ultimii ani ai regimului comunist şi
salturile enorme ale preţurilor din perioada liberalizării acestora au putut crea o situaţie în care
inflaţia preconizată este influenţată cu mai multă uşurinţă de măsurile politice.
Salariile reale au scăzut peste tot ca urmare a prăbuşirii producţiei şi a scăderii
aferente a productivităţii muncii.
Efectele asupra salariilor relative. Politicile în sfera veniturilor nu au prevenit şi nici nu
erau destinate să prevină nici o ajustare a salariilor relative ca reacţie la penuria relativă a
diferitelor tipuri de forţă de muncă. Salariile relative se pot ajusta în limitele conferite de politica
promovată în cel puţin patru feluri:
• Politica veniturilor se extinde la nivel de firmă. Controlul bazat pe fondul total de salarii
sau de salariul mediu pe salariat, are raţiune în cadrul firmei favorizând acordarea de sporuri mai
mari de salariu unora dintre lucrători, în limitele anumitor restricţii de ansamblu. Atunci când
creşte şomajul, este mai bine ca politica să se bazeze pe salariul mediu decât pe fondul total de
salarii. Acesta, bineînţeles, dacă obiectivul vizat îl constituie stăpânirea inflaţiei salariul, căci
folosirea fondului total de salarii stimulează firmele să-i concedieze pe lucrători pentru a putea să
crească salariile celor rămaşi în serviciu.
• Anumite ţări ca Republica Cehă şi Ungaria au acordat scutiri firmelor cu rezultate
deosebite în creşterea producţiei, a productivităţii, în valoarea adăugată sau profituri.
• Firmele private şi uneori firmele mici au fost, în general, exceptate de la prevederile
acestei politici.

34
• Firmele confruntate cu penurie a forţei de muncă pot să opteze pentru depăşirea limitei
salariilor, urmând să plătească impozitele aferente acestor depăşiri.
Pe termen mai lung un sistem al salariilor sprijinit de fiscalitate dură nu poate să fie
consonant cu funcţionarea eficientă a unei economii de piaţă pe termen lung. Politicile actuale,
bazate pe impozitare, păstrează una dintre trăsăturile negative ale pieţei muncii, adică efort
scăzut, execuţie slabă din partea unei forţe de muncă relativ bine şcolarizată, deoarece nu se
urmărea riguros compatibilitatea între actele de studii şi rezultatele efective în muncă.
Problema care se pune este cum se pot atenua restricţiile. Una dintre abordări, adoptate în
Polonia – ianuarie 1992, o reprezintă exceptarea firmelor private de la aplicarea măsurilor
respective. Acest fapt presupune apoi că restricţiile asupra veniturilor nu se pot aplica firmelor
private. Exceptarea firmelor particulare nu numai că încurajează efectul privatizării, dar, pe
măsură ce firmele se privatizează, politica de venituri se estompează treptat până la dispariţie.
Problemele cheie pe termen scurt ale politicii angajării factorului muncă sunt:
- dacă guvernul ar trebui sau nu să lase ca şomajul să crească brusc;
- ce măsuri ar putea să întreprindă guvernul pentru a ţine sub control şomajul.
În fazele timpurii ale tranziţiei, prăbuşirea producţiei era asociată cu o scădere
disproporţionată de a menţine ocupate locurilor de muncă conduceau la deficite financiare
substanţiale şi în creştere. Guvernele au tolerat creditarea continuă de către bănci a
întreprinderilor insolvabile din punct de vedere financiar şi au amânat adoptarea legilor
falimentului. O dată cu impunerea unor restricţii bugetare severe şi alimentarea întreprinderilor
insolvabile, s-a ajuns la pierderea masivă a locurilor de muncă. La început, sectorul privat era
prea mic pentru a putea să asigure noi locuri de muncă în măsura solicitărilor.
Politica angajării factorului muncă a îmbrăcat forma unui compromis incomod, între
obiectivul explicit al sistării sprijinului financiar al întreprinderilor de stat care înregistrau
deficite şi presiunea politică vizând evitarea concedierilor masive şi a şomajului la scară largă.
Au existat argumente în favoarea acceptării creşterii masive a şomajului. Şomajul este util
pe termen scurt pentru dezvoltarea sectorului privat. Ratele înalte ale şomajului pot fi benefice
pentru iniţierea de noi acţiuni antreprenoriale prin asigurarea abundenţei forţei de muncă.
Şomajul înalt poate să ţină în frâu salariile şi să fortifice mâna patronilor în întoarcerea
disciplinei şi a efortului în muncă.
O rată a şomajului între anumite limite este inevitabilă şi trebuie acceptată ca parte a
costurilor scăzute pentru o economie de piaţă. O mare parte a firmelor din sectorul privat îşi
recrutează forţa de muncă direct de la întreprinderile de stat, dar nu credem că şomajul poate juca
un rol util în realocarea forţei de muncă. Nivelul ridicat al şomajului conduce la pierderi
economice, la nemulţumiri sociale şi la dificultăţi mari în plan personal. Pentru diminuarea
şomajului, guvernul dispune de două căi de acţiune: el poate să sprijine, în continuare,
întreprinderile de stat care înregistrează pierderi sau poate să introducă politici active ale forţei
de muncă, precum asigurarea de locuri de muncă temporare şi stabilirea unor programe-cadru
ample de recalificare.

