Sunteți pe pagina 1din 14

Universitatea Andrei Şaguna

Facultatea de Psihosociologie
Masterat : Psihologie clinică – evaluare şi intervenţie terapeutică

Psihoterapia cuplului şi a
familiei

Masterand: VASILOAIA GABRIELA

Anul 2, sem. II

Constanţa

2014
Psihoterapia de familie
sistemică
Terapia e o conversaţie. Tu ai impact asupra familiei
şi familia are impact asupra ta. Petreci timp cu ei în
speranţa că împreună veţi crea o conversaţie care le va
alina suferinţa.”
Patrick Sweeney

Terapia sistemică este un termen general pentru terapia care tratează


problemele individuale sau de grup, în contextul sistemului în care acestea apar,
având ca scop principal, identificarea tiparelor de comportament și a funcției
acestora atât la nivel individual, cât și la nivel de grup social. Practica terapeutică
sistemică se adresează individului, cuplului, familiei, grupurilor familiale sau altor
sisteme largi sociale. Toate elementele unui sistem sunt interdependente. Orice
modificare la un nivel al sistemului influențează întregul sistem.Terapia sistemică
își are originea în terapia sistemică de familie, în special școala Milano și
abordează problemele la nivel practic, mai degrabă decât analitic. Rolul
terapeutului în abordarea sistemică este de a introduce idei noi, creative care să
provoace schimbări în cadrul sistemului, care să modifice tiparele
comportamentale disfuncționale actuale.

Terapia sistemică poate fi utilizată în psihiatrie, medicina de familie,


probleme sociale, sau implementată cu succes în cadrul organizațiilor, în afaceri,
politică, sau educație. Cele trei principii fundamentale (ipotezare,
circularitate, neutralitate) pe care se bazează abordarea sistemică (Milano),
susțin eficiența și succesul intervenției psihoterapeutice.

Terapia familială sistemică a evoluat într-o varietate de forme sau


școli de terapie care se adresează diferitelor nevoi ale individului, cuplului sau
familiei. Terapia sistemică, spre deosebire de alte psihoterapii, nu are o procedură
fixă ci aplică tehnici interactive, responsive, reflexive în relație cu prezentarea
clientului. Terapeuții sistemici sunt interesați de sistemul lărgit care formează
contextul pentru apariția și dezvoltarea simptomelor. Majoritatea persoanelor care
vin la terapie se aşteaptă ca problema lor să fie recunoscută şi eventual schimbată.
În momentul în care informaţia oferită de terapeut îi comunică sistemului familial
aspectele pozitive ale comportamentului său, eşafodajul de argumente pe care era
construită problema sa începe să se clatine. Sistemul suferă un anumit şoc, la care
nu se aştepta, care permite informaţiei proaspăt şi abil strecurate de terapeut să
modifice patternurile anterioare care erau dezadaptative. Tot procesul terapeutic,
de la prima până la ultima întâlnire cu terapeutul, este un proces de descoperire.
Fiecare află lucruri relevante despre sine şi ceilalţi, iar vindecarea vine tocmai din
acest proces de cunoaştere care creşte şi se dezvoltă în interiorul sistemului,
ducând iniţial la dezechilibrul lui iar apoi la recalibrarea lui pe baze noi. Sistemul
învaţă să se vindece singur.

Cele mai cunoscute şi importante trăsături ale modelelor ce concep


familia ca sistem sunt:

 Întregul este mai mare decât suma părţilor sale constitutive


 Componentele unui sistem pot fi înţelese doar în contextul
întregului sistem. Din moment ce comportamentul uman apare
în context social, el poate fi înţeles doar în acest context.
 Cauzalitatea liniară este înlocuită de noţiunile de cauzalitate
circulară, simultană şi reciprocă.
 Schimbarea uneia dintre părţile sistemului social
 Tendinţa unui sistem este de a căuta să-şi menţină homeostazia
sau echilibrul.
 Când o familie nu mai este în echilibru, mecanismele de feed-
back încearcă să readucă familia în echilibrul iniţial.
 Intervenţiile dintr-o perspectivă sistemică se centrează mai
curând pe relaţiile din interiorul întregului sistem familial, decât
pe unul dintre membrii familiei.

