Curs 1

PLANTE LEGUMICOLE CUCURBITACEE

Din cadrul acestei grupe fac parte următoarele specii: castravetele, pepenele galben, pepenele verde,
dovlecelul, dovlecelul patison, dovleacul comestibil, dovleacul pentru plăcintă, care aparţin familiei
Cucurbitaceae şi a căror pondere în cultură şi importanţă economică sunt diferite.
Sunt plante anuale, cu tulpini erbacee, târâtoare. Florile sunt unisexuat monoice, cu polenizare
alogamă entomofilă. Pentru culturi forţate şi protejate sunt create cultivare ginoice.
Sunt pretenţioase şi foarte pretenţioase faţă de factorii căldură şi lumină.
Tehnologia de cultură în câmp este simplă, dar în culturi forţate necesită îngrijiri speciale. În câmp,
culturile se înfiinţează, în principal, prin semănat direct, dar şi prin răsad, iar culturile forţate şi protejate
numai prin răsad.

CASTRAVETELE
Cucumis sativus L. - Familia Cucurbitaceae
Alte denumiri în limba română: ogârcău, cucumar, crastavete, scârtăvete, cistrăveţi. Denumiri în
limbi străine: engleză- cucumber; franceză- concombre; germană Gurke; italiană - cetriolo; rusă - ogureţ.
Importanţa culturii. Castravetele este o plantă legumicolă care se cultivă în câmp, sere, solarii şi
răsadniţe, asigurând eşalonarea consumului pe o perioadă cât mai îndelungată de timp, valorificându-se
atât pe piaţa internă cât şi la export. Fructele se consumă la maturitatea tehnică, fiind mult apreciate în
alimentaţie pentru însuşirile şi conţinutul diversificat în principii nutritive, cât şi pentru efectul terapeutic.
În stare proaspătă, castraveţii se consumă simpli cu adaos de sare sau în diferite salate cu alte
legume. Se prelucrează sub formă de tocană, ghiveci şi se conservă prin murat sau marinat, folosindu-se ca
atare sau în diferite preparate.
Valoarea alimentară a castraveţilor este redusă (19 calorii/100 g substanţă proaspătă), cu un conţinut
scăzut de substanţă uscată 4-6%, ale cărei limite variază în funcţie de cultivar, precum şi de mărimea
fructelor la recoltare, cele tinere având valori mai ridicate. Fructele conţin în medie 0,7-1,1 % substanţe
pectice, 0,44-0,57 % săruri minerale (în special potasiu, cu rol alcalinizant), vitamine (acid ascorbic, acid
pantotenic, acid nicotinic, complexul B). Aroma specifică este dată de uleiurile eterice.
Fructele conţin cucurbitacine care se găsesc în special în peduncul, migrând în fruct în condiţiile
oscilaţiilor mari de temperatură, umiditate, deranjarea fizică a vrejurilor etc, dând gustul amar al acestora.
Sucul de castraveţi are acţiune diuretică, ajută la creşterea părului şi tonificarea unghiilor. Combinat
cu sucul de morcov are acţiune eficientă în tratarea reumatismului, iar cu cel de sfeclă roşie în reglarea
presiunii arteriale şi la accelerarea metabolismului potasiului. Extractele din pulpă se utilizează la
prepararea unor produse emoliente de întreţinere a tenului. Seminţele sunt folosite ca materie primă în
industria farmaceutică pentru prepararea unor medicamente recomandate în tratarea bolilor de piele.

Origine şi răspândire. Castravetele îşi are originea în sudul Asiei (India, Indochina, China etc.) şi
în sudul Africii, fiind una dintre cele mai vechi plante de cultură, datând de cea 3000 ani î.e.n. A fost cultivat
de egipteni în Africa şi de către greci în Europa, trecând apoi în Imperiul Roman. În secolul al IX-lea este
cultivat de către francezi şi spanioli, iar în secolul XIII de către englezi, ca apoi să se extindă la alte
popoare, în special din sudul şi sud-estul Europei.
