CAPITOLUL 1

PRINCIPIUL AL DOILEA AL TERMODINAMICII

PRINCIPIUL EVOLUŢIEI

Principiul al doilea al termodinamicii precizează sensul de desfăşurare al proceselor

naturale şi stabileşte condiţiile transformării căldurii în lucru mecanic. Desfăşurarea în mod
continuu a acestei transformării energetice este posibilă numai prin realizarea unui ciclu
termodinamic.
Din experienţă ştim că în natură fenomenele au un anumit sens de desfăşurare; astfel,
o ceaşcă de ceai fierbinte plasată pe masă va ceda căldură către mediul exterior, dar niciodată
căldura obiectelor cu o temperatură mai scăzuta decât a ceştii de ceai nu va trece de la aceste
obiecte şi va încălzi ceaşca. Un alt exemplu este sensul de desfăşurare al proceselor într-un
automobil: întotdeauna benzina va arde producând căldură, care se transformă în energie
mecanică, acţionând maşina. Benzina nu poate fi refăcută în totalitate utilizând energia
mecanică ce poate fi recuperată la coborârea pantelor sau la frânare.
Aceste două exemple ne arată că fenomenele din natură se desfăşoară într-o anumită
direcţie. Pe durata transformărilor, o anumită parte din energie se transformă ireversibil în
forme de energie ce tehnic nu mai pot fi utilizate. Practic, numai o parte din energia
disponibilă la un anumit moment poate fi utilizată.
Principul al doilea al termodinamicii stabileşte reguli ce permit calcularea fracţiei, din
energia utilă la un moment dat, care poate fi utilizată şi cu ce randament. De asemenea,
precizează sensul de desfăşurare al transformărilor, precum şi reguli de optimizare a
proceselor.

1.1 NOŢIUNI GENERALE DESPRE CICLURI TERMODINAMICE

Principala problemă a termodinamicii constă în a stabilii legile de transformare a

căldurii în lucru mecanic. Acest fapt se produce într-o maşină termică care funcţionează pe
baza unui ciclu termodinamic.
Schematic, în figura 1.1 este reprezentată o maşină termică. Maşina termică primeşte
căldură Q, la temperatura T, de la o sursă cu capacitate calorică mare, astfel încât temperatura
acesteia rămâne constantă. Maşina termică produce la fiecare ciclu lucrul mecanic Lc. O parte
din energie este transmisă sub formă de căldură, notată cu Q0, către mediul înconjurător
considerat un rezervor de căldură cu capacitate calorică infinită, astfel încât temperatura
acestuia să rămână constantă, egală cu T0.
Faptul că maşina termică funcţionează pe baza unui ciclu termodinamic este marcat
printr-un cerc în interiorul dreptunghiului ce o schematizează. Săgeata de pe cerc reprezintă
sensul de parcurgere a ciclului termodinamic - după cum vom vedea, un lucru deosebit de
important, deoarece acesta determină tipul maşinii, maşină de forţă care produce lucru
mecanic sau maşină frigorifică care consumă lucru mecanic pentru a produce frig.
În practică, s-a constatat că o maşină care produce energie mecanică prin conversia
energiei termice, în mod permanent, trebuie să funcţioneze pe baza unui ciclu termodinamic.
Considerăm că maşina analizată funcţionează după ciclul din figura 1.1. Maşinile termice care
funcţionează pe baza unui ciclu termodinamic şi care au drept rezultat producerea de lucru
mecanic, se numesc maşini de forţă sau motoare.

1
Fig. 1.1

Fig. 1.2

2
 Totdeauna, transformările ce alcătuiesc ciclurile termodinamice ale maşinilor de forţă
sunt parcurse în sensul acelor de ceas, aşa cum este arătat în figurile 1.1 şi 1.2.
În domeniul de existenţă al ciclului termodinamic există două transformări adiabate
care au o poziţie particulară în raport cu ciclul termodinamic; acestea sunt transformările
tangente la ciclu. Se notează punctele de tangenţă cu A şi B. Acestea determină, pe curba ce
reprezintă ciclul termodinamic, două segmente.
Transformările termodinamice reprezentate de segmentul de curbă B1A se fac cu aport
de căldură. Suma tuturor cantităţilor de căldură schimbate de maşină cu mediul pe acest
segment de curbă o notăm cu Q; ea reprezintă căldura primită de maşina termică de la sursa
caldă.
Transformările termodinamice reprezentate de segmentul de curbă A2B se fac cu
cedare de căldură către mediul exterior. Notăm această căldură cu Q0.
Aria din interiorul curbei reprezintă ciclul termodinamic; ea este numeric egală cu
lucrul mecanic al ciclului, pe care îl notăm cu Lc.
Bilanţul energetic aplicat maşinii din figura 1.1 ne permite scrierea următoarei ecuaţii:

