Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
MANAGEMENTUL PRODUCŢIEI
2007 – 2008
Cuprins
Cuprins................................................................................................................................................. 1
1. MANAGEMENTUL OPERAŢIUNILOR .................................................................................... 4
1.1. Funcţia de operaţiuni a organizaţiilor...................................................................................... 4
1.2. Operaţiuni de producţie şi operaţiuni de servicii ..................................................................... 7
1.3. Concepţia sistemică a operaţiunilor: Definirea subsistemului.................................................. 9
1.3.1. Organizaţiile privite ca sisteme ........................................................................................ 9
1.3.2. Conducerea subsistemului operaţiunilor .......................................................................... 9
1.3.3. Schema cadru pentru managementul operaţiunilor ......................................................... 10
1.3.4. Rolul strategic al operaţiunilor....................................................................................... 11
1.3.5. Obiective ale operaţiunilor ............................................................................................ 12
1.3.6. Alternative şi opţiuni ale operaţiunilor........................................................................... 12
1.3.7. Tendinţe în managementul operaţiunilor........................................................................ 13
2. SISTEMUL DE PRODUCŢIE AL INTREPRINDERII .............................................................. 14
2.1. Modelele producţiei.............................................................................................................. 14
3. PLANIFICAREA PRODUCŢIEI ............................................................................................... 22
3.1. Planificarea tactică ............................................................................................................... 23
3.2. Planificarea aprovizionării .................................................................................................... 30
3.3. Corelarea resurselor.............................................................................................................. 31
3.4. Sistemul MRP II................................................................................................................... 34
4. PROCESELE DE PRODUCŢIE ................................................................................................. 37
4.1. Taxonomia proceselor .......................................................................................................... 37
4.2. Tipul de producţie ................................................................................................................ 40
4.3. Reorganizarea întreprinderilor .............................................................................................. 46
5. ORGANIZAREA PRODUCŢIEI ............................................................................................... 49
5.1. Organizarea secţiilor de prelucrare ....................................................................................... 49
5.2. Metoda verigilor ................................................................................................................... 53
5.3. Metoda gamelor fictive......................................................................................................... 54
5.4. Organizarea secţiilor de montaj ............................................................................................ 56
5.5. Automatizarea producţiei ..................................................................................................... 57
6. CAPACITATEA DE PRODUCŢIE ............................................................................................ 63
6.1. Calculul capacităţii de producţie ........................................................................................... 63
6.2. Secţii specializate pe operaţii ................................................................................................ 64
7. LEGITĂŢILE PROCESELOR DE PRODUCŢIE ....................................................................... 67
7.1. Legi, principii şi reguli specifice........................................................................................... 67
7.2. Principiile proceselor de producţie........................................................................................ 69
7.3. Producţia fluentă .................................................................................................................. 73
8. CONDUCEREA OPERATIVĂ A PRODUCŢIEI....................................................................... 80
8.1. Programarea fabricaţiei ........................................................................................................ 80
8.2. Lansarea în fabricaţie ........................................................................................................... 82
8.3. Urmărirea fabricaţiei ............................................................................................................ 86
9. PROGRAMAREA PRODUCŢIEI .............................................................................................. 88
9.1. Programarea producţiei individuale ...................................................................................... 92
10. ORDONANŢAREA FABRICAŢIEI ....................................................................................... 94
10.1. Ordonanţarea producţiei de serie ....................................................................................... 96
10.2. Ordonanţarea producţiei individuale ................................................................................. 97
11. LOGISTICA INDUSTRIALĂ ................................................................................................. 98
11.1. Transportul intern ............................................................................................................. 99
11.2. Transportul operaţional ................................................................................................... 101
11.3. Transportul comercial ..................................................................................................... 101
11.4. Depozitarea materialelor ................................................................................................. 102
12. MENTENANŢA INDUSTRIALĂ ......................................................................................... 104
12.1. Teoria defectării .............................................................................................................. 105
12.2. Producţia şi gestiunea SDV-urilor ................................................................................... 108
13. PROCESUL DE MUNCĂ ..................................................................................................... 110
13.1. Capacitatea de muncă ..................................................................................................... 110
13.2. Productivitatea muncii .................................................................................................... 113
13.3. ............................................................................................................................................. 113
14. CALITATEA SISTEMULUI DE PRODUCŢIE .................................................................... 117
14.1. Îmbunătăţirea proceselor ................................................................................................. 117
1. MANAGEMENTUL OPERAŢIUNILOR
Sistemul de operaţiuni reprezintă o parte a unei organizaţii care produce bunurile fizice sau
serviciile organizaţiei.
Proces de conversie reprezintă procesul de transformare a intrărilor - forţă de muncă,
capital,
teren şi management - în ieşiri: bunuri şi servicii.
Sistemul (funcţia) de operaţiuni a unei organizaţii este partea care realizează produsele
organizaţiei.
Fluctuaţii aleatoare
Planificare Organizare
Proces de conversie
Intrări Ieşiri
Modele
Comportament
Control
Feedback
În unele organizaţii produsul este un bun fizic (frigidere, cereale pentru micul dejun), în
timp ce în altele este un serviciu (asigurări, asistentă medicală pentru persoanele în vârstă). Ce au în
comun, în cadrul sistemu1ui lor de operaţiuni, organizaţii atât de diferite cum sunt companiile de
producţie, instituţiile financiare şi unităţile de asistenţă medicală?
Principalele elemente comune ale proceselor de operaţiuni de bunuri sau servicii:
au un proces de conversie,
unele îşi iau mijloacele de producţie din acest proces, produsele rezultând din
conversia mijloacelor de producţie, şi
obţin feedback informaţional în legătură cu activităţile din sistemul de operaţiuni.
După ce bunurile şi serviciile sunt produse, sunt convertite în bani (sunt vândute) pentru a
obţine mai multe resurse necesare menţinerii funcţionării procesului de conversie.
Încercaţi să vă reamintiţi exemple de organizaţii reale în timp ce vă gândiţi la procesu1 de
conversie prezentat anterior. Poate aţi lucrat într-un magazin universal, într-o fermă, într-o firmă de
construcţii sau într-o fabrică de asamblare maşini. Care au fost mijloacele de producţie ? Mj1oacele
de producţie ale unui magazin universal includ terenuri pe care este amplasată clădirea; munca
dumneavoastră ca gestionat de stoc; capita1u1 sub forma clădirii, echipamentului şi mărfii şi
capacităţile administrative ale managerilor magazinului. Într-o fermă, sistemul de operaţiuni constă
în transformarea care are loc când mijloacele de producţie ale fermierului (teren, echipament, forţă
de muncă etc.) sunt convertite în produse — porumb, grâu sau lapte. Forma exactă a procesului de
conversie variază de la industrie la industrie, dat este un fenomen economic care există în fiecare
industrie. Economiştii denumesc această transformare a resurselor în bunuri şi servicii funcţie de
producţie. Pentru toate sistemele de operaţiuni, scopul general este crearea unui tip de valoare
adăugată, astfel încât produsele să valoreze mai mult pentru consumatori decât suma mijloacelor de
producţie individuale.
Valoare adăugată: atunci când se combină mijloacele de producţie într-un produs sau
serviciu, reprezintă creşterea valorii ieşirilor în comparaţie cu suma valorilor intrărilor.
Fluctuaţiile aleatoare enumerate constau în influenţe neplanificate sau necontrolabile care
cauzează diferenţa dintre producţia reală şi cea estimată.
Fluctuaţiile aleatoare pot proveni din surse externe (incendiu, inundaţii, de exemplu) sau din
probleme interne, cum ar fi imperfecţiunile materialelor şi echipamentelor sau simpla eroare umană.
De fapt, fluctuaţiile sunt regula, şi nu excepţia pentru procesele de producţie, iar reducerea
fluctuaţii1or (variaţiilor) este o sarcină principala de management.
Ciclu1 feedback - lui din Figura 1 . 1 oferă informaţii de bază pentru manageri. Fără
feedback, managerii nu pot controla operaţiunile, deoarece nu cunosc rezu1tatele deciziilor lor.
Fluctuaţii aleatoare: sunt influenţe neplanificate sau necontrolabile ale mediului (greve,
inundaţii etc.) care determină diferenţa dintre producţia reală şi cea planificată.
Feedback: informaţii în procesul de control care îi permit managementului să decidă dacă
activităţile organizaţiei trebuie modificate.
Tehnologii de conversie
Tehnologie: reprezintă nivelul de experienţă tehnică al fabricii, echipamentului si
cunoştinţelor în procesul de conversie.
Conversia mijloacelor de producţie în produse variază în mod considerabi1 în funcţie de
tehnologia utilizată. Prin tehnologie înţelegem nivelul de experienţă tehnică al fabricii,
echipamentului, cunoştinţelor şi produsu1ui (sau setviciu1ui) în procesu1 de conversie
(transformare). Operaţiunea de îmbuteliere a unei băuturi răcoritoare, de exemplu, necesită un
proces de conversie extrem de mecanizat, cu mari investiţii de capital pe unitate de produs. Un
laborator de cercetare ştiinţifică foloseşte oameni de ştiinţă calificaţi, profesionişti şi echipament
specializat. Alte industrii folosesc forţă de muncă de joasă calificate, minim de echipament şi
procese simple în producerea bunuri1or şi serviciilor.
1.2. Operaţiuni de producţie şi operaţiuni de servicii
Procesul de conversie care include fabricaţia (sau producţia) are un rezu1tat tangibil
produsul. Din contră, un proces de conversie care include servicii are un rezultat intangibil: un fapt,
un randament, un efort. Să luăm în considerare cazul McDonnell Douglas Corporation (MDC), o
firmă producătoare de echipament aerospaţial şi cel mai mare subcontractor pentru apărare al
S.U.A. Filiala sa Douglas Aircraft Company produce avioane, în mod clar un produs. Totuşi, alte
componente ale MDC, cum ar fi Grupul de sisteme informatice (ISG) prestează servicii. ISG, de
exemplu, prestează servicii computerizate către spitale, arhitecţi şi alte firme — servicii cum ar fi
programarea, analiza şi stocarea datelor folosind calculatoarele ISG. Alte componente ale MDC
lansează rachete spaţiale, prestează servicii contractuale de cercetare, asamblează rachete,
proiectează şi produc avioane de luptă. Această combinaţie de servicii şi producţie este tipică pentru
majoritatea firmelor din domeniul producţiei de echipament aerospaţial.
