DEG, Note de curs 2016

Lect. Dr. Snejana SULIMA

Tema I – Prezentare generală

1. Originile integrării europene

Ideea europeană s-a dezvoltat în principal în perioada dintre cele două războaie mondiale cu scopul de a
menține pacea în Europa și de a spori influența europeană în lume. Până la și după constituirea
Comunităților europene în spațiul european au existat și alte organizații de cooperare (economică, militară sau
politică).
În 1929, Aristide Briand propunea primul proiect european oficial în fața Societății Națiunilor. După
al doilea Război Mondial, dificultățile economice și amenințarea unui Război Rece au constituit liante puternice
pentru statele europene.
La 19 septembrie 1946 Winston Churchill, Primul ministru britanic, pronunța un discurs la
Universitatea din Zurich în care invita țările europene să constituie Statele Unite ale Europei, având ca
fundament reconcilierea dintre Franța și Germania.
La 5 iunie 1947, George Marshall, Secretar de stat american în acea perioadă, propune la Universitatea
Harvard un important ajutor economic tuturor țărilor europene slăbite de război – programul de restabilire
europeană, planul Marshall. Pentru coordonarea cheltuielilor de reconstrucție, țările europene s-au regrupat în
1948 într-o nouă organizație de Cooperare economică europeană unde deciziile erau luate cu unanimitate.
Organizația Europeană de Cooperare Economică este considerată preludiul construcției europene1.

2. Consiliul Europei
În 1948, la Haga este organizat un „Congres european” sub președinția lui Churchill unde s-a
recomandat crearea unei Adunări deliberative europene și a unui Consiliu special european având sarcina
de a pregăti integrarea politică și economică a țărilor europene. Se preconiza, de asemenea, adoptarea unei
Carte a drepturilor Omului, pentru controlul aplicării căreia trebuia creată o Curte de Justiție. Congresul
ajunge la înființarea Consiliului Europei (CoE) cu sediul permanent la Strasbourg, oraș mult timp disputat
între Franța și Germania.
Tratatul de la Londra, din 5 mai 1949, prevedea crearea CoE prin regruparea statelor europene în
jurul valorilor democratice pluraliste și a protecției drepturilor omului. CoE trebuia să contribuie la
armonizarea drepturilor naționale prin intermediul unui dialog politic între liderii statelor membre. Cu
acest titlu el favorizează emergența unui drept regional european fondat pe convenții.
Conform Preambulului Tratatului de constituire membrii săi își declară „atașamentul la valorile
spirituale și morale care sunt patrimoniul comun al popoarelor lor și la originea principiilor de libertate
individuală, libertate politică, preeminența dreptului, pe care se fondează orice democrație veritabilă”.

1
Creată la 16 aprilie 1948, de către 18 state, OECE este răspunsul la propunerea americană a secretarului de stat George C. Marshall.
La 14 decembrie 1960 este semnată Convenția de la Paris pentru crearea Organizației de Cooperare și de Dezvoltare Economică
(OCDE). Pe plan juridic ea este continuatoarea OECE, integrând în prezent mai mult de 30 de state printre care Japonia, Australia,
Noua Zeelandă, Mexic, Ungaria, Polonia ș.a. România nu face parte din această organizație.
1
DEG, Note de curs 2016
Lect. Dr. Snejana SULIMA

2.1. Reţeaua de organe pe care se bazează CoE

Cele zece state europene care au semnat tratatul de instituire a CoE devenind astfel state fondatoare
ale acestuia au fost: Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Suedia,
Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord. În prezent, organizația regrupează un număr de 47 de
state europene care respectă democrația pluralistă, statul de drept precum și drepturile și libertățile
omului. Orice stat care dorește să devină membru al CoE se angajează să ratifice Convenția Europeană a
Drepturilor Omului (CEDO) și să respecte minoritățile naționale de pe teritoriul său. Organele principale
ale Consiliului examinează calitățile statului candidat și pot impune angajamente speciale2.
Potrivit art. 11 din Statutul CoE (în continuare „Statut”) sediul CoE este la Strasbourg, iar limbile
oficiale sunt franceza și engleza (art. 12 din Statut). În conformitate cu art. 10 din Statut principalele organe
ale CoE sunt Comitetul Miniștrilor și Adunarea Parlamentară Consultativă, organe asistate de
Secretariatul CoE.

A. Comitetul de Miniştri (CM)

Comitetul Miniștrilor este organul de decizie al CoE, compus din miniştrii afacerilor externe ai
statelor membre sau reprezentanţii acestora (art. 14 din Statut) care au reşedinţa permanentă la
Strasbourg. Președinția CM este deținută de unul dintre statele membre, pentru o perioadă de șase luni.
Statele sunt numite la președinție potrivit ordini alfabetice engleze la începutul fiecărei reuniuni a CM.
CM acționează la recomandarea Adunării Parlamentare sau conform dreptului său de inițiativă
privind realizarea scopului CoE, inclusiv cu privire la „încheierea de convenții și acorduri și adoptarea de către
guverne a unei politici comune referitoare la chestiuni specifice” (art. 15, a) din Statut). El poate face
recomandări guvernelor statelor membre și, drept urmare, poate cere acestora să-i aducă la cunoștință
măsurile luate cu privire la aceste recomandări (art. 15, b) din Statut).
CM poate adopta rezoluții, în funcție de importanța chestiunilor pe care le abordează, cu unanimitatea
voturilor exprimate, cu o majoritate calificată de două treimi din votul reprezentanților sau cu votul majorității
acestora (art. 20 din Statut).
CM se reunește înainte de deschiderea sesiunilor Adunării Parlamentare sau ori de câte ori va
considera necesar pentru dezbateri care nu sunt publice.

B. Adunarea Parlamentară a CoE (APCE)

Adunarea Consultativă, denumită de la sfârșitul anilor 1970 Adunare Parlamentară a CoE (APCE),
este organul deliberativ al CoE membrii căruia sunt desemnaţi de către Parlamentele naţionale fiind
compusă în prezent din 318 membri şi tot atâția supleanţi.
Competențele APCE sunt limitate având în principal caracter consultativ. Chiar dacă Adunarea
încearcă să se impună adresând CM recomandări pentru rezoluții, ea nu a ajuns să împartă puterea de decizie
cu acesta.

2
De exemplu, Rusiei i-a fost sugerată aplicarea unui moratoriu privind pedeapsa cu moartea, Croația s-a angajat să respecte
acordurile de la Dayton (acorduri încheiate între sârbi, croați și bosniaci la 14 decembrie 1995 care aveau drept scop încetarea
confruntărilor interetnice din Bosnia-Herțegovina); Ucraina a trebuit să-și revizuiască Constituția. Cf. Gautron, Jean-Claude, Droit
européen, 13e édition, Dalloz, 2009, p. 27.

2
DEG, Note de curs 2016
Lect. Dr. Snejana SULIMA

Adunarea dispune și de o funcție electivă având competență pentru posturi cheie în unele dintre
instituțiile CoE (cele de judecător la Curtea Europeană a Drepturilor Omului sau de secretar general al CoE).
APCE se reunește la Strasbourg pentru sesiuni ordinare o dată pe an, iar dezbaterile sunt în mod
normal publice (art. 32-35 din Statut). Adunarea alege un Secretar General al CoE pentru o perioadă de 5
ani. Acesta este responsabil de planificarea strategică, de orientarea programului de activităţi şi de bugetul CoE.
El este asistat de in Secretariat cu funcții administrative, care reunește în jur de două mii de funcționari
europeni. Misiunea principală a Secretariatului constă în pregătirea bugetului organizației precum și alte
programe de activitate interguvernamentală. Agenții europeni provin din cele 47 de state membre și își
desfășoară activitatea în principal la Strasbourg, dar și în alte orașe europene.

C. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CtEDO)

CtEDO este un organ instituit de CoE ca urmare a adoptării Convenției Europene a Drepturilor Omului
și are un rol deosebit de important în arhitectura juridică europeană. Având ca principală competență
interpretarea Convenției această instanță europeană veghează la respectarea angajamentelor pe care și le-au
asumat statele părți prin semnarea acesteia. Curtea este în prezent un organ judiciar permanent care
garantează tuturor persoanelor aflate sub jurisdicţia sa drepturile înscrise în Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului.