Q  Q0  Lc (1.1)

Pentru o maşină de forţă, se defineşte eficienţa energetică sau randamentul ca fiind

raportul între energia utilă furnizată de maşină şi energia consumată de aceasta. Energia utilă
este reprezentată de lucrul mecanic furnizat de maşină la fiecare ciclu termodinamic. Energia
consumată de maşină este reprezentată de căldura primită de la sursa caldă. Pentru ca să se
realizeze un ciclu termodinamic - din punct de vedere geometric, o curbă închisă -
transformările din partea inferioară, aflate sub punctele de tangenţă ale adiabatelor limită, se
pot efectua numai dacă sistemul cedează căldură pe toată lungimea lor. Această căldură
reprezintă o pierdere, deoarece este cedată mediului exterior.

Lc Q  Q0 Q
   1 0 (1.2)
Q Q Q

Relaţia (1.2) ne permite să calculăm eficienţa maşinilor de forţă. În această formulă,

căldura cedată mediului exterior s-a luat în modul, pentru a se evita greşelile. Această căldură
fiind cedată mediului exterior, valoarea ei - calculată corect - rezultă negativă. Convenţia de
semne pentru căldură şi lucru mecanic, funcţie de sensul acestora, este prezentată în fig. 1.3.

Fig. 1.3

3
 O importantă categorie de maşini termice o constituie maşinile frigorifice şi pompele
de căldură. Schema generală a acestora este prezentată în figura 1.4. Observăm că maşina
termică interacţionează cu două surse de căldură. Aceasta primeşte lucrul mecanic Lc, iar
fiecare ciclu efectuat preia căldura Q0 de la un rezervor cu temperatură scăzută T0 şi
furnizează căldura Q la un rezervor de căldură cu temperatură ridicată (T>T0).

Fig. 1.4

Ciclul termodinamic asociat acestei maşini termice este prezentat în figura 1.5.
Pentru această categorie de maşini observăm că ciclul termodinamic este parcurs în
sens invers acelor de ceas. Lucrul mecanic al ciclului este negativ în valoare, ceea ce ne arată
că el este primit de sistem din exterior, deci este un lucru mecanic consumat de maşină.
Transformările termodinamice reprezentate de arcul B1A se fac cu cedare de căldură.
Notăm cu Q suma căldurilor cedate pe această porţiune de curbă. Transformările
termodinamice reprezentate de arcul de curbă A2B se produc cu aport de căldură. Notăm
această căldură cu Q0. Ecuaţia de bilanţ energetic a maşinii (1.3) este asemănătoare cu ecuatia
(1.2), mărimile care alcătuiesc această relaţie diferă prin semn, însă toate au semnul schimbat
faţă de relaţia (1.2), deci matematic sunt echivalente.

Q0  Lc  Q (1.3)

Pentru a defini eficienţa acestor tipuri de maşini trebuie să facem precizări

suplimentare. Astfel, dacă rezervorul de căldură caracterizat de temperatura T0 este o incintă
izolată, iar rezervorul de căldură caracterizat de temperatura T este reprezentat de mediul
exterior, maşina se numeşte maşină frigorifică deoarece pe durata funcţionării extrage
permanent căldură din rezervorul T0, fapt ce are drept consecinţă scăderea temperaturii în
incinta izolată.

4
 Fig. 1.5

Pentru acest caz, se defineşte eficienţa frigorifică a maşinii ca fiind raportul între
efectul util, căldura Q0 extrasă la fiecare ciclu pentru răcirea rezervorului T0 şi energia
consumată, lucrul mecanic pe ciclu Lc.

Q0 Q0
f   (1.4)
Lc Q  Q0

Altă categorie de maşini care funcţionează pe baza unui ciclu termodinamic inversat
sunt pompele de căldură. Schematic, pot fi reprezentate ca în figura 1.5, însă de această dată
rezervorul aflat la temperatura T0 reprezintă mediul exterior, iar rezervorul caracterizat de
temperatura T este o incintă semiizolată, cum ar fi o încăpere. Pompa de căldură extrage
căldură din mediul exterior, de la o temperatură scăzută, şi o livrează în rezervorul T la o
temperatură ridicată (T>T0), contribuind la încălzirea acestuia. Eficienţa pompelor de căldură
este dată de raportul căldurii utile, de această dată căldura Q folosită la încălzire, şi energia
consumată reprezentată de lucrul mecanic pe ciclu.