Arealul de cultură s-a extins pe toate meridianele globului, până la latitudinea de 61-62°, ocupând o
suprafaţă de 1,5 mil. ha şi realizând producţii de 26,5 mil. tone.
Ţări mari cultivatoare de castraveţi în Europa sunt: Rusia, Polonia, Moldova, Ungaria, Bulgaria,
Spania şi România.
În România, castravetele se cultivă aproape în toate judeţele ţării, dar cele mai bune condiţii sunt
întâlnite în sud, sud-est, sud-vest şi vest, pe o suprafaţă de 8.000 ha, ceea ce reprezintă 2-3 % din total
suprafaţă legumicolă, iar în sere, în funcţie de ciclul de cultură practicat, ocupă locul I sau II. Zonele
specializate în cultura castraveţilor în câmp sunt în vestul ţării (Arad, Timişoara, Oradea), centrul
Transilvaniei (Cluj, Târgu Mureş), sudul Olteniei şi sud-estul Moldovei.

1
 Particularităţi botanice şi biologice. Castravetele este o plantă anuală, erbacee, cu un sistem
radicular slab dezvoltat şi cu tendinţa de creştere spre suprafaţa solului, având cerinţe deosebite faţă de aer.
Masa mare de rădăcini se dezvoltă la 20-30 cm adâncime în sol, astfel explicând cerinţele mari ale speciei
faţă de umiditate şi aer în stratul superficial, pe întreaga durată de vegetaţie. Rădăcinile se refac greu dacă sunt
rănite, plantele suportând mai greu transplantarea.
Tulpina este târâtoare sau urcătoare, fistuioasă, foarte fragilă când este tânără, devenind viguroasă
şi parţial lemnificată pe măsură ce se maturează. Are o lungime de 2,5-3,0 m, este pubescentă şi prevăzută
cu cârcei ce ajută la agăţare. În contact cu solul, tulpina emite uşor rădăcini adventive, aspect important
pentru formele de cultură cu dirijarea tulpinilor pe orizontală (câmp, răsadniţe), dând posibilitatea plantelor
de a se aproviziona suplimentar cu apă şi săruri minerale. Rădăcinile şi tulpinile nu trebuie deranjate în
timpul efectuării lucrărilor de îngrijire, deoarece se diminuează cantitatea şi calitatea producţiilor.
Lăstarii apar după 20-30 zile de la semănat, iar prin ciupirea repetată a vârfurilor de creştere apar
ramificaţii de ordin superior, pe care se formează mai multe flori femele.
Frunzele sunt mari, trilobate sau pentalobate, dispuse altern şi acoperite cu perişori glandulari, aspri.
Rănirea frunzelor, strivirea şi răsucirea lor, precum şi a lăstarilor tineri determină apariţia gustului amar în
fructe, prin sintetizarea şi migrarea cucurbitacinei.
În sere, raportul dintre partea aeriană şi rădăcini este de 200:1.
Florile sunt unisexuat monoice, dispuse câte 3-5 la un loc, la subsuoara frunzelor, sunt gamopetale, cu
corola de culoare galbenă şi în formă de pâlnie. Florile femele au ovarul inferior ce are forma viitorului
fruct, iar cele mascule sunt pedunculate, cu corola mai mare, apar întotdeauna înaintea celor femele şi în
număr mai mare pe tulpina principală.
