Scriitori capadocieni

Sfântul Vasile cel Mare

Viaţa:
S-a născut pe la 330, într-o familie evlavioasă, la Cezareea Capadociei.
Mama sa era Emilia, iar tatăl său era retorul Vasile.
Bunica de pe tată, se numea Macrina cea Bătrână, fostă ucenică a
Sfântului Grigorie Taumaturgul.
El era unul din cei 10 copii, dintre care 3 vor fi episcopi: Vasile, Grigore
de Nyssa, Petru de Sevasta.
Cinci vor deveni monahi: cei trei dinainte, plus Naucratios si Macrina cea
Tânără;
Şase din aceştia vor devenii sfinţi: Macrina cea Bătrână, Vasile, Emilia,
Grigorie, Petru şi Macrina cea Tânără.
Şi-a făcut educaţia în familie, cu tatăl său, apoi cu sora mai mare,
Macrina care era o creştină mai pioasă, apoi în şcolile din Cezareea Capadociei
unde îl cunoaşte pe Sfântul Grigore Teologul şi merg apoi la Constantinopol şi
Atena.
A avut vestiţii profesori: Libaniu, Proheresiu si Himeriu. Încheagă o
prietenie vestită cu Sfântul Grigorie de Nazianz. Cunoşteau doar două drumuri:
al şcolii şi al Bisericii.
S-a întors în patrie pe la 355, profesând retorica.
A fost câştigat pentru misiunea bisericească de sora sa Macrina.
Renunţă la tot şi intră în monahism. Jumătate din avere o împarte
săracilor iar cu cealaltă jumătate călătoreşte pentru cunoaşterea monahismului în
Siria, Palestina, Egipt şi Mesopotamia. Va organiza viaţa monahală după
criteriul obştii (după modelul din Pont). Aici va scrie Regulile Mari şi Mici; Va
pune bazele Filocaliei împreună cu Sfântul GrigorieTeologul.
În anul 364 episcopul Eusebiu îl hirotoneşte preot.
În anul 368 are loc o foamete mare iar Sfântul Vasile organizează pentru
prima dată asistenţă socială; Îşi împarte a doua oară averea sa.
În anul 370 ajunge episcop-mitropolit al Cezareei. S-a impus printr-o
uriaşă activitate dogmatică, pastorală şi socială. Nu s-a lăsat înfrânt de arieni. A
înfiinţat azile, ospătărie, case pentru reeducarea fetelor, spitale, şcoli tehnice sub
numele de Vasiliade. A împodobit serviciul divin cu Sfânta Liturghie care îi
poartă numele. A încercat să împace Bisericile orientale făcând apel la Sfântul
Atansie Mare şi la papa Damasus. Încearcă o împăcare între Orient şi Occident
care era dezbinat pe tema schismei meletiene.
A fost supranumit un „roman printre greci”; Moare la 1 ianuarie 379,
plâns de toţi şi numit încă de atunci cel Mare.

1
 Opera.
Sfântul Vasile a scris foarte mult în timpul scurtei sale vieţi, opera sa
fiind normativă pentru învăţătura ortodoxă. Pentru a putea fi studiată patrologii
împart operele Sfântului Vasile astfel: - lucrări dogmatice,
- ascetice,
- omilii şi cuvântări,
- pedagogice, liturgice,
- canonice,
- epistolare.
Lucrări dogmatice:
Contra lui Eunomiu,(364), Eunomiu era conducătorul anomeilor,
reprezentând arianismul pur raţional; Aceştia susţineau că Dumnezeu poate fi
perfect cunoscut şi fiinţa Lui rezidă din nenaşterea lui.
Lucrarea are trei cărţi:
I, prima carte – Sfântul Vasile arată eroarea gnoseologică a lui Eunomiu;
II, în cartea a doua se stabileşte dumnezeirea Fiului şi deofiinţimea Lui cu
Tatăl;
III, în cartea a treia se tratează dumnezeirea Sfântului Duh.
Despre Duhul Sfânt, lucrare de o importanţă deosebită, fiind dedicată lui
Amfilohie de Iconium. Putrerea şi rolul Sfântului Duh, are aceeaşi cinstire ca şi
Tatăl şi Fiul pentru că este de aceeaşi fire cu Ei.

Lucrări ascetice:
Învăţături morale, Regulile mari, Regulile mici, Despre judecata lui
Dumnezeu, Despre credinţă.
Regulile mari, sunt 55 la număr, şi cuprind marile principii ale vieţii
monastice, pe baza Sfintei Scripturi;
Regulile mici, sunt în număr de 313, şi cuprind răspunsuri scurte la
anumite întrebări. Ele sunt, în parte, proprietatea spirituală a lui Eustaţiu de
Sevasta, care le transmisese numai oral. Aceste Reguli, mari şi mici, au
influenţat Aşezămintele Sfântului Ioan Casian, şi chiar Regulile lui Benedict de
Nursia.