Q Q
p   (1.5)
Lc Q  Q0

Eficienţa pompei de căldură se mai numeşte şi eficienţă calorică. Între cele două relaţii
există o legătură:

5
 Q Q0  Lc
p     f 1 (1.6)
Lc Lc

Funcţionarea pompelor de căldură este - de regulă - reversibilă, astfel că ele pot fi

utilizate la încălzirea unor incinte sau la răcirea acestora, funcţie de cum sunt dirijate fluxurile
de căldură Q şi Q0. Un bun exemplu pentru o astfel de maşină, ce poate fi utilizată atât la
răcirea unei încăperi, cât şi la încălzirea acesteia, o constituie instalaţiile de climatizare
reversibile.

1.2 CICLUL CARNOT

Dintre ciclurile termodinamice în cadrul cărora are loc transformarea căldurii în lucru
mecanic, folosind un număr cât mai redus de surse de căldură, ciclul Carnot are o importanţă
deosebită în studiul termodinamicii. El reprezintă ciclul termodinamic cu eficienţa maximă
care se poate produce între două rezervoare de căldură cu temperaturi diferite.

Fig. 1.6

Agentul termodinamic este un gaz perfect, el este adus în contact cu două surse de
căldură cu temperaturile T şi T0 (T>T0). Căldura Q este preluată în procesul izoterm 12 (fig.
1.6), iar în procesul izoterm 34 căldura Q0 este cedată mediului exterior.

6
 Între cele două procese izoterme, gazul mai suferă o comprimare adiabată 34 şi o
destinderea adiabată 23. Lucrul mecanic al ciclului este reprezentat de aria cuprinsă în
interiorul celor patru transformări.
Eficienţa acestui ciclu se poate calcula cu relaţia (1.2). Cele două călduri care intervin
în relaţie sunt călduri schimbate în lungul unor transformări izoterme; ele se calculează astfel:

v2 p
Q  Q12  p1v1 ln  RT1 ln 1 (1.7)
v1 p2

v4 p
Q0  Q34  p3v3 ln  RT3 ln 3 (1.8)
v3 p4

p3
T3 ln
p4
  1 (1.9)
p
T1 ln 1
p2

Pentru a exprima rapoartele presiunilor, utilizăm ecuaţiile adiabatelor 14 şi 23:

k 1
T1 T4 T1 p k

k 1
 k 1
  1
k 1 (1.10)
T4
p 1
k
p4
k
p 4
k

k 1
T2 T3 T pk
k 1
 k 1
 2  2k 1 (1.11)
T3
p 2
k
p3
k
p3 k

T1  T2  T  p1 p2 p1 p4
    (1.12)
T3  T4  T0  p4 p3 p2 p3
În final, rezultă randamentul ciclului Carnot (1.13). Observăm că acesta depinde
numai de temperaturile celor două surse de căldură.

T0
  1 (1.13)
T

În mod asemănător, se poate demonstra că dacă o maşină frigorifică (fig.1.4)

funcţionează după ciclul Carnot inversat, eficienţa frigorifică depinde numai de temperaturile
celor două izoterme:

T0 T0
Q0 T0
f    T  T (1.14)
Q  Q0 T  T0 1  T0 C
T
7
 Cu C s-a notat randamentul ciclului motor Carnot care ar funcţiona între aceleaşi
limite de temperatură. Eficienţa calorică a pompelor de căldură este dată de formula:

Q T 1 1
p    
T
Q  Q0 T  T0 1  0 C (1.15)
T

1.3 ENUNŢURI ALE PRINCIPIULUI AL DOILEA AL TERMODINAMICII

Principiul al doilea al termodinamicii mai este numit şi principiul evoluţiei. Din punct
de vedere istoric, S. Carnot a fost primul care a enunţat acest principiu, precizând sensul
evoluţiei transformărilor ireversibile. Există şi alte enunţuri, dintre care cele mai cunoscute
sunt cele ale lui Clausius şi Kelvin-Planck, care vor fi prezentate în continuare. Toate
enunţurile clasice se referă la o tratare sistemică.