La nivelul CoE a fost instituită de asemenea funcția de Comisar pentru drepturile omului titularul
căreia are drept misiune promovarea educației şi sensibilizarea privind drepturile omului precum și
respectarea acestora în statele membre.
Pe lângă aceste instituții principale, CoE mai găzduiește câteva organe specializate precum Congresul
puterilor locale şi regionale, Conferinţa organizaţiilor internaţionale nonguvernamentale (OING), Comisia
europeană împotriva rasismului și intoleranței sau Comitetul European pentru prevenirea torturii (CPT).
Congresul puterilor locale şi regionale este un organ consultativ care reprezintă colectivităţile teritoriale.
Conferinţa organizaţiilor internaţionale nonguvernamentale (OING) numără mai mult de 400 de ONG-uri
cu care dialoghează CoE şi cărora acesta le-a acordat statut consultativ. Comisia europeană împotriva
rasismului și intoleranței (ECRI) este un mecanism independent cu rol de observator al situației
drepturilor omului. Ea este compusă din experți care vin din fiecare stat membru. Rolul său este de a combate
rasismul, ostilitatea împotriva străinilor, antisemitismul și intoleranța. CTP este un mecanism non-judiciar cu
caracter preventiv, având menirea de a proteja persoanele private de libertate împotriva torturii și a altor forme
de rele tratamente.
Puterea decizională la nivelul CoE aparține Comitetului de Miniștri. Totuși, statele membre își păstrează
rolul în cadrul organizației având în vedere faptul că deciziile Comitetului sunt adoptate în mod normal cu
unanimitate. Celelalte organe nu dispun decât de o putere consultativă. Convențiile adoptate de CoE, potrivit
statutului acestuia, sunt ulterior ratificate de statele părți.

2.2. Funcțiile și obiectivele CoE

Deși APCE a încercat să lanseze numeroase inițiative pentru unificarea europeană în diverse domenii
(sănătate publică, transporturi, producție agricolă, cooperare economică etc.) recomandările evocate nu ajung să
mobilizeze statele în chestiune. Astfel, utilitatea CoE este limitată din cauza modalității de conlucrare prin

3
DEG, Note de curs 2016
Lect. Dr. Snejana SULIMA

metoda interguvernamentală care cere acordul tuturor statelor membre pentru adoptarea unor decizii. Prin
urmare, fiecare stat membru dispune de un drept de veto în caz de opunere.
Activitatea legislativă a CoE este consistentă, el contribuie la elaborarea unor convenții și tratate prin
intermediul unor grupuri de experți care acționează în numele Comitetului de Miniștri. La nivelul organizației
au fost încheiate mai mult de 200 de convenții în diverse domenii precum: cooperare judiciară, imunitatea de
jurisdicție, protecția mediului, dreptul umanitar, brevete, drepturi civile, responsabilitatea persoanelor,
prevenirea terorismului, tratarea ființelor umane, prevenirea torturii, criminalitatea cibernetică, lupta împotriva
corupției, cooperare culturală. Un alt domeniu care s-a bucurat de o atenție deosebită din partea CoE este cel
al drepturilor sociale așa cum sunt reglementate și protejate în Carta socială europeană (adoptată în 1961,
revizuită în 1996).
CoE are drept obiective de a promova și de a apăra principiile democrației pluraliste, a
preeminenței dreptului și a protecției drepturilor omului. El încearcă să favorizeze conştientizarea şi
punerea în valoare a identităţii culturale europene. Alături de statele membre și împreună cu ele Consiliul caută
soluţii comune la problemele societăţilor europene precum: discriminarea minorităţilor, xenofobia,
intoleranţa, bioetica şi clonajul, terorismul, traficul de fiinţe umane, crima organizată şi corupţia, criminalitatea
cibernetică, violenţa împotriva femeilor și copiilor. Susținând punerea în aplicare a unor reforme politice,
legislative și constituționale în statele membre CoE sprijină dezvoltarea stabilităţii democratice în Europa.

2.3. Comisia de la Veneția

În 1990 cele 18 state membre ale CoE de atunci au creat Comisia Europeană pentru democrație
prin drept (Comisia de la Veneția) în calitate de organ consultativ pe lângă CoE cu scopul de a ajuta țările
din Europa de Est să-și alinieze legislația la exigențele unui stat de drept democratic. Competența principală a
Comisiei de la Veneția este consultanța oferită statelor cu privire la chestiuni constituționale. Misiunea
Comisiei este de a acorda avize juridice statelor membre și, mai ales, de a ajuta pe cei care doresc să-și
conformeze structurile juridice și instituționale cu normele și experiența internaționale în materia democrației,
drepturilor omului și a preeminenței dreptului. Ea contribuie, de asemenea, la difuzarea și dezvoltarea unui
patrimoniu constituțional comun.
În prezent, Comisia de la Veneția cuprinde 59 de state: cele 47 membre ale CoE plus alte 12 state
(Algeria, Marocul, Tunisia, Brazilia, Cili, Peru, Coreea de Sud, Statele Unite, Israelul, Kazahstanul și
Kârghâzstanul). Ea colaborează strâns cu Uniunea Europeană și cu Organizația pentru Securitate și
Cooperare în Europa (OSCE).

3. Alte organizații europene

3.1. Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (OTAN - NATO) sau Alianța atlantică
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (OTAN) a fost instituită prin Tratatul de la Washington (în
continuare Tratat), semnat la 4 aprilie 1949. Chiar dacă nu este o organizație specific europeană, având în
vedere prezența unor state din afara continentului (SUA, Canada), această organizație este inseparabilă de
instituțiile europene. Ea vizează, mai înainte de toate, să apere Europa occidentală și este deschisă pentru

4
DEG, Note de curs 2016
Lect. Dr. Snejana SULIMA

adeziune în principal statelor europene. Tratatul de instituire a fost semnat de 12 state: SUA, Canada, Italia,
Portugalia, Islanda, Norvegia, Danemarca, Belgia, Regatul Unit, Franța, Olanda, Luxemburg.
În prezent, OTAN este o alianță militară interguvernamentală cu sediul central la Bruxelles, care
reunește sub umbrela securității 28 de state membre și mai multe țări partenere.
Scopul organizației este apărarea teritoriului țărilor membre și protejarea valorilor comune. În timp
de pace, părțile trebuie să mențină și să crească capacitatea lor individuală și colectivă de „rezistență” prin
cooperare permanentă și să se consulte în caz de amenințare împotriva integrității, independenței sau securității
uneia dintre ele. În caz de atac armat și cu condiția ca acesta să fie îndreptat contra unui teritoriu al statelor
membre, contra forțelor armate a unui membru staționate pe teritoriul unui alt membru sau stabilite într-o zonă
geografică specificată în tratat, părțile iau „individual și în acord cu alte părți” măsuri de asistență, inclusiv
militară (art. 5 din Tratat). Prin urmare, modalitățile de ripostă la agresiune sunt decise de statele membre la
momentul corespunzător și nu sunt determinate a priori.
Organizația este structurată pe două nivele:
- unul politic – Consiliul Atlanticului de Nord, compus din ambasadorii sau reprezentanții
permanenți, care are competența de a se pronunța cu privire la strategia alianței și
- celălalt militar – Comitetul militar fiind compus din șefii de stat major al armatelor.
Alianța dispune de state majore internaționale ierarhizate, dar, totodată, compuse din ofițeri care rămân
sub statut național.

3.2.Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE)

Originile OSCE se regăsesc în tendința de „dezgheț” din anii 1970 în relațiile dintre Occident și Est,
atunci când a fost creată Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa, pentru a servi dialogului și
negocierii între cele două blocuri politice europene din acea perioadă. La 1 august 1975, în cadrul
Conferinței se ajunge la semnarea Actului final de la Helsinki, document care conține un număr de
angajamente în plan politic, militar, economic și cel a drepturilor omului pentru statele semnatare. Actul
cuprinde mai multe principii fundamentale care urmau să guverneze comportamentul statelor în raport cu
cetățenii lor, dar și relațiile dintre statele în cauză.
Până în anul 1990 CSCE a funcționat, în principal, sub forma unor întâlniri și conferințe având scopul
de a dezvolta relațiile dintre state și de a dinamiza implementarea angajamentelor asumate de acestea.
În 1995 CSCE devine OSCE ca urmare a procesului de instituționalizare prin decizia șefilor de state
sau de guverne reuniți la Budapesta în decembrie 1994.
Funcția principală a OSCE este de a construi un spațiu de securitate comună între Vancouver și
Vladivostok, având la bază diplomația preventivă. Organizația se ocupă de trei domenii tematice:
1. Securitatea în Europa care se referă la:
 Respectarea drepturilor fundamentale
 Cooperarea în limitarea armamentului și dezvoltarea încrederii și securității
2. Cooperarea în domeniul economiei, științei și tehnologiei
3. Cooperare umanitară și alte forme de cooperare

Toate cele 57 de state membre au statut egal, iar deciziile sunt luate prin consens acționând ca o
constrângere politică, dar nu și una juridică. În ciuda titlului organizația reunește atât state europene cât și
state din alte regiuni ale lumii, unele cu statut de participante, precum fostele state sovietice din Caucaz
5
DEG, Note de curs 2016
Lect. Dr. Snejana SULIMA

(Georgia, Armenia, Azerbaidjan) sau Asia (Uzbekistan, Tadjikistan, Kazahstan, Kirghizia, Turkmenistan) și
Mongolia. Altele au statut de asociat (SUA, Canada, Australia, Japonia, Tailanda, Egipt, Maroc, Jordan,
Israel, Afganistan, Coreea de Sud).
Președinția OSCE este deținută pe durata unui an calendaristic de către un stat participant,
desemnat prin decizia Consiliului de Miniștri. Secretarul general are un mandat de 3 ani.
OSCE e supusă unor critici, iar imaginea organizației este asemănată cu cea a continentului european.
Ea nu este adaptată în mod real la prevenirea conflictelor interne; în planul drepturilor omului este mult mai
puțin eficientă decât CoE; în planul securității ea nu dispune de forța necesară pentru a concura cu OTAN.

