ŞCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ FEG

DOMENIUL: SĂNĂTATE ŞI ASISTENŢĂ PEDAGOGICĂ

SPECIALIZAREA: ASISTENT MEDICAL GENERALIST

LUCRARE DE
DIPLOMĂ

INDRUMĂTOR:

ABSOLVENT:
PANAIT GEORGE FLORENTIN
 BUCUREŞTI
IUNIE 2018
ŞCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ FEG

DOMENIUL: SĂNĂTATE ŞI ASISTENŢĂ PEDAGOGICĂ

SPECIALIZAREA: ASISTENT MEDICAL GENERALIST

PREGĂTIREA PREOPERATORIE
ŞI POSTOPERATORIE A
BOLNAVULUI

INDRUMĂTOR:
ABSOLVENT:
PANAIT GEORGE FLORENTIN
 BUCUREŞTI
IUNIE 2018

Jurământ

În numele Vieţii şi al Onoarei,

jur

să îmi exercit profesia cu demnitate,

să respect fiinţa umană şi drepturile sale

şi să păstrez secretul profesional.

Jur că nu voi îngădui să se interpună între datoria mea şi pacient consideraţii de naţionalitate,
rasă, religie, apartenenţă politică sau stare socială.

Voi păstra respectul deplin pentru viaţa umană chiar sub ameninţare şi nu voi utiliza
cunoştinţele mele medicale contrar legilor umanităţii.

Fac acest jurământ în mod solemn şi liber!”

Cuprins
 Motto

MOTTO: „ Eu am credinţa că în domeniul medical,

mai ales în sala se operaţii, există momente sacre.

Sala de operaţii este un sanctuar, unde se întâlneşte

umanul cu divinul. Divinul se apropie prin graţie,

iar umanul – prin veneraţie.

Deasupra tuturor există Dumnezeu”

Gheorghe Burnei
 Argument

Tema aleasa de mine este “Îngrijirea preoperatorie si postoperatorie a pacientului”

Pregatirea pentru operație este un factor decisiv in starea de evoluție a pacientului,

tocmai de aceea înca de la internarea in spital, acestuia trebuie sa i se acorde o atenție
sporită asupra nevoilor de informare despre urmatoarele intervenții ce vor avea loc.

Profesiunea de asistent medical presupune o serie de calități pe care fiecare

persoană implicată in îngrijirea persoanei bolnave trebuie sa le dețină, calități pe care
mi-aș permite să le numesc pietre de temelie ale caracterului uman, calități fara de care
țelul suprem al ingrijirii medicale - SĂNĂTATEA- nu ar putea fi atins niciodată. Aș
putea spune ca sunt o persoană destul de potrivită pentru profesia de asistent medical
deoarece, analizandu-mă, cred ca am calitați care m-ar ajuta in aceasta profesiune.

Calitățile mele ar fi: răbdare, înțelegere, echilibru, perseverentă, capacitatea de a

lucra in echipa, placerea de a lucra in colectivitate. Mai sunt de asemenea calitați si
aptitudini pe care le sunt convins ca le voi dobandi dupa absolvirea scolii. Doresc să
învaț multe lucruri, vreau sa pun accent maxim pe pregatirea profesională care este
esențială, fară de care nu poți profesa cum se cuvine și fără de care nu te poți numii
asistent medical. A fi asistent medical, înseamnă să te pui in slujba pacientului, să
lucrezi pentru binele lui cu tot ceea ce știi și poți, să ai grija de el, să îi inspiri încredere
și siguranță , să îi asiguri liniștea si confortul psihic ca aflandu-se pe mainile tale, se afla
pe maini bune si ca totul va fi bine.

Profesiunea de asistent medical face parte din categoria celor mai nobile meserii.
Înseamnă muncă în echipă, înseamnă curaj, dăruire, mai înseamnă să uiţi problemele şi
nevoile tale, punând pacienţii pe un loc prioritar, chiar înaintea familiei tale. Această
meserie înseamnă să ştii să asculţi cu răbdare şi înţelegere, să sfătuieşti bolnavii, să le
inspiri încredere,să înţeleagă că toate acţiunile ce le inteprinzi sunt spre beneficiul lor,
că ceea ce facem le va uşura suferinţa, iar calitatea vieţii se va îmbunătaţi.
 Pacienţii trebuie să găsească în fiecare dintre noi un sprijin, un suflet cald, blând, să
ştie că este important pentru noi ca ei să se simtă bine, să fie mulţumiţi de calitatea
îngrijirilor acordate. Pacienţii trebuie să simtă că ne oferim ajutorul fără a aştepta
recompense din partea lor şi singura compensare fiind faptul că se simt mai bine, că
durerea a fost îndepărtată sau ameliorată iar zâmbetul ce ni-l oferă este cel mai de preţ
lucru. Această profesie îţi acordă o împlinire sufletească, o imensă bucurie că poţi fi util
şi de ajutor unei persoane aflate în suferinţă ce are nevoie nu doar de medicamente şi
investigaţii ci şi de o persoană bine instruită ,cu respect de sine şi de semeni, ce ştie să
ofere un zâmbet.

Pregătirea preoperatorie a pacientului

1. Pregătirea fizică şi psihică a pacientului

2. Pregătire generală:

A. Bilanţ clinic

B. Bilanţ paraclinic

3. Pregătirea pentru operaţie (sau îngrijiri preoperatorii) scop

- Pregătirea pacientului înaintea intervenţiei chirurgicale este un element major de

prevenire a infecţiilor postoperatorii. De ea depinde reuşita operaţiei şi evoluţia
postoperatorie.

- Neutralizarea surselor de suprainfecţie care au originea: la nivelul pielii (incizie): la

distanţă (naso-faringian şi vezică urinară)

- Reducerea posibilităţilor de contaminare a pielii, prin utilizarea de antiseptice -

Depistarea şi semnalarea unor leziuni cutanate, infecţii ORL sau urinare recente ori
vindecate paraziţi externi, posibilităţi de alergie

Pregătirea fizică şi psihică a pacientului

Pacienţilor ajunsi la secţia de chirurgie trebuie să li se asigure confort fizic şi psihic.

Pacienţii internaţi sunt agitaţi, speriaţi, inhibaţi de teama intervenţiei chirurgicale, de
diagnosticul imprevizibil, de anestezie, de durere, de moarte.

Asistenta medicală are obligaţia ca prin atitudinea şi comportamentul ei să înlăture

starea de anxietate în care se găseşte pacientul înainte de operaţie:

a.să –l ajute să-şi exprime gândurile, grijile, teama;

b.să îi insufle încredere în echipa operatorie;

c.să îi explice ce se va întâmpla cu el în timpul transportului şi în sala de operaţie, în

d.preanestezie, cum va fi aşezat la masa de operaţie, când va părăsi patul, când va
primi vizite;

e.să –l asigure că va fi însoţit şi ajutat.

Asistenta medicală trebuie să răspundă cu amabilitate, profesionalism, siguranţă şi

promptitudine la solicitările tuturor pacienţilor, încât aceştia să capete încredere în
serviciul în care a fost internat. Prin atitudinea ei, nici distantă, dar nici familiară, nici
dură dar nici cu slăbiciune, binevoitoare, dar şi autoritară, va reuşi, cu siguranţă, să
inspire pacienţilor încredere.