1.3.1 Enunţul lui Clausius

Trecerea căldurii de la un corp mai rece către unul mai cald nu se poate face de la
sine. Aceasta necesită un consum de energie.
După cum s-a arătat, acest lucru este posibil în cazul pompelor de căldură, dar trecerea
căldurii de la un corp mai rece la unul mai cald nu se face de la sine (în mod natural), ci se
face pe baza unui consum de lucru mecanic.

1.3.2 Enunţul lui Kelvin-Planck

Este imposibilă obţinerea de lucru mecanic cu ajutorul unui sistem termodinamic care
descrie un ciclu în care agentul se află în contact doar cu o sursă de căldură.
Enunţul arată imposibilitatea realizării motorului monoterm, adică a unui motor care
să funcţioneze pe baza unei singure surse de temperatură. Acesta ar fi un motor care ar
transforma integral căldura în lucru mecanic, având un randament egal cu unu; el se mai
numeşte perpetuum mobile de speţa a doua.
Enunţul Kelvin-Planc interzice existenţa acestui tip de motor.

1.4 ENTROPIA

Din relaţiile (1.2) şi (1.13) se deduce, pentru un ciclu Carnot, o legătură între căldurile
schimbate de agentul termodinamic şi temperaturile proceselor izoterme.

Q0 T Q Q
  1  1 0   0  0 (1.16)
Q T T T0

Considerăm un ciclu oarecare, alcătuit din transformări reversibile (fig. 1.7). În

intervalul dintre cele două adiabate limită ale ciclului ducem n curbe adiabate (incluzând
adiabatele limită). Între două curbe adiabate, consecutive - de exemplu, curbele notate cu i şi
i+1 - se formează un ciclu elementar. Acesta este alcătuit din două adiabate 2i3i , 1i4i şi două
arce de curbă 1i2i , 3i4i . Dacă adiabatele i şi i+1 sunt apropiate, putem aproxima cele două
arce de curbă 1i2i şi 3i4i cu două izoterme elementare corespunzătoare temperaturilor Ti şi T0i .

8
În acest caz, putem considera ciclul termodinamic ales împărţit în n-1 cicluri Carnot
elementare, pentru care putem aplica relaţia (1.16).
Pentru ciclul elementar Carnot, notat cu i, relaţia devine:

Qi Q0 i
 0 (1.17)
Ti T0 i

Fig. 1.7

Însumând toate relaţiile de tipul (1.17) pentru toate ciclurile Carnot elementare ce
compun ciclul ales şi trecând la limită când numărul adiabatelor tinde către infinit, rezultă:

  Qi Q0 i  Q
lim       0 (1.18)
n    Ti T0 i  T

Integrala din relaţia (1.18) poartă denumirea de integrala lui Clausius. Pentru un ciclu
reversibil, valoarea acestei integrale este nulă. Din punct de vedere matematic, avem de a face
cu o integrală curbilinie calculată pe un contur închis, pe o curbă oarecare. Deoarece valoarea
acestei integrale este nulă, rezultă că mărimea de sub semnul de integrare este o diferenţială
totală exactă.
Se defineşte o nouă mărime de stare numită entropie, astfel:

9
 Q q
dS  [J/K]; ds  [J/kg/K] (1.19)
T T

Pentru o transformare de stare reversibilă, variaţia de entropie se calculează astfel:

2
Q
S 2  S1  
1
T
(1.20)

sau entropia unităţii de masă:

2
q
s2  s1  T
1
(1.21)

1.4.1 Variaţia entropiei pentru transformările de stare reversibile ale gazelor

perfecte

Pentru procesele reversibile, entropia se comportă ca o mărime de stare: variaţia ei nu

depinde de drum, deci de felul transformării. Variaţia entropiei se poate calcula cu relaţia
(1.21).

 Variaţia entropiei în transformarea izocoră:

2 2 2
q du  pdv dT T
s12      cv  cv ln 2 (1.22)
1
dT 1 T 1
T T1

 Variaţia entropiei în transformarea izobară:

2 2 2
q dh  vdp dT T
s12      cp  c p ln 2 (1.23)
1
dT 1 T 1
T T1

 Variaţia entropiei în transformarea izotermă:

2
q 2 du  pdv 2 p 2
dv v p
s12      dv   R  R ln 2  R ln 1 (1.24)
1
dT 1 T 1
T 1
v v1 p2

 Variaţia entropiei în transformarea adiabată:

s12  0 (1.25)

 Variaţia entropiei în transformarea politropă:

2 2 2
q du  pdv  dT dv  T v
s12       cv  R   cv ln 2  R ln 2 (1.26)
1
dT 1 T 1
T v  T1 v1