4. Evoluția țărilor din Europa de Est

După al doilea război mondial țările din Europa de Est au avut o evoluție diferită față de țările
occidentale. După Conferința de la Ialta din 4-7 februarie 1945 o parte dintre țările din Europa centrală și
orientală ajungeau sub influența URSS. Drept urmare, regimurile implantate în aceste state cunoșteau
monopolul uni singur partid de tip comunist, inspirate în principal de regimul sovietic.
În 1955 este semnat Pactul de la Varșovia de URSS, Polonia, RDG, Ungaria, România, Cehoslovacia,
Bulgaria și Albania (care s-a retras în 1961). Iugoslavia, China și Vietnam au avut statutul de observatori în
cadrul organizației politico-militare creată prin acest pact. Organizația pactului de la Varșovia se dorea o
reacție la Organizația Tratatului Atlanticului de Nord în contextul războiului rece, însă singurele
operațiuni militare pe care le-a desfășurat au fost cele de reprimare a mișcărilor de contestare a regimului din
țările socialiste3.
În plan economic, Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER)4 a fost creat la inițiativa lui Stalin,
în 1949, ca reacție la planul Marshall și răspuns la crearea OECE. CAER reunea țările socialiste din Est
precum și alte țări comuniste (Cuba, Mongolia, Vietnam). Aceasta nu a dat naștere unei piețe comune ci a fost
o uniune economică a țărilor cu economie planificată. Obligația de a utiliza „rubla transferabilă” în cadrul
tranzacțiilor între state a făcut să crească dependența statelor membre față de URSS care își consolida astfel
hegemonia în raport cu țările socialiste.
Căderea Zidului berlinez (1990) în contextul reformelor demarate de Gorbaciov și apoi
dezmembrarea URSS (1991) au determinat țările din Europa de Est să se orientează spre o economie de piață
și să tindă spre alinierea la standardele democrației occidentale. CAEM și pactul de la Varșovia devin caduce.
Rusia a încercat să compenseze dezmembrarea URSS regrupând în jurul ei fostele republici sovietice (cu
excepția celor baltice) în cadrul Comunității Statelor Independente (CSI) în decembrie 1991. Fără să
dispună de personalitate juridică această organizație este incapabilă să se afirme în mod real pe plan
internațional și funcționează mai degrabă ca un liant simbolic între Rusia și celelalte foste republici
sovietice.
Grupul de la Visegrad a fost constituit în februarie 1991 de către Ungaria, Polonia, Cehia și Slovacia,
la care a aderat și Slovenia, pentru a-și reglementa relațiile între ele, dar și în perspectiva pregătirii aderării la
Uniunea Europeană.

3
La 4 noiembrie 1956 are lor înăbușirea unei insurecții îndreptate împotriva regimului comunist din Ungaria prin intervenția armatei
sovietice cu prețul vieții a numeroase victime, iar la 21 august 1968 prin intervenția trupelor Pactului de la Varșovia sunt reprimate
mișcările reformiste din Cehoslovacia.
4
CAEM (fr.) sau Comecon (en.).
6
DEG, Note de curs 2016
Lect. Dr. Snejana SULIMA

Încă de la începutul anilor 1990 țările din Est încep să-și exprime dorința de a adera și de a fi
integrate în structurile politice, economice și militare occidentale. Consiliul Europei a încercat să susţină
prin eforturi constante democratizarea acestor state. CoE s-a angajat în consilierea guvernelor nou instalate, la
cererea prealabilă a acestora, participând prin experţii săi la elaborarea unor noi legi democratice sau
expertizând noua legislaţie elaborată de experţi naţionali ai acestor state.
Aderarea statelor postcomuniste la CoE a fost supusă condiţiei semnării şi ratificării Convenției
Europene a Drepturilor Omului şi a implicat implementarea unui regim parlamentar pluralist viabil și a
condițiilor statului de drept. În acelaşi timp, lărgirea CoE în beneficiul unor state, incapabile să-şi respecte
angajamentele asumate prin această aderare, marchează scăderea standardelor CoE şi, ca urmare, aduce
atingere credibilităţii sistemului european însuşi.
În același context al schimbărilor, majoritatea statelor postcomuniste aderă la OTAN.
Tot din anii 1990 mai multe programe de ajutor comunitar în diferite domenii erau destinate să susțină
apropierea țărilor din Est de Europa comunitară. Astfel, programul Phare de care au putut beneficia mai multe
țări a fost conceput inițial pentru diverse sectoare prioritare precum agricultura, restructurarea industrială,
energia, mediul, formarea în domeniul economiei de piață. La mijlocul anilor 1990 programul a fost reorientat
spre obiectivele aderării concentrându-se asupra capacității administrative a candidaților, finanțarea investițiilor,
alinierea normelor. Alte programe de ajutor în vederea integrării europene au fost Ispa și Sapard.
Programul Tacis a avut ca destinatare pentru ajutor comunitar fostele țări sovietice.

5. Formarea Europei comunitare

În căutarea unor forme de cooperare mai strânsă și paralel cu instituirea și funcționarea Consiliul
Europei, statele occidentale se organizează sub forma unor comunități, care au la bază criterii economice
prioritare, dar care nu pot funcționa decât prin căutarea unui consens și a apropierii politice. Europa
comunitară s-a format prin semnarea unor tratate consecutive sau simultane și datorită perseverenței
„părinților fondatori” care au văzut în proiectul lor singura cale de stabilire a păcii și cooperării în spațiul
european. În ciuda crizelor pe care le-a traversat Europa comunitară a reușit să asigure de mai multe decenii
echilibrul politic și să contribuie la prosperitatea economică a țărilor membre.
În contextul începutului anilor 1950, marcat de penuriile caracteristice perioadei de după război se
năștea „Europa celor șase” (5.1). Succesul primei comunități determină statele fondatoare să-și extindă
cooperarea și în alte domenii (5.2).

5.1. Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO)

La 9 mai 1950, Robert Schuman, ministru francez al afacerilor externe, propune crearea Comunității
Europene a Cărbunelui și Oțelului. Istoria va reține această zi ca fiind data la care a fost lansată construcția
comunitară europeană. Inspirat de Jean Monnet, el enunță ceea ce va deveni „metoda comunitară” și
propune punerea în comun a resurselor de cărbune și oțel ale Franței și Germaniei, într-o organizație deschisă și
altor state europene. Aceste resurse nu sunt alese întâmplător, ele constituind bazele producției industriale,
dar și materiile prime pentru armament. Această inițiativă a constituit, mai întâi de toate, o mână întinsă
Germaniei, plasată astfel pe picior de egalitate cu alte state. Sub învelișul unei apropieri economice inițiativa
vizează un obiectiv eminamente politic, și anume, reconcilierea și unificarea Europei occidentale. Având în
vedere implicarea lor în proiectul comunitar european Jean Monnet, Robert Schuman, cancelarul german
7
DEG, Note de curs 2016
Lect. Dr. Snejana SULIMA

Konrad Adenauer, omul politic belgian Paul-Henri Spaak și președintele Consiliului italian Alcide de
Gasperi sunt considerați „părinții fondatori” ai Europei comunitare.
CECO este instituită prin semnarea Tratatului de la Paris la 18 aprilie 1951 de către șase state:
Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg (Benelux). La acea dată, Regatul Unit refuză să
adere la Comunitate, recuzând caracterul supranațional a acesteia.
Cele 6 state au dat instituțiilor comune și independente de state toate puterile în materie de cărbune și
oțel pentru o durată limitată la 50 de ani. Tratatul a intrat în vigoare după ratificarea lui de către statele
membre la 23 iulie 1952 și expiră la 23 iulie 2002. Planul Schuman modifică astfel în mod fundamental
modalitatea de abordare a construcției europene deoarece, evită să adopte o logică politică globală și federalistă
pentru care statele europene nu sunt pregătite, el optează pentru o abordare sectorială de natură să creeze o
formă de „federalism funcțional” (Leclerc, 2014). Astfel, competențe atribuite în mod normal organelor
statelor erau transmise unor autorități suprastatele, în anumite sectoare bine delimitate.
Deciziile în comunitate erau luate de Înalta Autoritate, organ supranațional de cooperare a căror 9
membri erau desemnați de către guvernele celor șase state. Au fost create în același cadru o Curte de Justiție, o
Adunare parlamentară consultativă, membrii căreia erau numiți de parlamentele naționale și un Consiliu
special de miniștri. Finanțarea CECO era independentă de state. Resursele proprii proveneau din prelevarea
directă de la întreprinderile de cărbune și cele siderurgice.
Tratatul CECO avea caracter exhaustiv cuprinzând o reglementare sectorială precisă și întinsă. Înalta
Autoritate, premergătoare a Comisiei, este marea inovație a părinților fondatori. Această instituție era
independentă de guvernele naționale, iar deciziile sale erau executorii în statele membre. Astfel, pentru prima
dată, statele acceptau să-și delege puterile unei instituții supranaționale, pornind de la un tratat care privilegia un
model cu dominantă supranațională (Gautron, 2009). Jean Monnet a fost primul președinte al Înaltei
Autorități. Un protocol anexat Tratatului de la Nisa a reglat ulterior modalitățile de dispariție a CECO și
transferul bunurilor sale, la acea dată, către Comunitatea europeană.
Metoda comunitară, diferită de practica interguvernamentală, și-a demonstrat foarte repede
eficacitatea. În conformitatea cu Declarația Schuman, Înalta Autoritate supranațională a devenit instituția
centrală a CECO. Ea dispunea de putere decizională autonomă gestionând piața comună a cărbunelui și
oțelului. Această primă comunitate europeană a atins rapid un triplu obiectiv:
 reconcilierea franco-germană,
 controlul cărbunelui și oțelului în scop pașnic,
 punerea în mișcare a unei integrări europene.