35
Politici active ale forţei de muncă. Utilitatea unor asemenea măsuri ca modalităţi principale
de combatere a şomajului în masă nu trebuie exagerată. Ele pot fi deosebit de utile în anumite
situaţii, dar în acelaşi timp trebuie exprimate reticenţe cu privire la aplicarea lor în măsura cerută.
Măsuri menite să sprijine întreprinderile. Acestea constituie un mod prin care se încearcă
menţinerea forţei de muncă. Guvernele promovează deja asemenea politici prin subvenţii
implicite sau explicite, prin amânarea sau nepromulgarea legilor privitore la faliment ş.a.m.d. şi
se pot afla sub presiuni politice pentru a continua asemenea atitudine. Interesele producătorului
pledează nu numai pentru sprijinirea în continuare a întreprinderilor individuale, dar opinia
publică pare să susţină aşa-numitele argumente ale bunului-simţ, conform cărora este preferabil
să plăteşti oamenilor care produc ceva, decât să nu se producă nimic, şi că şomajul este dăunător
pentru indivizi.
Sprijinul acordat întreprinderilor trebuie să fie excepţional, temporar şi oferit în condiţii
foarte specifice:
a) acolo unde rata şomajului local era foarte înaltă comparativ cu media naţională;
b) acolo unde restricţii externe, precum rigidităţile în problemele locative sau carenţele în
însuşirea limbii necesare migrării, limitează mobilitatea forţei de muncă;
c) acolo unde rata înaltă a şomajului creează în mod clar tensiuni sociale şi politici majore
(un exemplu extern îl constituie fosta Iugoslavie unde numărul de şomeri a exacerbat
tensiunile care au condus la război);
d) acolo unde sprijinirea întreprinderilor este trecătoare şi transparentă.
Misiunea cea mai dificilă a sprijinului industrial o constituie evitarea creării unor stimulente
incorecte la nivel de întreprindere.
Diversificarea ofertei. Pe o piaţă liberă, eficienţa presupune concurenţă între un număr mare
sau potenţial mare de indivizi şi întreprinderi care urmăresc profitul. În practică, s-a demonstrat
uşurinţa relativă de a privatiza domenii ample ale economiei, precum magazine şi servicii locale,
unde întreprinderile sunt de regulă mici şi cererea de capital scăzută. Lucrul pe cont propriu a
sporit, de asemenea, în aceste domenii. În unele ţări, sectorul privat a căpătat o dezvoltare
însemnată în sfera agriculturii. Însă, privatizarea marilor întreprinderi producătoare a demarat
foarte încet. La sfârşitul anului 1993, numai Rusia şi Republica Cehă trecuseră la implementarea
unei scheme de privatizare în masă a întreprinderilor producătoare, iar, Polonia şi Bulgaria
elaboraseră legislaţia pentru privatizarea tuturor întreprinderilor de stat.
Chiar şi în absenţa proprietăţii private, întreprinderile din sectorul de stat încep să se
comporte tot mai mult ca firme private. Dispariţia sistemului planificării centrale a deplasat
responsabilitatea managerială către întreprindere şi liberalizarea preţurilor plus impunerea unor
constrângeri bugetare severe au obligat firmele să se adapteze la un comportament specifice
economiei de piaţă. Chiar fără schimbarea proprietăţii oficiale, controlul efectiv al întreprinderii
a trecut de la stat la managerii şi lucrătorii firmei.
Opţiuni sporite ale consumatorului. Într-o piaţă concurenţială, oamenii sunt în principiu
liberi să-şi aleagă locul de muncă şi tipul de activitate, tot aşa cum consumatorul este liber să
opteze între diferitele bunuri materiale şi servicii aflate spre vânzare. În etapele iniţiale ale