Distincţia dintre operaţiunile de producţie şi servicii. Distincţia dintre operaţiunile de
producţie şi servicii poate fi dificil de făcut. În general, luăm în considerare caracteristici cum ar fi:
Natura tangibilă /intangibilă a producţiei
Consumul de produse
Natura activităţii (posturi)
Gradu1 de contact cu clientul
Participarea clientului la procesul de conversie
Măsurarea randamentului
Pentru a simplifica la maxim, producţia se caracterizează prin produse tangibi1e, produse pe
care clienţii le consumă în timp, prin locuri de muncă care folosesc mai puţină forţă de muncă şi
mai mult echipament, un contact redus cu clientul, nici o participare a clientului în procesul de
conversie (în producţie) şi metode sofisticate de măsurare a activităţilor de producţie şi de reducere
a consumului pe măsura realizării produselor.
Serviciile, pe de altă parte, se caracterizează prin produse intangibile, produse pe care
clienţii le consumă imediat, posturi care folosesc mai multă forţă de muncă şi mai puţin echipament,
contact direct cu clientul, participare frecventă a clientului în procesul de conversie şi metode
elementare de măsurate a activităţilor de conversie şi de reducere a consumului. Unele servicii se
bazează pe echipamente: serviciile de programare computerizată, cele de cale ferată şi cele
telefonice, în timp ce alte servicii se bazează pe oameni: serviciile de contabilitate fiscală, coafură şi
cele de predare a golfului.
Să studiem mai îndeaproape modu1 în cate clienţii participă în procesul de conversie. În
operaţiunile de servicii, managerii consideră uneori utilă distincţia între tipuri1e produs şi produs
intermediar de participare a clienţilor. Produsul este un serviciu generat, produsul intermediar este
un element care trece prin acest proces. Intr-o clinică pediatrică, produsu1 constă în serviciile de
asistentă medicală acordate unui copi1 cate, trecând prin ptocesu1 de conversie, este de asemenea
un produs intermediar. La un restaurant fast-food, prin contrast, clientul nu trece prin procesu1 de
conversie. Produsele sunt hamburgerii şi cartofii prăjiţi serviţi în grabă (atât bunuri cât şi servicii),
în timp ce produse intermediate sunt alimentele preparate şi convertite. Clientul nu este nici produs
intermediar, nici produs. Atât clinica cât şi restaurantul prestează servicii, chiar dacă produsele şi
produsele intermediate diferă considerabi1.
Produse intermediare reprezintă elemente care trec prin procesul de conversie, în contrast
cu ieşirile care sunt rezultatul procesului de conversie.
În această către căutăm menţinerea unui echilibru între producţie şi servicii. În măsura
posibi1ului, vom utiliza termenul operaţiuni pentru a include atât producţia cât şi serviciile.
Exemplele vor fi alese atât din producţie, cât şi din serviciu.
Control Activităţi care verifică concordanţa dintre randamentul real şi cel planificat.
Control Pentru a se asigura că planurile privind subsistemul de operaţiuni sunt îndeplinite,
managerul operaţiunilor trebuie să-şi exercite controlul prin evaluarea produselor reale şi
compararea lor cu cele planificate. Controlul costurilor, al calităţii şi planurilor stă la baza
managementului operaţiunilor.
Comportament Managerii operaţiunilor sunt preocupaţi de modu1 în cate eforturile lot de a
planifica, organiza şi controla afectează comportamentului uman. Ei doresc să cunoască şi modul în
cate comportamentul subordonaţilor poate afecta acţiunile de planificate, organizare şi control ale
managementului. În operaţiuni, suntem interesaţi de comportamentul managerilor, ca şi de
comportamentul lor în luarea deciziilor.
Modele Pe măsură ce managerii operaţiunilor planifică, organizează şi controlează procesul
de conversie, ei se confruntă cu multe probleme şi trebuie să ia multe decizii. Ei pot simplifica
frecvent aceste dificultăţi folosind modele. Tipuri1e de modele şi exemplele de folosire a lor sunt
ilustrate în detaliu pe măsură ce acoperim problemele functiona1e ale managementului operaţiunilor
din manual.
O perspectivă strategică
Din Figura 1 .6 ar trebui să înţelegeţi fluxul de bază descrescător al influenţei strategice cate
duce la administrarea operaţiunilor şi rezultatelor de conversie. Progresul general al procesului este
determinat de condiţiile competitive şi de piaţă ale industriei, care furnizează baza pentru stabilirea
strategiei organizaţiei. Unde se af1ă industria în prezent, şi unde va fi în viitor? Care sunt pieţele
existente şi cele potenţiale? Ce nişe de piaţă există, şi de ce calificări dispunem pentru a le umple?
Analiza atentă a segmentelor de piaţă şi capacitatea concurenţilor noştri şi a noastră de a satisface
nevoi1e acestor segmente va determina cea mai bună direcţie de concentrare a eforturilor unei
organizaţii.
După evaluarea potenţialului unei industrii, trebuie elaborată o strategie de ansamblu a
organizaţiei, inclusiv formularea unor opţiuni fundamentale privind baza primară de concurenţă. In
realizata acestui lucru sunt stabilite priorităţile dintre următoarele 4 caracteristici:
Calitate (performanţele produsului)
Eficienţa costurilor (preţ redus al produsului)
Credibilitate (livrare sigură, la timp, a comenzilor către clienţi)
Flexibilitate (răspuns rapid cu noi produse sau modificări ale volumului producţiei)
În ultimii ani, am aflat că majoritatea organizaţiilor nu pot excela la toate aceste dimensiuni
şi, încercând acest lucru, sfârşesc prin a tiu face nimic bine. În plus, când există o calificare în unul
din aceste domenii, încercarea de a trece la altul poate duce la o scădere a eficienţei (satisfacerea
obiectivelor primare).
Timpul poate fi dimensiunea critică a concurenţei în industriile de fabricaţie şi servicii. În
otice industrie, firma cu cel mai rapid răspuns la cerinţele clienţilor are potenţia1ui de a obţine un
avantaj decisiv pe piaţă.
Într-o eră a concurentei baza te pe timp, avantajul competitiv al unei firme este definit nu
prin cost, ci prin timpul total necesar pentru a realiza un produs sau serviciu.
Companiile capabile să interacţioneze rapid au comunicat că au rate de creştere de peste trei
ori media industriei şi dublul rentabilităţii. Astfel, beneficiul unei reacţii rapide este dominaţia pe
piaţă.1
Aceste opţiuni strategice fundamentale determină forma şi conţinutul funcţiei de opeta~un1 şi a
realizări1or acesteia. Un proces de conversie elaborat pentru un tip de focalizate este adesea
nepotrivit pentru a reuşi în altă abordare alternativă.
Sarcina este cea mai mică unitate de muncă individuală având un sens complet. Prin ea se
realizează un obiectiv primar. Ea poate fi reglementată sau ocazională. Se divide în operaţii şi
Sarcini Atribuţii Activităţi Funcţiuni Intreprindere
mişcări.
Atribuţia este ansamblul de sarcini identice necesare pentru realizarea unui anumit proces de
muncă precis conturat, care se execută periodic sau continuu şi care implică cunoştinţe specializate
pentru realizarea unui obiectiv specific.
Activitatea este totalitatea atribuţiilor de o anumită natură (tehnică, economică,
administrativă), care determină procese de muncă cu un grad de omogenitate şi similaritate ridicat.
Cunoştinţele necesare realizării activităţilor sunt din domenii limitate şi există astfel o omogenitate
a personalului. Activitatea cuprinde atribuţii omogene ce revin compartimentelor întreprinderii.
Funcţiunea reprezintă ansamblul activităţilor omogene sau complementare orientate spre
realizarea obiectivelor generale precis stabilite, rezultate din obiectivele fundamentale ale unităţii.
Gruparea activităţilor pe funcţiuni se face pe baza unor criterii:
• omogenitate: activităţi de aceeaşi natură sau care necesită aceeaşi pregătire profesională
(ex. :proiectarea produselor şi SDV - urilor intră în funcţiunea cercetare);
• complementaritate: activităţi ce se completează reciproc (ex. : fabricaţia şi reparaţiile
intră în funcţiunea producţie);
• convergenţa: activităţi ce contribuie la atingerea aceloraşi obiective (ex.: documentarea
tehnică şi activitatea de proiectare intră în funcţiunea cercetare);
În practică este dificil de încadrat activităţile în funcţiuni întrucât o activitate privită din
diferite puncte de vedere, poate fi integrată la diferite funcţiuni, dar pe ansamblul conţinutul fiecărei
funcţiuni formează un ansamblu suficient de unitar pentru a încerca definirea şi determinarea lor.
Conceptul de funcţiune este influenţat de progresul tehnic, evoluţia teoriilor manageriale, care
modifică complexitatea activităţilor întreprinderii, imprimând o anumită pondere a activităţilor (la
începutul sec. XX activitatea de concepţie era restrânsă şi nu se distingea funcţiunea de cercetare).
H. Fayol a definit pentru prima dată funcţiunile întreprinderii (1916) şi astăzi s-a ajuns la un
consens cu privire la denumirea lor: cercetare, producţie, comercial, financiar - contabilitate,
personal.
Organizarea pe funcţiuni, activităţi, atribuţii şi sarcini are un caracter general în sensul că ele există
mai mult sau mai puţin dezvoltate în toate întreprinderile industriale.
Funcţiuni Activităţi Atribuţii Sarcini
Corelarea capacităţilor
Cercetare - Conducere Elaborare programe cu încărcarea
Operativă de producţie
- Fabricaţia
Întocmire documenta-
Producţie - Mentenanţa ţie de execuţie şi
lansare în fabricaţie
- Producţie- Punerea de acord a
Comercial energie sarcinilor de plan
- CTC Urmărirea intrării în cu termenele contractate
execuţie a produselor
- Producţie la termen şi
Financiar- SVD realizarea planului
Contabilitate
- Transport intern Supravegherea
executării produselor
Personal - Metrologie
X y
T
Producţia, pentru a se desfăşura, are nevoie de existenţa unui plan. Planul este un ansamblu
coerent de obiective ce trebuie înfăptuite, pentru fiecare obiectiv prevăzându-se acţiunile ce
contribuie la atingerea lui şi resursele necesare (umane, materiale, financiare, informaţionale, timp).