5.2. Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice

(CEEA)
Experiența reușită a CECO și-a determinat fondatorii să prevadă extinderea cooperării și la alte sectoare.
Astfel, guvernele celor 6 ajung la semnarea concomitentă a două tratate cu un Preambul comun, la Roma, la
25 martie 1957. Tratatele au întrat în vigoare la 1 ianuarie 1958 pentru o durată nelimitată. Ele prevedeau
crearea a două noi comunități:
I. Comunitatea economică europeană (CEE) care include în metoda comunitară alte sectoare ale
economiei. Obiectivul economic era suprimarea frontierelor pentru mărfuri, servicii, lucrători și
capitaluri și crearea unei piețe comune.

8
DEG, Note de curs 2016
Lect. Dr. Snejana SULIMA

II. Comunitatea europeană a energiei atomice (CEEA sau Euratom) care este transpunerea la energie
nucleară a demersului adoptat anterior pentru cărbune și oțel.

Conform Preambulului Tratatului de la Roma obiectivul politic adiacent era de a crearea o „uniune
fără încetare mai strânsă între popoare”. Tratatul CEE este un tratat-cadru care, fără a stabili o reglementare
detaliată, se limitează la a fixa cadrul integrării economice, precum și principiile care vor face să avanseze
Comunitatea în viitor. El privilegiază Consiliul, reprezentant al guvernelor naționale, ca organ de decizie.
Înalta Autoritate a fost denumită în continuare Comisie, instituție care reprezintă interesele Comunității și
rămâne independentă de guvernele naționale. Comisiei îi revenea rolul de gardian al tratatelor, dar și de
instituție însărcinată să execute deciziile delegate de Consiliu, instituție care reprezintă interesele statelor. Prin
urmare, observăm instituirea unui model cu dominantă interguvernamentală (Gautron, 2009). Unanimitatea
prin care statua inițial Consiliul este înlocuită progresiv cu o majoritate calificată în majoritatea domeniilor de
intervenție a Comunității. Adunarea își păstrează rolul consultativ mai ales cu privire la chestiunile legate de
integrare. Chiar dacă Consiliul are obligația formală de a cere avize de la Adunare, el nu este obligat să le
urmeze.
În plan material, tratatul preconizează crearea unei piețe comune având caracteristicile unei piețe
naționale pe întreg teritoriul statelor membre. Piața comună implica crearea unei uniuni vamale între
statele membre, care trebuia realizată pe o perioadă de tranziție de 12 ani (1958-1969). Stabilirea unei piețe
comune implica libera circulație a factorilor de producție: lucrătorii, bunurile, serviciile și capitalurile. Din
perspectiva acestui tratat indivizii erau luați în considerare doar ca factor economic, alături de celelalte
elemente, deci un „mijloc” pentru realizarea pieței comune. Tratatul CEE interzicea majoritatea ajutoarelor
de stat și înțelegerile între întreprinderi care puteau încălca principiul liberei concurențe. Tratatul mai
prevedea apropierea legislațiilor naționale și elaborarea unor politici sectoriale comune în domenii precum
agricultura, transporturile și relațiile comerciale cu țările terțe.
Uniunea vamală cuprindea două elemente esențiale. Pe de o parte, constituirea unei zone de liber
schimb, prin suprimarea drepturilor vamale și a restricțiilor cantitative, ceea ce permitea oricărui produs care se
găsea pe teritoriul comunitar de a circula liber. Pe de altă parte, tariful vamal comun, impus mărfurilor care
pătrundeau pe acest teritoriu, este exclus. Cu toate acestea, în realitate, mai persistau unele obstacole în calea
libertății de circulație a mărfurilor prin aplicarea unor taxe și măsuri cu efect echivalent.
Tratatul CEEA preconiza utilizarea energiei nucleare în scopuri pașnice și încerca să contribuie la
creșterea industriei nucleare în țările membre pentru a reduce dependența lor energetică față de țările
terțe.
Adunarea parlamentară a devenit o instituție comună pentru toate cele trei comunități (CECO, CEE
și CEEA). Din 1962 acesta își schimbă denumirea în „Parlament”. Fiecare dintre structuri avea și instituții
proprii. Chiar dacă, la acea vreme, exista sentimentul că unitatea europeană avansează cu pași mari, pe
parcursul deceniului următor construcția europeană cunoaște unele dificultăți politice.
Prin Tratatul de fuziune de la Bruxelles, semnat la 8 aprilie 1965, comitetele executive ale celor trei
Comunități (CECO, CEE, Euratom) se asociază pentru a forma „Comunitățile europene”. De la intrarea în
vigoare a acestui tratat (1 iulie 1967) a existat o singură Comisie și un singur Consiliu.
Integrarea europeană a cunoscut câteva situații precare, mai ales atunci când statele au insistat asupra
intereselor lor naționale. În ciuda succesului economic de care se bucurase CEE, de Gaulle dorea reevaluarea
rolului Franței în Comunitate, limitând la maxim puterile sale supranaționale și dezvoltând cooperarea

9
DEG, Note de curs 2016
Lect. Dr. Snejana SULIMA

interguvernamentală între statele membre. În aceeași perioadă, în fața succesului pieței comune, Regatul Unit,
care se ținuse la distanță până atunci, hotărăște să adere la comunități, confruntandu-se cu opoziția aceluiași
de Gaulle.
Criza s-a produs la sfârșitul perioadei tranzitorii și în ajunul intrării în vigoare de la 1 ianuarie
1966 a trecerii de la votul cu unanimitate la cel cu majoritate calificată în cadrul Consiliului. Votul cu
majoritate calificată, care avea menirea să aprofundeze integrarea și să consolideze supranaționalitatea,
urma să se aplice, pe lângă alte domenii, și celui al finanțării politicii agricole comune potrivit unei inițiative a
Comisiei. Fiind pe punctul de a fi pus în minoritate de către partenerii săi și pentru a bloca această inițiativă, în
1965, de Gaulle suspendă participarea sa la instituțiile comunitare, ceea ce s-a tradus prin „politica
scaunului gol”. Pentru a-și relua locul, Franța cerea un acord politic asupra rolului Comisiei și votului cu
majoritate în Consiliu. Criza ia sfârșit abia în 1966 prin Compromisul de la Luxemburg, care permitea
unui stat membru să-și valorifice un interes național foarte important opunându-se unei decizii majore a
Consiliului. Sub forma unei simple declarații politice, fără a fi vreodată integrat în tratate, acest compromis
reprezintă o lovitură adusă metodei comunitare a lui Jean Monnet, bazată pe căutarea unui interes general
și luarea deciziilor cu majoritate. Demisia lui de Gaulle din funcțiile sale în 1969 deschide calea spre
relansarea construcției comunitare. Următorul președinte francez, George Pompidou, a fost ales în 1969 pe
baza unui program pro-european.
Tratatul de la Luxembourg din 22 aprilie 1970 acordă Parlamentului unele puteri bugetare, iar cel
de la Bruxelles din 22 iulie 1975 îi dă dreptul de a respinge bugetul.

10
DEG, Note de curs 2016
Lect. Dr. Snejana SULIMA

Tema II – Apariția și evoluția UE în tratate

Termenul de „Uniune Europeană” apare pentru prima dată la sommet-ul5 de la Paris din 1972, unde
țările membre își puseseră drept obiectiv să transforme ansamblul relațiilor lor într-o Uniune care trebuia sa
apară la sfârșitul lunii decembrie și cu respectarea absolută a tratatelor deja semnate. Totuși, această
declarație de intenție nu a fost urmată imediat de o realizare concretă.
Construcția comunitară europeană este o organizare de integrare, spre deosebire de alte organizații
internaționale de cooperare interstatală. Integrarea europeană s-a realizat în principal prin drept (Fevret, 2005).
Dreptul comunitar care prevalează asupra dreptului național al statelor membre beneficiază de garanții
jurisdicționale prin puterea de a fi invocat direct de către particulari prin recurs în fața instanțelor
naționale.
Modificarea Tratatelor constitutive ale Comunităților Europene a depins întotdeauna de statele membre.
În anii 1960-1970 au avut loc câteva revizuiri punctuale ale acestor tratate. Prima revizuire majoră are loc
în 1986, prin Actul Unic European care permite relansarea integrării europene. Aceste modificări se înscriu
în premisele apariției UE (1). Următorul Tratat cel de la Maastricht instituie o Uniune Europeană, la acea
dată suprapusă peste Comunități (2). Toate celelalte tratate revizuiesc tratatele originare, modificând
totodată amenajarea instituțională a UE (3).