36
tranziţiei, antreprenorii potenţiali au devenit mai diversificaţi pe măsură ce magazinele şi alte
întreprinderi mici erau privatizate şi s-au iniţiat numeroase activităţi în sectorul serviciilor.
În sfera pieţelor bunurilor, producătorii se străduiau să vândă, în timp ce consumatorii
dispuneau de o abundenţă de opţiuni. Pieţele muncii sunt, de asemenea, pieţe ale cumpărătorilor.
Salariile au tins să depăşească produsele marginale pentru motive de putere „a iniţiaţilor” şi de
eficienţă a salariilor. Într-o economie de piaţă sunt mai mulţi potenţiali patroni, dar lucrătorii
întâmpină dificultăţi în ocuparea unui anumit loc de muncă.
Îmbunătăţirea stimulentelor. În contextul pieţei muncii, îmbunătăţirea stimulentelor
înseamnă acordarea atât lucrătorilor cât şi patronilor de stimulente menite să utilizeze cât mai
eficient resursele reduse de muncă.
Există două genuri de stimulente deosebit de relevante în sfera pieţei muncii: efectele
salariilor minime şi ale redistribuirii venitului şi stimulente care influenţează angajarea forţei de
muncă. Cât priveşte salariile minime şi redistribuirea venitului, problema stimulentului
fundamental o reprezintă contradicţia dintre eficienţa economică şi redistribuirea venitului. Un
obiectiv central al reformelor vizează stabilirea dimensiunii salariilor în cadrul pieţei pe criterii
de eficienţă. Unul din rezultate a fost extinderea redistribuirii veniturilor. Într-o perioadă când
salariile scădeau în multe ţări, totuşi, acest fapt poate să accentueze în mare măsură sărăcia.
Investiţia poate să îmbrace una din cele două forme:
a) guvernul poate să intervină în procesul de stabilire a nivelului salariului, în modul cel
mai evident prin impunerea unui nivel minim al salariului, sau;
b) guvernul poate să introducă un sistem de redistribuire a veniturilor.
Politicile veniturilor şi îndeosebi protecţia relativă a salariului minim au fost importante în
primii ani ai perioadei de tranziţie. Totuşi, menţinerea unui salariu minim stabilit de guvern
alterează principiul determinării de către piaţă a nivelurilor salariale. Concluzia este aceea că,
salariile minime trebuie gândite în relaţie complexă cu concedierea lucrătorilor slab calificaţi, a
femeilor, a tinerilor etc. În plus, în ţări ca Ucraina sau Belarus salariu minim a devenit un fel de
indicator pentru întreaga structură a salariilor. În ţările industrializate legislaţia privind salariul
minim tinde a fi considerată mai degrabă o modalitate de protejare a lucrătorilor neorganizaţi sau
ocazionali decât un important instrument de atenuare a sărăciei. Aceste considerente denotă
faptul că pe măsură ce economia începe să se redreseze, salariul minim trebuie abolit, sau cel
puţin amploarea folosirii lui trebuie considerabil redusă.
De asemenea, ajutoarele de şomaj implică un plafon sub nivelul salariilor şi, din nou, pot
determina concedierea lucrătorilor tineri sau cu calificare redusă. În plus, costurile impozitării
pentru finanţarea ajutoarelor slăbesc stimulentele. Asemenea costuri pot fi limitate prin
modalităţi care să asigure faptul că nimeni nu se va afla sub un nivel al limitei de sărăcie.
Guvernul poate să caute căi de introducere a unui sistem de ajutoare bine orientate fie pentru toţi
lucrătorii, fie pentru grupuri (de exemplu pentru tineri sau femeile necăsătorite). Totodată, ar
putea, să ceară şomerilor să-şi caute de lucru sau să participe la scheme de lucrări publice ca o
primă condiţie a primirii ajutoarelor, astfel încât să se reducă perioada de şomaj şi să se evite