Planul devine astfel un instrument de conducere. Planificarea reprezintă totalitatea activităţilor
necesare elaborării planului. Planificarea realizează o legătură între starea prezentă şi starea viitoare
a întreprinderii.
Alfred Sloan, o personalitate importantă a managementului, care a reorganizat în anii `20
General Motors, a subliniat printre primii rolul planificării ca funcţiune managerială. În SUA, la
nivel curent planificarea în companie se face după 1960 şi se consideră că astăzi se poate practica o
planificare riguroasă. În acelaşi sens în întreprinderile germane se consideră că planul este cel mai
important instrument de conducere.
Activităţile de planificare din întreprindere se structurează în planificare strategică,
planificare tactică şi planificare operativă .(fig. 1)
Planificarea strategică înseamnă situarea întreprinderii în cea mai bună poziţie posibilă pe
piaţă (definiţie conform standardului francez X50 — 105) şi încearcă găsirea unor răspunsuri
precum:
Planificare strategică
Planificare tactică
Planificare operativă
Planificarea producţiei
Revederea planului
Obiectivul fundamental derivă din misiunea ce şi-o fixează intreprinderea (de exemplu
obţinerea unui anumit profit). Obiectivele primare descriu sarcinile (operaţiile) ce trebuie executate
de fiecare angajat.
Dezvoltarea celorlaite obiective se face utilizând întrebări de tipul: CE trebuie făcut?, CINE
execută?, CÂND se realizează? şi ce responsabilităţi revin.(fig. 5)
OBIECTIVUL ’’AAA’’
- acţiunea 1 x t1 coordonare
- acţiunea 2 y t2 sarcină
- acţiunea 3 z t3 sarcină
ACŢIUNEA 1
- acţiunea 1, 1 x1 t11
- acţiunea 1, 2 x2 t12
- acţiunea 1, 3 x3 t13
Fig. 5 – Dezvoltarea acţiunilor
Aprovizionare cu materiale
Cheltuieli
Buget
Îmbunătăţire produse
Finanţări majore
Nu Capabilitatea de proiectare a
Este nevoie de un nou
furnizorului proiect?
Da
Timpul de achiziţie şi
preţul au impact favorabil? Nu Cereri sezoniere, încrederea în furnizor
Tabelul 1
Cifră de afaceri 11 • 10 9 lei
Planul general de producţie 11.000 u.c.
Acesta este un plan general de producţie dacă costul unui produs este de un milion de lei. Cu
un orizont de trei ani, în fiecare an se elaborează planul pentru următorii trei ani. La I.T.T. şi VW s-
a renunţat în ultimul timp la planurile pe termen lung.
t0 t1 t
0
PGP
0
PAP
0
MPS
1
PGP
1
PAP
1
MPS
Planul agregat de producţie rezultă din planul general. Dacă orizontul lui este de şase luni,
rezultă următoarele sarcini de producţie: (tabelul 2)
Tabelul 2
Semestrul I II III IV V VI
Plan agregat de producţie 1800 1800 1800 1800 1800 1800
În fiecare semestru se elaborează planul din semestrul viitor (la 1 iulie începe planificarea
pentru semestrul întâi din anul viitor). Elaborarea planului agregat presupune o succesiune de
verificări.
1. Analiza plan de producţie — cerere de produse . (tabelul 3)
Plan semestrul I = 1800 u.c.
Tabelul 3
Perioada (luni)
1 2 3 4 5 6
P.A.P. (0) 300 300 300 300 300 300
Cerere 200 250 300 350 320 300
Diferenţe (1) +100 +50 0 -50 -20 0
P.A.P. (1) 200 270 300 350 300 300
Încercarea (2) 0 +20 0 -50 -20 0
P.A.P. (2) 200 290 300 330 300 300
Încercarea (3) +30 -30
P.A.P. (3) 230 290 300 300 300 300
Metoda utilizată în acest caz a fost încercare/eroare. Cererea între perioadele 4 şi 5 depăşeşte
producţia şi trebuie să se lucreze anticipat.
S-a presupus o capacitate de producţie de 320 u.c., dar în lunile ianuarie şi februarie sunt
prevăzute reparaţii care duc la micşorarea capacităţii (200 buc.). Din semestrul trecut a rămas un
stoc de 50 u.c.. Dacă pentru semestrul 11 este necesar stocul de 80 u.c. atunci coloana stoc (2)
devine noul plan. Dacă nu se poate obţine iniţial decât un stoc de 100 u.c. iar în final este nevoie de
un stoc doar de 40 u.c. se obţine planul P.A.P. (4).
3. Analiza stocurilor
De regulă cererea este aleatoare, dar producţia se doreşte la un nivel constant
Pentru reducerea stocurilor poate fi programată o producţie variabilă
Stocurile reprezintă imobilizări de mijloace circulante şi ele trebuie să fie pe perioade cât mai
scurte. Este de analizat dacă este bine să se mărească producţia în lunile III şi IV şi să se menţină
stocul de 40 u.c. două luni, sau să se mărească producţia în lunile V şi VI. În prima variantă se pot
prelua comenzi noi pentru lunile V şi VI prin planificarea pe termen scurt, dar imobilizarea este mai
lungă.
Produsul convenţional se descompune în continuare pe familii de produse(tabelul 5) şi produse
(tablul 6) în funcţie de structura cererii existente.
Tabelul 5
Luna
I II III IV V
Plan producţie
200 200 320 320 300
Familia A
90 97 120
Familia B
50 60 100
Familia C
60 43 100
Tabelul 6
Produs Luna
I II III
P1 31 49
P2 30 27
P3 29 30
Total 90 97 120
Tabelul 7
Produs P1 Luna I = 31 buc. Luna II = 40 buc
Săptămâni
1 2 3 4 5 6 7 8
Plan PAP 6 10 3 12 15 8 7 10
Tabel 11 Tabel 12
Reper A Săptămâna Reper B Săptămâna
1 2 3 4 1 2 3 4
plan 25 0 0 0 plan 50 0 50 0
n n
X i = ∑ a ij X j +Y i = ∑ x ij + Y i
j =1 j =1
În această relatie i reprezintă subsistemul analizat, n numărul de subsisteme, iar xij cantitatea
din producţia subsistemului i destinată subsistemului j.
n
∑a
j =1
ij reprezintă producţia subsistemului i destinată altor subsisteme,
∑x
j =1
ij reprezintă consumul subsistemului j provenit din celelalte subsisteme.
adică :
a11 X 1 + a12 X 2 + ...a1n Y1 + X 1 = X 1
a 21 X 1 + a 22 X 2 + ...a 2 n Yn + X 2 = X 2
a n1 X i + a n 2 X 2 + K + a nm Yn + X n = X n (m = n )
subsisteme intrări care să depăşeasc această sumă, fără ca procesul să-şi piardă raţiunea economică).
Făcând legătura între intrările şi ieşirile din cadrul unui sistem, relaţia (1) a fost numită
„modelul input - output”, proprietăţile lui fiind studiate de W. Leontief.
O importanţă deosebită pentru practica economică a avut-c descoperirea legăturii dintre
programare şi modelul input — output la nivel microeconomic. În acest caz, modelul input —
output se poate aplica deoarece intreprinderile sunt caracterizate de legături tehnologice între stadii,
între secţii, determinate de recircularea materiei prime, a producţiei neterminate. Modelul input —
output poate fi folosit 1a niveluj microeconomic pentru determinarea programului de producţie,
îcantităţilor de aprovizionat, a necesarului de muncă, a costului aprovizionării, a fondului de
salarizare.
a) determinarea programului de producţie
Elementul variabil în diferite variante de plan este producţia (Y) iar programul de producţie (X)
trebuie stabilit în funcţie de această variabilă:
−1 −1
. X = (E − A) ⋅ Y = B −1 ⋅ Y relaţie în care B −1 = (E − A) iar A. reprezintă consumul tctal din
producţia secţiei i pentru realizarea producţiei unei unităţi în secţia j (reprezintă atât consumul direct
dir producţia secţiei i pentru unitatea de produs j cât şi consumul dir producţia secţiei i ce se face
pentru alte secţii, care Ia rândul Ior transfer~ acest consum secţiei j prin produsul propriu al secţiei
respective).
b) determinarea cantităţilor de aprovizionat
Cunoscând programul de producţie X şi consumurile specifice c1 ‚se pot determina
cantitătile de materii prime, materiale, combustibil cu care trebuie să se aprovizioneze
intreprinderea:
Z = CXsauZ = C (E − A) Y = Q ⋅ Y
−1
unde, C = { cij }, iar- cij reprezintă consumuri specifice din materia primă i destinată secţiei j.
Unitatea de măsură pentru cij este [t materie primălt produs obţinut în secţia respectivă].
unde, M = ( m1 , m2,Kmn )reprezintă consumurile totale de muncă. Coeficienţii rn1 conţin atât
consumul direct de forţă de muncă pentru realizarea unei unităţi de produs în secţiaj cât şi partea din
acest consum care se transferă altor secţii legate tehnologic de secţia j. Unitatea de măsură pentru
m1 este [om — ora/unitate de produs obţinut în intreprindere.
d) calculul costului aprovizionării
Determinarea costului aprovizionării se face în funcţie de producţia ce se realizează în cadrul
sistemului:
V = QC × Y
Liniile matricei Qc rezultă din multiplicarea liniilor matricei Q defînită anterior cu preţurile de
livrare (p, p2 ... pn )
p1 q11q12Kq1n
p2
Qc = q21q22qKq2 n = {g j , j }
M
p
n q q q
n1 21K qnm
Pe baza conceptelor descrise anterior a fost creat sistemul de programe MRP II de către
firma APICS din S.U.A. în anul 1970.