1.4.2 Diagrame temperatură - entropie

10
 Conceptul de entropie permite utilizarea unui sistem de axe de coordonate T-s pentru
reprezentarea grafică a transformărilor termodinamice. Avantajul utilizării acestui sistem de
coordonate constă în faptul că transformările adiabate ce aproximează multe procese reale din
tehnică sunt reprezentate prin segmente de dreaptă. În figura 3.8 este prezentat un ciclu
Carnot în coordonate T-s. În această diagramă, transformările izobare şi izocore sunt
reprezentate prin curbe exponenţiale. Notarea acestora se face astfel: în partea de sus şi din
dreapta sunt notate valorile izobarele, iar în partea din dreapta şi de jos sunt notate valorile
izocorelor.
În aceste coordonate, căldura apare direct sub forma ariilor cuprinse între curbă şi axa
entropiei, astfel:

2
Q  m  q12 ; q12   Tds  T  s2  s 1  (1.27)
1

4
Q0  m  q34 ; q34   Tds  T0  s4  s3  (1.28)
3

Fig. 1.8

Lucrul mecanic pe ciclu este egal cu diferenţa căldurilor intrate şi ieşite pe ciclu;
acesta este reprezentat în diagramă de aria ciclului.

11
 În diagramă s-a notat cu T temperatura izotermei 1-2 şi respectiv cu T0 temperatura
izotermei 3-4.

1.4.3 Expresiile diferenţiale combinate ale celor două principii ale termodinamicii

În cazul transformărilor termodinamice reversibile, în expresiile diferenţiale ale

primului principiu înlocuim expresia diferenţialei căldurii din relaţia de definiţie a entropiei
(1.19), rezultând expresii ce combină ambele principii:

Tds  du  pdv (1.29)

Tds  dh  vdv (1.30)

Ecuaţiile de mai sus mai sunt numite ecuaţiile fundamentale ale termodinamicii.

1.5 VARIAŢIA ENTROPIEI ÎN TRANSFORMĂRILE IREVERSIBILE

Evoluţiile reale ale sistemelor termodinamice sunt evoluţii ireversibile. Dintre cele mai
frecvente surse de ireversibilitate vom aminti câteva: transferul de căldură, frecările, curgerea
fluidelor reale în care apare disiparea vâscoasă sau turbulentă a energiei, laminarea, difuzia,
disiparea energiei electrice prin efect Joule, etc.
Toate aceste fenomene amintite mai sus produc disiparea unei părţi a energiei, astfel că
- într-o transformare ireversibilă - performanţele acesteia, lucru mecanic şi randament, sunt
mai mici decât în cazul unei transformări similare reversibile.
Pentru o evoluţie ireversibilă a sistemului termodinamic de la 1 la 2, relaţia (1.20) are
următoarea formă:

Q
2

1
T
 S 2  S1 (1.31)

Semnificaţia termenilor acestei inegalităţi este următoarea:

2
Q

1
T
- reprezintă transferul de entropie ce se produce între sistem şi mediul

exterior, odată cu transferul de căldură;

S 2  S1 - reprezintă variaţia de entropie a sistemului.

Transferul de entropie între un sistem termodinamic închis (fig. 1.9) şi mediul exterior
se face prin intermediul transferului de căldură (Q). Transferul de entropie (Q/T) se produce
paralel cu transferul de căldură. Numai transferul de energie sub formă de căldură determină
un transfer de entropie; schimbul de lucru mecanic între sistem şi mediu nu este însoţit de
transfer de energie.
Pentru un proces reversibil, variaţia de entropie este egală cu transferul de entropie
produs pe durata procesului. În cazul proceselor ireversibile, variaţia de entropie a sistemului
termodinamic este mai mare decât entropia schimbată cu mediul exterior. Diferenţa între
transferul de entropie realizat în cursul procesului şi variaţia de entropie se numeşte entropie
generată în timpul procesului sau producţie de entropie şi se defineşte prin relaţia:

12
 2
Q
S gen  S 2  S1   (1.32)
1
T

Fig. 1.9

Entropia generată în timpul procesului este totdeauna pozitivă în cazul proceselor

ireversibile şi nulă pentru procese reversibile. Ea constituie o măsură a ireversibilităţii
proceselor. Cu cât ireversibilitatea unei transformări de stare este mai mare, cu atât entropia
generată este mai mare.
Entropia generată Sgen nu este o mărime de stare, ea apare în cursul transformărilor
ireversibile şi depinde de tipul transformării.
Inegalitatea din relaţia (1.30) are o semnificaţie deosebită deoarece arată sensul de
evoluţie al fenomenelor. Orice proces real se desfăşoară cu producere de entropie, astfel încât
pe parcursul evoluţiei sistemelor entropie acestora creşte. Un sistem izolat de mediul
înconjurător evoluează spre starea de echilibru caracterizată prin valoarea maximă a entropiei
acestuia.