37
frauda. Chiar şi aşa, dacă nivelul limitei de sărăcie nu este suficient de scăzut, măsurile de
atenuare a sărăciei antrenează semnificative costuri ale eficienţei pe două căi:
- povara fiscală trebuie sporită pentru a achita ajutoarele;
- efectele stimulatoare se extind numai asupra celor slab remuneraţi.
Dacă nu se renunţă la salariile minime, se pune problema relaţiei acestora cu limita de
paupertate. Actuala conjunctură duce la acceptarea scăderii salariului minim, pentru a reduce
efectele sale dăunătoare asupra angajării forţei de muncă. Totuşi, el poate să scadă cu mult sub
limita de sărăcie. În primul rând, o asemenea acţiune ar putea să creeze stimulente adverse la
limita inferioară a repartizării salariale. În al doilea rând ar fi dificil din punct de vedere etic şi
politic să se susţină că persoanele care sunt angajate în muncă acceptă un nivel de trai mai scăzut
decât cel al şomerilor sau al pensionarilor. În al treilea rând, pe termen scurt nu este uşor din
punct de vedere financiar sau administrativ să se suplimenteze salariul minim inadecvat cu un
sprijin menit să aducă pe lucrătorii slab plătiţi la nivelul reţelei de asigurări sociale.
Creşterea productivităţii muncii. Pe termen scurt, apar două modalităţi de creştere a
productivităţii muncii: aceea care vizează reducerea efortului şi timpului de lucru şi aceea care
vizează creşterea mobilităţii forţei de muncă (adică, realocarea forţei de muncă spre utilizări mai
productive). Obiectivul urmărit prin sporirea efortului şi prin durata orelor de muncă este
considerabil. În condiţiile planificării centralizate, productivitatea factorilor totali a fost scăzută,
dar sporirea acesteia se confruntă cu probleme pe termen scurt, lipsind experienţa managerială.
Un element important al politicii forţei de muncă constă în determinarea rolului
corespunzător pe termen lung al guvernului şi în stabilirea de tipuri necesare de pieţe ale
muncii. Sub aspect macroeconomic, opţiunea esenţială constă între negocierea centralizată şi cea
descentralizată. Dacă guvernul optează pentru o rută „corporatistă”, este necesară cererea
instituţiilor care să reprezinte pe patroni şi mişcarea sindicală. Sub aspect microeconomic, rolul
guvernului pe piaţa forţei de muncă trece dincolo de responsabilitatea fundamentală de susţinere
a proprietăţii private şi a concurenţei. În multe ţări există legi care susţin salariile minime,
condiţiile de muncă, desfacerea nejustificată a contractelor de muncă, dreptul la grevă şi alte
aspecte ale contractului de muncă. Numeroase reglementări şi coduri de aplicare, incluzând pe
cele ale Organizaţiei Internaţionale a Muncii, la care au aderat mai multe ţări membre ale OCDE
şi la care sunt semnatare multe ţări din Europa Centrală şi de Est, afectează condiţiile salariilor şi
pe cele ale angajaţilor forţei de muncă. Ele urmăresc, în principal, să protejeze grupurile
vulnerabile precum copii, să nu recunoască discriminarea bazată pe rasă sau sex şi să protejeze
drepturile muncitorilor.
Reies trei concluzii relevante pentru economiile ţărilor din Europa Centrală şi de Est:
a) în ciuda crizelor din ţările nordice, economiile corporatiste au fost, în mod evident,
încununate de succes în stăpânirea şomajului, chiar dacă, discutabil, pe seama creşterii
economice ;
b) sistemele centralizate de negociere sunt inerent instabile. Ele rezistă numai în ţările
relativ mici, dar şi acolo cu dificultăţi (Suedia);