Funcţiile principale ale acestuia sunt :
1. gestiunea cererii: se efectuează controlul previziunilor de vânzare şi înregistrarea
comenzilor de la clienţi;
2. gestiunea ofertei: prin planificarea producţiei, ordonarea fabricaţiei, lansarea comenzilor
în fabricaţie;
3. gestiunea capacităţii: se fac verificări pentru a stabili corespondenţa între comenzile
existente şi capacitatea de producţie, între programul de producţie şi capacitate;
Sistemul se bazează pe portofoliul de comenzi, structura produselor, stocurile existente,
fişierele cu tehnologiile disponibile, fişierele cu locurile de muncă existente. MRP 11 elaborează în
principal:
— planul de producţie PGP;
— planul principal MPS;
— comenzi1e pentru achizitii de materiale;
— comenzile de fabricatie
— documentaţia de lansare în fabricaţie;
— documentaţia de urmărire
De asemenea elaborează unele rapoarte precum:
— încărcarea locurilor de muncă;
— întârzieri în aprovizionare;
— produse realizate;
Modulele principale ale MRP 11 sunt :
— R.R.P. care realizează o verificare preliminară a resurselor disponibile;
— R.C.C.P. (Rough Cut Capacity Plan) care realizează o verifîcare preliminară a capacităţii de
producţie;
— M.R.P. 1 (Material Requirement Planning) care rea1izează programarea comenzilor interne
şi a celor externe, precum şi gestiunea stocurilor
— C.R.P. (Capacity Requirements Planning) care realizează balanţa capacităţilor de producţie;
— S.F.C. (Shop Floor Control) care elaborează planul de încărcare a utilajelor şi ordonanţarea
fabricaţiei;
Sistemul s-a dezvoltat pe baza modulului MRPI completat ulterior cu celelalte module şi în
plus având introduse puncte de reordonare şi programul pentru calculul lotului economic.
După cum se observă sistemul MRP 11 reprezintă un sistem în ciclu închis care încearcă să
răspundă la întrebările:
— ce trebuie să se asambleze?
— ce trebuie să se fabrice?
— ce resurse sunt necesare?
— ce resurse există deja?
— ce trebuie procurat?
PGP MPS S.P.C.
AUTORIZAT
R.R.P. M.P.R.1
ACHIZIŢII
RESURSE TIMP
DISPONIBILE DISPONIBIL
C.R.P.
M.P.S.
CAPACITATE
R.C.C.P. DISPONIBILĂ
CAPACITATE
DISPONIBILĂ
Sistemul MPR II
4. PROCESELE DE PRODUCŢIE
Tabelul 1
Proces Pondere
— artizanal 0,
— pe loturi 0,06
— în flux întrerupt 0,07
— în Iinie 0,11
— hibrid 0,12
— continuu 0,15
Tabelul 2
Caracteristici Masă Serie Individuală
- volumul produselor foarte mare mare mic
- nomenclatorul de produse foarte mic restrâns mare
- repetabilitatea producţiei continuă regulată neregulată
- utilaje folosite specializate combinate universale
- amplasare Flux celule grupe omogene
- ritmicitate foarte precisă uneori nedeterminată
- durată ciclu de fabricaţie foarte mică mică mare
- încărcarea locurilor de muncă 0,85 – 1 0,04 – 0,08 0,09
- dispozitive speciale modulare universale
- pregătirea fabricaţiei plan operaţii fişă tehnologică sumară
- scule speciale speciale universale
TC f
K3 —ritmul asamblării K5 = , rj = nl
rj N med
r - ritmul de asamblare;
f nl — fond nominal lunar•
K6 — ritmul asamblării subansamblului principal
TCS — durata de montare a subansamblelor;
r5 — ritmul de fabricaţie al subansamblelor;
K7 — ritm maximal al prelucrării mecanice la un reper principal
Tc max . — durata maximă de fabricaţie a reperului;
r — ritm mediu de fabricare al reperului: r g Nmed
f,1, — fond disponibil lunar;
q — piese siinilare fabricate;
K8 — ritm modal K8 =
T c mediu. — ciclul de fabricaţie cel mai des întâlnit la fabricaţia pieselor;
În literatură există tabele (tabelul 3), care indică tipul procesului de producţie în funcţie de
aceşti coeficienţi.
Tipul de producţie
Tabelul 3
Tipul de producţie K1 K2 K3 K4 K5 K6 K7 K8
Individuală 0 ∞ - indif. 0 - 0 0
mică <0,5 variab. - indif. - - <1 <0,1
Serie mijlocie <1 variab. >0 indif. - - <1 0,1-0,5
mare 0,5-1 const. ~0 <1 >1 <1 >1 0,5-1
Masă 1 0 0 - >1 - >1 >1
Dacă rmg > tig ,O < G. <1. În cazul în care volumul Ng creşte foarte mult rmg se micşorează
Dacă r,, < t. sunt necesare mai multe maşini unelte la o operaţie iar timpul ce revine în medie pe
un reper 1a executarea operaţiei i este:
tig
rlig = [min .buc] unde, rl — ritm de lucru;
mig
tg
În acest caz Gig = şi se respectă relaţia 0 < G _ 1
rmg
Când există o constantă a fabricaţiei (0 < G _ 1), producţia este ciclică (operaţiile se repetă
la locurile de muncă). Este cazul productiei de serie. Când G -- 1 producţia este de masă. Când G =
O producţia este individuală.
În practică se foloseşte şi inversul indicelui de constantă, numit coeficientul tipului de
producţie
rmg rmg
K ig = =
tig rlig
ig
Când K ig ≤ 1şirmg r1 ~1, producţia este de masă. Când K ig > 1 producţia este de serie. Din
Proiectarea proceselor
Proiectarea proceselor economice necesită întocmirea unor scheme şi grafice pentru
vizualizarea lor precum: graficul general al desfăşurării procesului de fabricaţie, graficul detaliat al
procesului de fabricaţie, schema fluxului de producţie, scheme de circulaţie .
Schema de circulaţie
Schema de circulaţie a unui reper însoţeşte graficul detaliat şi arată circulaţia
semifabricatului într-o secţie. Pentru aceasta trebuie cunoscută amplasarea locurilor de muncă.
Îmbunătăţirea variantelor de proces se face prin metoda interogativă (chec-list, adică
folosirea unor liste cu întrebări gata pregătite (tabelul 4).
Tabelul 4
Analiza Cauzele activităţii Critica activităţilor şi Soluţii de îmbunătăţire
activităţilor cauzelor
CE se efectuează? DE CE se efectuează? ESTE necesar să se facă? SE poate elimina?
UNDE se efectuează? DE CE acolo? ESTE cel mai bun loc? SE poate schimba locul?
CINE efectuează? DE CE el? ESTE cel mai indicat? SE poate schimba executantul?
CÂND se efectuează? DE CE atunci? ESTE cel mai bun moment? SE poate combina cu altă operaţie?
CUM se efectuează? DE CE astfel? ESTE cea mai bună metodă? SE poate simplifica, modifica?
6) Raţia P:D
Durata ciclului de producţie
P:D= __________________________
Timp de expediţie necesar
Pentru organizarea fluxurilor de fabricaţie trebuie cunoscute stadiile de prelucrare prin care
trece semifabricatul (se foloseşte schema fluxului tehnologic) şi planul de ansamblu al sectoarelor
productive. Pe baza acestora şi a tipului producţiei se poate elabora un plan de amplasare a utilajelor
în halele industriale. Amplasarea reprezintă stabilirea poziţiei relative dintre utilaje, ţinând seama de
respectarea fluxului tehnologic şi a normelor de protecţia muncii. Amplasarea la rândul ei
influenţează configuraţia fluxului de fabricaţie, gradul de utilizare a spaţiilor, transportul intem.
Schimbările din nomenclatorul de fabricaţie şi a voluntului producţiei, nivelul tehnic al utilajelor,
determină frecvente modihcări ale amplasamentului utilajelor.
Amplasarea se referă la:
— maşinile unelte, care pot fi specializate sau universale;
— utilaje de transport: benzi rulante, transportoare cu role, conveioare, teletrac.
Sistemele de maşini şi centrele de prelucrare sunt amplasate în planul general al
intreprinderii, ele fiind unităţi de producţie de sine stătătoare.
Amplasarea utilajelor depinde de tipul producţiei:
— pentru producţie de unicate şi serie mică: amplasarea se face după criteriul tehnologic
(proiectându-se ateliere cu grupe omogene de maşini);
— pentru producţie de serie mică şi mijlocie: amplasarea se face simultan după critriul
tehnologic şi al distanţelor de transport (proiectându-se celule de fabricaţie)
— pentru producţie de serie mare şi masă: amplasarea se face după tehnologia obiectelor de
fabricaţie proiectându-se linii de fabricaţie);
M =
∑N I × ti
2250 × K I
4) numarul de locuri de muncă:
M
m=—
K5
unde, K S = nr. de scbimburi
5) lungimea liniei tehnologice:
L =m × 1
unde, l = distanţa dintre două locuri de muncă succesive
6) viteza liniei:
l
V = Echilibrarea realizează concordanţa (echilibrul) între ritmul general al procesului de
ri
producţie şi ritmul de realizare a fiecărei operaţii.
Problema echilibrării Iiniei de fabricaţie este următoarea
a) să se determine numărul minim de posturi, încât fiecare să nu consume un timp mai mare ca
ritmul de lucru ;
b) să se determine valoarea minimă a r, încât să se respecte numărul de posturi din linie
Deci trebuie repartizate fazele încât diferenţele dintre timpii necesari pentru fiecare operaţie şi
timpul acordat fiecărui post să fie minim.
m
min Z = ∑ (ri − tλ )
λ =1
1) U
=1
λ
pλ = L linia este reuniunea celor p posturi de Iucru
2) U l = pλ
I =1
I Pt. fiecare post de lucru se obţine prin asocierea în cadrul l=, lui a inai multor
faze
3) [∪ li ] pλ × [∪ li pk = φ ] o fază este atribuită doar unui singur post de lucru;
4) tλ = ∑τ
simbol de precedenţă).
3. Amplasarea utilajelor în celule de fabricaţie
Celula reprezintă un grup neomogen de maşini amplasate astfel încât să se poată prelucra piese
cu operaţii tehnologice diferite.
Celulele pot fi clasice (alcătuite din maşini unelte specializate) şi celule flexibile ce cuprind
maşini unelte CN cu robot de alimentare, magazii de scule, sistem de control al pieselor şi
autodiagnosticare.
