Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1
Ca expresie a caracterului de sine stătător al materiei, raportul juridic de comerţ
internaţional se particularizează faţă de alte raporturi juridice. Această particularizare
este dată de prezenţa concomitentă a 2 trăsături: comercialitatea şi internaţionalitatea.
Comercialitatea este o trăsătură definită de fiecare sistem naţional de drept în
parte. Din acest punct de vedere se reţin 2 criterii esenţiale de definire a comercialităţii:
- subiectiv care caracterizează sistemul de drept german şi de influenţă germanică.
Potrivit acestui sistem de drept sunt considerate ca fiind comerciale raporturile
juridice încheiate de profesionisti (comercianţi) respectiv societăţi comerciale şi
persoane fizice ce au înmatriculată în Registrul Comerţului o firmă.
- obiectiv care porneşte de la natura intrinsecă, obiectivă a actelor şi faptelor
juridice considerate. Sistemele de drept care reţin acest criteriu de calificare a
raporturilor comerciale procedează de regulă la o enumerare în lege a actelor şi
faptelor juridice pe care le califică drept comerciale. Este situaţia sistemelor de
drept de inspiraţie romanistă.
Întrucât viaţa economică este mult mai rapidă prin raportare la fenomenul juridic,
această enumerare poate fi exhaustivă.
Internaţionalitatea constă în prezenţa în structura raportului juridic considerat a
unui element străin, internaţional, de extraneitate, de asemenea intensitate încât face
pasibilă supunerea raportului juridic considerat, concomitent, la cel puţin două sisteme
de drept diferite.
Datorită faptului că acest element de extraneitate atrage problema aplicării unei
legi străine, numită şi problema conflictului de legi s-a încercat definirea elementului de
extraneitate în primul rând în legea naţională. Astfel, din economia dreptului român
rezultă că sunt considerate ca raporturi internaţionale raporturile încheiate între parteneri
având sediul, domiciliul sau reşedinţa pe teritorii străine, deci raporturile juridice
încheiate cu străinătatea sau raporturile încheiate pe pieţe străine (locul încheierii).
Elementul de extraneitate în optica legislaţiilor naţionale trebuie să fie atât de
puternic încât să atragă aplicarea concomitentă a cel puţin două legi din două state
diferite deoarece această problemă a conflictului de legi este de natură să creeze
incertitudine pentru comercianţi (ei ocupându-se de comerţ, nu de drept).
Prin instrumentele interstatale care se ocupă de reglementarea unor materii
comerciale s-a evidenţiat preocuparea pentru definirea unitară, uniformă a elementului
de extraneitate.
În materie de vânzare internaţională de mărfuri Convenţia de la Viena din 1980
consideră o vânzare având caracter internaţional dacă la momentul încheierii contractului
vânzătorul şi cumpărătorul îşi au sediul, domiciliul sau reşedinţa pe teritorii statale
deosebite.
Raportul juridic caracterizat concomitent prin comercialitate şi internaţionalitate
este un raport juridic de comerţ internaţional.
Al doilea element definitoriu, particularizant pentru o disciplină juridică este
metoda de reglementare.
Dreptul comertului international are o metodă de reglementare proprie, specifică.
Aceasta este metoda dreptului uniform şi are o metodă împrumutată din dreptul
internaţional privat, aceasta fiind metoda conflictuală. Cât priveşte metoda dreptului
uniform aceasta are în vedere efortul sporit al comunităţii internaţionale pentru
elaborarea de instrumente interstatale care să cuprindă norme de drept material
reglementând domenii ale comerţului internaţional.
2
CURS 1
Exemple:
- Convenţiile de la Geneva 1930-1931 privind legea uniformă aplicabilă cambiei,
biletului la ordin şi cecului;
- Convenţia de la New York 1988 privind cambia şi biletul la ordin internaţionale;
- Convenţia de la Ottawa 1988 privind contractul internaţional de factoring;
- Convenţia de la Ottawa 1988 privind contractul internaţional de leasing financiar;
- Convenţia de la Haga 1978 privind legea aplicabilă intermedierii;
3
Pentru a se putea stabili care este legea străină normal competentă, cel care este
chemat să soluţioneze raportul juridic forul de jurisdicţie trebuie să procedeze mai întâi
la calificare, la încadrarea juridică a situaţiei de fapt cu care se confruntă. Această
calificare se face întotdeauna potrivit legii forului şi este diferită de la un sistem de drept
la altul.