CREDINȚE ȘI TRADIȚII LA SĂRBĂTORILE DE IARNĂ

Prof. Elena Luminița Orășanu

Liceul Tehnologic” Sfântul Pantelimon”, București

Timpul sărbătorilor de iarnă este fără îndoială un timp mistic, ancestral, adânc
îndrădăcinat în cultura românească, dincolo și de timpul cronologic însuși.
Sărbătorile de iarnă la români încep o dată cu debutul Postului Crăciunului (15
noiembrie) si țin până la Sfântul Ioan (7 ianuarie). Este o perioada bogată în obiceiuri, diferite de
la o zonă la alta, având în centru marile sărbatori creștine prăznuite în această perioadă. Reperele
mai importante sunt: Postul Crăciunului, Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza și Sfântul Ioan. In
funcție de acestea, grupele de tradiții și obiceiuri diferă.
Postul Crăciunului este, în felul său, un paradox: un post de bucurie. Deși în tradiția
creștină postul simblizează pocăință, asceză, postul Crăciunului înseamnă toate acestea numai în
măsura în care simbolizează întunericul în care se află lumea înainte de venirea Mântuitorului.
Dar întrucât asteaptă și prevestește Nasterea lui Mesia, este un post de bucurie, un post usor, cu
dezlegare la pește în fiecare sâmbăta, duminică si sărbătoare mai importantă.
De la Crăciun şi până la Bobotează copiii umblă cu steaua, un obicei vechi ce se
întâlneşte la toate popoarele creştine. Acest obicei vrea să amintească steaua care a vestit
naşterea lui Iisus şi i-a călăuzit pe cei trei magi.
Cântecele despre stea provin din surse diferite: unele din literatura bizantină ortodoxă,
altele din literatura latină medievală a bisericii catolice, câteva din literatura de nuanţă calvină şi
multe din ele, chiar din tradiţiile locale. Micul cor al stelarilor, care intră în casă în zilele
Crăciunului, cântă versuri religioase despre naşterea lui Iisus: Steaua sus răsar; În oraşul
Vitleem; La nunta ce s-a întâmplat, Trei crai de la răsărit.
În Ardeal, femeile tipă - aruncă- foc cu cenușă după preot, ca să nu-i mănânce purecii
peste vară. Alte gospodine iau un linguroi de grâu fiert si îndulcit cu miere, care se află pe masă
si aruncă de trei ori în pod, prinzând pe cel ce cade și păstrându-l până în ziua când se scot
albinele.
Atunci se ia acel grâu și se pune sub știubeie, zicând albinelor : Asa sa fiti de roditoare si
de cinstite, precum este grâul. Cu acest grâu din ajunul Crăciunului și cu aghiasma de la
Bobotează se stropesc grădinile ca să rodească.
Îndată după plecarea preotului, gazda, dând ceva turte celor din casă, pleacă prin vecini
cu alte turte și bucate, spre a le da de pomană, pentru sufletul morților, pentru sănatatea celor vii
și pentru rodul campului.
În aceste zile, până în Ajunul Anului Nou în Muntenia, Dobrogea, Ardeal se pregătește
”Paharul de aur". Acesta se spală și se stropește cu aghiasma. Este paharul care se transmite din
generație în generație. Din el se bea în noaptea de Anul Nou, la botezuri și cununii în acea
familie. În Transilvania, de exemplu, paharul poartă inscripții pe care cel mai vârstnic știe să le
descifreze. Se pregătește și buchetul de busuioc. Firele luate de la diferite biserici sunt adunate
într-un buchet împodobit cu mătase roșie.
Acesta se așază în mijlocul mesei, lângă vasul cu grâu, sădit la Sf. Andrei.
Se păstrează, în același loc, până după Bobotează cu convingerea că se va menține buna
înțelegere
în familie. Apoi buchetul va fi pus la icoana. Dacă în familia respectivă există fete de măritat, în
buchetul de busuioc se prind 7 fire de beteală pentru ca norocul sa nu fugă de la viitoarea
mireasa.
Pe 4 decembrie se ține Sfanta Varvara (Barbara) izbăvitoarea de otravă, de bube și
păzitoarea lumii de Antihrist. Nu se opăresc rufe, nu se țese, nu se coase în această zi. Copiii nu
au voie sa mănânce boabe. Se spune că mamele îi îmbărburează pe copii (le ung fața cu miere,
apoi îi spală cu apa în care au spălat icoana).
Înnoirea anului conține în sine ideea perfecțiunii începuturilor, a beatitudinii vârstei de
aur. De aceea este asteptat cu bucurie. Românii consideră că există o corespondență între
"îmbătrânirea anului"și vârsta sfiților din calendar. Cei sărbătoriți la sfârșitul anului sunt moși
(Moș Andrei, Moș Nicolae, Moș Craciun), iar cei serbați la început sunt considerați tineri
(Sfântul Vasile).
Cele mai răspândite obiceiuri populare sunt jocurile mimice, în care predomină măștile
de animale. Ele pot fi împărțite în mai multe categorii a) turca, bourita si cerbul; b) brezaia; c)
capra, cămila, cerbutul si malanca; d) jocuri cu mare desfășurare, cu numeroase măști și
personaje travestite. În toate jocurile de tip turca, brezaie, capra, recuzita centrală este capul de
animal cu cioc clămpănitor, facut din lemn și jucat de un flăcău. Între capra, turca si brezaie
există foarte multe asemanări. Uneori, ele se identifică. Diferă numai denumirea, în funcție de
zona în care se practică.
Un obicei general, practicat de romani cu prilejul Anului Nou, este Plugușorul. El este o
colindă agrară declamată, cu elemente teatrale, având ca subiect munca depusă pentru obținerea
pâinii. Plugul, ornat cu hârtie colorată, panglici, șervete, flori, pe care se punea, eventual, și un
brad, era o prezență nelipsită în cadrul acestei colinde. Acum este, mai mult, o prezență
simbolică, în cadrul urăturilor care li se adresează oficialităților. În seara Ajunului de An Nou
Plugusorul se recită din casa în casă până când razele soarelui îi dezmiardă dimineața pe micii
colindatori. Conform tradiției, aceasta era practicat doar de copii sau adolescenți. Totuși,
conform tradiției populare, în trecut plugușorul era practicat doar de barbații în puterea vârstei.
În unele regiuni obiceiul de Plugușor este mult mai complex, fiind încorporate și unele
instrumente muzicale pentrum fluierul, toba, cobza, vioara sau cimpoiul. De asemenea, nelipsite
erau până și pocnitorile sau pușcoacele, care aveau menirea de a amplifica atmosfera zgomotoasă
specifică obiceiului.
Unii cercetatori sunt de părere ca acest obicei avea loc la începutul primăverii, așa cum Anul
Nou se sărbatorea mai demult. După ce data de Anul Nou a fost stabilită pe 1 ianuarie, se crede
că obiceiul a migrat și el. După colindat, gazdele ofereau colindătorilor colaci, fructe sau chiar
cârnați.
Sărbătorile și credințele populare legate de perioada de iarnă, alături de celelalte
evenimente importante de peste an, au fost și rămân adânc înrădăcinate în spiritualitatea
românească.