Cuplarea mai multor celule flexibile printr-un mecanism de transport şi stocare, conducerea lor
cu un calculator de proces, formează un sistem flexibil de prelucrare.
La organizarea celulară, ciclul de fabricaţie, se reduce cu 50%, stocurile de producţie
neterminată se reduc cu 30%, productivitatea se dublează.
Amplasarea se realizeză prin calcule matematice (se construieşte un. model matematic), sau
prin metode euristice: metoda verigilor, metoda gamelor fictive, metoda cercurilor, metoda
Cameron.
Modelul de programare liniară pentru amplasare (alocare, afectare)
Problema ce trebuie rezolvată este următoarea: să se determine poziţia unui utilaj (x1 y,) astfel
încât costul de transport intern să fie minim:
C.=ZN xc
unde, N~1~cantitatea de piese g de transportat, transmisă de la utilajul i la utilajul j;
costul transportului pe unitate de distanţă a unei cantităţi unitare din g;
Restricţia impune ca distanţa dintre utilaje să asigure spaţii pentru circulaţie, deservire,
protecţia muncii. Restricţia impune ca j amplasamentul să se încadreze în spaţiul L x l disponibil.
Modelul are o valoâre teoretică, rezolvarea sa în condiţiile variaţiei continue a lui (x,y,)
prezentând dificultăţi. Din acest motiv se utilizează metode euristice.
Fig. 1
3) numărul de relaţii al fiecărui post, se înscrie în pătratul comun coloanei şi liniei postului
respectiv. Deasupra liniei V/L se indică numărul de verigi, iar dedesubt numărul de legături.
Numărul de verigi V se stabileşte adunând pătratele ocupate pe orizontală şi verticală.
Numărul de legături L se stabileşte adunând numărul de puncte din pătratele ocupate.
4) ordonarea utilajelor — acest lucru se realizează după numărul de verigi.
Dacă mai multe utilaje au acelaşi număr de verigi, ordonarea se face după numărul de
Iegături. În caz de egalitate se calculează intensitatea transportului lunar. Numărul de containere
transportate este egal cu numărul de piese fabricate împărţit la numărul de piese ce intră într-un
container. În caz de egalitate şi a numărului de transporturi se pot găsi şi alte criterii de clasificare.
5) amplasarea utilajelor, în ordinea stabilită, într-o reţea triunghiula (fig. 2)
Latura unui triunghi din reţea se numeşte modul. Se amplasează primul utilaj într-un nod
oarecare în cadrul reţelei şi pe urmă celelalti utilaje, astfel încât pe cât posibil tievare verigă să fie la
un modul. Se fac mai multe încercări până se ajunge la cea mai bună amplasare teoretică.
6) pentru fiecare reper se prezintă schema legăturilor dintre posturilt de lucru;
7) se transpune varianta teoretică optimă într-un model ftzic Ia scară, cu ajutorul machetelor.
Pentru desenul de ainplasare se ţine seama de suprafaţa fiecărui post dar şi de conftguraţia
suprafeţei reale disponibile. În acest fel se poate calcula suprafaţa celulei de fabricaţie.
Gama fictivă reprezintă un proces tehnologic fictiv, din care eliminând unele operaţii se
obţin procesele tehnologice reale pentru mai multe tipuri de repere.
Etapele necesare pentru aplicarea metodei:
1) întocmirea gamei fitctive pentru aceasta se porneşte de la procesul tehnologic care cuprinde
cele mai multe operaţii şi printre ele se pun şi operaţiile care se întâlnesc la celelalte piese (O =
1÷n).
2) centralizarea operaţiilor din procesul tehnologic ftctiv în funcţie de frecvenţa cu care ele
apar pe diferite poziţii. Se construieşte un tabel in care pe orizontală se scriu operaţiile din procesul
tehnologic ftctiv, iar pe verticală numărul de operaţii din procesul real cel mai lung (1 ÷m). O
operaţie poate să apară pe mai multe poziţii cu frecvenţă diferită.
3) stabilirea poziţiei probabile a operaţiei - pentru operaţiile care apar la o singură poziţie
aceasta este şi poziţia probabilă. Pentru operaţiile care apar la mai multe poziţii ‚ poziţia probabilă
este aceea unde este frecvenţa cea mai mare. Se subliniază poziţia probabilă.
4) stabilirea succesinii locurilor de muncă — operaţiile se reordonează astfel încât să apară o
scară descrescătoare corrtirntă de la 0(1-1) la O(n-m).
5) în functie de această ordonare a operaţiilor se •reprezintă circuitele pieselor şi se
reordonează operaţiile, încât aceste circuite să nu prezinte întoarcere.
6) stabilirea nivelelor de amplasare a utilajelor Încât să existe o circulaţie continuă a
pieselor între nivele.
Evaluarea soluţiei obţinuţe se face prin calculul efortului de transport:
E ftr = ∑∑ qij × d ij
i j
Au + AT
Gradul de ocupare G0 =
AI
5.4. Organizarea secţiilor de montaj
Forme de asamblare
1. Asambiare staţionară
Întregul proces cle asamblare se realizează la un singur loc de rnuncă (de către o singură
persoană sau o echipă),
Asamblarea staţionară se poate face şi pe postamente (de exemplu în cazul motoarelor).
Asamblarea staţionară se aplică în cazul în care produsul montat este de mari dimensiuni (de
exemplu un avion).
2. Asamblare în flux
Unitatea de asamblare se deplasează la posturile de lucru amplasate într-o succesiune
determinată de-a lungul unei linii de asamblare în f1ux (fig. 8). La fiecare post se execută un grup
de operaţii de către un muncitor sau o echipă. Motoarele ce se fabrică în producţie de serie mijlocie
şi serie mare sunt asamblate în f1ux cu ritm impus (se mai numeşte asamblare în f1ux continuu pe
bandă). Motorul se deplasează continuu, iar subansamblele sunt asamblate staţionar. Operaţiile au
durata egală cu a ritmului de asamblare (sau este un multiplu al lui).
Tabelul 1
Tipologie Funcţii
Deplasare Deplasare Mişcare Măsurare Asamblare Debavurare
piese piese grele scule
uşoare
Antropomorfi X x x x
Cartezieni X x x x
Măsurare
Transport x x
Informatică
• Parteneriat • MRP •JIT • CAPP
• Băncile de date
Schimbări de bază
Automatizare
Integrare
Fig. 3
Programarea producţiei în Fabrica Automată are unele aspecte particulare. Un fIux liniar de
producţie permite adoptarea de modele simplificate de programare şi necesită un efort mic pentru
coordonarea globală.
În fig. 4, se prezintă o schemă de programare şi control logistic într-o Fabrică Automată care
evidenţiază conceptele principale ale opţiunilor ce pot fi considerate. Sunt prezentate fIuxurile de
materiale, fluxurile informaţionale de programare dar şi perturbaţiile care intervin. Un rol important
în schemă îl are alegerea frecvenţei de programare a sistemului, similar cu frecvenţa eşantionării în
procesul de control.
Verificarea Frecvenţa Verificarea
fiabilităţii de fiabilităţii Proces
globale programare locale
Piese de Stocuri
Furnizori schimbfig. 4 pentru
proces
Senzori Conducere
procese
Fig. 5
Din această cauză, se pot identifica cinci niveluri care reprezintă „piramida CIM” (fig. 5).
6. CAPACITATEA DE PRODUCŢIE
Tabelul 1
fond de timp calendaristic fc
font de timp tehnic ft reparaţii
fond de timp nominal fn regim de lucru planificat
fond de timp disponibil fd reparaţii
curente
fond de timp efectiv întreruperi
planificate
5. Normele de timp — timpul tehnic şi timpul normat .Timpul tehnic este timpul minim în
care se poate efectua operaţia iar timpul normat este timpul prevăzut în fişa tehnologică.
6. Coeficientul de invăţare Kp — repetarea operaţiilor face ca timpul necesar executării lor
să se micşoreze Kp = 1, 1 — 1,2;
Indicatorii capacităţii de producţie
• Capacitatea tehnică — reprezintă producţia maximă ce poate fi obţinută când nu există
nici un impediment în utilizarea potenţialului productiv;
• Capacitatea de regim — reprezintă producţia maximă condiţionată de factorii care
acţionează în perioada de plan, în cadrul unităţilor de producţie (respectarea regimului de lucru şi a
normelor de timp).
f t = (Z c − RK )24 − Rc
fd
Capacitate de regim C r = mi ⋅ ⋅ K pi
tn
f d = ( Z L − RK ) H − Rc −ψ
unde, ψ - întreruperi tehnologice (ore);
H – ore lucrătoare pe zi;
t n - timp normat pe operaţie;
normelor de timp;
Nj
aj = n
∑N
j =1
j
Conducerea proceselor de producţie dintr-o întreprindere este subordonată unor legi, principii
şi reguli specifice, a căror cunoaştere şi respectare constituie o premisă pentru desfăşurarea normală
în spaţiu şi timp a fabricaţiei.
Legea este o conexiune care apare regulat în cadrul unui proces.
Cunoaşterea legilor permite proiectarea unor acţiuni care să fte conforme cu realitatea.
Principiul este o idee de bază, o paradigmă, după care se desfăşoară o anumită activitate
(producţia), sau care stă la baza unei teorii, ştiinţe sau a unei discipline (managementul producţiei).
E1 indică regula sau norma de acţiune.
Succesul organizării producţiei depinde într-un grad înalt de profunzimea înţelegerii şi Iuării
în considerare a raportului dintre general (ce se întâmplă de obicei) .şi particular (ce se întâmplă
într-un anumit caz). Generalul întruchipează în sine legile şi principiile universal valabile iar
particularul aspectele diverse ale proceselor de producţie. Conducerea producţiei se realizează prin
îmbinarea legilor generale cu particularităţile fiecărui proces. Obţinerea eficienţei este condiţionată
de respectarea acestor legi.
Conceptul de lege a apărut în justiţie. Dar spre deosebire de drept, Iegile ştiinţei nu sunt
supuse omului iar expresia „dura lex sed lex” este mai adevărată aici. Însă Ia fel ca în drept, legile
ştiinţifice sancţionează independent că sunt cunoscute sau nu după cum constata Gr. Moisil.