38
c) acolo unde negocierilor sunt descentralizate, şomajul este mai ridicat când sindicatele
sunt puternice şi mai scăzut când pieţele sunt competitive .
Cei care elaborează măsurile politice în aceste ţări trebuie să decidă dacă este fezabil să
creeze sisteme corporatiste tripartite pentru stabilirea nivelului salariilor. În Ungaria, Cehia s-a
creat un sistem tripartit centralizat de negociere a salariilor după modelul economiilor
corporatiste din ţările nordice şi din Austria. Experienţa din ţările înalt industrializate sugerează
că negocierile centralizate s-ar putea să reuşească în ţări mai mici (ca ţările baltice, Republica
Cehă, Ungaria şi, parţial Belarus), dar este puţin probabil să reuşească în ţări mai mari (Polonia,
Federaţia Rusă sau Ucraina) în special acelea caracterizate prin rivalitatea unională sau alte
diviziuni sociale. Pe termen mediu, menţinerea unei negocieri centralizate a salariilor s-ar putea
să nu fie dezirabilă datorită structurii salariale foarte distorsionate moştenite şi utilizării
diferenţelor salariale stabilite de forţele pieţei ca unul din instrumentele de restructurare a
economiei.
Sub aspect microeconomic, problemele sunt mai clare, cel puţin în principiu. Angajarea
forţei de muncă va fi orientată de contracte de muncă între lucrători – luaţi individual – şi
patronii lor. Întrucât asemenea contracte se vor aplica prin prevederile legale, este nevoie de
sprijinirea lor printr-un sistem juridic9.
Un loc aparte în cadrul mecanismelor de reglare a ocupării îl au politicile speciale, în
calitate de componente ale politicii economice. Politica economică este un aspect esenţial al
politicii globale, acţiune generală a puterii centrale, conştientă, coerentă şi finalizată, exercitată
în domeniul economic (producţie, consum de bunuri şi servicii, constituirea capitalurile,
schimburilor interne şi externe). Pornind de la realităţi, politica economică îşi formulează şi
ordonează obiectivele (creştere, deplina ocupare, echilibrarea balanţei de plăţi, stabilitatea
preţurilor etc.), analizează interdependenţele dintre ele pe modele macroeconomice, care
explicitează corelaţiile, ia decizii şi creează mijloacele destinate înfăptuirii ei practice, în centrul
ei aflându-se, indiferent de epocă sau ţară, problematica ocupării. În acest scop, politica
economică va căuta permanent noi soluţii de creştere, de ajutare, de ocupare şi protecţie socială,
folosind instrumente adecvate şi pârghii eficiente în influenţarea mecanismului economic. dintre
acestea menţionăm: instrumente fiscale, monetare, de credit, financiare.
Vom prezenta în continuare câteva dintre cele mai importante posibilităţi de utilizare a lor,
astfel încât să conveargă spre obiectivul de menţinere şi extindere a nivelului de ocupare, spre
realizarea ocupării depline în economie.
Politica fiscală este un instrument al deciziei macroeconomice, care modifică nivelul,
compoziţia sau gruparea cheltuielilor guvernamentale sau care schimbă ponderea,
structura şi frecvenţa impozitelor şi taxelor, independent de stimulii monetari (ex.:
schimbarea structurii veniturilor fiscale).
Atât impozitele cât şi cheltuielile guvernamentale includ în mod normal şi capital cu
destinaţie anticiclică, ce urmăresc echilibrarea de durată a economiei şi implicit obiectivul
deplinei ocupări. De exemplu, prin dirijarea unor cheltuieli spre protecţia socială, spre măsurile
9
Ion Didea – „Piaţa muncii în actualitate”, Editura Paralela 45, Piteşti, 2002, p. 37-46