Dacă:
- ea nu va dovedi răbdare, pricepere, în conducerea unei discuţii de început, menită să
încurajeze bolnavul

- obişnuinţa şi rutina manifestate prin scepticism şi insensibilitate nu sunt combătute -

aspectul exterior nu va arăta sobrietate şi demnitate

- limbajul folosit nu va fi adecvat, pe înţelesul celui cu care stă de vorbă, încrederea

pacientului va scădea şi starea lui psihică va fi defavorabilă.

PREGĂTIRE GENERALĂ

A. BILANŢ CLINIC

1. Bilanţ clinic general

Asistenta medicală, printr-o observaţie clinică justă şi susţinută asupra pacientului, are
obligaţia:

- să observe şi să consemneze aspectul general al pacientului, înălţimea şi greutatea sa

(obezitatea şi caşexia), vârsta aparentă şi reală, aspectul pielii (ne ajută să cunoaştem
starea de hidratare sau deshidratare a organismului), ţinuta, faciesul, mersul, starea
psihică

- să urmărească, atent şi sistematic, necesităţile pacientului şi manifestările de

dependenţă generate de nesatisfacerea nevoilor, ca să poată stabili obiective
evaluabile pentru o îngrijire pertinentă şi de calitate

- să ia cunoştinţă de situaţia globală în care se află pacientul şi, într-o manieră

selectivă, să remarce detaliile importante, schimbările care apar în evoluţia lui şi utile
pentru explorarea preoperatorie

- să culeagă date din diverse surse: foaia de observaţie, foaia de temperatură, familia
pacientului, ceilalţi membri ai echipei de îngrijire, însă principala sursă rămâne
pacientul.

Culegerea datelor să se facă cu mare atenţie şi minuţiozitate, pentru a nu scăpa

problemele importante şi pentru a se face o evaluare corectă a lor - toate datele
privind starea generală a pacientului şi evoluţia bolii acestuia se notează permanent în
F.O. şi planul de îngrijire, pentru a obţine un tablou clinic exact, care va fi valorificat
de echipa de îngrijire şi va fi baza unui nursing de calitate

2.Culegerea de date privind antecedentele pacientului

a. familiale, dacă în familie au fost bolnavi cu:

- neoplasme
- diabet

- H.T.A.

- cardiopatii

- tuberculoze etc.

b. chirurgicale:

- dacă a mai suferit alte intervenţii

- dacă au avut evoluţie bună

- dacă au fost complicaţii

c. patologice:

- se vor nota bolile care au influenţă asupra anesteziei şi intervenţiei

- dacă a avut afecţiuni pulmonare şi dacă este fumător - afecţiuni cardiace - tare
cronice: diabet, etilism etc - epilepsie

Urmărirea şi măsurarea funcţiilor vitale şi vegetative

Se va urmări, măsura şi nota:

- tensiunea arterială

- pulsul

- respiraţia

- temperatura

- diureza

- scaunul

2.1 Examenul clinic pe aparate

Este făcut de medic prin:

- inspecţie

- palpare

- percuţie

-auscultaţie
Este foarte importantă şi utilă cunoaşterea examenului clinic pe aparate, pentru
completarea bilanţului clinic preoperator

B. BILANŢ PARACLINIC

- completează examenul clinic

- permite o apreciere exactă a stării viitorului operat

- rezultatele examenelor paraclinice depind de profesionalismul şi corectitudinea cu

care asistentele medicale au făcut recoltarea produselor biologice şi patologice sau au
pregătit bolnavul pentru investigaţie

Pentru o mai bună înţelegere a pregătirii preoperatorii, putem clasa examenele

paraclinice în:

1. examene de rutină - sunt examene obligatorii înaintea oricărei intervenţii

chirurgicale, indiferent de timpul avut la dispoziţie pentru pregătire şi indiferent de
starea generală a pacientului:

- timpii de sângerare şi de coagulare

- determinarea grupei sanguine

- hematocrit

- glicemie

- uree sanguină,

2. examene complete

- hemoleucogramă completă

- V.S.H.

- ionogramă

- echilibrul acido-bazic (E.A.B.)

- coagulograma completă

- probe de disproteinemie

- proteinemie

- transaminaze
- examen de urină

- electrocardiogramă

- radiografie sau radioscopie pulmonară.

3. Examene speciale

Sunt în funcţie de aparatul sau organul pe care se intervine

a. Explorarea aparatu/ui respirator

- radioscopia sau radiografia pulmonară

- bronhografia

- bronhoscopia

- tomografia

- explorarea funcţiei pulmonare:

- spirometrie

- examenul sputei

b. Explorarea aparatului cardiovascular probe de efort

- oscilometrie, oscilografie

- electrocardiograma, fonocardiograma

- examenul fundului de ochi (la hipertensivi)

- examenele radiologice: arteriografie angiocardiografie flebografie

- explorări izotopice

- cateterism cardiac

- recoltare de sânge pentru: colesterol lipemie

c. Explorarea tubului digestiv

- examenul radiologic: cu substanţă de contrast: esofag baritat tranzit baritat

irigografie fără substanţă de contrast esofagoscopie gastroscopie
duodenoscopie colonoscopie rectoscopie anuscopie

- chimismul gastric
- tubajul duodenal

- examenul materiilor fecale

- examenul cu izotopi radioactivi

- tomografia

d. Examenul functiei hepatice: explorarea funcţiei excretorii biliare :

- tubaj duodenal

- recoltări de sânge pentru: bilirubina, colesterol

explorarea funcţiei de coagulare:

- coagulograma completă

- fibrinogen

explorarea funcţiei metabolice:

- electroforeza, dozare de proteine

- probe de disproteinemie

- lipide, colesterol, glicemie

explorarea pancreasului:

- scintigrafie

- arteriografie selectivă pancreatică

- duodenoscopie

- tubaj duodenal (testul secretinei)

- pancreatografie

e. Explorarea funcţiei renale

- examenul de urină complet, urocultură, ADDIS

- examenul de sânge: uree, acid uric, creatinina, ionograma, echilibrul acido-bazic
(EAB)

- examene endoscopice:

- cistoscopie

- cromocistoscopie

- examene radiologice:

- urografie i.v.

- cistografie

- pielografie

- examene izotopice:

- scintigrama renală

- renograma izotopică

PREGĂTIREA PENTRU OPERAŢIE Se face în funcţie de timpul avut la dispoziţie

şi de starea generală a pacientului

A. TIMP SUFICIENT, PACIENT INDEPENDENT

În ziua precedentă: REPAUS; regimul alimentar să fie uşor digerabil şi cu consum de

lichide pentru menţinerea tensiunii arteriale, dezintoxicarea şi mărirea diurezei,
diminuarea setei şi acidozei postoperatorii.

Alte pregătiri pentru intervenţie: antibioterapice când se anticipează apariţia unei

infecţii postoperatorii, spălături vaginale repetate cu antiseptice pentru infecţii
ginecologice. - spălătura gastrică în intervenţii laborioase pe stomac În seara zilei
precendente pregătirea pielii: se face baia generală, la duş (după clisma evacuatoare):
spălatul părului, toaleta buco-dentară, toaleta nasului; se verifică regiunea inghinală,
ombilicul, axilele, unghiile (scurte, fără lac de unhii), picioarele, spaţiile interdigitale.
Cu un aparat de ras propriu se rade părul cât mai larg în funcţie de zonă, cât mai
aproape de momentul intervenţiei pentru a evita proliferarea germenilor la nivelul
escoriaţiilor cutanate şi se badijonează cu un antiseptic regiunea rasă, aplicând apoi
pansament antiseptic uscat. (în unele cazuri se pot folosi creme depilatoare).
pregătirea tubului digestiv: clismă evacuatoare (cu excepţia intervenţiilor pe colon),
nu se dau purgative-se face duş după clismă; alimentaţie lejeră: supă de legume,
băuturi dulci sau alcaline.
În ziua intervenţiei bolnavul nu mai bea, se face eventual o clismă cu 4 ore înaintea
intervenţiei, se îndepărtează bijuteriile, se îndepărtează proteza dentară care se
păstrează în cana cu apă, se rebadijonează cu un antiseptic colorat regiunea rasă.

