UNIVERSITATEA “LUCIAN BLAGA”, SIBIU

ACTIVITEA MEA SPORTIVĂ

PREFERATĂ - ÎNOTUL

STUDENTĂ:
BIVOLEANU (BURLEA) BIANCA MARIANA

Facultatea de Contabilitate şi Informatică de Gestiune

ANUL II, ID, FĂGĂRAŞ
Răspândirea înotului în lume este influențată de preocupările oamenilor, condițiile
geografice și de condițiile climaterice. Înotători foarte buni erau în triburile africane care
trăiau pe malurile lacurilor, iar polinezienii sunt cei de la care provine tehnica înotului craul
și arta surfing-ului. La unele popoare, cum ar fi indienii americani precolumbieni, înotul era
cunoscut și practicat în mod curent, acesta fiind prezent chiar și în cadrul unor ceremoniale
religioase.

Înotul este documentat încă din perioada preistorică. Primele atestări ale înotului sunt
desenele de pe zidurile cetății Vadi Sari din deșertul libian cu o vechime de 9000 de ani, ce
prezintă oameni înotând.

Referințe scrise datează din jurul anului 2000 î.Hr. În Grecia antică, înotul se practica și era
folosit în educația fizică a tinerei generații, precum și în în scop utilitar. Grecii
se scufundau pentru pescuitul coralilor, bureților, stridiilor etc., pentru verificarea și
repararea chilelor vaselor, iar unele descoperiri arheologice atestă că la romani înotul s-a
practicat în scop militar dar și igienic, în terme unde erau construite bazine în care apa avea
temperatură diferită.

Alte documente dovedesc faptul că în Japonia anului 36 î.Hr. se organizau mari competiții
de înot, iar la curtea imperială din Beijing se făceau demonstrații de înot.

Unele informații transmise de-a lungul vremii atestă că în Anglia, în anul 730 d.Hr. au fost
organizate întreceri de înot la Beawulf Epos.

În anul 745 d.Hr. printr-un edict a fost interzis îmbăiatul public, și chiar interzicerea
contactului cu apa, îmbăiatul, igiena corporală erau considerate imorale, “pierdere de timp”.
Această concepție a durat câteva sute de ani și doar odată cu dezvoltarea
ideii cavalerismului se recunoaște importanța cunoașterii înotului pentru a putea depășii
obstacole naturale, (înotul regăsindu-se printre cele șapte virtuți cavalerești - lupta, călăria,
înotul, mânuirea armelor, aruncarea, viața de curte și turnirul). Apariția armurilor grele în
echipamentul cavalerilor a determinat abandonarea învățării înotului.

În secolele XV-XVIII, odată cu dezvoltarea ideilor renascentiste se înregistrează un progres

semnificativ privind practicarea înotului în scop igienic, aplicativ și de agrement.
În 1538, lingvistul german Nikolaus Wynmann a scris prima carte despre înot: Înotătorul
sau un dialog despre arta înotului (Der Schwimmer oder ein Zwiegespräch über die
Schwimmkunst). Sunt apreciate calitățile igienice ale înotului și se scot în evidență influențele
benefice ale acestuia asupra funcțiilor organismului. Se recomandă practicarea înotului în
stiluri diferite, a brasului, spatelui, înotul sub apă, săriturile și cunoașterea acțiunilor de
salvare, însoțite de indicații metodice. Recomandă de asemenea executarea unor exerciții pe
uscat utilizând unele obiecte ajutătoare: suspendarea de capătul unor cordoane sau bășici
umflate cu aer. Lucrarea este interzisă de biserică în anul 1545.

În Franța în anul 1760 se inaugurează primul ștrand public, alimentat cu apă din Sena și dotat
cu dușuri cu apă potabilă. În 1774, la Frankfurt se construiește un bazin de înot, după care
apar și altele în Europa.

Înotul competițional în Europa a debutat în jurul anului 1800, utilizându-se în principal

procedeul bras. În 1873, John Arthur Trudgen a introdus procedeul „trudgen” în competițiile
de înot din vest, copiind procedeul craul practicat de indigenii americani. Datorită aversiunii
britanice pentru stropit, Trudgen a înlocuit mișcarea de picioare alternativă caracteristică
procedeului craul cu o mișcare de forfecare.

Înotul a devenit disciplină olimpică în cadrul primelor Jocuri olimpice moderne din Atena în
1896. În 1902, Richard Cavill a introdus procedeul craul în occident.

În 1908, a fost înființată federația internațională de înot (Fédération Internationale de

Natation - FINA).

Procedeul „fluture” a fost dezvoltat în anii 1930, fiind în prima fază o variantă a procedeului
bras, până când a fost acceptat ca și procedeu separat în anul 1952.

Categorii de înot

Înot recreativ

Înotul recreativ sau de agrement se practică în diferite zone de agrement amenajate sau
naturale în care prezența unui bazin de înot, ape curgătoare, lac sau mare, oferă această
posibilitate de practicare. Scopul practicării înotului de agrement este cel recreativ, pentru
satisfacțiile ce le oferă oamenilor contactul cu apa, cât și satisfacția deplasării în acest mediu
mai puțin obișnuit. Practicarea înotului de agrement se asociază cu plaja și cu diferite
activități sportive (volei, fotbal etc).

Înot aplicativ

Înotul aplicativ sau utilitar este utilizat în activitățile de muncă legate de mediul acvatic și în
cele de salvamar, de salvare de la înec.

În activitatea marinarilor, scafandrilor, pescarilor, a constructorilor de poduri și baraje,

constructorilor de nave, înotul este vital pentru salvarea vieții în caz de accidente.

În cadrul înotului aplicativ se organizează de asemenea diferite întreceri, în mod special cele
de salvare de la înec.

Se presupune că procedeul bras ar fi cel mai vechi procedeu de înot practicat în scop utilitar.
Există dovezi încă de la vechii egipteni că și alte stiluri de înot erau practicate în scop utilitar.
Romanii apreciau înotul pentru valoarea aplicativă și militară, iar camparea militară intr-o
tabără, presupunea amenajarea unui loc în vederea învățării înotului pentru soldați. Ei
trebuiau să dobândească cunoștințe despre înot deoarece li se cerea să parcurgă o anumită
distanță complet echipați de luptă prin apă adâncă. În Grecia, caracterul utilitar al înotului
venea prin ocupațiile oamenilor de a pescui corali și bureți.

Înot terapeutic

Este utilizat în scopul recuperării neuro-motorii, în tratamentul unor afecțiuni nervoase,

cardio-vasculare, respiratorii, etc., folosirea lui fiind făcută la recomandarea medicilor. De
asemenea, se mai poate utiliza înotul și formele de hidroterapie ca mijloace esențiale în
relaxarea și refacerea potențialului psiho-fizic în urma eforturilor prestate de sportivii de
performanță.
Înotul cu caracter terapeutic se practică în bazine special construite cu apă încălzită, dar se
poate practica și în aer liber sau în ape deschise