1.5.1 Generarea de entropie în sistemele deschise

Un sistem termodinamic deschis este un sistem care schimbă substanţă cu mediul


înconjurător. Considerăm un sistem deschis (fig. 1.10), în care intră fluxurile de masă m a

care aduc pe fiecare kilogram entropia specifică sa şi sunt evacuate fluxurile de masă m e
care pentru fiecare kilogram au entropia specifică se . Sistemul interacţionează termic cu

mediul exterior, fie Q puterea termică momentană schimbată de sistem cu exteriorul şi

Q/ T fluxul de entropie asociat.
Bilanţul entropiei pentru sistemul din figura 1.10 este alcătuit din fluxul de entropie
primit de sistem datorită interacţiunii termice, la care se adaugă fluxurile de entropie aduse
sau extrase din sistem odată cu debitele masice ce străbat sistemul. Toate acestea determină
variaţia în timp a entropiei sistemului:

 
Q S
 m a sa   m e se  T   (1.33)

Putem împărţi termenii relaţiei (1.32) funcţie de semnificaţia acestora, astfel:

13
 
  Q
 m a sa   m e se  T = viteza de transfer a entropiei;

S
= viteza de schimbare a entropiei sistemului.


Fig. 1.10

Diferenţa între relaţia pentru sisteme deschise (1.33) şi relaţia (1.31) pentru sisteme
închise constă în transferul de entropie asociat debitelor masice care străbat graniţele
sistemului.
Pentru procese reversibile, în relaţia (1.33) este valabil semnul egal, iar pentru procese
ireversibile este valabilă inegalitatea. Datorită ireversibilităţii proceselor reale, viteza de
schimbare a entropiei este mai mare decât viteza de transfer a entropiei. Acest lucru a permis
definirea producţiei de entropie sau a generării de entropie în sistemele deschise.
Viteza de generare a entropiei în sistemele deschise, măsurată în SI în [W/K], se
calculează cu relaţia:


S Q  
S gen     m a sa   m e se (1.34)
 T

Pentru a fixa mai bine noţiunile, vom face un studiu de caz referitor la funcţionarea
reală stabilizată a unei turbine, reprezentată în figura 1.11.
Considerăm că în timpul destinderii în turbină agentul termodinamic nu
interacţionează termic cu exteriorul; pentru a sublinia acest lucru am considerat un contur
adiabatic, care nu permite schimbul de căldură cu exteriorul. În aceste condiţii, destinderea
agentului termodinamic în turbină este adiabată, ireversibilitatea procesului fiind dată numai
de entropia generată în timpul destinderii.
Funcţionarea acestei maşini se face astfel:

Debitul m a de agent termodinamic intră în turbină cu entalpia specifică ha şi entropia

specifică sa. Din maşină este evacuat debitul m e având entalpia specifică he şi entropia
specifică se. Turbina prelucrează diferenţa de entalpie, rezultând o putere reală la axul maşinii
pe care o vom nota cu P.

14
 Având în vedere funcţionarea stabilizată, adică termenii ce conţin derivatele funcţie de
timp sunt nuli, aplicăm următoarele legi:

Fig. 1.11

- legea conservării masei:

  
m a  mb  m (1.35)

- primul principiu al termodinamicii ne permite calcularea puterii reale la axul

obţinută la axul turbinei:

P  m ha  he  irev  (1.36)

- al doilea principiu al termodinamicii:

 
S gen  m se  irev  sa  (1.37)

În figura 1.12 este prezentat procesul real al destinderii în turbină prin curba aeirev, iar
procesul ideal, reversibil, prin curba aerev. Puterea maximă a turbinei s-ar obţine dacă ea ar
funcţiona după un proces reversibil; aceasta se poate calcula astfel:

Pmax  m ha  he  rev  (1.38)

Pierderea de putere datorită ireversibilităţii o notăm cu Pp şi o putem calcula ca

diferenţă între puterea reală obţinută la axul maşinii şi puterea maximă teoretică:

Pp  Pmax  P  m he  irev  he  rev  (1.39)