Se îmbracă pacientul cu lenjerie curată, în funcţie de intervenţie; se pregătesc

documentele: foaia de observaţie, analize, radiografii, care vor însoţi pacientul.

Transportul bolnavului în sala de operaţie: se face numai însoţit de asistenta medicală,

care are obligaţia să predea pacientul asistentei de anestezie, împreună cu toată
documentaţia şi alte observaţii survenite ulterior şi foarte importante pentru
intervenţia chirurgicală. Transportul se face cu un brancard, pat rulant, cărucior în
funcţie de boală şi bolnav.

Bolnavul trebuie aşezat confortabil şi acoperit. În sala de preanestezie: se verifică

regiunea rasă şi se notează eventualele escoriaţii (eczeme, intertrigo etc.); se verifică
starea de curăţenie: regiunea inghinală, ombilicul, axilele, spaţiile interdigitale,
unghiile; se verifică dacă s-a îndepărtat proteza dentară; se pregătesc zonele pentru
perfuzie prin badijonarea cu antiseptice colorate; instalarea sondei urinare " a
Demeure" (sau, după caz, se goleşte vezica urinară) de către asistenta de sală, după
spălatul chirurgical al mâinilor, îmbrăcatul cu echipament steril, câmp steril în zona
genito – urinară.

În sala de operaţie se execută ultima parte a pregătirii pacientului: se instalează şi se

fixează pacientul pe masa de operaţie, monitorizarea funcţiilor vitale, obţinerea unui
abord venos (branulă, cateter) în funcţie de intervenţie şi de pacient, pregătirea
câmpului operator, badijonarea cu alcool şi curăţirea pielii de antisepticul anterior;
badijonarea cu tinctură de iod (sau alt antiseptic colorat) se face începând cu linia de
incizie, de la centru către periferie şi se termină cu zonele septice. - ajută la instalarea
câmpului steril textil (" acesta este rolul medicului, dar poate fi şi rol delegat pentru
asistenta medicală).

B. TIMP SUFICIENT, PACIENT DEPENDENT - este obligatorie efectuarea a două

toalete generale la pat, în 24 de ore (dacă este posibil, cu săpun antiseptic) - în rest,
pregătirea este aceeaşi ca pentru pacientul independent

C. PREGĂTIREA PACIENTULUI ÎN URGENŢE CHIRURGICALE dat fiind

timpul foarte scurt avut la dispoziţie, pregătirea pacientului se face în acelaşi timp cu
pregătirea sălii şi a chirurgilor pregătirea constă în: - spălarea cu apă caldă şi săpun,
numai a zonelor cu risc - raderea, cu atenţie, pentru a nu provoca escoriaţii -
badijonarea zonei cu un antiseptic colorat - evantualele plăgi prezente se vor pansa şi
se vor proteja foarte atent - golirea conţinutului gastric, prin spălătură gastrică (dacă
este cazul) - în rest pregătirea preoperatorie este aceeaşi ca pentru pacientul
independent.
 CAPITOLUL I: ÎNGRIJIREA POSTOPERATORIE

O intervenţie chirurgicală este un eveniment major în viaţa bolnavului,

precum şi a familiei acestuia. De cele mai multe ori, ideal, operaţiile sunt programate
din timp, pentru ca pacientul să fie investigat minuţios şi atât el, cât şi aparţinătorii să
fie informaţi în legătură cu natura intervenţiei, complicaţiile posibile, neplăcerile legate
de anestezie şi actul chirurgical în sine, etapele procesului de reabilitare ce vor începe
după intervenţie, precum şi modul de comportare şi măsurile postoperatorii.

Pacientul va face analize de sânge şi urină, diferite examene radiologice şi

imagistice, un EKG completat eventual cu un consult cardiologic sau de altă
specialitate, dacă e necesar, şi va prezenta medicului istoricul său medical complet, mai
ales în ceea ce priveşte existenţa unor afecţiuni cronice (diabet zaharat, boli
cardiovasculare sau pulmonare, boli hepatice sau renale, alergii, tulburări de
coagulare), dar şi apariţia unor afecţiuni intercurente. Medicul îi va face câteva
recomandări înainte de operaţie: o anumită medicaţie, clismă, măsuri de igienă şi
dezinfecţie locală, o alimentaţie uşoară, repaus digestiv cu 6-12 ore înainte de
intervenţie etc. Alteori, din nefericire, operaţia este efectuată intempestiv, de exemplu
în cazul unei complicaţii sau traumatism. Astfel, bolnavul va fi mai vulnerabil şi
nepregătit în ceea ce priveşte conduita postoperatorie.

Îngrijirile postoperatorii încep imediat după intervenţia chirurgicală și

durează până la vindecarea completă a bolnavului.

Îngrijirile postoperatorii se acordă în funcție de natura intervenției, de

complicațiile care au survenit intraoperator, de felul anesteziei și starea generală a
bolnavului.

Scopul îngrijirilor postoperatorii se acordă pentru restabilirea fucțiilor

organismului, asigurarea cicatrizării normale, a plăgii și prevenirea complicațiilor.

După intervenția chirurgicală bolnavul poate fi transferat mai întâi la

serviciul de terapie intensivă, apoi în sala de trezire, iar după aceea în patul său.
 În funcţie de natura şi complexitatea intervenţiei, modul de anestezie
(generală, rahidiană, locală), vârsta bolnavului, patologia asociată, după operaţie acesta
va fi transferat în secţia de terapie intensivă (unde va sta de regulă câteva ore sau zile)
sau într-un salon special în secţia de chirurgie, unde va fi atent monitorizat în
următoarele ore pentru că, din păcate, chiar dacă operaţia a decurs bine, bolnavul este
încă expus unor complicaţii infecţioase, hemoragice, trombotice, pulmonare etc. În
primele ore după intervenţie, pacientul operat va dormi, apoi treptat revenindu-şi din
anestezie.

În acest timp, reglarea sa termică este deficitară, astfel că trebuie învelit

pentru a nu suferi de frig, eventual încălzit cu sticle de apă, cu grija însă de a nu provoca
arsuri. Pacientul este aşezat culcat, fără pernă sau dacă e posibil în decubit lateral, o
poziţie ce previne aspiraţia secreţiilor nazo-faringiene şi a vomei. În funcţie de
specificul intervenţiei, medicul poate indica însă o anumită poziţie în pat. Oricum
poziţia corpului va fi schimbată la două ore, pentru a nu se produce escare (nişte plăgi
atone) în punctele de presiune.

În cazul anesteziei generale, intubarea produce o senzaţie de uscăciune sau

durere în gât sau acumularea secreţiilor faringiene. De aceea, bolnavul trebuie încurajat
să tuşească, protejându-şi însă plaga operatorie abdominală sau toracică, cu o
pătură ţinută apăsat. Exerciţiile respiratorii, constând din inspiraţii şi expiraţii adânci,
sunt de asemenea importante atât pentru drenajul secreţiilor, cât şi pentru a asigura o
ventilaţie pulmonară eficientă şi ele trebuie efectuate în general la două ore, toate
acestea sunt efectuate sub oservatia atenta a asisitentului/asistentei medicale.