Pentru a avea succes, nici generalul nici particularul nu trebuie considerate absolut valabile.
Absolutizarea generalului duce la acţiuni mecanice iar minimizarea generalului şi absolutizarea
particularului duce la voluntarism şi ignoră experienţa existentă.
Cunoaşterea legilor obiective constituie baza organizării fabricaţiei şi a măririi eficienţei.
Înţelegerea lor indică direcţia acţiunii, arată factorii ce trebuie interconectaţi şi pârghiile de acţiune.
Însă nu trebuie uitat că fenomenele au un caracter probabilistic.
Deoarece legile obiective acţionează independent de voinţa oamenilor, esenţială este nu
ignorarea lor ci cunoaşterea modului cum acţionează ele.
rl ig ≤ r mg
r mg q g ≤ rj
ti F
unde, rli = ; rmg = n 60
mi Ng
i = operaţia;
g = reperul
rmg = ritm mediu impus
q=număr piese
ti -timpul pentru operaţia i
Schimbările de paradigmă
Tabelul 3
Producţia de masă Producţia fluentă
Energo-intensivă Bazată pe informaţii
Standardizare Satisfacţie consumator
Mixul producţiei stabil Schimbări rapide în mixul producţiei
Atenţie îndreptată spre construcţiile industriale şi Atenţie îndreptată spre procesul de producţie
echipamente
Automatizare Flexibilitate
Companii individuale Reţele de intreprinderi
Structuri ierarhice Structuri orizontale
Compartimente distincte Integrarea compartimentelor
Produs şi service-ul aferent Servicii pe baza produselor
Centralizare Autonomie
Specializarea meseriilor Multispecializare
Instruire minimă Instruire continuă
Relaţii de adversitate între intreprinderi Consultări între intreprinderi, relaţii pe termen lung
Control guvernamental Guvernul oferă informaţii, facilităţi, coordonare
Angajări cu normă întreagă Orar flexibil şi parţial
8. CONDUCEREA OPERATIVĂ A PRODUCŢIEI
Tabelul 1
Tipul de Formele de organizare a Modul de desfăşurare a Modul de corelare a producţiei
producţie producţiei producţiei între secţii
Producţie de Organizare paralelă, cu Continuă După ritmul mediu al fabricaţiei pe
masă respectarea principiilor bază de plan standard
proporţionalităţii şi
ritmicităţii
Producţie de Organizare paralelă sau Discontinuă, pe loturi Pe baza stocurilor şi a graficelor
serie mare mixtă cu periodicitate coordonatoare
riguroasă
Producţie Organizare mixtă sau Discontinuă, pe loturi Pe baza decalajelor de completare
serie mijlocie succesivă cu periodicitate a seturilor de piese stabilite în
prestabilită raport cu termenele de livrare
Producţie Organizare succesivă Discontinuă, pe loturi Pe baza decalajelor stabilite în
serie mică raport cu termenele de asamblare
Producţie Organizare succesivă Discontinuă pe repere Pe comenzi, în conformitate cu
individuală şi subansambluri graficul director de produs, în care
se prevăd decalaje pe stadii de
prelucrare în raport cu termenul de
livrare
Tabelul 3
Săptămâna 1 2 3 4
Program 20 - 20 -
prod. Neterminată 13 1 11 2
O cartelă Iansare (fig. 2) are informaţii referitoare la reper, cantitate, materialul utilizat.
Dacă metoda JIT este legată de un sistem informatic, atunci informaţiile din cartele pot fi date
prin coduri cu bare ce sunt citite cu echipamente optice speciale. Aceste coduri sunt utile pentru că;
— dirijează direct fluxul de materiale de la furnizori, fără a frâna operativitatea;
— sistemul se poate lega cu activitatea planificare — programare a producţiei (PLU);
Acest sistem de codificare cu bare are la bază un standard internaţional pentru codificarea
produselor, numit EAN (European Article Numbering).
p
1
N g = ∑ (qaj × N j + N sc + Psig g )1 + piese an
j =1 100
unde , q = piese identice pe produs;
N sc = piese de schimb ;
b = procent de rebut;
Nj = volumul de produse;
Tabelul 1
operaţie to mc ma ki rl kTP TP T w
t0 i t
Tcp, = ∑ + (n − 1) ⋅ 0i
i mi mi max
t 0i t t
Tcm, = n ∑ + (n − ni )∑ 0i − 0i +1
i m1 i mi mi +1
Durata completă a ciclului se obţine adunând timpii suplimentari consumaţi de piesă. In cazul
când ei se suprapun durata ciclului este de forma:
Tco = α 0 ⋅ n0 + β 0 (min lot )
Principalele măsuri pentru reducerea duratei ciclului de producţie sunt următoarele:
— introducerea tehnicii noi
— înlocuirea proceselor naturale (îmbătrânire, uscare) cu procese artificiale (scade t);
— mecanizarea şi automatizarea transportului (scade t,);
— îmbunătăţirea organizării (scad întreruperile organizatorice);
— folosirea schimburilor nelucrătoare;
— ridicarea calificării personalului
— îmbunătăţirea aprovizionării tehnico — materiale;
Lotul de fabricaţie
Relativ la lotul lansat în fabricaţie, se utilizează trei concepte:
Lotul de fabricaţie — este cantitatea de obiecte ale muncii identice, lansate simultan sau
succesiv în fabricaţie, care se prelucrează neîntrerupt la acelaşi loc de muncă şi consuînă un singur
timp de pregătire — încheiere a fabricaţiei.
Lotul optim — reprezintă principalul parametru al programării operative în funcţie de care se
stabilesc ceilalţi parametri ai procesului de fabricaţie. Lotul optim este lotul de fabricaţie calculat pe
baza minimizării cheltuielilor de producţie.
Lotul economic — este lotul optim de fabricaţie corectat în funcţie de diverşi factori tehnico —
economici, în special de corelaţia ce trebuie să existe faţă de loturile de la stadiile anterioare şi
stadiile ulterioare. Lotul de fabricaţie influenţează durata ciclului Tc, perioada repetare R, producţia
neterminată Pn iar 1a rândul lor aceşti fact influenţează mărimea lotului de fabricaţie. Din această
cauză lotul fabricaţie este:
— parametru sintetic — el concentrează influenţa procesului de producţie; parametru
coordonator — optimizarea programării operative este condiţionată de precizia calculelor făcute
pentru determinarea lotului optim;
Factorii care influenţează lotul de fabricaţie sunt:
a) factori exteriori intreprinderii:
— volumul de producţie planificat;
— termenele de livrare;
— nivelul şi formele de cooperare;
— modul de aprovizionare;
b) factori interni, care la rândul lor sunt:
— factori tehnici reprezentaţi de:
• complexitatea constructivă
• înzestrarea tehnică;’
• procesul tehnologic;
— factori organizatorici, precum nivelul de organizare ai producţiei, formele şi metodele
utilizate în programarea operativă;
— factori financiari, care includ mijloacele circulante şi pierderile cauzate de imobilizarea
mijloacelor circulante;
Dinamica acestor factori este diferită: factorii tehnici şi organizatorici tind să majoreze lotul,
factorii financiari conduc la micşorarea lotului. Dintre toti factorii specificaţi cel mai important prin
implicaţiile sale este procesul tehnologic.
Esenţa determinării lotului optim constă în stabilirea funcţiei după care variază cheltuielile de
fabricaţie, careia i se aplica un criteriu economic: minimul cheltuielilor de producţie pe unitatea de
obiect de muncă.
Y = y1 + y 2 + y 3 (lei / buc.)
unde, y1 — reprezintă cheltuieli independente de lot;
y2 — cheltuieli dependente de Iot;
y3 — cheltuieli din cauza imobilizării mijloacelor circulante
G t pii t
Tc = ∑ + 0i + tci + ttri + tdi + t ni + tasi
60 ⋅ k s ⋅ h i M i ki mi ki
3. Decalajul minim necesar pentru lansarea reperelor. Existenţa decalajului constituie condiţia
pentru realizarea producţiei la termenele planificate. E1 se calculează în funcţie de termenul final
prin scăderea duratelor ciclurilor.
4. Producţia neterminată arată volumul normat de mijloace circulante care asigură desfăşurarea
uniformă şi eficientă a procesului de producţie. Ea depinde de complexitatea constructivă a
produselor, structura procesului tehnologic şi a ciclului de producţie, nivelul înzestrării tehnice şi a
gradului de organizare a producţiei şi a muncii.
D. Ordoauuaţarea producţiei Ordonanţarea producţiei individuale se realizează prin graftc
calendaristjc director pe produs (diagrama “Gozinto”, numită astfel de 1a „goes into”), ce arată
eşalonarea în timp a sarcinilor de producţie conform succesiunii stadiilor tehnologice. Construirea
graftcului director se face printr-o derulare inversă pornind de la termenul ftnal de livrare a
produsului. În particular diagrama se foloseşte des în montaj.
Această eşalonare, deşi conduce la o imobilizare minimă a mijloacelor circulante, poate
determina o încărcare necorespunzătoare a parcului de utilaje încât trebuie efectuată o veriftcare
globală, pentru toate produsele, a încărcării utilajelor, identificarea reperelor care au rezerve de timp
şi deplasarea lor spre stânga pentru a echilibra încărcarea.
10. ORDONANŢAREA FABRICAŢIEI
una sau mai multe maşini U mi (m ∈ M ) care îşi iau lucrările din firul de aşteptare unic al grupei;
3. Fiecare lot are sau nu un moment planificat de predare T,,’, încât se pot distinge două clase
de lucrări, primele aparţinând multimii L1, celelalte mulţimii L2
4. O operaţie pe o anumită maşină trebuie să fie executată la toate reperele din lot înainte de a
începe prelucrarea altui lot pe maşinA respectivă;
6. Pentru ftecare lot şi operaţie se cunosc timpii necesari pregătiri maşinii şi executării
operaţiei pe repere t pj
7. Dacă o maşină devine liberă, i se atribuie lucrare prioritară din firul de aşteptare al grupei U.
din care face parte;
8. Dacă două operaţii tehnologice succesive sunt planiftcate p aceeaşi grupă de maşini, acestea
se execută succesiv pe aceeaşi maşina fără ca lotul să mai reintre în firul de aşteptare;
9. Utilajele au prevăzute reparaţii planiftcate care se execută după terminarea unui lot şi
reparaţii accidentale care prelungesc prelucrar lotului;
1O.Unele operaţii se pot executa pe mai multe tipuri de utilaje;
11. Fiecare utilaj are un anumit interval de timp după care poate programat la prelucrarea noilor
loturi. Numim acest moment termen eliberare tem ;
12. Un lot este format dintr-un număr diferit de piese n,,
Aceste reguli au o intensitate diferită în funcţie de tipul produselc prelucrate şi de utilajele
folosite. Matematic aceste condiţii pot fi reformulate astfel:
• Fie O = { o1 , o2 ,K, oN } mulţimea operaţiilor produselor ce ordonanţează. Procesul tehnologic
se defineşte ca o aplicaţie P: O — D(0) prin care se indică ordinea de precedenţă a operaţiilor.