Raportul dintre florile femele şi cele mascule variază în funcţie de mai mulţi factori:
- vârsta plantei - raportul scade de la 1:10 la 1:3 pe
măsura creşterii vegetative;
- ordinul ramificaţiilor tulpinii - în raport de total flori pe plantă, proporţia de flori femele
creşte de la 8% pe tulpina principală, la 40% pe ramificaţii de ordinul III;
- condiţiile de mediu - concentraţiile mai mari de CO şi CO 2 sporesc numărul de flori femele
sau chiar numai apariţia acestora; tratarea plantelor în plină vegetaţie cu temperaturi mai scăzute sporeşte
numărul florilor femele; durata de iluminare zilnică, dirijarea regimului de nutriţie, seceta sporesc numărul
de flori mascule;
- tipul cultivatului - soiurile obişnuite, cu înflorire mixtă, formează pe plantă atât flori femele
cât şi mascule; hibrizii partenocarpici formează alături de florile femele şi flori mascule dar sterile. Nu are
loc polenizarea şi fecundarea, fructele obţinute sunt partenocarpice; hibrizii ginoici formează numai flori
femele, în special pe tulpină, iar fructele se obţin partenocarpic (fără seminţe);
Polenizarea este alogamă, entomofilă, mai rar anemofilă, iar în cazul unei polenizări incomplete
fructele se deformează.
Fructul este o melonidă, alungită, de forme, dimensiuni şi culori diferite în funcţie de cultivar,
prevăzut cu ridicături semisferice (broboane) care uneori au perişori. Fructele au 3-5 loji ce conţin seminţe.
De la înflorire la maturitate tehnică, fructele se dezvoltă în 4-12 zile în cazul soiurilor şi hibrizilor tip
cornichon şi în 12-32 zile la hibrizii cu fructe lungi, iar până la maturitatea fiziologică durează 35-45 zile.
Seminţele sunt turtite, alungit ovoide, înguste spre ambele extremităţi, de culoare albă-gălbuie şi sunt
mai bine dezvoltate la baza fructului. Facultatea germinativă este de 70-90% şi se păstrează 5-6 ani. În cultură
rezultate bune se obţin prin folosirea seminţelor după 2-3 ani, dar prin tratare timp de 2-3 ore, cu temperaturi
de 60-70°C se pot utiliza cu bune rezultate şi în primul an după producerea lor. O metodă ecologică de
stimulare a germinării seminţelor este expunerea acestora în atmosferă aeroionizată artificial. Aplicarea
tratamentului cu ioni negativi (18.000-20.000 ioni/cm 3) timp de 3 ore poate determina creşterea cu 30% a
emergenţei.

Exigenţe ecologice
Căldura - este unul din factorii de primă condiţie pentru desfăşurarea normală a proceselor
metabolice şi obţinerea de producţii la nivelul potenţialului productiv al cultivarelor.
Temperatura optimă de vegetaţie este de 25-28°C, cu o medie în 24 ore (zi şi noapte) mai mare de
15°C pe întreaga perioadă de vegetaţie (în culturile din câmp). În funcţie de faza de vegetaţie, temperatura
optimă se situează la nivelul valorii de 25± 7°C.

2
 Temperatura minimă de germinare a seminţelor este de 15-16°C. Ţinute înainte de semănat timp de 24 ore
la o temperatură de -4°C, pot să înceapă germinaţia la 10°C, grăbindu-se astfel şi ritmul de creştere şi
fructificare al plantelor.
Nivelul maxim de suportabilitate este de 30-35°C, peste aceste valori plantele îşi diminuează sau
chiar îşi încetinesc creşterea, aceleaşi aspecte se manifestă şi în cazul valorilor de sub 15°C. Prin menţinerea
îndelungată a temperaturilor la 12-13°C plantele pier.
Suma gradelor de temperatură activă este de 800-1000°C până la maturitatea de consum şi de 1500°C
până la cea fiziologică.
În sol, temperatura trebuie menţinută cu 2-3°C mai mare decât cea a aerului, pentru o cât mai bună
vegetaţie.
Lumina cu o intensitate de 12.000-15.000 lucşi, influenţează favorabil procesele fiziologice,
castraveţii fiind plante de zi scurtă (12 ore lumină) dar de intensitate ridicată. O intensitate şi durată mare de
iluminare grăbesc procesul de îmbătrânire şi slăbesc potenţialul de rodire, iar insuficienţa luminii determină
alungirea plantelor şi reduce capacitatea de fructificare.