15
 Din reprezentarea în diagrama T-s (fig. 1.12) a proceselor observăm că temperaturile
punctelor erev şi eirev sunt diferite. Definim prin T0 o temperatură medie a fluidului evacuat din
turbină, calculată cu relaţia:

e  irev
1
T0 
se  irev  se  rev  Tds
e  rev
(1.40)

Fig. 1.12

Diferenţa dintre entalpiile celor două puncte de evacuare, reversibil şi ireversibil, poate
fi evaluată astfel:

 he  irev  he  rev   T0  se  irev  se  rev  (1.41)

Înlocuind relaţia (1.40) în relaţia (1.39), rezultă formula finală a puterii pierdute:
 
Pp  Pmax  P  m T0  se  irev  se  rev   T0 S gen (1.42)

În relaţia (1.40) s-a ţinut seama că în procesul reversibil aerev, entropia specifică a
fluidului la intrarea în turbină sa este egală cu entropia specifică a fluidului la ieşirea din
turbină se-rev.

16
 Din cele expuse mai sus putem trage o concluzie importantă: puterea pierdută de
turbină datorită ireversibilităţii este egală cu produsul dintre viteza de generare a entropiei şi
temperatura mediului exterior.
Entropia generată în sistem contribuie direct la reducerea puterii la axul turbinei.

1.5.2 Teorema Gouy - Stodola

Considerăm un sistem termodinamic deschis, reprezentat schematic în figura 1.13.


Sistemul schimbă căldură cu mediul exterior, notăm puterea termică cu Q . Simultan cu

fluxul termic, sistemul primeşte de la mediul exterior un flux de entropie Q / T0 . Se consideră
temperatura mediului exterior T0, iar graniţa sistemului se consideră la aceeaşi temperatură.
Sistemul este străbătut de fluxuri masice ce contribuie la variaţia energiei sistemului şi
a entropiei acestuia. Fie P puterea efectivă (la axul maşinii) furnizată de sistem:

Fig. 1.13

Ecuaţiile termodinamice care descriu acest sistem sunt:

- ecuaţia primului principiu în care termenii au fost aranjaţi convenabil şi în care s-a

notat derivata lucrului mecanic tehnic Lt cu puterea P:

dE   w2    w2  
  m a  ha  a  gZ a    me  he  e  gZ e   Q  P (1.43)
d  2   2 

- Ecuaţia principiului al doilea, scris pentru sisteme deschise sub forma (1.33), în
care s-au aranjat convenabil termenii:

S   Q
  m a sa   m e  (1.44)
 T0

- Ecuaţia sursei de entropie:

17
 

S Q  
S gen     m a sa   m e (1.45)
 T0


Eliminând puterea termică Q între relaţiile (1.43) şi (1.44) şi aranjând convenabil
termenii, obţinem pentru puterea P furnizată de sistem expresia următoare:

  w2    w2  
P   m a  ha  a  gZ a  T0 s a    me  he  e  gZ e  T0 se    E  T0 S  (1.46)
 2   2  

Inegalitatea corespunde cazului general pentru un proces ireversibil. Puterea atinge

valoarea maximă pentru o evoluţie reversibilă a sistemului.

  w2    w2  
Pmax   m a  ha  a  gZ a  T0 sa    me  he  e  gZ e  T0 se   E  T0 S  (1.47)
 2   2  

Procesele reale sunt procese reversibile, deci puterea reală obţinută la axul maşinii este
mai mică decât puterea maximă ce se poate obţine printr-un proces reversibil. Se defineşte
puterea disponibilă pierdută datorită ireversibilităţii Pp astfel:

Pp  Pmax  P (1.48)

Puterea disponibilă pierdută este o mărime întotdeauna pozitiv definită, ea reprezintă

o măsură a ireversibilităţii procesului. Ireversibilitatea este responsabilă de distrugerea
parţială a puterii disponibile.
În sistemele tehnice procesele sunt ireversibile, consecinţa importantă a acestui lucru
fiind aceea că niciodată nu vom putea utiliza întreaga energie disponibilă iniţial în proces,
deoarece o parte mai mică sau mai mare se distruge, adică se transformă în forme de energie
inutilizabile tehnic, chiar în cursul procesului.
O relaţie importantă leagă puterea disponibilă pierdută de generarea de entropie în
timpul procesului. Înlocuind în relaţia (1.47) expresia termenilor P şi Pmax obţinem:

 

 S Q
  m a sa   m e   T0 S gen
 
Pp  T0   (1.49)
  T0 
 

Ecuaţia (1.49) reprezintă Teorema Gouy-Stodola. Enunţul acestei teoreme este

următorul: Puterea disponibilă pierdută într-un proces este direct proporţională cu producţia
de entropie, constanta de proporţionalitate fiind temperatura absolută a mediului
înconjurător.
Pentru a măsura eficienţa unui proces ireversibil se defineşte randamentul principiului
al II-lea ca fiind raportul dintre puterea efectivă, la axul maşinii şi puterea teoretică maximă,
astfel:

P P TS
 II   1  p  1  0 gen (1.50)
Pmax Pmax Pmax

Observăm că acest randament este invers proporţional cu entropia generată în timpul

procesului.