Frecvente complicaţii postoperatorii apar din cauza imobilizării prelungite:

tromboze, pneumonii, escare, tulburări de tranzit intestinal etc. De aceea, dacă nu
există contraindicaţii (în intervenţiile ortopedice sau pe cord, de exemplu), mobilizarea
trebuie începută precoce. Chiar din primele ore este bine ca bolnavul să facă exerciţii de
flexie şi extensie a gleznelor. După opt ore, el poate sta în general la marginea patului şi
poate începe să meargă după 24 de ore de la intervenţie.

I.1. Îngrijirea postoperatorie în cazul afecţiunilor renale

 Afectiunea renala reprezintă suprimarea bruscă a funcţiei renale cu
repercursiuni clinice generale, umorale şi urinare. In acest caz, rinichiul nu poate
excreta urină în cantitatea şi concentraţia corespunzătoare, iar produsele rezultate din
metabolism rămân în sânge şi produc autointoxicaţii.

Cauzele care produc afecţuini renale sunt de mai multe tipuri:

1. Cauze prerenale: atunci când agenţii etiologici acţionează indirect asupra

rinichilor prin reducerea fluxului sanguin renal cu ischemierenală consecutivă şi
oprirea secreţiei de urină, atunci se produc: starile de şoc (şocul traumatic, hemoragic,
hipovolemic), infarctul miocardic şi abdomenul acut, stari de deshidratare (vărsături,
diaree, transpiraţii abundente), insuficienţă periefrică acută (septicemie, avort septic,
soc anafilactic)

2. Cauze renale: se produc atunci când agenţii etiologici acţionează direct

asupra parenchimului renal producând leziuni anatomice, necroze tubulare, şoc
prelungit, arsuri grave si nefrotoxice, boli renale parenchimatoase (glomerulonefritele
produse de steptococ), boli vasculare ale rinichiului.

3. Cauze postrenale: apar când insuficienţa renală acută, se produce

consecutiv unui obstacol mecanic pe căile excretorii: calculoza ureterală bilaterală,
hipertrofie de prostată, tumori de vecinătate afectând ambeleuretere si procese ureterale
inflamatorii.

Simptomele unei insuficiene renale acute sunt: oliguria până la anurie; pot
exista cazuri când diureza este păstrată, însă este deficitară din punct de vedere
calitativ; paralel apar semne de oboseală, stare de rău general, cefalee, vărsături,
meteorism, limba "arsă", halena amoniacală, sughiţ,diaree, dispnee, tahipnee, respiraţie
Kiissmaul sau Cheyne-Stokes, diateză hemoragică, somnolenţă, agitaţie
psihomotorie,convulsii, comă în forme foarte grave. Semne care se disting în laborator
se referă la retenţie de produşi azotici; apare acidoza renală; apar tulburări
hidroelectrolitice (creşte K, scade Na şi Ca); în urină apar albuminurie, hematurie,
cilindrulie, leucociturie.

Asigurarea condiţiilor de îngrijire a bolnavului se refera la faptu ca asistenta

va avea în vedere măsurile care se iau în toate cazurile date, asigurând două pături de
lână cu care va acoperi bolnavul şi va încălzi patul în prealabil cu termofoare; se va
acorda îngrijiri igienice corespunzătoare; bolnavii cu insuficienţă renală acută sunt mai
susceptibili şi necesită precauţii mai mari în privinţa igienei şi curăţeniei.

În ceea ce priveste supravegherea bolnavului, asistenta va vizita bolnavul cât

mai des, chiar şi fară solicitare; va urmări şi nota manifestările patologice cum
sunt:hemoragii, manifestări de comportament, contracţii sauconvulsii şi le va raporta
medicului; va nota volumetric eliminările de lichide; recoltează urina la bolnavii agitaţi
sau în comă prin intermediul sondei respectând regulile de asepsie; asistenta va
determina densitatea fiecărei emisii de urină şi o va nota în fişa de observatie; va
urmării TA, P, R, T°, iar în cazurile de constipaţie va face clismă evacuatoare. Este
foarte importantă evidenţa exactă a diurezei, deoarece este baza de pornire a
tratamentului şi criteriul de orientare a medicului.

În ceea ce priveşte recoltarea probelor de laborator, asistenta va recolta sânge

pentru determinarea ureei, creatininei, rezervei alcaline, pH-ului, ionogramei; va
recolta urina pentru analizele obişnuite şi pentru dozareaureei urmare.

Pentru corectarea echilibrului hidroelectrolitic se va urmări şi nota cu foarte

mare exactitate cantităţile delichide pierdute şi se vor administra lichide câte 50-60 ml
pentru fiecare grad de febră, deoarece cantitatea de lichide administrate în 24 de ore
este în funcţie de pierderi, la care se adaugă 400-500 ml. La calcularea aportului de
lichide se vor lua în considerare lichidele ingerate din băuturi sau alimente, perfuzie,
clismehidratate, iar pentru a preveni hiperhidratarea se controlează zilnic greutatea
corporală, aportul de sodiu va fi redus la 1 g/zi. Atunci când hidratarea orală nu este
posibilă, cantitatea necesarăde lichide se va introduce intravenos în pefuzie lentă
folosind glucoza10-20%, iar calea de administrare şi compoziţia lichidelor în vederea
menţinerii echilibrului hidroelectrolitic vor fi stabilite de medic înfuncţie de
ionogramă.

Pentru restabilirea diurezei în cazul oliguriei şi tratarea anuriei, asistenta va

administra, la indicaţia medicului, Manitol 60-80 ml şi Furosemid 150 mg din 3 în 3 ore
timp de 12 ore; asistenta va urmări şi nota dacă se reia sau dacă se produce ocreştere a
diurezei. Se consideră că tratamentul este eficace numai dacă se produce o diureză de
40 ml/oră. Diureticele se administrează numai după corectarea volemiei, iar asistenta
nu trebuie să acţioneze independent în administrarea medicamentelor.
 In cazul in care exista ingrijiri pentru manifestări supraadăugate, asistenta va
avea pregătite medicamente pentru combaterea vărsăturilor, diareei, convulsiilor,
stărilor de agitaţie. În vărsăturile rebele se va goli stomacul prin sondă şi se va face
spălătură stomacală eliminând o cantitate de substanţă azotată din organism. Diareile
dacă nu sunt masive, nu vor fi oprite, iar în caz de hipercalcemie asistenta va avea
pregătit calciugluconic 10%, bicarbonat de Na 2-3%, 10-15 ml soluţiehipertonă de
glucoza tamponată cu insulina.

În caz de acidoză, când rezerva alcalină scade iar pH-ul estesub 7,5 se face
corectarea prin administrarea de bicarbonat de Na sub controlul permanent al pH-ului.
complicaţiile cardiovasculare, respiratorii şi infecţioase, se previn printr-o
supraveghere permanentă a bolnavului şi prinadministrarea judicioasă a lichidelor.

I.2. Îngrijirea postoperatorie in cazul afecţiunilor pulmonare

Afectiunile pulmonare reprezintă incapacitatea plămânilor de a face faţă

schimburilor de gaze, în condiţii de repaus şi efort. Cauze care conduc la afecţiunile
pulmonare sunt:

1.Cauze bronhopulmonare: - reprezintă stenoze ale căilor aeriene superioare: corpi

străini, laringite acute, - crize de astm, neoplasme, - reducerea câmpului respirator, -
pleurezii masive, - pneumonie, - pneumotorax, - BPOC.
2.Cauze extrapulmonare: deprimarea centrului respirator –reprezintă o intoxicaţie cu
barbiturice, opiacee, care conduc la anemii, afecţiuni nervoase, come.