Prezenţa radiaţiilor din domeniul spectral albastru-violet stimulează dezvoltarea generală a castraveţilor
şi diferenţierea timpurie a florilor femele, în special în condiţii de zi scurtă. Datorită transparenţei selective a
peliculei de plastic pentru radiaţiile cu lungime mică de undă, albastru-violet, castraveţii se comportă în mod
deosebit în culturile din solarii.
Hibrizii de castraveţi destinaţi culturilor din sere sunt obţinuţi pentru a vegeta bine în condiţii de
lumină mai scăzută.
Umiditatea, atât din sol cât şi cea din aer trebuie menţinută la nivelurile cerute de plante, pe faze de
vegetaţie, insuficienţa ducând la oprirea creşterii, apariţia unui număr mai mare de flori mascule, deformarea
fructelor şi apariţia gustului amar al acestora.
Nivelul optim în sol trebuie menţinut la 75-80 % din I.U.A. şi de 85-90 % în aer. La o umiditate mai
mare în sol, asociată cu o temperatură ce scade sub 10°C, absorbţia la nivelul sistemului radicular nu are loc şi
apare seceta fiziologică.
Aerul prezintă o importanţă deosebită pentru castraveţi, atât în sol cât şi în atmosferă, fapt pentru
care culturile din câmp şi, în special, cele timpurii se recomandă a se efectua între perdele de plante cu port
înalt. Prin mişcarea şi deranjarea vrejurilor plantelor de către curenţii puternici de aer este încetinită creşterea
acestora, fructele se deformează şi apare gustul amar.
Rădăcinile plantelor sunt deosebit de sensibile la lipsa aerului din sol, fapt ce influenţează dezvoltarea
lor în stratul superficial şi, ca atare, solul trebuie menţinut în permanenţă afânat în vederea aerisirii. Trebuie
evitată tasarea solului, iar praşilele se fac superficial.
Castravetele reacţionează bine la creşterea concentraţiei de dioxid de carbon din aer, realizând o
intensificare a procesului de asimilaţie (la care participă direct). Concentraţii de până la 0,6%, determină
grăbirea ritmului de creştere şi obţinerea de sporuri de producţii.
Terenurile trebuie să fie plane, bine însorite, cu posibilităţi permanente de irigare şi cu protejare
naturală sau artificială faţă de vânturi şi curenţi reci de aer.
Solurile pe care se cultivă castraveţii trebuie să fie uşoare, afânate, permeabile, bogate în humus, cu
reacţie neutră sau slab acidă (pH = 6,5-7,5), cu o textură luto-nisipoasă şi structură granulată. Cele cu exces
de umiditate, grele, impermeabile, precum şi cele nisipoase, cu capacitate redusă de menţinere a apei sunt
contraindicate.
Elementele nutritive - trebuie să fie prezente în sol în cantităţi mari şi în forme uşor asimilabile, deşi
nevoile plantelor de castraveţi sunt mai reduse. Reacţionează foarte bine, chiar în primul an de cultură, la
îngrăşarea organică, 20-40 t/ha, în funcţie de gradul de descompunere a gunoiului (mraniţă, semi-descompus sau
proaspăt). Dacă fertilizarea organică s-a aplicat la planta premergătoare, ea nu mai este necesară în anul de
cultură.
Fertilizarea chimică trebuie să se aplice echilibrat, deoarece castraveţii sunt sensibili la concentraţii
prea ridicate ale soluţiei solului. Pentru o tonă de fructe se consideră că se consumă: 2 kg N; 1,5 kg P 2O5; 4
kg K2O; 2 kg CaO; 0,5 kg MgO. Trebuie evitate îngrăşămintele cu clor şi amendamentele calcaroase, la care
castraveţii prezintă o sensibilitate ridicată.