1. Premisele apariției Uniunii Europene

Dinamica europeană este relansată în 1986, pe baza cărții albe a Comisiei Europene Delors
(președinte) Comunitatea decide crearea unei piețe comune interioare până la 1 ianuarie 1993.

1.1. Actul Unic European

Factorii care au dat naștere acestui tratat, semnat la 17 și 28 februarie 1986, au avut origini diverse, care
se regăsesc în încercările instituțiilor europene (Consiliul european, Comisia sau Parlamentul) de a răspunde
la dificultățile ce șubrezeau edificiul european. Actul Unic European a reprezentat prima modificare
importantă a tratatului CEE de la Roma. În prealabil, Consiliul European a adoptat la 19 iunie 1983, la
Stuttgart, o declarație solemnă privind UE. Prin această declarație șefii de state sau de guverne ai statelor
membre și-au reafirmat dorința de a întări și dezvolta cooperarea politică europeană, de a promova o
cooperare mai strânsă în materie culturală, de apropiere în alte domenii ale legislațiilor statelor membre, de a
efectua o analiză comună și acțiuni concerte pentru a face față problemelor internaționale de ordin public,
manifestărilor de violență grave, criminalității internaționale organizate și, la modul general, delicvenței
internaționale. Liderii europeni au subliniat necesitatea de a ameliora funcționarea instituțiilor și au anunțat
că vor decide, într-un termen de cinci ani, dacă progresele realizate vor trebui încorporate într-un tratat privind
UE.
Din partea sa, sub impulsul parlamentarului italian Altiero Spinelli, Parlamentul European (PE) a
adoptat la 14 februarie 1984 un proiect de tratat care instituia o Uniune Europeană. Pentru a depăși
rezistența previzibilă a guvernelor, acest proiect stipula că Parlamentele naționale vor fi sesizate direct prin

5
Întâlnire la nivel înalt, între conducătorii de state.
11
DEG, Note de curs 2016
Lect. Dr. Snejana SULIMA

tratat pentru ratificarea sa și că aceasta va fi realizată dacă tratatul va fi aprobat de o majoritate a statelor
reprezentând două treimi din populația comunității.
În sfârșit, Comisia Europeană a publicat, la 14 iunie 1985, Cartea Albă6 privind reușitele pieței
interioare. Aceasta sublinia că tratatul de la Roma a prevăzut stabilirea unei piețe comune progresiv, în
cursul unei perioade de tranziție de 12 ani, dar că, în realitate, nu exista libertate de schimburi completă și
efectivă, numeroase piedici subzistau, traducându-se prin menținerea de frontiere sub forma lor fizică
(control al persoanelor și bunurilor la vămile interioare), tehnice (diferite reglementări naționale) sau fiscale
(menținerea unor taxe indirecte, foarte diverse, care obligau la formalități transfrontaliere lente și costisitoare).
Comisia propunea un calendar de acțiuni care vizau realizarea, înainte de 31 decembrie 1992, a unei piețe unice
mari.
Pornind de la aceste inițiative instituționale Consiliul european reunit la Milano în 28 și 29 iunie 1985
acceptă principiul revizuirii tratatelor. Conferința interguvernamentală care a ajuns la Actul Unic
european a primit un dublu mandat:

 încheierea, pe de o parte, a unui tratat în materie de politică externă și securitate comună

 și, pe de altă parte, a unui act care modifica tratatul CEE.

În definitiv, ambele texte au fost reunite ajungându-se la titlul de Act Unic European (AUE). AUE a
fost semnat la Luxemburg în data de 17 februarie 1986 de către nouă state membre și la Haga, în 28
februarie 1986 de către Danemarca (în urma votului pozitiv de la referendumul organizat în acest scop), Italia
și Grecia. El a intrat în vigoare la 1 iulie 1987.
Obiectivul principal al AUE rămânea totuși desăvârșirea pieței interioare, cel mai târziu la 31
decembrie 1992, definită ca „spațiu fără frontiere interioare în care libera circulație a mărfurilor, persoanelor,
serviciilor și capitalurilor este asigurată” (art. 14 din AUE). Realizarea pieței interioare trebuia să se facă, în
primul rând, prin acte adoptate cu majoritate calificată de Consiliu (peste 270 de texte, în special directive
ale Consiliului) în domenii precum tariful exterior, libera prestare a serviciilor, transportul aerian și maritim,
libera circulație a capitalurilor și, în al doilea rând, prin armonizarea legislațiilor statelor membre.
Emergența noțiunii de „piață interioară” în detrimentul celei de „piață comună” trebuia să inducă,
printre altele, asimilarea cu noțiunea de „piață națională” (Boutayeb, 2012) pentru facilitarea eliminării
obstacolelor fizice, fiscale sau tehnice de la frontierele între statele membre.
Actul a mai consacrat noi politici, în principal:
 coeziunea economică și socială,
 cercetarea și dezvoltarea tehnologică,
 protecția mediului.

În ceea ce privește cooperarea politică, tratatul codifică practicile care s-au dezvoltat în afara cadrului
comunitar în materie de securitate și apărare. AUE specifica posibilitatea cooperării pe plan politic, economic
și al securității, excluzând apărarea.

6
„Cartea Albă” reprezintă culegere de informații destinate unui public determinat pentru a-l face să ia o decizie privind un anumit
subiect. Acest document al Comisiei a constituit un stimulent adresat Consiliului pentru a reacționa în vederea introducerii reformelor
necesare.
12
DEG, Note de curs 2016
Lect. Dr. Snejana SULIMA

La nivel instituțional AUE se angaja să recupereze deficitul democratic prin consolidarea puterii
Parlamentului. Acesta primește competența de a se pronunța prin aviz conform asupra acordurilor de
adeziune și de asociere. În același timp, AUE accentuează asocierea PE la procesul legislativ prin
„procedura de cooperare” care crește simplul rol consultativ atribuit anterior acestuia prin posibilitatea de
amendare sau respingere a poziției Consiliului de miniștri.
Totodată, lărgirea câmpului de aplicare a votului cu majoritate calificată în Consiliu aduce declinul
unanimității, în detrimentul compromisului de la Luxembourg (1966) (vezi supra) crescând astfel rolul
Consiliului în fața instituțiilor naționale și, corelativ, revalorifică puterea de inițiativă a Comisiei.
AUE pune bazele creării unui Tribunal de primă instanță, introdus efectiv prin decizie a Consiliului
din 24 octombrie 1988, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1989.

1.2. Acquis-ul Schengen

La 14 iunie 1985 a fost semnat Acordul de la Schengen (Luxemburg) de către Belgia, Germania,
Franța, Luxemburg și Olanda. El avea drept scop diminuarea controalelor persoanelor la frontierele statelor
semnatare. În 1990, aceleași state semnau Convenția de aplicare care conține reguli administrative și tehnice
pentru punerea în aplicare a Acordului Schengen în acquis-ul comunitar7.
Acquis-ul Schengen a fost definit prin decizie a Consiliului UE din 20 mai 1999 și înglobează cele
două documente de bază (din 1985 și 1990) și acordurile de adeziune încheiate cu alte state8 decât semnatarele
originale. Acquis-ul Schengen face parte din dreptul derivat al UE (vezi infra).

2. Apariția Uniunii Europene

În iunie 1988, proiectul uniunii economice și monetare a revenit în atenția europenilor. Jacque Delors,
președinte al Comisiei Europene la acea vreme, a primit sarcina de a studia și propune etape concrete pentru
crearea uniunii economice și monetare. Raportul Delors propunea un proces în trei etape, dintre care ultimele
două presupuneau o nouă revizuire a Tratatului de la Roma.
În aceeași perioadă căderea zidului Berlinului, prăbușirea regimului comunist și reunificarea
Germaniei (3 octombrie 1990) au dus la aplicarea unei reforme mai largi. În acest context, statele membre au
decis să-și extindă cooperarea în două domenii de importanță majoră: politica externă și justiția și afacerile
interne.