39
de combatere a şomajului, spre subvenţionarea preţurilor se urmăreşte în final tot o creştere a
nivelului ocupării.
În condiţiile economie moderne, politica fiscală trebuie să fie un instrument foarte suplu, şi
elastic: dacă impozitele vor fi prea mari, atunci contribuabilii vor căuta în permanenţă soluţii
legale sau ilegale de a se sustrage plăţilor taxelor, iar pe de altă parte, impozitele şi taxele
constituie sursa majoră a bugetului central.
Eficienţa politicii fiscale scade odată cu creşterea indicelui inflaţiei şi de aceea, identificarea
unor noi metode de impozitare trebuie să urmărească totodată echilibrarea economică generală,
nu numai cea bugetară.
Pentru ca politica fiscală să fie subordonată obiectivului deplinei ocupări, trebuie stabilite o
corelaţie favorabilă între funcţia bugetară (ca rezultantă dintre veniturile şi cheltuielile bugetare)
şi nivelul deplinei ocupări. Echilibrul dintre venituri şi cheltuieli va trebui să corespundă
nivelului dorit de ocupare. Dacă mărimea absolută a nivelului dezirabil al ocupării se modifică,
atunci se va ajusta funcţia veniturilor sau cea a cheltuielilor, prin alunecare, drept caz.
Politica de preţuri şi venituri este momentan cel mai controversat instrument
macroeconomic din România, în rolul său de a propune creşteri de preţuri şi salarii, astfel
încât să se menţină un raport acceptabil între diferitele categorii de preţuri, inclusiv
salariul.
În fixarea unui echilibru între pieţe, nivelul preţurilor şi salariilor au un rol hotărâtor. În ţara
noastră liberalizarea preţurilor s-a manifestat printr-o creştere necontrolată a profiturilor
comerciale şi de transport, care a generat o tendinţă de ascensiune inflaţionistă a preţurilor, care
poate continua cu ruperea echilibrului pe piaţa internă şi, în ultimă instanţă, la formarea unei
economii dezarticulate, care nu îşi va putea satisface propriile nevoi de bază.
Instrumentul preţurilor şi veniturilor trebuie folosit în interesul stabilităţii preţurilor şi al
echilibrării balanţei de plăţi, chiar dacă utilizarea lui este limitată de interdependenţa cu celelalte
politici parţiale. Ca posibile soluţii propunem:
- retehnologizarea aparatului productiv care ar atrage o creştere a productivităţii muncii,
o creştere a salariilor nominale şi a ocupării, precum şi o micşorare a preţurilor; toate aceste
obiective trebuie realizate la nivelul fiecărei firme, dar într-un cadru macroeconomic favorabil:
recompensarea imediată a inventatorilor, a creatorilor de soluţii tehnologice noi, formarea unor
fonduri speciale pentru aplicarea imediată a modernizărilor productive etc. De asemenea,
înregistrarea brevetelor şi protecţia lor trebuie să intre în seama cheltuielilor publice10;
- guvernul poate adopta sancţiuni împotriva creşterilor de preţuri incompatibile cu
interesele naţionale şi decide o serie de acţiuni de control şi legi, care să pună în valoare
potenţialul autohton, insuficient utilizat. În afara cadrului legislativ susţinător şi al unor politici
globale de control al preţurilor, orice politică va fi insuficientă. Pentru ca acest instrument să
exercite o influenţă reală pozitivă este necesară contracararea birocraţiei care paralizează

10
Marina Sârbovan – „Politici de ocupare în România”, Editura Orion, Bucureşti, 2000, p. 172 - 173

40
informaţia economică, precum şi luarea în considerare a diferenţelor dintre sectorul public şi cel
privat.
Creşterea preţurilor ar trebui să reflecte numai costurile necesare cum ar fi: scumpirea
materiilor prime din import, creşterea salariilor etc.; creşterea salariilor nu ar trebui să
depăşească creşterile de productivitate etc.
În multe cazuri, sectorul particular este relativ imun la măsurile politice. Mai mult chiar,
întreprinderi sau mici firme particulare au posibilitatea de a utiliza banii publici în scopul
obţinerii unor profituri personale, populaţia rămânând fără nici o posibilitate de opţiune în faţa
unei asemenea situaţii, sub rezerva echilibrării pe termen mediu a balanţei de plăţi externe.
Politica monetară reprezintă totalitatea acţiunilor conştiente luate de autorităţile
monetare pentru a schimba cantitatea, lichiditatea sau rata dobânzii. Pentru a creşte
eficienţa acestei politici se recomandă combinarea ei cu politica fiscală, într-o politică mixtă, ca
instrument modern al guvernului. Se presupune că, în general, politica fiscală poate fi utilizată
pentru a reduce consumul, în timp ce politica monetară poate fi adoptată pentru a schimba
investiţiile.
Instrumentele financiare includ numeroase măsuri orientate spre influenţarea relaţiilor
externe, în special politica ratei de schimb valutar, decizia de revalorizare sau devalorizare,
politica tarifelor, cotaţiilor.
Toate aceste instrumente specifice pot fi folosite direct sau indirect, separat sau integrate în
politica generală, pentru a influenţa rata ocupării. Cea mai gravă contradicţie apare între crearea
locurilor de muncă şi strategia creşterii, în condiţiile în care resursele de care se dispune la un
moment dat sunt limitate: măsurile care favorizează creşterea ocupării, prin formarea de noi
locuri de muncă, pot duce la o rată mai scăzută a creşterii economice generale, fie din cauză că
generează forme de venituri care se opun formării capitalului, fie din cauză că ele implică un
grad de intensitate a muncii care blochează schimbările tehnice. În aceeaşi direcţie, intervenţia
autorităţilor monetare sau fiscale poate afecta sau determina alocarea unor resurse, ceea ce va
prejudicia nivelul producţiei viitoare.