3
 Tehnologia de cultură
În vederea eşalonării consumului pe o perioadă cât mai îndelungată de timp, castraveţii se cultivă
în sisteme şi forme diferite, specia pretându-se la o mare diversitate de tehnologii.
Tehnologia cultivării castraveţilor în câmp se diferenţiază în funcţie de formele de cultură:
timpurie, de vară şi de toamnă.
Cultura timpurie. Se practică pe suprafeţe mai restrânse, necesitând cheltuieli în plus pentru
producerea răsadurilor şi asigură consumul de fructe, începând cu mijlocul lunii iunie.
Terenurile pentru cultură trebuie să fie plane, nivelate, cu expoziţie sudică, permeabile, textură
uşoară nisipo-lutoasă sau luto-nisipoasă şi cu un pH corespunzător.
În asolament, castraveţii nu trebuie să revină pe aceeaşi suprafaţă de teren mai repede de trei ani.
Cele mai bune premergătoare sunt lucernierele, fasolea, cartofii, tomatele, ardeii, varza, usturoiul, feniculul
etc.
Castraveţii timpurii, eliberând terenul la începutul lunii august, oferă posibilitatea efectuării de
culturi succesive posterioare (salată, spanac, ridichi de lună). Anterior, permit efectuarea culturilor de salată,
spanac, ceapă şi usturoi verde, ridichi de lună etc, care eliberează terenul până în momentul înfiinţării
culturii de castraveţi.
Pregătirea terenului şi solului începe toamna prin efectuarea următoarelor lucrări: nivelarea de
întreţinere, discuirea, fertilizarea de bază cu îngrăşăminte organice, 30-60 t/ha gunoi de grajd, de preferat
semidescompus, şi chimice, 50-70 kg s.a./ha P2O5, 70-90 kg s.a./ha K2O, încorporându-se în sol odată cu
arătura adâncă, la 25-28 cm. Primăvara, solul se mobilizează cu combinatorul la 7-8 cm adâncime şi se
completează fertilizarea de bază cu 40-60 kg s.a./ha N, 30-80 kg s.a./ha P2O5 şi 30-70 kg s.a./ha K2O. Se
erbicidează "ppi" cu Balan 8-10 l/ha sau Benefex 6-8 l/ha, cu 6-8 zile înaintea înfiinţării culturii, încorporându-
se concomitent cu îngrăşămintele chimice. Solul se modelează, sau se nivelează în straturi înălţate cu
coronamentul de 104 cm.
Producerea răsadurilor se face în spaţii cu protejare dublă sau în răsadniţe, semănându-se între
15 şi 20. III, cu o normă de seminţe de 1,0-1,5 kg pentru un hectar cultură. Se seamănă 2 seminţe în
cuburi nutritive cu latura de 7-8 cm. În prealabil, sămânţa se tratează termic sau chimic.
La răsaduri se aplică lucrările de îngrijire curente, în plus se poate aplica un tratament cu Ethrel 500
ppm (0,05%), folosind 1 l soluţie la 100 m2 suprafaţă, când răsadurile au 1-3 frunze adevărate, pentru
favorizarea sporirii numărului de flori femele. La plantare, răsadul trebuie să aibă o vârstă de 40-45 zile şi un
număr de 4-5 frunze.
Plantarea răsadurilor se face manual, la începutul lunii mai, după ce pericolul brumelor târzii de
primăvară a trecut, după schema (80+70)x40 cm, realizând o desime de 33-34 mii plante la ha sau câte 2
rânduri pe coronamentul de 94 cm, la distanţa de 25-30 cm între plante pe rând, realizând o densitate de 48-
58 000 plante la ha.
Pentru protejarea plantelor împotriva curenţilor de aer se înfiinţează perdele de protecţie (culise) de
preferat din porumb zaharat, semănându-se o brazdă de porumb la 8-10 brazde ale culturii.