Deci structura unui proces tehnologic se poate reprezenta printr-un graf orientat Γ = (O, P) în
care mulţimea vârfurilor O = { o1 , o2 ,K, oN } semniftcă operaţiile procesului tehnologic iar arcele
(o,~ o,2) ordinea operaţiilor conform aplicatiei P as ociată procesului tehnoiogic (o,ePo,). Având în
vedere desfaşurarea continuă şi în acela.şi sens a procesului tehnologic graful, Γ = (O, P)poate să
conţină circuite.
Fiecărei operaţii o, (j 1, 2,... ‚ N) i se asociază un număr întreg nenegativ t01. numit durata
operaţiei. Acesta reprezintă intervalul de timp necesar în care se efectuează operaţia. Durata este
proprie ftecărui reper din lotul de fabricaţie. Tot ftecărei operaţii i se asociează un număr întreg
nenegativ t pj numit durata de pregătire a operaţiei. Acesta este un interval de timp necesar pregătirii
numit disponibilul resursei~.Notăm cu rj = rj1 , rj 2 ...rji vectorul resurselor necesare pentru efectuarea
operaţiei o j în fiecare unitate de timp, unde rji este un număr întreg nenegativ numit intensitatea
resursei i relativă la operaţia o j Dacă r1= O, operaţia 0, nu utilizează resursa i (r reprezintă numărul
b) procesul tehnologic pentru ftecare lot Ph alcătuit dintr-un număr de operaţii o j ordinea lor
d) grupele de utilaje disponibile Ui, numărul de utilaje din fiecare grupă U im , termenele de
Tabelul 1
Lot Mărime Timp operativ to Timp ordinea Timp
lot no pregătire tp operaţiunilor transport
01 02 03...
o1 o2 ..... oj o1 o2 .....oj
l1 no1
l2 no2
M M tohj tphj ohj ttrj1 j2
lh noh
grupă utilaje U1 U2 U3... Ui
nr. Utilaje U 1r1 U 2r 2 ....... U iri
t e12 t e22
....... t em
Modalităţile de rezolvare a problemei au evoluat în timp odata cu formularea cât mai exactă a
ei, astăzi cunoscându-se un număr de algoritmi care soluţionează părţi importante din - problemă,
premize că ea va ft rezolvată complet în viitor.
Algoritmul Johnson
Din problema generală, acest algoritm, apărut la începutul ordonanţării producţiei (1954), îşi
propune rezolvarea ordonanţării a n loturi pe două utilaje, prelucrarea făcându-se în ordinea U —
U2.
Pentru rezolvare se identiftcă lotul care are cel mai mic timp de prelucrare pe un utilaj şi
acesta se va plasa pe primul sau pe ultimul loc în or donanţare dacă este primul sau al doilea utilaj.
Se procedează în acest mod până se - stabileşte ordinea exactă de lansare în fabricaţie.
Exemplu: Să se ordonanţeze prelucrarea a patru loturi pe două utilaje (datele sunt prezentate
în tabelul 2).
Tabelul 2
lot
l1 l2 l3 l4
utilaj
U1 6 5 4 10
U2 2 6 8 5
AlgoritmuI Akers
În 1956 Akers puite problema ordonanţării în mod invers decat Jolinson, încercând
ordonanţarea a două loturi pe mai multe utilaje. avantaj aI metodei rezultă din faptul că ordiriea
prelucrărilor nu n trebuie să fte aceiaşi, lucru ce constituie un tnare pas în rezolvai problemei
generale. Modul de rezolvare este original, urtnând reprezentare grafică în spaţiul cu două
dimensiuni. Pe două perpendiculare se reprezintă operaţiile făcute asupra a două Ioturi.Se haşurează
zonele în care loturile ar trebui prelucrate siniultan, după se caută un drum ce porneşte din origine şi
ajunge în colţul diagonal opus, alcătuit numai din drepte orizontale, verticale sau înclirîate Ia 45
grade. Desigur, sunt mai multe drumuri posibile între cele două virfuri. dacă nu se găseşte drumul
optim (cel mai scurt),, se poate găsi un drum satisfăcător.
Metoda s-ar fi putut dezvolta pentru ordonanţarea mai multor Ioturi folosind un spaţiu n —
dimensional, dar probabil că pierzănd avantaju principa1, vederea de ansamblu asupra modului de
rezolvare, nici această cale nu a fost dusă mai departe.
O rezolvare cu algoritmul Johnson ridică dificultăţi în urmărirea eliberării utilajelor şi a
prelucrării loturilor, chiar în acest caz cu doar două loturi.
Transportul uzinal
Proiectarea transportului între secţii, inclusiv a celui dintre depozite şi secţii sau între secţii şi
magaziile de piese ftnite are la bază planul general al intreprinderii şi caracteristica tipologică a
procesului de producţie. Pe baza produselor reprezentative realizate, a capacităţii de producţie, a
volumului de producţie, se stabileşte tipul procesului de producţie din intreprindere şi se poate
efectua o orientare asupra tipului de utilaj folosit la transportul uzinal.
În cazul productiei individuale sau de serie mică nu există un flux uniform de materiale sau
repere, încât nu se pot folosi mijloace pentru transportul continuu. Adesea fabricaţia se efectuează
pe comenzi, şi din depozite se eliberează întreaga cantitate de materiale necesare, sarcina de
transport având volum mare. Din aceste cauze între depozite şi secţiile primare şi între secţii se
folosesc utilaje de transport universale, de niare capacitate: motostivuitoare, automacarale, macarale
portal, tractoare cu remorcă.
La producţia de serie mijlocie, lucrul se desfăşoară pe loturi de produse, frecvenţa lor este
mare, dar fabricaţia nu are un caracter continuu. Utilajele folosite sunt universale, dar de capacitate
mică, mai ales stivuitoare.
În cazul producţiei de serie mare şi de masă este necesară existenţa unei corelaţii riguroase
între procesele de producţie din secţii şi cele de transport dintre secţii. Intervalul de timp între loturi
sau repere se micşorează până când practic, transportul devine continuu. Greutatea unei sarcini de
transport în general se reduce, dar în timp frecvenţa creşte. În acest sens se recomandă proiectarea
unor sisteme speciale de transport, de tipul conveioarelor.
În alegerea mijloacelor de transport, pe lângă aspectele generale determinate de tipul
producţiei se iau în considerare şi alte criterii, precum:
• modul de deplasare a materialelor (continuu, intermitent, liber);
•modul de acţionare a sistemului de transport (manual, electric, termic, pneumatic,
gravitaţional);
• cantitatea transportată;
• flexibilitatea necesară;
• natura materialelor transportate (în stoc, bucăţi, vrac);
• lungimea traseului:
— transportul manual se poate folosi pe distanţe de 5 — 1 5 m;
— căruciorul transpaletă pentru cca 50 m;
— electrostivuitoarele pe distanţe de 50 — 1 50 m;
— motostivuitoarele pentru distanţe de circa 1 50 m;
— peste 300 m se foloseşte autocamion cu braţ macara; direcţia deplasării;
— orizontală, pentru care s-au descris anterior mijloacele de trans-port;
— verticală, unde sunt recomandabile ascensoarele şi macaralele pivotante;
— deplasări pe plan înclinat;
— mişcări de rotaţie;
• spaţiul de mişcare disponibil şi necesar;
• investiţia cerută;
• pericolul de accidente;
Dintre mijloacele moderne de transport amintim sistemele bazate pe sustentaţie cu pernă de
aer, sustentaţia magnetică (cu electromagneţi sau cu magneţi permanenţi); sistemele de transport
prin conducte. Toate aceste aspecte scot în evidenţă complexitatea soluţionării optimizate a
transportului intern, necesitatea diferenţierii de la caz la caz, cerinţa luării în considerare a
problemelor actuale dar şi de perspectivă (care vor apare într-un orizont previzibil de cca 5 ani),
precum şi imperativul ca sistemul de transport să poată răspunde satisfăcător unor situaţii de forţă
majoră (avarii ale unor utilaje, asigurarea accesului şi transportul pentru reparaţiile capitale ale
utilajelor, intervenţii în caz de incendiu, etc.).
Etapele principale ale proiectării transportului:
Stabilirea traseului de deplasare a mijloacelor de transport se face în funcţie de fluxurile de
materiale şi fluxul tehnologic, ţinând seama de spaţiile de acces şi de deplasare a personalului
muncitor şi de volumul de repere ce se prelucrează în intreprindere. În cazul când în intreprindere se
poate indica un produs reprezentativ, traseul rezultă din analiza graficului general .
Dacă sunt mai multe produse reprezentative se construieşte o diagramă multiprodus în care se
reprezintă stadiile parcurse pentru ftecare produs în parte (volumul de transport se stabileşte pe baza
planului de producţie).
Când numărul de produse este mai mare se foloseşte o diagramă care descrie intensitatea
mişcării între secţii. Datele înscrise pe diagramă reprezintă cantităţile încărcate zilnic într-o secţie S,
cu destinaţia S..O imagine mai .completă se obţine înscriind valoarea produsului dintre cantităţile
de trattsport în anumite unităţi de timp şi distanţele de transport dintre secţii. Diagramele intensităţii
de traftc se construiesc şi pentru însoţi graficul de analiză general sau diagrama multiprodus.