In cazul afecţiunilor pulmonare, asistenta urmăreşte: tensiunea arteriala,

pulsul - respiraţia - tegumentele pacientului - temperatura - expectoraţia - diureza,
transpiraţia. Asistenta notează parametrii pe foaia de observaţie a pacientului, ajută la
hrănirea şi hidratarea pacientului: alimentaţia cu lingurița. Va schimba poziţia
bolnavului periodic, practică tapotaj toracic, aeriseşte salonul.

Asistentul medical va evalua pacientul şi în baza datelor obţinute va stabili

diagnosticul în funcţie de care îşi va planifica intervenţiile specifice.

Aşadar, pentru îmbunătăţirea căilor respiratorii, asistenta medicala trebuie să

efectueze un drenaj postural şi tapotaj toracic în vederea mobilizării secreţiilor
traheobronşice, pentru creşterea eficienţei eliminării secreţiilor trebuie efectuată o
hidratare corespunzătoare (aerosoli cu ser fiziologic), sa administreze mucolitice
(brofimen).

Pentru reducerea a durerii, se administrează analgetice (ţinând cont de efectul depresor

respirator pe care acestea îl pot avea), administrarea antibioticelor prescrise la
intervalul corect de timp şi administrarea de oxigen în caz de dispnere intensă, tulburări
circulatorii sau hipoxemie.

Se recomanda monitorizarea răspunsului pacientului la terapie, precum si măsurarea

temperaturii, pulsului, frecvenţei respiratorii, tensiunii arteriale, dar si aprecierea
modificărilor survenite în starea generală a pacientului.

In ceea ce priveste scăderea toleranţei la efort legată de disfuncţia

respiratorie, se recomanda odihnă în vederea conservării resurselor energetice, iar
asistentul medical sa încurajeze pacientul să se odihnească cât mai mult, jutând
pacientul să aibă o poziţie confortabilă şi să-şi schimbe poziţia atunci când doreşte.

In ceea ce priveste riscul crescut de deshidratare legat de prezenţa febrei şi a

dispneei, se recomandă asigurarea unei stări de hidratare în limite normale, asistentul
medical asigurandu-i administrarea a 2-3 litri de lichide/zi dacă nu există
contraindicaţii legate de problemele de sănătate ale pacientului.

Pentru cazurile in care cunoştinţelor legate de măsurile de prevenire şi

tratament a pneumoniei pneumococice lipsesc se recomanda o informare a pacientului
cu privire la profilaxia şi protocolul terapeutic al pneumoniei pneumococice, iar
asistentul medical are datoria de a recomanda pacientului: întreruperea fumatului,
menţinerea şi îmbunătăţirea rezistenţei naturale a organismului (nutriţie adecvată,
exerciţii fizice, respectarea programului de odihnă cu evitarea suprasolicitărilor de
orice natură), evitarea consumului excesiv de alcool si respectarea indicaţiilor
medicale făcute la externare.

In îngrijirea unui pacient cu astm bronşic asistentul medical are un rol

important în identifiarea posibililor factori declanşatori ai crizei de astm bronşic (istoric
complet al pacientului, dar şi al familiei, vizând particularităţile mediului de viaţă şi
muncă, eventualele antecedente alergice), dar şi în educaţia şi informarea completă a
pacientului cu privire la caracterul cronic al bolii sale, şi la modificările stilului de viaţă
pe care aceasta le impune.
 Intervenţiile asistentului medical se referala observarea condiţiilor
individuale de exacerbare a bolii (factori profesionali, psihoemoţionali, infecţii), la
cunoaşterea de către pacient a semnelor clinice daexacerbare sau gravitate crescută ce
necesită ajutor de specialitate (accese asmatice nocturne repetate, creşterea duratei
crizei de astm bronşic), la stabilirea unor obiective imediate (încetarea crizei de astm
bronşic) sau pe tremen lung, scăderea frecvenţei crizelor de astm bronşic şi cunoaşterea
de către pacient a tipurilor de medicaţie, când şi cum trebuie folosite, doze şi modalităţi
de administrarea, tipuri de medicamente interzise sau limitate (beta blocante, aspirină,
sedative).

În îngrijirea pacientului cu bronhopneumopatie cronică obstructivă,

asistentul medical va evalua starea acestuia ţinând cont de manifestările clinice actuale
dar şi de episoadele anterioare ale bolii şi în baza datelor obţinute va formula
diagnosticele de nursing stabilind obiectivele şi intervenţiile specifice activităţii sale.

În cazul perturbarii schimburilor de gaze respiratorii urmare a alterării

raportului ventilaţie perfuzie, se recomandă îmbunătăţirea schimburilor de gaze
respiratorii prin administrarea de catre asistenta medicala a medicamentelor
bronhodilatatorii prescrise de doctor, urmărind apariţia eventualelor efecte secundare
(tahicardie, tulburări de ritm), evaluarea eficacităţii tratamentului (diminuarea dispneei,
reducerea secreţiilor, scăderea nivelului de anxietate), recomandarea respiraţiei
diafragmatice şi administrarea de oxigen, urmărind reducerea manifestărilor clinice de
hipoxie.

Pentru cazurile in care se manifestă o ineficienţă în menţinerea

permeabilităţii căilor respiratorii legată de bronhoconstricţie, creşterea producţiei de
mucus, tusea ineficientă şi infecţiile bronhopulmonare, se recomandă îmbunătăţirea
permeabilităţii căilor respiratorii prin hidratare corespunzătoare prin administrarea de
aproximativ 2 l de lichid/zi dacă nu există contraindicaţii legate de afecţiuni asociate,
recomandarea respiraţiei diafragmatice, drenajul postural şi tapotajul toracic, evitarea
factorilor iritanţi bronşici: fumatul, temperaturile extreme, agenţii poluanţi,
administrarea antibioticelor prescrise la intervalul corect de timp, toate acestea sub
atenta spraveghere a asistentei medicale.

În disfuncţia capacităţii de autoîngrijire legată de scăderea toleranţei la efort

secundară ventilaţiei ineficiente şi tulburărilor de oxigenare se recomandă creşterea
gradului de independenţă în efectuarea activităţilor de autoîngrijire prin interventia
asistentului medical, care va recomanda pacientului să îşi coordoneze respiraţia
diafragmatică cu desfăşurarea activităţilor (inspir - ,,miroase un trandafir’’; expir
-,,stinge o lumânare’’), încurajarea pacientului de a încerca progresiv să desfăşoare
anumite activităţi singur: să se îmbrace, să se plimbe, să aşeze masa, stabilirea unui
program de activităţi fizice a căror intensitate şi durată va fi crescută progresiv (câte 5
minute de la o etapă la alta în funcţie de toleranţa individului).

În cazul pleuritei, având în vedere faptul că pacientul prezintă durere în

timpul inspirului, asistentul medical îi va sugera repausul la pat în decubit lateral
sprijinindu-se pe partea dureroasă, fapt ce va asigura reducerea amplitudinii mişcărilor
respiratorii, ceea ce diminuă intensitatea senzaţiei dureroase, pacientului i se
recomandă ca în timpul accesului de tuse să-şi cuprindă cu mâinile toracele limitând
amplitudinea mişcărilor respiratorii şi diminuând intensitatea senzaţiei dureroase.