Lucrările de întreţinere constau în: plantarea răsadurilor în goluri până la cel mult 2 săptămâni de
la înfiinţarea culturii; erbicidarea cu Nabu-Super-1,5 l/ha; irigarea la limita normei de 1800-3000 m 3
apă/ha, repartizată în 5-7 udări, cu frecvenţă mai mare la fructificarea masivă a plantelor.
Praşilele manuale şi mecanice se efectuează superficial, dar numai până când creşterile vegetative
permit, astfel încât să nu fie deranjaţi vrejii. La praşila a doua, plantele se muşuroiesc uşor la bază, iar din
loc în loc tulpinile se acoperă cu pământ pentru a favoriza emiterea de rădăcini adventive.
Fertilizarea fazială se face în faza de apariţie a celei de-a VI-a frunze pe plantă, folosindu-se 50-60 kg
s.a. /ha N şi 40-60 kg s.a. /ha K2O.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor
Mai des întâlnite la castraveţi sunt următoarele boli: pătarea unghiulară (Pseudomonas lacrymans);
mana (Pseudoperonospora cubensis); alternarioza (Alternaria cucumerina); antracnoza (Colletotrichum
lagenarium); făinarea (Sphaerotheca fuliginea, Erypsiphe ciochoracearum); putregaiul alb al tulpinii şi
fructelor (Sclerotinia sclerotiorum); putregaiul cenuşiu (Botrytis cinerea); ofilirea sau fusarioza castraveţilor
(Fusarium oxyspo-rum f.sp. cucumeriunum şi f.sp. Niveum).
Dăunătorii frecvenţi sunt: păduchele cucurbitaceelor (Cerosiphus gossypi); tripsul tutunului (Thrips
tabaci); viermii sârmă (Agriotes spp; buha semănăturilor (Mamestra spp); coropişniţa (Gryllotalpa
4
gryllotalpa); păianjenul roşu (Tetranychus urticae); musculiţa albă (Trialeurodes vapo-rariorum).
Pentru combaterea acestor agenţi patogeni şi dăunătorilor se folosesc produse cu acţiune de contact şi
sistemică, prin alternanţă, în vederea prevenirii unor suşe cu rezistenţe la unele pesticide. O serie de produse
care asigură o protecţie foarte bună la cultura castraveţilor, cum sunt: Sumilex 50 WP - pentru combaterea
putregaiului cenuşiu (0,10 %), Rubigan 12 EC - contra făinării (0,02%), Admiral 10 EC - împotriva
păduchelui cucurbitaceelor şi a musculiţei albe de seră (0,05%), Danirum 11 EC şi Demitan 200 SC - pentru
controlul păianjenului roşu (0,05%).
În cazul culturilor făcute prin răsad, coropişniţa se combate cu momeli (93 % uruială + 5 %
Lindatox 3 PP +2 % melasă sau ulei comestibil) împrăştiate la suprafaţa solului, în jurul plantelor, imediat
după plantare.
O lucrare specială este ciupitul, în vederea dirijării fructificării. Se aplică la răsaduri, înainte de
plantare, după 3-4 frunze şi se repetă de 1-2 ori la lăstarii laterali, după alte 6-7 frunze.
Recoltarea are loc eşalonat între 15 iunie şi 10 august, la intervale de 2-3 zile, cu mare atenţie pentru
a nu deranja vrejurile ce influenţează amăreala fructelor.
Producţiile obţinute în funcţie de cultivarul folosit şi mărimea fructelor la recoltare oscilează între 15
şi 25 t/ha.
Fructele se valorifică eşalonat, fără a fi necesară păstrarea.

Cultura de vară. Este cea mai răspândită formă de cultură în câmp, reprezentând 80% din suprafaţa
totală ocupată de această specie în ogor propriu. în funcţie de modul de dirijare a plantelor se practică
cultura pe sol şi cultura pe spolieri înalţi.