7
Termenul francez care se referă la corpul cumulativ al reglementărilor comunității europene, cuprinzând obiectivele sale, regulile
substanțiale, politicile și în special legislația primară și cea derivată precum și hotărârile instanțelor europene – toate parte a ordinii
legale a UE. Aceasta include toate tratatele, regulamentele, directivele instituțiilor europene, precum și hotărârile CJUE. Acest acquis
este dinamic, se dezvoltă constant. Toate statele membre trebuie să se alinieze acquis-ului comunitar. Termenul este cel mai des
utilizat în legătură cu pregătirile statelor candidate pentru aderarea la UE. Ele trebuie să adopte, implementeze și respecte tot acquis-ul
pentru a li se permite aderarea. Ceea ce poate include modificarea legislației interne.
8
În prezent, țările părți sunt: Austria, Belgia, Cehia, Danemarca, Elveția, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Islanda, Italia,
Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Olanda, Norvegia, Polonia, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Ungaria. Chiar dacă
Andora, Liechtenstein, Monaco, San Marina și Vaticanul nu au semnat acordul, aceste state nu practică un control la frontierele lor.
România, Bulgaria și Croația sunt țări candidate la aderare la acordurile Schengen.
13
DEG, Note de curs 2016
Lect. Dr. Snejana SULIMA

2.1.Tratatul de la Maastricht
Uniunea Europeană a fost instituită prin Tratatul de la Maastricht (TM), semnat la 7 februarie 1992
și completat prin 17 protocoale și 33 de declarații anexe. Odată cu nașterea UE s-a deschis o nouă etapă în
procesul de integrare europeană.
La momentul negocierii tratatului structura viitoarei organizații a suscitat numeroase dezbateri. Statele
au căzut de acord să instituționalizeze cooperarea lor în materia politicii externe, a justiției și afacerilor interne,
fără a accepta, în marea lor majoritate, să aplice domeniilor în cauză „metoda comunitară”, pentru a evita
atingerea suveranității lor.
Tratatul de la Maastricht consacră un concept politic nou – Uniunea Europeană. Aceasta urma să
combine comunitățile originare și unele concepte noi într-o arhitectură organizatorică inedită. Uniunea s-a
suprapus pe Comunitățile europene fără a se substitui acestora. UE nu a fost dotată cu personalitate juridică
proprie la acea vreme. Structura noii organizații se asemăna cu un templu grec constituit dintr-un fronton
comun de principii și instituții pe trei piloni.
I. Primul pilon cuprindea cele trei comunități europene – CECO, CEE și Euratom,
II. Al doilea - Politica externă și de securitate comună (PESC),
III. Al treilea - Cooperarea în materie de justiție și afaceri interne (JAI).

Diferențele dintre cei trei piloni se regăseau la nivelul competențelor acordate instituțiilor europene.
Primul pilon era dominat de metoda comunitară, care dădea Consiliului de miniștri și Parlamentului
European o putere de decizie în procedura legislativă aplicabilă, în timp ce Comisia deținea monopolul
propunerilor. Această tendință este răsturnată în cadrul celorlalți doi piloni, în cadrul cărora colaborarea era
interguvernamentală. Consiliul de miniștri deținea putere de decizie monopolistă statuând cu unanimitate.
Comisia și PE, ambele instituții cu caracter extra-național, sunt puternic marginalizate. Cadrul instituțional
unic, care trebuia să reprezinte baza templului grec, avea totuși niște limite. De fapt, al doilea și al treilea
piloni împrumutau instituțiile Comunităților, dar funcționau potrivit unor proceduri diferite, deplasând
centrul de gravitate spre Consiliu. Astfel, UE și Comunitățile europene, chiar dacă erau fondate de aceleași
state membre și pe aceleași instituții, coexistau funcționând potrivit unor reguli, proceduri și principii
deferite ceea ce putea genera multiple confuzii.
Prin unificarea procedurilor de aderare și de revizuire, pentru Uniune în ansamblul ei, autorii tratatului a
vrut să sublinieze caracterul indisociabil al acesteia. În raport cu dispozițiile anterioare noile dispoziții nu
conțin modificări de substanță. Obiectul lor esențial era punerea în evidență a faptului că Uniunea forma un
tot și în special că nicio adeziune nu putea fi efectuată la unul sau altul dintre piloni luați izolat (Dony,
2010).
Prin TM, Comunitatea este profund transformată. CEE creată prin TR, „nucleul dur” a integrării
europene, a primit un nume nou: „Comunitate europeană”, consecință a adăugării a numeroase competențe
care nu erau economice: cultură, sănătate publică, educație etc.
A fost introdus conceptul de cetățenie, implicând posibilitatea unui control din partea Curții de
Justiție.
Tratatul subliniază necesitatea convergenței politicilor economice naționale și consacră principiul
stabilirii uniunii economice și monetare preconizându-se adoptarea monedei unice până, cel târziu, la 1
ianuarie 1999.

14
DEG, Note de curs 2016
Lect. Dr. Snejana SULIMA

Unele reforme instituționale au vizat funcționarea mai eficientă a Comunității prin extinderea majorității
calificate în Consiliu și mai democratic prin consolidarea rolului Parlamentului European. A fost creat un
Comitet al regiunilor, organ cu rol consultativ al UE și funcția de Mediator european.
Ratificarea TM a fost laborioasă. Un prim referendum negativ la 2 iunie 1992 în Danemarca a făcut
necesară organizarea unui al doilea referendum la 18 mai 1993. Franța a obținut o victorie șubredă cu 51,
04 % la referendumul organizat la 20 septembrie 1992. Regatul Unit, după tergiversări interminabile, a ratificat
totuși tratatul la 2 august 1993. În Germania, a fost introdus un recurs în fața Tribunalului Constituțional, care
a pus condiții precise pentru ratificarea tratatului. Tratatul a intrat, în sfârșit, în vigoare la 1 noiembrie 1993,
cu o întârziere de 10 luni față de calendarul prevăzut.

3. Evoluția UE prin tratatele de revizuire

Tratatele de revizuire a trataelor originare după crearea Uniunii Europene au dus la transformarea
structurilor comunitare inițiale. Astăzi, suntem în prezența unei Uniuni supranaționale cu personalitate
juridică proprie care, în sens substanțial, dispune de o cartă constituțională proprie.

3.1. Tratatul de la Amsterdam

Originea Tratatului de la Amsterdam (TA) se regăsește în Tratatul de la Maastricht, autorii căruia au
convocat din oficiu, în 1996, o nouă Conferință interguvernamentală la care urma să se examineze dacă
trebuiau revizuite politicile și formele de cooperare pentru a asigura eficacitatea mecanismelor.
În contextul lărgirii masive spre est a Uniunii Europene, preconizată în anii următori, TA trebuia să
contribuie la reformarea sistemului instituțional în scopul adaptării la această lărgire. Conferința
interguvernamentală, precedată de un raport a unui grup de reflecție, a fost convocată la Torino, în martie
1996, în vederea revizuirii tratatelor. La deschiderea conferinței Consiliul European a propus patru
obiective pentru negociere:
 suprimarea ultimelor piedici în libertatea circulației persoanelor,
 problematica locurilor de muncă și a drepturilor cetățenilor,
 consolidarea rolului Europei pe scena internațională
 adaptarea arhitecturii instituționale a UE în vederea lărgirii.

Tratatul a fost adoptat la 2 octombrie 1997 și a intrat în vigoare din 1 mai 1999. Fără a atinge
structura UE acest tratat a reorganizat pilonii, operând o „comunitarizare” parțială a domeniului justiției și
afacerilor interne pe segmentul circulația persoanelor și migrația. Odată cu TA al treilea pilon este redus la
cooperarea polițienească și judiciară în materie penală. Totodată, crearea unui spațiu comun al libertății,
securității și justiției devine un nou obiectiv al Uniunii (Boev, 2014).
Tratatul tinde să amelioreze funcționarea politicii exterioare și de securitate comună creând postul de
Înalt reprezentant pentru politică externă și de securitate comună (PESC), atribuit Secretarului general al
Consiliului, precum și o Unitate de planificare și de alertă rapidă. În ceea ce privește mecanismul cooperării
consolidate acesta permitea unui grup de state importante de a adopta diverse măsuri fără a fi împiedicate de alți
parteneri și de a facilita astfel logica integrării. Astfel, mecanismul instituit permitea simultan progresul logicii
comunitare agreat de unele state și concilierea acesteia cu dorința altor state de a acționa cu prudență în
relațiile comunitare.

15
DEG, Note de curs 2016
Lect. Dr. Snejana SULIMA

De asemenea, TA încearcă să întărească mediul democratic, al statului de drept și de protecție a

drepturilor omului la nivelul UE. În contextul aderării masive a unor state din estul Europei, cu sisteme
democratice în tranziție și unde drepturile omului nu se bucurau încă de o protecție conformă standardelor
europene, TA introduce două modificări majore:
 pe de o parte, respectarea drepturilor fundamentale devine condiție imperativă pentru aderarea
noilor state,
 pe de altă parte, conform noului tratat încălcarea gravă și persistentă a acestor drepturi poate
constitui motiv de suspendare potrivit unor condiții precise de aplicare, îndreptate împotriva
statului membru în cauză.

Printre altele, tratatul a căutat să răspundă unor așteptări a cetățenilor prin dispoziții privind angajarea și
sănătatea publică. Astfel, în ceea ce privește dimensiunea socială a UE, autorii tratatul se ambiționează să
creeze o politică comunitară în planul angajării, printr-un titlu nou referitor la aceasta, care se sprijină pe
coordonarea politicilor de angajare a celor cincisprezece state membre de atunci.