41
Concluzii
1. Somajul este un dezechilibru al pietei nationale (dezeclilibru intre cererea globala
de munca si oferta globala de muna).
2. Somajul se poate imparti in doua categorii : voluntar (cand o persoana refuza salariul
oferit) si involuntar (cand persoanele neocupate ar fi dispunse sa lucreze).
3. Somajul in Romania a evoluat foarte mult dupa anul 1990 si principala ramura care a
disponibilizat forta de munca a fost industria.
4. Rata somajului exprima procentual marimea somajului, fiid raportul dintre numarul
somerilor si populatia activa.
5. Economia romanesca va cunoste fenomenul de somaj structural – persoane care vor
sa munceasca, dar nu au calificarea minima ceruta de locurile de munca disponibile.
6. Ca un corolar al concluziei anterioare, vom avea someri si lipsa de forte de munca –
metodologia actuala de calcul a ratei somajului pur si simplu nu are in vedere acest
lucru.
7. Ca sa se reduca distanta dintre cele 2 Romanii (cea urbana si cea rurala) trebuie
gasite mijloace pentru un program national de formare continua. Habar nu am cum
s-ar putea face asta, dar stiu sigur cum nu se va face – prin ANOFM

Mutaţiile produse în viaţa economică, socială şi politică a României au deschis calea unor
transformări în domeniul protecţiei sociale, proces care a acutizat şi amplificat sarcinile sociale
ale statului.
Organizarea şi finanţarea protecţiei sociale în condiţiile tranziţiei la economia de piaţă,
pornind de la experienţa ţărilor occidentale dezvoltate din punct de vedere economic şi de
realităţile concrete din ţara noastră, urmăreşte să răspundă celor mai stringente probleme impuse
de restructurarea economică şi de necesităţile diverselor categorii sociale. Sunt de reliefat aici
formele tradiţionale de ocrotire prin sistemul asigurărilor sociale şi celelalte modalităţi de
protecţie a unor categorii sociale ce se confruntă cu diverse probleme, derivate din procesul de
restructurare sau din cauza altor riscuri care afectează nivelul de trai al indivizilor sau familiilor
acestora şi care dau dreptul la diverse plăţi din partea organismelor de protecţie socială.
Necesitatea organizării ocrotirii cetăţenilor, sub diverse forme a apărut odată cu dezvoltarea
forţelor de producţie şi a relaţiilor de producţie, îndeosebi instituirea şi dezvoltarea protecţiei şi
asigurărilor sociale, a fost determinată de crearea şi dezvoltarea industriei.
În general, protecţia socială este reprezentată de ansamblul de măsuri economice şi non-
economice, prin care puterea publică realizează o utilizare normativă a resurselor sale şi o
distribuire a veniturilor în scopul înfăptuirii dreptăţii sociale. Protecţia socială se concretizează
prin programe sociale care cuprind măsurile şi instrumentele menite să asigure creşterea
standardului de viaţă şi îmbunătăţirea calităţii vieţii, precum şi protecţia populaţiei de efectele
negative ce pot apărea, în anumite perioade, determinate de diferitele condiţii economice şi
sociale. Programele de protecţie socială a şomerilor reflectă atât starea generală a economiei, cât