Asistentul medical are un rol important în instituirea măsurilor terapeutice,

urmărind totodată eficienţa acestora. Acesta va pregăti pacientul în vederea puncţiei
pleurale asigurând totodată supravegherea stării generale a pacientului şi a funcţionării
drenajului pleural după efectuarea manevrei, va nota în foaia de observaţie la fiecare 8
ore cantitatea şi aspectul lichidului pleural drenat. Intervenţiile asistentului medical vor
fi organizate în raport cu suferinţa de bază ce a determinat apariţia pleureziei.

Aşadar, asistentul medical intervine activ în îngrijirea pacientului cu

suferinţe respiratorii, implicându-se în efectuarea manevrelor terapeutice şi
nefarmacologice.

I.3. Îngrijirea postoperatorie in cazul afectiunilor abdominale

Cea mai des intalnita afectiune abdominala este abdomenul acut. Acesta
desemnează un grup larg de afecţiuni abdominale care se manifestă clinic prin durere
(însoţită de semne locale şi generale) şi care necesită un tratament chirurgical de
urgenţă; În absenţa tratamentului chirurgical survin alterǎri fiziopatologice progresive,
care conduc într-un timp variabil la decesul pacientului.
 Prin "abdomen acut medical" se înţeleg afecţiunile abdominale care se
manifesta prin durere abdominală acutǎ care beneficiază de tratament prin mijloace
nechirurgicale (medicale); ex.: colicile biliară şi renală, ulcerul gastric şi duodenal în
puseu acut, limfadenita mezenterică.

O alta afectiuna abdominala este si ocluzia intesinala. Aceasta reprezinta

oprirea completă şi persistentă a tranzitului intestinal care are drept urmare
imposibilitatea evacuării de materii fecale şi gaze. Cauza poate fi de natură mecanică
sau dinamică.

Simptomele care duc la diagnosticarea cu ocluzie intestinala sunt: durerea

abdominală iniţial localizată după care se generalizează, are caracter colicativ, la
interval de 10-20 minute şi se datorează contracţiei musculaturii tubului digestiv, care
încearcă să depăşească obstacolul; vărsăturile se datoresc acumulării de lichid deasupra
obstacolului, acestea sunt la început alimentare, apoi bilioase, iar ulterior fecaloide;
întruperea tranzitului intestinal; distensia abdominală; clapotajul intestinal este un
zgomot ce se obţine prin percutarea abdomenului.

O alta afectiune a abdomenului sunt si hemoragiile digestive superioare

(HDS). Acestea reprezinta o sângerare care se produce la nivelul esofagului,
stomacului, duodenului şi jejunului proximal şi care se exteriorizează prin hematemeză
(varsatura cu sânge roşu cu cheaguri sau asemănător zaţului de cafea) sau prin melenă
(scaun negru ca păcura, prin digestia sangelui în tubul digestiv). Este posibil ca şi
melena să se manifeste cu sânge roşu dacă hemoragia este masivă, cu tranzit accelerat
(hematochezie).

Bolnavul cu HDS se internează obligatoriu în spital într-un serviciu de

chirurgie sau terapie intensivă unde se iau următoarele măsuri: repaus strict la pat în
decubit dorsal, fără pernă, chiar în poziţie trendelenburg în hemoragiile grave pentru
favorizarea circulaţiei cerebrale; suprimarea totală a alimentaţiei orala.

Asistenta medicala va linişti atât bolnavul cât şi aparţinătorii acestuia, va

colecta sângele eliminat de bolnav pentru a-l prezenta medicului şi totodată va curăţa
gura bolnavului de sânge cu capul aşezat pe o parte (se montează sondă nazogastrică, pe
care se pot efectua spălături cu apă de la gheaţă); recoltează de asemenea scaunul (de
aspect melenic), iar la indicaţia medicului, asistenta va recolta probe de sânge pentru
analizele de laborator. Asistenta aplică o pungă cu gheaţă în regiunea epigastrică, la
indicaţia medicului, pregăteşte şi instalează o perfuzie (solutii cristaloide sau coloizi),
administrează medicaţie hemostatică sau sânge izogrup, izoRh. şi se efectuează clisme
în vederea evacuării sângelui din tubul digestiv inferior.

Esofagul este un conduct musculo-membranos care uneşte faringele cu

stomacul. Se împarte, după regiunile pe care le străbate, în trei segmente: un segment
cervical, un segment toracic şi un segment abdominal. Mucoasa esofagului, ca cea a
faringelui şi cavităţii bucale este formată din epiteliu pavimentos pluristratificat.
Aceasta din cauză că esofagul îndeplineşte funcţii în transportul alimentelor şi nu are
rol în digestia propriu-zisă. Traumatismele esofagului pot fi: perforaţiile esofagiene,
rupturile esofagiene, plăgile esofagului, leziunile caustice.

Ulcerul gastric a fost iniţial alăturat celui duodenal într-un termen de ulcer
gastro-duodenal. Ulcerul gastric apare rar înaintea vârstei de 40 ani, incidenţa maximă
situându-se în deceniul al şaselea de viaţă, este întâlnit mai puţin frecvent decât ulcerul
duodenal. Ulcerul gastric este rezultatul dereglării echilibrului fiziologic între factorii
de agresiune şi cei de apărare- a mucoasei gastrice. Spre deosebire de cel duodenal,
ulcerul gastric apare în mai mare măsură ca o consecinţă a diminuării mecanismelor de
protecţie a mucoasei gastrice.

I.4.Ingrijirea postoperatorie a afectiunilor ortopedice

Ortopedia este ramura chirurgiei care se ocupa cu studiul si tratamentul fracturilor,

deformarilor, leziunilor traumatice si bolilor (infectii, TBC, tumori) sistemului
osteo-articular.

Aparatul locomotor asigura posibititatea de sustinere si miscare

a organismului. El este format din oase si articulatii care alcatuiesc sistemul
osteoarticular si din muschi care sunt elementele active ale miscarii. Scheletul corpului
uman cuprinde aproximativ 200 de oase legate intre ele prin articulatii.

Oasele au un deosebit rol in organismul uman, si anume: asigura forma corpului şi

suportul partilor moi prin duritatea si rezistenta lor; participa la formarea cavitatilor de
protectie in care sunt adapostite organele; iau parte la formarea articulatiilor servind
ca puncte de insertie a muchilor, deci participa la miscare; epifizele oaselor lungi si
oasele late si scurte confm maduva roşie care este organ hematopoietic; conţin
substanţe minerale care la nevoie (de exemplu in sarcina), constituie un depozit
de substance fosfocalcice.

Interventiile asistentei medicale in problemele de ordin ortopedic se refera la

participarea si pregatirea psihica si fizica a bolnavului pentru examenul clinic si pentru
efectuarea investigatiilor paraclinice; aplicarea tratamentului medicamentos prescris de
medic; pregatirea preoperatorie şi ingrijirea postoperatorie; ingrijirea bolnavilor
imobilizati in aparat gipsat; ingrijirea bolnavilor operati cu proteze articulare, cu
amputatie; prevenirea complicatiilor postoperatorii şi recuperarea motorie a bolnavilor.
(constituind interventiile delegate).

În cadrul intervenţiilor autonome, asistenta medicala trebuie sa asigure condiţii de

igiena, toaleta partiala a tegumentelor si mucoaselor; îngrijire pentru prevenirea
escarelor; alimentatia si hidratarea pasiva a bolnavilor dependent; imbracarea si
dezbracarea bolnavilor cu deficiente motorii; mobilizarea pasiva a bolnavilor;
transportul pacientilor dependent; incurajarea si ridicarea moralului pacientilor cu
aparat gipsat; asigurarea conditiilor de a se recrea si de a-si practica religia;
comunicarea cu bolnavii; educatia sanitara.