3.2. Tratatul de la Nisa

În vederea accelerării procesului de lărgire, Consiliul European de la Köln a hotărât să convoace o
nouă Conferință interguvernamentală în iunie 1999. Drept urmare, la 26 februarie 2001, fost semnat
Tratatul de la Nisa (TN).
TN a fost un acord între statele membre, obținut după patru zile de negocieri maraton. Anterior, tot la
Nisa, Consiliul European, Parlamentul, Consiliul și Comisia au semnat și proclamat, la 7 decembrie 2000,
Carta drepturilor fundamentale a UE, fără a se pronunța asupra forței sale juridice.
Și acest tratat a cunoscut dificultăți de ratificare cu un vot negativ la primul referendum în Irlanda.
O declarație privind lărgirea, anexată tratatului, definește poziția comună pe care statele membre se angajează
să o adopte la conferințele de aderare cu statele candidate. Această poziție se referă la repartizarea locurilor în
Parlament, ponderea voturilor în Consiliu, componența Comitetului economic și social și a Comitetului
regiunilor în Uniunea cu 27 de membri.
Printre altele, TN clarifică condițiile pentru punerea în aplicare a cooperării consolidate, care poate fi
aplicată în domeniile PESC. Astfel, statele care doresc să stabilească o cooperare consolidată sunt supuse
unor condiții stricte de fond și de procedură. Recurgerea la acest tip de cooperare trebuie să contribuie la
realizarea Uniunii respectând cadrul instituțional al acesteia și nu poate fi utilizată decât în ultimă instanță, cu
respectarea acquis-ului comunitar. Cooperarea consolidată trebuie să contribuie la procesul de integrare,
să nu afecteze piața interioară și regimul schimburilor comerciale sau coeziunea economică și socială.
La sfârșitul lunii decembrie în 2001, Consiliul european a adoptat declarația de la Laeken (Belgia)
afirmând necesitatea pentru Uniune de a „deveni mai democratică, mai transparentă, mai eficace”. În acest
scop, declarația de la Laeken a format o convenție în cadrul căreia reprezentanții statelor membre, ai
Parlamentului European, ai Parlamentelor naționale și ai Comisiei au discutat despre viitorul Uniunii
aproape 18 luni.

16
DEG, Note de curs 2016
Lect. Dr. Snejana SULIMA

3.3. Tratatul de stabilire a unei Constituții pentru Europa

Convenția asupra viitorului Europei și-a fixat ca misiune elaborarea unei Constituții. În tendința de
recunoaștere a personalității juridice a Uniunii și dispariției Comunității membrii convenției au considerat că era
oportun să înlocuiască tratatele existente cu un text unic, care să reunească, în patru părți:
I. Principiile fundamentale,
II. Carta drepturilor fundamentale,
III. Politicile și dispozițiile privind funcționarea Uniunii
IV. Dispozițiile generale și finale.

Autorilor li s-a părut firesc să numească noul text „Constituție”. Această abordare a făcut obiectul unui
consens larg în sânul Convenției, considerându-se că tratatele Comunității Europene, chiar dacă au fost
încheiate sub forma unui acord internațional, constituie carta constituțională a unei comunități de drept.
Astfel, adoptarea unei Constituții era resimțită ca un gest de natură să refondeze construcția europeană pe
baze noi. Proiectul Convenției, trimis președinției italiene din 18 iulie 2003, a fost apoi aprobat de o
Conferință interguvernamentală, care ajungea astfel la semnarea tratatului de stabilire a unei Constituții
pentru Europa, la 29 octombrie 2004.
Membrii Convenției nu au putut anticipa corect consecințele care puteau decurge din alegerea
termenului de „Constituție”. Introducerea acestui termen a făcut un număr de guverne să ia decizia de a ratifica
tratatul printr-un referendum din cauza importanței reformei operate. Astfel, s-a dovedit periculos împrumutul
unui termen din registrul național, departe de a fi clarificat dezbaterea pentru cetățeni, termenul de „Constituție”
i-a destabilizat, în parte, pentru că documentul în cauză nu semăna cu textele constituționale naționale. În plus,
în ciuda numelui său Constituția nu era o veritabilă refondare ci mai curând o codificare și o clarificare a
celor care existau (Dony, 2010).
Tratatul constituțional a fost respins mai întâi de cetățenii francezi în cadrul referendumului cu
valoare obligatorie organizat la 29 mai 20059. După aproximativ o lună de la această dată, la 3 iunie 2005,
majoritatea cetățenilor olandezi au răspuns nu la referendumul organizat pentru ratificarea acestuia10.
Deși referendumul avea o valoare consultativă, forțele politice din această țară s-au angajat să respecte dorința
cetățenilor lor. Astfel, documentul nu a mai fost ratificat de Olanda. Abandonarea tratatului constituțional
ține cont de respingerea lui cu o majoritate semnificativă în cele două state fondatoare (Franța și Olanda). În
urma acestor voturi negative, în alte state care au decis ratificarea tratatului prin consultație populară, se putea
observa o ostilitate crescândă la ratificarea acestuia.

3.4. Tratatul de la Lisabona

Refuzul francezilor și al olandezilor de a aproba Constituția au generat o confuzie profundă în
mediul european. Chiar dacă o declarație atașată Tratatului constituțional prevedea sesizarea Consiliului
European dacă într-un termen de doi ani de la semnarea tratatului 4/5 dintre state l-ar fi ratificat, dar unul sau
mai multe state ar fi întâlnit dificultăți în procedurile ratificării, șefii de state și de guverne nu au putut face mai
mult după referendum decât să cadă de acord asupra necesității unei perioade de reflecție și adaptării

9
În defavoarea Tratatul constituțional s-au pronunțat 54% dintre cetățenii cu drept de vot, în situația unei rate de participare de 69
%.
10
Cu o rată de participare de 60 %, 60 % dintre cetățenii olandezi au respins tratatul constituțional.
17
DEG, Note de curs 2016
Lect. Dr. Snejana SULIMA

calendarului ratificării în statele membre, lăsând libertatea statelor de a nu se pronunța (Dony, 2012, Boev,
2014). Consecința a fost înghețarea proiectului de adoptare a Constituției pentru Europa.
Germania care ajungea la președinția UE la 1 ianuarie 2007 avea sarcina de explora căi posibile de
renegociere a revizuirii tratatelor. Cu ocazia celei de a cincea aniversări a semnării tratatelor de la Roma
declarația comună a șefilor statelor de la Berlin se limita la a evoca obiectivul de a „așeza UE pe baze comune
reînnoite”, fără nicio menționare a Constituției.
O noua conferință interguvernamentală din 23 iulie 2007 avea mandatul de a demara adoptarea
unui nou „tratat de revizuire” a tratatelor în vigoare, abandonând astfel proiectul unei Constituții formale.
Acest tratat trebuia, în același timp, să apere principiile stabilite în Constituție și să se îndepărteze de
aceasta la unele puncte deosebit de controversate. Astfel, s-a găsit compromisul pentru a reconcilia punctele
de vedere și preocupările celor 18 țări care ratificaseră tratatul constituțional, a celor 2 state în care refuzul
ratificării a fost majoritar și a celor 7 state unde procesul de ratificare nici nu se încheiase.
Șefii de state sau de guverne a celor 27, reuniți la Lisabona la 18 octombrie, și-au dat acordul politic
pentru un nou tratat, care a fost semnat la 13 decembrie 2007. El modifica tratatele UE și CE. Tratatul UE
și-a păstrat titlul inițial în timp ce Tratatul CE devine Tratatul privind funcționarea UE (TFUE).
Acest tratat a luat forma unui „catalog de amendamente la tratatele anterioare” (Dony, p. 22), greu de
înțeles fără o raportare la textele tratatelor. Termenii de „Constituție”, „lege”, „lege cadru” și „ministru al
afacerilor externe” nu mai fac parte din limbajul noului tratat, precum și referirea la simbolurile Uniunii. Textul
Cartei drepturilor fundamentale a fost retras, în favoarea unei simple menționări în articolul consacrat
drepturilor fundamentale (art. 6 TUE). Caracterul interguvernamental al PESC este evidențiat prin
menținerea ansamblului regulilor specifice în noul tratat privind UE. În sfârșit, diferitele articole ale
tratatelor, protocoalelor și declarațiilor care tratează despre competențele Uniunii sunt impregnate de
neîncrederea statelor membre, fiind utilizate formulări negative pentru a califica aceste competențe11. Chiar
dacă Tratatul de stabilire a unei Constituții pentru Europa a suferit un eșec din cauza reticențelor exprimate de
cetățenii Uniunii, potrivit unor autori (Boev, 2014, Dony, 2010, Jacqué, 2009, Gautron, 2009) atât tratatul
constituțional cât și cel de la Lisabona se înscriu într-un proces de constituționalizare a Uniunii, care a
devenit un proces unic și exclusiv care a depășit metodele tradiționale de construcție comunitară.
Printre prevederile care modifică arhitectura construcției europene sunt cele care se referă la abolirea
sistemului pe piloni și ștergerea completă a Comunității europene. Uniunea dispune de un statut care îi
permite să-și manifeste personalitatea juridică în mod funcțional. Înainte de intrarea în vigoare a Tratatului
de la Lisabona doar Comunitățile europene dispuneau de o personalitate juridică (art. 281 TCE, art. 184
TCEEA). Deoarece Uniunea s-a substituit și a succedat Comunității Europene (art. 1 (3) TUE), de acum încolo
ea este cea care dispune de o personalitate juridică deplină (art. 47 TUE). Această personalitate există pentru
a contribui la realizarea obiectivilor fixate prin tratate. Totuși, aceasta se limitează strict la competențele Uniunii
fără a o autoriza să legifereze și să acționeze dincolo de aceste competențe atribuite de state în tratate
(Declarația nr. 24 anexată TUE și TFUE).
Art. 335 din TFUE precizează că „În fiecare dintre statele membre, Uniunea are cea mai largă
capacitate juridică recunoscută persoanelor juridice de către legislațiile interne; Uniunea poate, în special, să
dobândească sau să înstrăineze bunuri mobile și imobile și poate sta în justiție. În acest scop, Uniunea este
reprezentată de Comisie”. Astfel, constatăm că UE dispune de o personalitate juridică proprie, distinctă de