Scopurile terapiei sistemice

Scopul terapiei sistemice de familie este acela de a ajuta familia să


descopere, să întrerupă şi, eventual să schimbe regulile „jocurilor” lor, adică ale
dinamicii relaţionale pe care se bazează disfuncţia familiei. O familie e
considerată disfuncţională când există în interiorul sistemului acesteia pattern-uri
interacţionale blocate, rigide, fie au fost preluate din eneraţiile anterioare, fie
aparţin familiei actuale. Familiile disfuncţionale folosesc „planuri” vechi, devenite
inutile pentru reflectarea realităţii curente pentru a ghida comportamentele actuale.
Astfel, jocurile familiei dau naştere unor simptome care aduc familia la terapie.
Este evident faptul că soluţia găsită de familie la problema cu care se confruntă va
fi diferită de scopul pe care îl va avea terapeutul. Acesta va urmări nu doar
eliberarea de simptom şi schimbarea proceselor interpersonale, dar va dori şi ca
familia să înţeleagă rostul simptomului. Un alt scop este acela de a determina
familia să creeze căi diferite precum flexibilizarea modalităţilor de relaţionare din
interiorul său.
Procesul terapeutic

Pentru atingerea scopurilor formulate, terapeuţii de orientare sistemică


folosesc în lucrul lor cele trei principii fundamentale ale acestei orientări:

 Formularea ipotezelor
 Neutralitatea
 Circularitatea

Formularea ipotezelor se referă la supoziţiile pe care echipa terapeutică, în


colaborare cu familia, le face cu privire la natura problemei familiei. Aceste
ipoteze nu sunt supuse unei judecăţi de valoare, astfel că ele nu sunt considerate
bune ori rele, ci se acceptă sau nu în funcţie de utilitatea lor în procesul de aflare a
unor noi informaţii care ar putea determina schimbarea sistemului familial. În
modelul clasic al grupului de la Milano, acest proces de formulare de ipoteze,
considerat procesul central în terapie, se realiza înainte de a se întâlni familia, în
aşa numita preşedinţă. Întrebările adresate familiei vizează chestiuni specifice ale
contextului familial : „Ce anume v-a determinat să apelaţi la terapie?, Cine
beneficiază cel mai mult de situaţia actuală? Sau Care este motivaţia pentru
schimbare?”.

Neutralitatea presupune ca terapeutul să adopte o poziţie liberă de orice


prejudecăţi morale şi o distanţă psihologică egală faţă de fiecare membru al
familiei. Prin asta, terapeutul şi echipa susţin fiecare membru al familiei în mod
egal. Se poate simţi în mod evident influenţa psihanalitică asupra rolului
terapeutului. Terapeutul nu e chemat să judece, ci să înţeleagă şi să accepte chiar şi
puncte de vedere care nu fac parte din sistemul său de valori.
Circularitatea, derivată din conceptul lui Bateson de cibernetică circulară şi
cel de cauzalitate circulară, se referă la centrarea pe relaţiile existente în interiorul
sistemului familial, mai ales pe cum sunt ele percepute diferit de fiecare dintre
membrii familiei. Asta presupune ca terapeutul să chestioneze un membru al
familiei referitor la modul în care el percepe relaţia dintre alţi membri ai familiei.
Aceste întrebări circulare sunt o tehnică, un instrument terapeutic extrem de util,
deoarece, atunci când se adresează o întrebare unei componente a sistemului
familial despre relaţia dintre alţi doi membri, terapeutul obţine, în replică, o
definiţie a relaţiei pe care cel întrebat o are cu cele două persoane.

Tehnicile terapiei sistemice

Întrebările circulare. Se folosesc şi pentru a diagnostica sistemul familial,


oferind ocazia terapeutului să descopere dinamica sistemului familial, să dezvolte,
să testeze şi să nuanţeze ipotezele iniţiale. Expresivitatea nonverbală a celui care
răspunde este extrem de edificatoare, analizarea ei de terapeut permiţându-i
acestuia o mai bună înţelegere a relaţiilor din familia observată.

Utilizarea conotaţiei pozitive. Denumită din alte orientări reformulare, este


considerată fundamentală pentru obţinerea succesului în orientarea şcolii milaneze.

Prescrierea simptomului. Această tehnică este direcţionată spre a manifesta


în continuare simptomul pentru care s-a prezentat la terapie. Dacă această indicaţie
este urmată, se demonstrează că simptomul se află sub controlul voluntar al
persoanei sau familiei; dacă nu se urmează, înseamnă că familia a renunţat la
simptom şi poate funcţiona fără el.
Ritualurile şi ceremoniilor. Sunt metode prin care se prescriu anumite tipuri
de comportamente menite să modifice jocurile familiei.

Dispariţia părinţilor. Se urmăreşte astfel să se descopere şi să se modifice


jocurile familiei.