Investigaţiile ortopedice au scopul de a stabili diagnosticul etiologic al sistemului

locomotor care suferă, de a recunoatşte reflexele osteo-articulare sau musculare ale
unor imbolnaviri precoce, dar si capacitatea funcşională a aparatului locomotor.

In acest caz, asistenta medicală va pregati bolnavul psihic si fizic pentru

investigatii si interventii; pregateste materialele necesare; efectueaza recoltarile de
sange recomandate prin punctie venoasa; serveste medicul cu instrumentele necesare in
ordinea efectuarii tehnicilor de investigate ce ii apartin.

Pregatire psihica se referă la informarea, incurajare, explicarea in termeni

accesibili pacientului, luarea consimtamantului.

Iar pregătirea fizica se referă la sfatuirea pacientul sa nu manance in dimineata

recoltarilor de produse biologice si patologice sau cand sunt recomandate alte
investigatii; se ajuta la dezbracarea si asezarea pacientului in pozitie corespunzatoare
investigatiei; se mentine pozitia bolnavului in timpul investigatiei si dupa aceasta il
ajuta sa se imbrace si il transporta la salon.

I.5. Îngrijirea postoperatorie in cazul afectiunilor neurologice

Afecţiune neurologică care atinge centrii cerebrali responsabili de controlul şi

coordonarea mişcărilor. Se caracterizează printr-o bradikinezie (mişcări lente),
printr-un tremur de repaus, o hipertonie muscular, faţă cu aspect de mască
(încremenită) şi un mers încet cu paşi mici. Cauza bolii nu este cunoscută.

Unii cercetători consideră arteroscleroza ca pe un factor care poate cauza boala. De

asemenea: şocul emotional, traumatismele, unele intoxicaţii (oxid de carbon), infecţiile
virale, unele medicamente (neuroleptice, antidepresive) sunt adesea menţionate ca fiind
cauze ale apariţiei parkinsonismelor secundare.

Sistemul nervos central este alcatuit din encefal şi măduva spinării, iar sistemul
nervos periferic este alcătuit din nervii cranieni şi nervii spinali.

În ingrijirea pacienţilor cu afecţiuni neurologice, trebuie sa se urmareasca

anumite elemente cheie, precum:

semne şi simptome ale unor manifestari ale stării de dependenţă (pareză – diminuarea
forţei musculare; paralizie – absenţa completă a forţei musculare; hemiplegie –
paralizia unei jumătăţi de corp; paraplegie – paralizia părţii inferioare a corpului;
diplegie – paralizia părţilor similare ale celor două jumătăţi ale corpului; monoplegie
– paralizia unui singur membru; tetraplegie – paralizia celor 4 membre), paralizii
(Hipertonie – exagerarea tonusului muscular, Hipotonie – diminuarea tonusului
muscular), tulburări ale ortostatismului şi mersului (mers talonat, mers

Error! No table of contents entries found.

cosind în hemiplegie, în stadiul de recuperare, mers stepat – leziuni ale nervului motor
periferic, ataxie – tulburări de coordonare a mişcărilor.), dar si mişcări anormale:
tremurături (boala Parkinson, alcoolism, boală Basedow, scleroză în plăci); spasme şi
crampe (tetanie, tumori cerebrale, tetanos); convulsiile (epilepsie, hipertensiune
intracraniană); ticuri (mişcări clonice involuntare ale ochilor, gurii, braţului,
piciorului); mioclonii (contracţii involuntare bruşte ale unui muşchi sau grup de
muşchi); mişcări coreice (involuntare, dezordonate bruşte rapide); mişcări atetozice
(involuntare lente). Toate semnele şi simptomele se accentuează în prezenţa oboselii,
tensiunii nervoase, excitării. Pe măsură ce boala progresează, severitatea simptomelor
se accentuează şi, în cele din urmă pacientul nu mai poate merge.

Asistenta medicala are datoria de a planifica: program zilnic de exerciţii fizice,

care cresc forţa musculară, atenuează rigitatea musculară şi menţin funcţionalitatea
articulaţiilor, mersul, înotul, grădinăritul, bicicleta ergonomică, exerciţii de extensie şi
flexie a membrelor; de rotaţie a trunchiului, asociate cu mişcarea braţelor (exerciţii
active şi pasive), exerciţii de relaxare generală, asociate cu exerciţii de respiraţie,
exerciţii posturale.

Asistenta sfătuieşte pacientul: să meargă ţinându-se drept, asigurându-şi o bază de

susţinere mai mare (mersul cu picioarele îndepărtate la 25 cm), să facă exerciţii de
mers în ritm de muzică, să forţeze balansarea membrelor superioare şi să-şi ridice
picioarele în timpul mersului, să facă paşi mari, să calce mai întâi cu călcâiul pe sol şi
apoi cu degetele, să-şi ţină mâinile la spate, când se plimbă (îl ajută să-şi menţină
poziţia verticală a coloanei şi previne căderea rigidă a braţelor lateral), în perioadele
de odihnă, să se culce pe un pat tare, fără pernă, sau în poziţie de decubit ventral
(aceste poziţii pot ajuta la preîntâmpinarea aplecării coloanei în faţă), iar când este
aşezat în fotoliu, să-şi sprijine braţele pefotoliu, putându-şi, astfel, controla tremurul
mâinilor şi al braţelor.

Pentru câştigarea şi păstrarea autonomiei în autoîngrijire, asistenta medicala

trebuie sa supravegheze pacientul să folosească îmbrăcăminte fără nasturi,
încălţăminte fără şireturi, lingură mai adâncă pentru supă, carne tăiată mărunt, cana cu
cioc. Pentru a evita căderile, asistenta medicala recomandă ca în locuinţă sa existe
parchet nelustruit, fără carpete, linoleum antiderapant, W.C.-uri mai înalte, balustrade
de sprijin; înainte de a se ridica din pat, să stea aşezat câteva momente pe marginea
patului.

Pentru a-şi păstra capacitatea de a vorbi se recomanda să facă exerciţii de vorbire.

Pentru prevenirea depresiei şi ameliorarea stării afective, se va planifica un program
de activităţi zilnice (să lucreze cât mai mult posibil), discuţii cu membrii familiei
pentru a găsi metodele care să-i asigure pacientului o viaţă normală şi sprijin
psihologic.

I.6. Riscul operator

,,Orice intervenţie chirurgicală comportă un risc, care este o probabilitate

statistică şi exprimă pronosticul unei măsuri curative aplicate. Riscul intervenţiei
medicale nu trebuie să depăşească riscul evoluţiei spontane a maladiei.

Folosirea notiunii de risc în chirurgie s-a impus din necesitatea cuantificării

factorilor care pot să influenţeze evoluţia perioperatorie a bolnavului. În cazul
bolnavului supus intervenţiei chirurgicale se vorbeşte despre risc chirurgical, risc
anestezic, risc operator (anestrezic chirurgical).

Riscul chirurgical este în legătură directă cu operaţia .

Riscul anestezic este legat de metoda de anestezie aplicată şi depinde de mai

multe circumstanţe: statutul constitutional-somatic, afecţiunile coexistente patologiei
chirurgicale, agresia anestezică, acţiunea drogurilor etc. Riscul anestezic este generat
direct de metoda anestezică aplicată, corectitudinea măsurilor de reanimare aplicate şi
survine în perioada dintre aplicarea premedicaţiei şi 24 ore după terminarea
interventiei.