In funcţie de intensitatea de trăftc se poate opta pentru transport la cerere sau pentru stabilirea
unor itinerarii: pendulare (du-te vino), în. evantai sau în circuit.
Întreprinderea este un element al unui sistem mai mare numit sistemul comercial. De poziţia
avută în sistemul comercial se ţine seama când se proiectează o .noua întreprindere.
Acest transport se execută de regulă de către întreprinderi specializate (auto, ‚feroviare,
aeriene). Întreprinderea nu poate exista şi nu se poate dezvolta decât în strânsă legătură cu alte
întreprinderi pentru că procesul de producţie este un proces social la care participă diferite
intreprinderi între care se stabilesc 1egături prin intermediul transporturilor.
În 1990, 34% din transporturi se făceau pe căile ferate, 62% erau autorutiere, restul prin
conducte, ftuviale, maritime, aeriene.
Organizarea transportului se face centralizat pentru eliminarea risipei de carburanţi. Acest
lucru permite distribuţia de 1a mai multe centre la mai mulţi benieftciari. Pentru comenzi mici,
întreprinderile pot folosi mijloace proprii pentru a asigura transportul comercial.
Problemele ce trebuie rezolvate pentru transportul comercial sunt:
— alegerea mijlocului de transport;
— alegerea transportatorului.
Criteriile folosite pentru alegere:
— criteriul costului;
— criteriul performanţei: durata transportului, frecvenţa Iui, reţeaua de transport existentă,
siguranţa oferită.
Cărăuşii pot fi:
— privaţi: au în proprietate mijlocul de transport;
— contractori: vând cărăuşilor privaţi dreptul de transport;
— publici: au ‘Iinii de transport pe rute prestabilite şi cu un’ anumit orar (CF, linii auto).
Preţurile sunt standard.
Transportul implică un risc din cauza stării tehnice a mijloacelor de transport. a condiţiilor
meteorologice, a degradării marfurilor. Din acest motiv ele se asigură.
Esenţa asigurării constă din acoperirea pagubelor dintr-un fond creat prin plata unor sume de
asigurare. Fondurile sunt in administraţia societăţilor de asigurare. Se poate asigura mijlocul de
transport (CASCO) sau se pot asigura mărfurile (CARGO). Asigurările se fac pentru evenimente
care se pot produce (există o incertitudine) şi nu pentru evenimente care sigur se vor produce
(certitudine). Riscuri asigurabile sunt: furtul, alterarea cărnii, etc.. Asigurarea se face separat pe
fiecare risc. Societăţile de asigurare îşi limitează răspunderea de Ia o anumită valoare pentru a
elimina plăţile mărunte şi a-1 obliga pe asigurat să ia şi el măsuri de protecţie.
Condiţii de asigurare:
— F.P.A. — se despăgubeşte doar dacă se pierde întreaga cantitate;
— W.P.A. — se răspunde şi în cazul avariilor particulare. în contractul de asigurare trebuie
să se prevadă:
— cauzele pagubelor;
— durata asigurării;
— locul asigurării.
Materialele din depozite sau produsele din magazii formează un stoc. Stocul reprezintă o
cantitate de resurse materiale care satisfac cerinţele obiective ale desfăşurării procesului de
producţie.
S = SC + S S + S P + St + S I
unde,Sc— stoc curent, cantitatea de material necesară pentru asigurarea desfăşurării normale,
continue a procesului de producţie între două livrări;
Ss — stoc de siguranţă, cantitate de materiale destinată să asigure desfăşurarea
continuă a procesului de producţie în cazul eventualelor întreruperi în aprovizionare. Acest stoc nu
se foloseşte 1a aprovizionarea curentă a locurilor de muncă.
Sp — stoc de pregătire, se creează la materialele care necesită o pregătire anterioară
începerii procesului de producţie (îmbătrânire naturală, uscarea lemnului etc.).
St — stoc pentru transportul intern, asigură desfăşurarea normală a procesului de
producţie în cazul când aprovizionarea se face de la un depozit central, care necesită un timp între
lansarea comenzii şi aducerea materialelor.
Si — stoc de iarnă creat pentru materialele la care datorită condiţiilor climatice,
aprovizionarea nu se face în lunile de iarnă. Asemenea materiale se folosesc în special în turnătorii:
argile, nisipuri, lemn, materiale de construcţii. Aceste stocuri se creează în timpul verii.
Stocul curent se fundamentează pe baza normelor de consum şi a normelor stoc.
12. MENTENANŢA INDUSTRIALĂ
Clasificarea defectelor
Implicaţiile defectării Clase de defecte
Critice Majore Minore Secundare
Accidentări grave Probabil Posibil Nu Nu
Funcţionare sub parametrii Sigur Sigur Probabil Nu
Funcţionare intermitentă Sigur Probabil Nu Nu
Mentenanţă pe teren Puţin probabil Puţin probabil Posibil Posibil
Întreţinere suplimentară Sigur Sigur Probabil Probabil
Efort suplimentar la Nu Da Nu Nu
instalare
Influenţă asupra aspectului Defecte vizibile Defecte Defecte Posibil
vizibile vizibile neobservabile
Apariţie defecte Bruscă Progresivă Probabil Nu
Cauzele defectelor. Defectul apare din cauza unor factori materiali, umani şi economici.
Factorii materiali sunt: uzura dinamică, uzura statică şi oboseala materialelor.
Uzura dinamică apare ca urmare a procesului de frecare are drept consecinţă degradarea
suprafeţelor de contact, modificarea dimensiunilor, a formei geometrice şi a jocurilor. Ea este un
proces progresiv în timp.
Uzura statică apare ca urmare a influenţei mediului (coroziune).
Oboseala este un fenomen de rupere a materialului la solicitări obişnuite, datorită modiftcării
structurii sale în timp.
Factorii umani care influenţează defectarea sunt proiectanţii echipamentelor, operatorii şi
reparatorii. Greşelile în proiectare ăpar din folosirea unor materiale nesatisfăcătoare, dimensionării
incorecte sau tehnologiilor neadecvate. Trebuie să se elaboreze instrucţiuni de lucru şi tehnologii de
reparaţie. În exploatare şi reparaţii o importanţă mare o are stabilitatea cadrelor. Aceasta conduce la
calitatea muncii. Realizarea unei mentenanţe totale cere implicarea factorilor umani.
lmplicarea totală presupune participarea flecărui angajat la srientenanţa sistemului. De aici a
rezultat noţiunea de mentenanţă autonomă, desfăşurată de muncitorii direct productivi. Implicarea
se poate realiza prin crearea unor grupe de lucru orientate spre îsnbunătăţirea eficienţei globale.
Japonezii pun accent pe însuşirea conceptelor „5S”/:
1. seiri — indepărtarea a tot ce este inutil (materiale, scule, rebuturi, documente);
2. settan — punerea lucrurilor rămase în ordine;
3. seiso — curăţenia spaţiului productiv (curăţenia duce la descoperirea unor defecte);
4. seiketsu — menţinerea unei igiene perfecte;
5. shitsuke — respectarea disciplinei;
O componentă principală a mentenanţei o reprezintă însă instruirea ftecărui executant asupra
modului de funcţionare şi întreţinere a utilajului pe care lucrează.
Proiectanţii trebuie ca încă din faza de concepţie să prevadă modul de realizare a mentenanţei.
Pentru aceasta, la proiectare se elaborează tehnologii de reparare şi recondiţionare. Studiul
defectelor arată că o parte a lor se datoresc greşelilor de proiectare sau de execuţie
Totuşi cca. 2/3 din avarii apar din cauza greşelilor de exploatare. Sunt necesare instrucţiuni de
lucru pentru fiecare echipament, definirea. regimului de lucru, a manevrelor permise şi interzise /5/.
Stabilitatea personalului de exploatare asigură creşterea experienţei lui în detectarea punctelor
slabe dar şi creşterea conştinciozităţii în efectuarea remediilor.
Factorii economici depind de durata exploatării şi de cheltuielile făcute în exploatare şi
mentenanţă.
CicIuI de viaţă al produsului este un element fundamental al teoriei mentenanţei. Produsul
trece printr-o etapă de concepţie, o etapă de realizare, o etapă de utilizare normală şi o etapă de
mentenanţă, fiecare cu anumite costuri.
Analiza costurilor pe ciclul de viaţă se înscrie în abordarea globală a problemelor sistemelor
productive (concept introdus de Departamentul Apărării din SUA în 1966).
De exemplu vopsirea unei suprafeţe cu vopseaua A (tabelul 2) necesită 5.000 USD (vopseaua
durează trei ani), iar utilizând vopseaua B sunt necesari 1 5 .000 USD (vopseaua durează 6 ani). Din
aceste motive s-ar părea că varianta A este mai economică, pentru 6 ani cheltuindu-se 10.000 USD.
Dar luând în considerare şi costul operaţiei (să presupunem 20.000 USD), varianta A costă 50.000
USD iar varianta B 35.000 USD. Deci considerarea costurilor totale duce la schimbarea deciziilor.
Tabelul 2
Variantele Costul Durata C/D
Vopseaua A 5.000 USD 3 ani 1.666 USD/an
Vopseaua B 15.000 USD 6 ani 2.500 USD/an
La fel se poate întâmpla la achiziţionarea unui produs. Deşi preţul este diferit, trebuie luate
în considerare costurile mentenanţei, care vor da cheltuieli total diferite.
Eficienţa globală este un indicator al folosirii produsului în ciclul de viaţă. Ea permite
măsurarea precisă şi corectă a producţiei obţinută de întreprindere adăugând la pierderile de
producţie datorită apariţiei defectelor şi pierderile cauzate de microopriri sau încetinirea producţiei
din cauza stării utilajelor.
Timp întreruperi
Disponibilitatea D = ______________________
Timp disponibil
EG = D P R
Calitatea este o imagine a unei entităţi (procesul de producţie) obţinută prin compunerea
caracteristicilor calitative ale ei. La un moment dat, dintr-un proces poate rezulta un produs cu nivel
calitativ mai bun, problema este ca produsele bune să se obtină în mod constant, lucru care
constituie asigurarea calităţii. Aceasta are ca funcţii construirea calităţii, verificarea calităţii,
garantarea calităţii, îmbunătăţirea calităţii şi instruirea pentru calitate.