Alegerea, pregătirea terenului şi plantele premergătoare sunt asemănătoare culturii timpurii.
Cultura se realizează prin semănat direct, mai rar prin răsad.
Semănatul are loc la sfârşitul lunii aprilie şi începutul lunii mai, când în sol la o adâncime de 8-10
cm se realizează o temperatură de 10-12°C, mai devreme în judeţele din sud, sud-est şi sud-vest şi mai
târziu în celelalte zone. Se seamănă mecanizat, cu SPC 6 (8), folosindu-se 4-6 kg sămânţă pentru un hectar
cultură, la adâncimea de 3-4 cm.
La cultura pe sol, pentru soiurile tip cornişon, schema de semănat este 60-70/ 10-15 cm, iar pentru
soiurile cu fructe mijlocii schema de semănat şi desimea plantelor, sunt asemănătoare culturii de castraveţi
timpurii.
La culturile pe spalier, realizându-se o desime de 71 mii plante/ha - pe suprafeţe mari şi de 38-50
mii plante/ha - în sistem gospodăresc. Stâlpii spalierului se confecţionează din lemn sau beton armat, cu
lungimea de 150-160 cm şi diametrul de 7-8 cm (cei din lemn sunt mai groşi), pentru 1 ha fiind necesari 800-
850 bucăţi. Sârma folosită are diametrul de 3-4 mm, fiind necesară o cantitate de aproximativ 300 kg/ha.
Şpalierii se instalează înaintea înfiinţării culturii şi pot rămâne permanent, efectuându-se rotaţii de
culturi cu fasole urcătoare sau tomate.
Sistemul de cultură pe şpalieri înalţi se practică pe suprafeţe mai restrânse şi cu mare eficienţă în
sistem gospodăresc.
Lucrările de întreţinere sunt asemănătoare culturii de castraveţi timpurii, cu unele particularităţi: .
- optimizarea desimii plantelor se face cu seminţe, uneori umectate şi preîncolţite, sau cu răsad
din cadrul aceluiaşi cultivar;
- răritul se aplică la apariţia primei frunze adevărate, prin ruperea tulpinii la nivelul
hipocotilului şi nu prin smulgere, lăsându-se câte o plantă la distanţele menţionate, sau se lasă 2-3 plante
în cazul semănatului în cuiburi;
- udarea culturilor se face cu norme de 300-400 m3 apă la hectar, repartizate într-un număr de
7-10, durata de vegetaţie fiind mai mare;
- fertilizarea fazială se aplică în momentul apariţiei florilor, repetându-se de 3-4 ori, cu
cantităţile menţionate la cultura timpurie, dar care se suplimentează cu 30-40%;
- se fac şerbetări cu gunoi de grajd proaspăt, de 2 ori a câte 4-5 t/ha, în alternanţă cu
fertilizarea chimică, metodă ce poate fi aplicată mai eficient în sistem gospodăresc. Se poate folosi şi gunoiul
de păsări, dar cantitatea se reduce la 1-1,5 t/ha;
- dirijarea creşterii şi fructificării se realizează prin ciupiri repetate, ca şi la cultura timpurie. La
culturile susţinute pe spalieri, la baza plantelor, pe o înălţime de 20-30 cm, se îndepărtează toate formaţiunile
vegetative şi de rod apărate, iar în continuare, până la 60-70 cm, lăstarii se ciupesc
5
după 2-3 fructe, ca apoi să nu se mai efectueze ciupiri;
- la culturile destinate industrializării, în special dacă nu s-au efectuat lucrări de ciupit, se aplică
tratamente cu Ethrel (0,05%, 600 1 soluţie/ha), care au drept scop sporirea numărului de flori femele şi
sincronizarea fructificării în vederea recoltărilor mecanizate.