Riscul chirurgical şi cel anestezic sunt inseparabile, deoarece este ireal de

efectuat studii clinice ce ar presupune anestezie fără operaţie şi viceversa - intervenţie
chirurgicală fără anestezie. Din acest motiv în medicina contemporană se aplică
noţiunea complexă de risc operator anestezic-chirurgical.

Actul chirurgical este o trauma şi nu poate fi efectuat decât sub anestezie

corespunzatoare care asigură protecţia organis-mului. Intervenţia chirurgicală poate
constitui şi un act major de reanimare în cazul cînd intervine asupra cauzei sau
mecanismelor declanşante ale unor stări critice (oprirea hemoragiei, evacuarea
hematomului intracranian, debridarea unei plăgi, evacuarea hematoraxului,
traheotomia, dezobstrucţia unui vas etc.).
 Aprecierea riscului “anestezico-chirurgical” trebuie făcută doar cântărind
elementele care comportă ameliorarea stării şi acelea care intervin în diminuarea lui
directă.

Un alt aspect în aprecierea riscului este stabilirea raportului dintre riscul la care
este supus bolnavul în cazul efectuării actului operator şi riscul la care este expus
bolnavul în cazul evoluţiei spontane, sub terapie medicală a afecţiunii chirurgicale.

Riscul anestetic nu trebuie să depăşească sub nici un motiv riscul chirurgical. Este
absolut reală expresia că “pot să existe operaţii mari şi mici, dar nu anestezii mari şi
mici”. Aprecierea riscului operator ramâne o problemă deschisă pentru chirurgi şi
anesteziologi.

Necesitatea aprecierii preoperatorii a riscului la care este supus pacientul este

dictată de sporirea gradului de responsabilitate medico-juridică, amplificarea
caracterului obiectiv-ştiinţific de diferenţiere a rezultatelor diferitor forme de
tratament, etc

Aceste circumstanţe au contribuit la apariţia diferitor scale de risc. Una din

primele scale a fost propusă de Moore, care prevedea gradarea traumei operatorii.
Ulterior a fost propusă scara pentru evaluarea raniţilor, utilizată în medicina militară
(Howard-Moore), în cadrul căreia sunt luate în consideraţie trei fenomene (natura
leziunii, durata de traumatizare, resuscitare) (Vezi anexa 1, tabelul 2).

Societatea Americana de Anestezie clasifică riscul anestezico-chirurgical în 7

grade: Risc I - bolnav supus intervenţiei chirurgicale minore fără patologie
concomitentă. Risc II - intervenţie chirurgicală medie sau mare la pacient
cu patologie concomitentă compensată.
Risc III - intervenţie chirurgicală majoră la bolnav cu patologie
concomitentă care nu-i periclitează viaţa.
Risc IV - intervenţie chirurgicală la bolnav cu patologie concomitentă decompensată
care pune viaţa pacientului în pericol. Risc V -
bolnav operat în mod urgent, aparţinînd grupului I sau II.
Risc VI - bolnav operat în urgenţă aparţinînd grupului 3 sau 4
Risc VII - intervenţii de urgenţă la bolnav muribund.
 Mai tâziu această scală a fost simplificată la 5 trepte: Risc
I - bolnav cu stare de sănătate normală Risc
II - bolnav cu afecţiuni sistemice mici şi moderate, fără limitare funcţională.
Risc III - bolnav cu patologie sistemica severa cu limitarea activităţii, dar fără
incapacitate. Risc IV - bolnav cu afecţiune sistemică severă, care determină
incapacitate şi pune viaţa bolnavului în pericol.
Risc V - bolnav muribund, la care nu se prevede supravieţuire mai
mare de 24 ore, cu sau fără intervenţie chirurgicală.

Pentru bolnavii cu afecţiuni cardiovasculare este utilizată scala Asociaţiei

Cardiologilor din New-York (NYHA): Grad I -
bolnav care poate să efectueze o activitate curentă fără dispnee.
Grad Il - bolnav care are dispnee la efort fizic moderat. Grad III -
bolnav care prezintă dispnee la eforturi mici. Grad IV
- bolnav cu afecţiune cardiacă decompensată, cu dispnee de repaos.

O scala similară este utilizată pentru pacienţii cu cardiopatie ischemică (Asociaţia

Cardiologilor Americani). Risc
I - activitate fizică curentă fără crizŕ de angor pectoral. Angorul apare la efort
prelungit şi intens sau în cursul actului sexual.
Risc II - limitare moderată a activităţii fizice. Angorul este declanşat de urcarea rapidă
a scărior, mersul după luarea mesei, în vînt şi frig, stresul emoţional, mersul mai mult
de 200-300m, urcarea mai mult de un etaj. Risc III -
limitare marcată a activităţii fizice. Angorul este declanşat de mersul pe orizontală
160-200m, urcarea unui etaj în mod normal.
Risc IV - imposibilitate de a efectua orice activitate fizică fără disconfort. Fenomenele
de angor pot să apara şi în repaos.” (Articol publicat in
revista stiintifico-practica INFO-MED, la 10.11.2003)
 CAPITULUL II: SUPRAVEGHEREA POSTOPERATORIE

ŞI SUPRAVEGHEREA SPECIFICĂ

II.1.Supravegherea postoperatorie

Supravegherea postoperatorie a pacientului începe din momentul terminării

intervenţiei chirurgicale, din înaintea de a fi transportat în cameră (salon) .

Pacientul este adus în cameră (salon) însoţit de medicul anestezist şi de asistenta

de anestezie, care va urmări respiraţia şi modul în care este transportat şi asezat în pat
.

Transportul pacientului operat se face cu patul rulant sau căruciorul ; pacientul

va fi acoperit pentru a fi ferit de curenţi de aer sau schimbările de temperaturv ;
asistenta va urmări ca tubulatura (dren, sonde, perfuzi) să nu fie comprimată ; patul
sau căruciorul va fi manevrat fără suscituri sau opriri şi porniri bruşte ; poziţia pe
cărucior este decubit dorsal, cu capul într-o parte pentru a nu-şi înghiţi eventualele
vomismente ; asistenta va urmări în timpul transportului : aspectul feţei (cianoză)
respiraţia, pulsul şi perfuzia .

Instalarea operatului se face într-o cameră cu mobilier redus şi uşor lavabil,

curată, bine aerisită, în semiobscuritate, cu temperatura 18-20oC (căldura excesivă
deshidratează şi favorizează hipotermia), prevăzută cu instalaţi de oxigen şi aparatură
pentru aspiraţie ; patul este prevăzut cu muşama şi aleză, fără pernă şi anexele
pentru a evita escarele .
 Poziţiile pacientului în pat : transportul de pe cărucior pe pat va fi efectuat de
către 3 persoane, ale căror mişcări trebuie să fie sincrone, pentru a evita bruscarea
operatului ; poziţia pacientului în pat este variabilă, în funcţie de tipul intervenţiei
chirurgicale

Cunoasterea pozitiilor pe care le iau bolnavii in pat sau in care acestia trebuie
asezati pentru ingrijiri sau examinari speciale este foarte importantă. Bolnavul poate
avea o pozitie activa (bolnavul se misca singur şi nu are nevoie de ajutor), pasiva
(bolnavul este lipsit de forta fizica si are nevoie de ajutor pentru miscare si schimbarea
pozitiei) sau fortata (bolnavul are o pozitie neobisnuita, impusa de boala sau de
necesitatea efectuarii unui tratament.