18
 Trebuie să nu se confunde acest randament impus de ireversibilitatea proceselor cu
randamentul termodinamic definit anterior. Pentru a se face o distincţie clară, randamentul
termodinamic clasic se mai numeşte randamentul primului principiu. Astfel, dacă avem o
maşină termică care funcţionează după ciclul Carnot cu randamentul:
T
Carnot  1  0 - randamentul primului principiu
T

şi dacă presupunem că transformările care compun ciclul sunt ireversibile, randamentul total
al maşinii este produsul randamentelor:

   IICarnot (1.51)

3.5.3 Puterea maximă disponibilă în procesele de transport

Considerând curgerea staţionară a unui fluid printr-o conductă şi notând cu 1 şi 2

parametrii fluidului la intrarea şi respectiv ieşirea din conductă, particularizând formula (3.47)
obţinem puterea maximă disponibila:

  w2   w2 
Pmax  m  h1  1  gZ 1  T0 s1    h2  2  gZ 2  T0 s2  (1.52)
 2   2 

Această putere dată de formula (1.51) reprezintă puterea maximă de care mai
dispune fluidul după ce a fost transportat în condiţii reversibile pe conductă între secţiunile 1
şi 2.
Notăm:

b  h  T0 s (1.53)

Această mărime a fost denumită funcţie de disponibilitate; ea este o proprietate

termodinamică a sistemului, definită în condiţiile în care mediul înconjurător are temperatura
(ce caracterizează nivelul energetic) T0. Introducând funcţia de disponibilitate, relaţia (1.52)
devine:

  w12   w22 
Pmax 
 m  b1   
 gZ 1    b2   gZ 2  (1.54)
 2   2 

Dacă alegem ca referinţă starea mediului înconjurător cu temperatura T0 şi cota Z 0 ,

literatura de specialitate defineşte puterea maximă pe unitatea de masă prin funcţia  , astfel:

 w2 
   h   gz  T0 s    h0  T0 s0  gZ 0  (1.55)
 2 

Cu această notaţie. puterea maximă disponibilă se poate exprima într-un proces de

curgere fără interacţiuni de natură termică astfel:

Pmax  m 1   2  (1.56)

19
 Puterea reală disponibilă este mai mică deoarece intervine puterea pierdută datorită
ireversibilităţii procesului de transport. Aplicând teorema Gouy-Stodola, putem defini puterea
reală disponibilă a fluidului în urma unui proces de transport pe o conductă de la secţiune 1 la
2:
 
P  Pmax  Pp  m 1   2   S gen T (1.57)


Termenul S gen reprezintă entropia generată în procesul de transport.

3.5.4 Entropia generată în cazul curgerilor cu frecare

Considerăm curgerea unui fluid cu frecare printr-o conductă între secţiunile 1 şi 2.

Entropia generată în timpul curgerii este datorată proceselor de disipaţie vâscoasă. În absenţa
interacţiunilor termice cu mediul exterior, la limită putem considera procesul de curgere
adiabat. Particularizăm relaţia (1.29) pentru acest caz:

  2 v
Tds  dh  vdp  0  vdp  S gen  m   dp (1.58)
1
T

Pentru un proces izoterm de transport dh  0 .

  2
dp    p   p
S gen  m   R  m  R ln 2    m R ln 1 (1.59)
1
p   p1   p2

Relaţia între presiunile de la capetele conductei este p2  p1  p şi dacă p  p1 , putem

aproxima formula (1.59) astfel:

  p1  p
S gen  m R ln  mR (1.60)
p2 p1

Căderea de presiune pe conductă se calculează cu formula (1.60) pentru pierderile de

presiune în lungul conductei:

4 L w 2
p  f (1.61)
D 2

Coeficientul de frecare f se determină cu formula Karaman-Nikuradse:

1
4f

 0 ,8  0 ,87 ln Re 4 f  (1.62)

20