Instigarea. Este tehnica prin care unul dintre membrii familiei îl aţâţă pe un
altul împotriva unui al treilea, ca parte a unui proces interacţional aflat în
desfăşurare.

Etapele procesului terapeutic

Selvini-Palazzoli şi colaboratorii săi au descris 4 etape sau faze ale


procesului terapeutic:

1. Preşedinţa – în care echipa terapeutică analizează datele disponibile şi


elaborează variate ipoteze cu privire la natura problemei familiei, la
jocurile acesteia, ipoteze ce vor constitui suportul terapeutului la
intrarea acestuia în contact direct cu familia.
2. Şedinţa propriu-zisă – în care echipa se sparge în două grupuri: cel
care va intra în contact direct cu familia şi cel care observă.
Terapeutul strânge informaţii de la familie pentru a testa ipotezele ce
au fost formulate de echipă în preşedinţă.
3. Postşedinţa – în care echipa reunită analizează şi trage concluzii cu
privire la situaţia existentă, ia în considerare atât noile informaţii, cât
şi ipotezele formulate şi verifică dacă acestea din urmă sunt utile în
construirea planului explicativ referitor la desfăşurarea jocului
familial.
4. Intervenţia finală – terapeutul reintră în cabinetul de terapie şi
comentează ce s-a descoperit prin conversaţia cu echipa observatoare
sau prescrie o sarcină ce trebuie îndeplinită, după care părăseşte
familia. În general, intervenţia finală se prezintă sub forma unei
prescrieri, care va fi formulată clar, concis, în termeni accesibili
familiei.
5. Procesarea feed-back-ului din partea familiei – feed-back-ul rezultat
din intervenţia finală a şedinţei anterioare, ce acţionează ca un input,
este luat în considerare în şedinţa viitoare şi analizat de întreaga
echipă de terapeuţi.

Perioada de timp dintre şedinţe este de regulă de o lună, dar se poate întinde
şi pe intervale mai mari.

Studiu de caz
Familia Munteanu este compusă din cinci membri, părinţii şi cei trei copii( 2
fete şi un băiat).

Părinţii : pensionari, mama-63 de ani, tata-65 de ani.

Copiii : fata cea mare- 42 de ani, băiatul- 31 de ani, fata ce a mică- 26 de ani.

Fata cea mare este căsătorită şi locuieşte în alt oraş, de asemenea şi fratele.

În prezent, cei doi părinţi locuiesc cu fata cea mică, are o relaţie, un serviciu
bun, dar cu un program încărcat.

Prima şedinţă. În cabinet a venit D., fata cea mică, care a acuzat existenţa
multor tensiuni în familie, furia tatălui, tristeţea mamei. Deoarece, această
simptomatologie implică mai multe persoane, i s-a expicat că nu se poate merge
într-o altă etapă fără să fie implicaţi şi ceilalţi membri ai familiei.

D. a relatat despre părinţii săi că au mentalităţi învechite şi că nu ar accepta


să vină în cabinet şi astfel s-a convenit ca următoarea şedinţă să aibă loc acasă cu
părinţii, dar de această dată fără ea.

La întrebările preliminare stabilirii unor ipoteze D. a răspuns astfel:

„Ce anume v-a determinat să apelaţi la ajutor terapeutic?” – „ în fiecare


dimineaţă mă enervez din cauza tatălui meu, care se trezeşte devreme şi mereu ne
certăm, care să meargă la baie, care să facă primul cafeaua, banalităţi, dar numai
suport. Şi nu vreau să mă mut, nu ar mai vorbi cu mine niciodată.”

„Ce alte situaţii tensionate puteţi să descrieţi?” – „de exemplu, mă presează


mereu să mă mărit, avem concepţii foarte diferite cu privire la multe lucruri şi ei nu
mă înţeleg deloc. Nu pot să fac nimic fără să ma descurajeze sau să primesc
aprecieri. Uneori am senzaţia că vor să scape de mine.”
„Cine beneficiază de această situaţie?” – „este mult spus beneficiar, nu ne
vorbim cu zilele, tata este mereu furios, mama mă ignoră după ce ne certăm, nici
nu îmi face plăcere să ajung seara acasă.”

„Care este motivaţia de a schimba această situaţie?” – „ numai sunt un copil.


Aş ca vrea ca părinţii mei să îmi vorbească asemenea unui adult şi la vârsta asta
cred că este ruşinos să ne certăm din orice, ca atunci când eram în adolescenţă.”