42
şi preocuparea pentru atenuarea efectelor negative ale şomajului asupra nivelului de trai al
persoanelor direct afectate, precum şi evitarea unor implicaţii sociale în plan mai larg.
În condiţiile creşterii ratei şomajului şi încetinirii ritmului creşterii economice, sistemele de
asigurări de şomaj nu au mai rezistat presiunii plăţii unor alocaţii generoase şi pe termen lung
pentru persoanele rămase fără loc de muncă. În consecinţă, în ultimul deceniu, pe plan european,
a avut loc o schimbare de orientare, trecându-se din sfera preocupărilor exclusive pentru
asigurarea unor condiţii de trai decente pentru şomeri şi punându-se mai mult accentul pe
stimularea interesului acestora pentru muncă, reconversia profesională, reintegrarea lor cât mai
rapidă într-o activitate şi reducerea dependenţei sociale. Programele sociale pentru şomeri
reflectă tot mai pregnant relaţia de condiţionare dintre activitatea salarială, generatoare de surse
de finanţare, şi nivelul şi durata prestaţiilor acordate. Acestea tind din ce în ce mai mult către
întărirea rolului de prevenire a riscurilor sociale şi diminuarea celui reparatoriu sau
compensatoriu. Pentru a evita manifestarea convulsiilor sociale în planul forţei de muncă, în
majoritatea ţărilor lumii şi în România s-a adoptat un sistem legal de protecţie socială care
vizează drepturile băneşti şi perioada de ajutor de care beneficiază un şomer, precum şi sursele
de formare a fondurilor din care se plătesc asemenea ajutoare.

43
BIBLIOGRAFIE

1. Angelescu Coralia, Stănescu Ileana – „Economie politică – elemente fundamentale”,


Editura Oscar Print, Bucureşti, 2000
2. Băcescu Marius, Băcescu - Cărbunaru Angelica – „Macroeconomie şi politici
macroeconomice”, Editura CH Beck, 1999
3. Blaga Ion – „Populaţia activă a României”, Editura Politică, Bucureşti, 2000
4. Bucur Ion – „Probleme actuale ale ocupării în România”, Bucureşti, 2000
5. Cornescu Viorel – „Introducere în economie”, Editura Actami, Bucureşti, 1999
6. Didea Ion – „Piaţa muncii în actualitatea României”, Editura Paralela 45, Piteşti, 2002
7. Didier Michel – „Economie. Regulile jocurilor”, Editura Humanitas, 1999
8. Golea Pompiliu – „Economie”, Editura Teora, Bucureşti, 2002
9. Keyns John – „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzilor şi a banilor”,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1999
10. Kotler Philph – „Managementul marketingului”, Editura Teora, Bucureşti, 2008
11. Lipsey Richard, Chrysti K. – „Economie pozitivă”, Editura Bucureşti, 1999
12. Miron Dumitru – „Economia Uniunii Europene”, Editura Luceafărul, Bucureşti, 2002
13. Naneş Ion, Luca Emil, Sincaru Mihai – „Coordonate ale strategiei pieţei muncii pe
termen mediu şi lung, în: Economistul(supliment)” nr. 102/1999
14. Perţ Steliana – „Strategia ocupării forţei de muncă şi combaterea şomajului: realism,
eficienţa şi credibilitate în economie”, nr. 2/1999
15. Popescu Dan – „Economie politică”, Editura Expert, Bucureşti, 2003
16. Prahoveanu Eugen – „Economie politică”, Editura Eficient, Bucureşti, 1999
17. Sammuelson P, Nordhouse W. – „Economie Politică”, Editura Teora, Bucureşti, 2002
18. Sârbovan Marina „Politici de ocupare în România”, Editura Orion, Bucureşti, 1999
19. Ştefănescu Traian - „Dreptul muncii”, Editura All, Bucureşti, 2002
20. Tănăsescu Emilia, Stoica Angelica – „Economie politică”, Editura CH Beck, 2003
21. Trebici Vladimir – „Populaţia Terrei”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 2000
22. Ungureanu Emilia, Avrămescu Tiberiu Cristian – „Macroeconomie”, Editura Expert,
Bucureşti, 2003
23. Velculescu Cătălina – „Dicţionar de macroeconomie”, Edituta CH Bech, Bucureşti, 2008
24. Tribuna Economica, nr. 5, 51, 52/ 2002.
25. Revista romana de Dreptul Muncii, nr.5/ 2002.
26. Anuarul Statistic al Romaniei 2001.
27. www.bestjobs.ro
28. Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocuparii forţei
de muncă.

44