Recoltarea fructelor se face în general manual, la maturitate tehnică şi la intervale de 2-4 zile în
funcţie de cultivar şi scop. Pentru consumul în stare proaspătă, fructele se recoltează la dimensiuni mai mari,
de 9-12 cm sau chiar 12-15 cm lungime, iar pentru industrializare la 6-9 cm şi uneori 3-6 cm.
Recoltarea are loc dimineaţa, când temperatura este mai scăzută, dar după ce s-a zvântat rouă.
Fructele se detaşează de la nivelul pedunculului, prin rupere cu mâna sau folosind un cuţit. Castraveţii se pot
recolta şi mecanizat cu combine speciale (VUE).
Producţiile obţinute pot oscila între; 10-15 t/ha la soiurile ca fructe mici; 15-25 t/ha la cele cu fructe
mari, pentru cultura dirijată pe sol, şi 25-50 t/ha la cultura pe şpalieri.
Fructele se valorifică eşalonat, sau se păstrează pe o durată variabilă de timp în funcţie de
dimensiunile de recoltare. Cele cu dimensiuni mai mari se pot păstra timp de 8-10 zile la 7-10°C şi UR de
92-95%, iar cele cu dimensiuni mai mici timp de 5-8 zile la 13°C şi UR de 90-95%, fiind mai sensibile
datorită stadiului timpuriu de recoltare.

Cultura de toamnă. Se practică cu scopul obţinerii de fructe destinate în principal conservării, atât la
nivel industrial cât şi gospodăresc. Este o cultură succesivă după specii ce eliberează terenul în luna iunie
(mazărea de grădină, cartoful timpuriu, varza timpurie, gulioarele etc).
Se folosesc cultivare cu fructe mici, cu perioadă scurtă de vegetaţie, pentru ca recoltările să se
încheie până la răcirea vremii.
Pregătirea terenului se încadrează în cea clasică pentru culturile succesive. Solul se afânează
superficial printr-o arătură la 18-20 cm sau discuire, cu care ocazie se încorporează resturile vegetale ale
culturii anterioare, îngrăşămintele chimice (30-50 kg s.a./ha N; 30-70 kg s.a./ha P2O5; 30-70 kg s.a./ha K2O)
şi erbicidul utilizat (Benefex 6-8 l/ha), apoi se modelează în straturi înălţate, cu coronamentul de 104 cm.
Cultura se înfiinţează prin semănat direct, folosindu-se 5-7 kg seminţe/ha. Se seamănă 2-3 rânduri pe
strat, la o distanţă pe rând de 10-15 cm, obţinută prin rărit. Desimea mai mare are o importanţă deosebită
deoarece adesea nivelul producţiei este mult influenţat de condiţiile climatice din luna septembrie, iar plantele nu
pot atinge adevăratul lor potenţial biologic.
Lucrările de întreţinere sunt asemănătoare celorlalte forme de cultură, cu unele particularităţi:
- este necesară sincronizarea fructificării prin tratamentul cu Ethrel (250-500 ppm, când
plantele, au 3-4 frunze adevărate) sau prin ciupitul plantelor, pe suprafeţe mici, dacă acestea nu au fost
tratate cu Ethrel;
- udarea culturii se face imediat după semănat, pentru o răsărire şi creştere uniformă a
plantelor, iar în continuare mai des în prima parte a vegetaţiei şi mai rar în cea dea doua parte, cu norme de
udare de 300-400 m3 apă/ha. Se udă dimineaţa, seara sau noaptea pentru a evita fenomenul de şoc fiziologic;
Recoltarea începe în prima decadă a lunii septembrie şi durează până la scăderea accentuată a
temperaturii, la intervale de 1-2 zile, manual sau mecanizat, cu combine speciale. Categoriile de sortare şi
calibrare a fructelor, după lungimea lor sunt: 3-6 cm; 6-9 cm; 9-12 cm, iar producţiile realizate se situează
între 5 şi 15 t/ha.