Încheiată prima şedinţă, s-au conturat următoarele ipoteze:

 Membrii familiei au o comunicare insuficientă şi defectuoasă


 Diferenţa de vârstă crează tensiuni, prin diferitele atitudini şi
mentalităţi vizavi de aproape orice aspect al vieţii.

A doua şedinţă. Psihologul a mers acasă pentru această şedinţă, deoarece


părinţii nu aceptau ideea de a merge la cabinet, însă au fost primitori şi deschişi.

Această şedinţă a avut loc doar cu părinţii, în vederea aflării versiunii lor cu
privire la situaţia expusă în prima şedinţă de fata lor.

„De ce credeţi că fiica dumneavoastră a venit la cabinet?” – „ probabil din


cauză că este mereu nervoasă, bufneşte şi trânteşte mereu când e acasă, ne certăm
şi mereu este gălăgie în casă.”

„Puteţi să îmi daţi exemplu de motive pentru care există aceste certuri?” –
„Se ceartă mereu cu tatăl ei dimineaţa, pentru că se trezesc la aceeaşi oră, cu mine
se ceartă că nu îi spăl hainele cum trebuie, că mâncarea e prea grasă, acestea sunt la
ordinea zilei.”
„Ce motivaţie de schimbare aveţi, de ce aţi acceptat să ne întâlnim?” -
„suntem bătrâni şi vrem linişte, plus că ea este mare, ar trebui să se mărite, să facă
ceva cu viaţa ei.”

La sfârşitul întâlnirii cu părinţii se s-au confirmat cele două ipoteze


formulate la început. Membrii familiei nu îşi comunică nevoile, emoţiile şi atunci
se crează tensiuni permanente, iar diferenţa de vârstă se observă în multe din
activităţile zilnice, dar şi în planurile de viitor.

A treia şedinţă. A avut loc la cabinet, cu toţi membrii familiei. Acest cadru
este mai potrivit pentru prescrierea temelor de acasă, fiind un loc mai oficial.

Temele stabilite pentru familia Munteanu au fost:

- Părinţii să povestească fiicei lor cum au trăit ei la vârsta de 26 de ani,


cum era viaţa în timpul comunismului şi ce a însemnat adaptarea la un
nou regim total diferit.
- Diana să vorbească despre programul său, despre motivele pentru care nu
vrea să se căsătorească, de ce serviciul este aşa important pentru ea,
- Să vorbească cu tatăl său pentru găsirea unei soluţii, ca dimineţile să nu
mai fie aşa de tensionate.
- Părinţii să plece de acasă o anumită perioadă de timp, iar Diana să îşi facă
toate treburile singură( să spele, să gătească etc.)
- În fiecare săptămână să ia masa împreună ( să găsească momentul potrivit
pentru toţi trei, să vorbească etc.)

Cu toţii au fost de acord că temele date sunt foarte accesibile şi de comun


acord s-a stabilit o ultimă întâlnire peste 5 săptămâni.
Ultima întâlnire s-a realizat tot în cabinet, familia Munteanu a venit conform
datei stabilite anterior şi s-a primit următorul feed-back din partea lor:

- Părinţii au plecat în vizită la fiica lor cea mare, timp în care Diana a
trebuit să se descurce singură cu toate treburile şi a mărturisit – „mi-a fost
foarte greu să vin acasă şi să le fac toate, acum apreciez considerbil
ajutorul mamei, pe care mi-l oferă zi de zi, iar ea îmi respectă sfaturile
atunci când îmi spală hainele sau când îmi găteşte. De câte ori pot, mi le
fac şi singură.”
- Duminica la prânz mănâncă împreună şi pe parcursul a celor 5 săptămâni
au vorbit fiecare aşa cum s-a discutat iniţial.
- Pentru ca dimineţile să nu mai fie aşa tensionate, Diana se trezeşte cu 10
minute mai devreme şi astfel nu se mai suprapune cu tatăl său.
- Cu toţii erau mai relaxaţi şi mai apropiaţi.

Concluzii
În cazul acestei familii, terapia sistemică s-a potrivit deoarece
simptomatologia nu a fost una complicată, familia nu a avut nevoie de multe
şedinţe pentru a înţelege unde este o problemă şi au avut motivaţia necesară pentru
a schimba ceva.

Dacă situaţia ar fi fost mai complicată pentru fiica cea mică s-ar fi putut
utiliza şi tehnica genogramei, pentru ca ea să înţeleagă schimbările din generaţiile
trecute.