11
Fie că este vorba despre recunoașterea personalității juridice a Uniunii, despre Carta drepturilor fundamentale sau despre adeziunea
la CEDO, statele au avut grijă să precizeze că acestea „nu modifică competențele Uniunii așa cum sunt ele definite în tratate”.
18
DEG, Note de curs 2016
Lect. Dr. Snejana SULIMA

cea a statelor membre, de un buget autonom și de un patrimoniu. Chiar dacă Comisia este cea care este
abilitată să acționeze în numele Uniunii, recunoașterea personalității sale juridice interne, diferită de cea a
instituțiilor sale, îi permite să îndeplinească toate actele necesare funcționării sale în fiecare dintre statele
membre : să achiziționeze sau să îndepărteze bunuri, să încheie contracte, să se prezinte în fața justiției etc.
UE dispune de o personalitate juridică internațională preluată de la Comunitatea Europeană, chiar
dacă tratatele nu fac o precizare în acest sens. CJCE12 a admis că independent de competențele prevăzute expres
în unele dispoziții ale Tratatelor, Comunitatea Europeană și în prezent Uniunea Europeană, este
competentă să încheie acorduri externe în toate domeniile în care Comunitatea și deci, în prezent, Uniunea
dispune de o competență internă de a realiza un obiectiv determinat de tratate sau dacă adoptarea unui
angajament internațional este necesară la realizarea acestui obiectiv13.
În structura instituțională a Uniunii Europene Parlamentul European este depozitarul voinței cetățenilor
europeni, reprezentanții cărora sunt aleși prin vot universal, direct, secret și liber, conform principiilor
electorale democratice. Tratatul de la Lisabona încearcă să contribuie la creșterea democrației în UE prin
atribuirea unui rol mai important Parlamentului European, prin consolidarea rolului parlamentelor
naționale și a dreptului de inițiativă privată (art. 10 TUE). Totodată „la inițiativa a cel puțin un milion de
cetățeni ai Uniunii, resortisanți ai unui număr semnificativ de state membre, Comisia Europeană poate fi
invitată să prezinte, în limitele atribuțiilor sale, o propunere corespunzătoare în materii în care acești cetățeni
consideră că este necesar un act juridic al Uniunii, în vederea aplicării tratatelor” (art. 11 (4) din TUE).
Prin Tratatul de la Lisabona s-a mai făcut un salt important în domeniul protecției juridice a
drepturilor omului. Cartei drepturilor fundamentale i se recunoaște caracterul de drept primar, în ciuda
clauzelor derogatorii obținute de Regatul Unit și de Polonia14 și mai târziu de Cehia15.
Extinderea domeniilor în care adoptarea deciziilor la nivelul Consiliului se realizează prin vot cu
majoritate calificată aduce un plus de dinamism mecanismului european. De asemenea, introducerea unei
președinții stabile pentru Consiliul European aduce mai multă eficacitate acestui mecanism.
Crearea funcției de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politică de securitate,
având rolul de a conduce politica externă a Uniunii Europene trebuia să determine un plus de coerență
acțiunii externe a acesteia. Tratatului de la Lisabona reunește acțiunile în domeniul politicii externe
atribuindu-le unei persoane, funcții care erau anterior exercitate de doi demnitari europeni diferiți: Înaltul
reprezentant pentru PESC și Comisarul însărcinat cu relații externe.
Ca și în cazul tratatelor precedente, Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare cu dificultate. Art. 6
din tratat fixa o dată precisă pentru intrarea sa în vigoare pe 1 ianuarie 2009, în ideea că „toate instrumentele
de ratificare să fi fost depuse sau, în caz contrar, în prima zi a lunii următoare după depunerea
12
A se vedea în acest sens CJCE, 31 martie 1971, Comisia c/ Consiliu, cauza 22/70.
13
A se vedea în acest sens CJCE, 26 aprilie 1977, avis 1/76, Avis rendu en vertu de l’article 288, paragraphe 1, alinéa 2, du Traité CEE
« Projet d’accord relatif à l’institution d’un Fonds européen d’immobilisation de la navigation intérieure », Rec. P. 741 ; 19 martie
1993, avis 2/91, Avis rendu en vertu de l’article 228, paragraph 1, alinéa 2, du Traité CEE « Convention n° 170 de l’organisation
internationale du travail concernant la sécurité dans l’utilisation des produits chimique au travail », Rec. P. I-1061.
14
Protocolul (nr. 30) privind aplicarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în Polonia și în Regatul Unit, anexat
Tratatului de la Lisabona, reprezintă materializarea derogării opt-out acordată unei țări care nu dorește să se alieze altor state
membre într-un anumit domeniu de cooperare comunitară, împiedicând astfel un blocaj general. Pentru a obține această clauză
fiecare stat a prezentat argumente care demonstrează că aplicarea Cartei ar fi avut influențe nefaste asupra ordinii lor juridice. În
speță, Regatul Unit susținea că atingerea ar fi fost adusă drepturilor sociale așa cum sunt ele protejate în această țară, iar Polonia a
făcut referire la protejarea vieții private și de familie precum și a căsătoriei.
15
Vezi (53) Declarația Republicii Cehe cu privire la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, anexată Tratatului de la
Lisabona.
19
DEG, Note de curs 2016
Lect. Dr. Snejana SULIMA

instrumentului de ratificare a statului semnatar care va proceda ultimul la această formalitate”. În alți
termeni, T Lisabona nu conținea nicio dispoziție care să prevadă soluții posibile în caz de neratificare de către
unul sau mai multe state membre. Având în vedere eșecul suportat în ratificarea tratatului constituțional,
majoritatea statelor au prevăzut că vor ratifica Tratatul de la Lisabona pe cale parlamentară.
Totuși, în timpul referendumului de ratificare pe care autoritățile irlandeze l-au organizat în iunie
2008, îngrijorarea numeroșilor comentatori care se exprimaseră în ajun se concretiza în cele 53,4 % a
irlandezilor care au spus nu tratatului de la Lisabona. Principalele motive ale acelui vot negativ au fost lipsa
de informare și de înțelegere a tratatului și a mizelor sale, precum și unele temeri privind protecția
identității irlandeze, protejarea neutralității Irlandei, protecția regimului fiscal național sau pierderea
„comisarului irlandez”, având în vedere preconizata modificare a componenței Comisiei Europene.
Consiliul European a fost nevoit să consacre trei reuniuni găsirii unei soluții pentru stimularea intrării
în vigoare a Tratatului de la Lisabona. La 19-20 iunie 2008, Consiliul a exclus implicit renegocierea
tratatului, deja ratificat de parlamentarii a 19 state membre. La 12-13 decembrie 2008, el s-a angajat să ia
măsuri pentru a permite Comisiei să continue includerea unui național din fiecare stat membru. Apoi, la
17-18 iunie 2009, aceste preocupări au făcut obiectul unei „decizii a șefilor de stat sau de guvern a celor 27
state membre ale UE, reunite în Consiliul european”, a căror dispoziții trebuiau enunțate într-un protocol la
încheierea celui mai apropiat tratat de adeziune. Garanțiile astfel date irlandezilor au permis organizarea unui
nou referendum, ca și în 2002. Acest referendum a avut loc la 2 octombrie 2009 și, de această dată, 67%
dintre irlandezi au răspuns pozitiv pentru ratificarea tratatului. Totuși, la acel moment, mai persistau dubii cu
privire la intrarea în vigoare a acestuia din cauza reticențelor președintelui eurosceptic ceh, Vaclav Klaus.
Acesta din urmă a cerut obținerea acelorași clauze derogatorii ca și cele acordate Poloniei și Regatului Unit în
ceea ce privește Carta drepturilor fundamentale, primind această satisfacție la Consiliul European din 29-30
octombrie 2009. Republica cehă a depus instrumentul său de ratificare la 13 noiembrie 2009 și TL a putut
intra în vigoare, în sfârșit, la 1 decembrie 2009.

20