Omilii şi cuvântări:
9 Omilii la Hexaemeron, în această lucrare explică crearea lumii şi toate
fenomenele legate de actul creaţiei pe zile. Interpretrea pe care o dă este literală.
Autorul pune la contribuţie toată ştiinţa antichităţii şi a timpului său scoţând
concluzii solide şi frumoase pentru spiritualismul creştin. Lucrarea a căpătat
autoritate, şi în Apus este imitată de Sfântul Ambrozie. El a tratat până în ziua a
cincea inclusiv. Fratele său Sfântul Grigorie de Nyssa, completează lucrarea

2
scriind Despre facerea omului în ziua a VI – a. Aceste 9 omilii au fost rostite în
timpul unui Post al Paştelui.
13 Omilii asupra Psalmilor, tratând psalmii: 1, 7, 14, 28, 29, 32, 33, 44,
45, 48, 59, 61, 114, verset cu verset.
Comentariul la Isaia, este de autenticitate discutabilă.
24 Cuvântări, din diferite domenii;
– dogmatic : Despre credinţă;
– morale: Contra bogaţilor, Contra beţiei;
– pedagogice: Către tineri.
– panegirice: La martirii Sfânta Iulita, Sfântul Gordius, Cei 40 de martiri din
Sevasta, Sfântul Mamant.

Liturgice, canonice, corespondenţă:

Sfânta Liturghie; Scrisorile 118, 199, 217, au trecut în dreptul canonic,
devenind canoane date de Sfântul Vasile. Sunt interesante Scrisorile şi
corespondenţa pe care o are cu profesorul său ilustru, Libaniu, apoi o scrisoare
către împăratul Iulian Apostatul şi către Apolinarie. în unele scrisori vedem
învăţături dogmatice, în altele îndemnuri misionare, iar altele doar ocaziţionale.

Doctrina:
Cunoaşterea naturală a lui Dumnezeu, Sfântul Vasile dezvoltă o
frumoasă teorie a cunoaşterii lui Dumnezeu, contra ereticului Eunomiu.
Sfântul Vasile spune că Dumnezeu nu poate fi cunoscut decât prin
lucrările Sale, şi aceasta pe calea minţii. Prin aceste lucrări noi cunoaştem însă
doar puterea Lui, nu şi fiinţa lui Dumnezeu. Cu ajutorul conceptelor sau
noţiunilor, noi deducem pe Dumnezeu din operele Sale, acestea sunt atributele
lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar putea fi înţeles în fiinţa Sa, El ar fi mărginit.
Nenaşterea este o însuşire negativă, şi nu poate să exprime fiinţa întragă sau
parţială a lui Dumnezeu.
Sfânta Treime, Sfântul Vasile aduce o precizare preţioasă în folosirea
termenilor care exprimau în vremea sa, fiinţa lui Dumnezeu şi persoanele
Sfintei Treimi. Cei doi termeni de fiinţă1 şi ipostas,2 se întrebuinţau deavalma.
Sfântul Vasile este primul care întrebuinţează formula: „o singură fiinţă, trei
ipostasuri”3. Prin ipostas se înţelege o fiinţă de sine stătătoare, în sensul de
individ sau persoană, iar ούσία sau firea(fiinţa) înseamnă: unitatea substanţială
în Dumnezeu. Sfântul Vasile explică raportul dintre fiinţă şi ipostas ca fiind
ceea ce este din comun şi particular; Fiecare dintre noi participă la fiinţă prin
ceea ce avem în comun. Însuşirile spirituale sunt specifice fiecăruia în parte.
Mărturisim trei ipostasuri, câte şi numărăm; Deofiinţimea arată unitatea

1
ούσία
2
υπόσταση
3
µία ουσία, τρεις υποστάσεις

3
dumnezeirii, aceeaşi uniate între firi. Cele trei Persoane există concomitent:
Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt; Atribuie fiecăruia în parte: Tatălui – paternitatea;
Fiului – filiaţia
Sf.Duh – sfinţenia
A susţinut dumnezeirea şi deofiinţimea Sfântului Duh cu celelalte
persoane ale Sfintei Treimi, dar n-a întrebuinţat niciodată, pentru Sfântul Duh,
expresiile: „Dumnezeu” şi „deofiinţimea cu Tatăl”; El întrebuinţează expresia:
„Cel ce are dreptul să fie închinat ca şi Tatăl şi Fiul”

Concluzii:
A fost un mare păstor al Bisericii ca şi preot, dar şi ca mitropolit al
Cezareei Capadociei;
A fost un scriitor de culme al perioadei de aur;
Este primul din cei trei mari dascăli şi ierarhi ai lumii;
A adâncit şi a adus lumină în următoarele probleme dogmatice:
teognosia(cunoaşterea lui Dumnezeu), Sfânta Treime, Sfântul Duh şi a Sfintelor
Taine;
Un mare misionar, având legături chiar şi în părţile noastre;
El este alcătuitorul Regulilor monahale în forma lor clasică, Reguli pe
care monahismul din Răsărit le foloseşte şi astăzi.
De la el ne-au rămas Liturghia, care îi poartă numele, frumoasele
rugăciuni din Pravila Sfintei Împărtăşanii şi Molitvele ce se citesc în ziua
numelui lui.
Este prăznuit la 1 şi 30 ianuarie

Sfântul Grigore de Nyssa

Viaţa:
S-a născut în jurul anului 335 la Cezareea Capadociei; A fost fratele mai
mic al Sfântului Vasile cel Mare; A primit educaţia şi instrucţia elementară în
familie, în special de la sora sa Macrina şi de la fratele Vasile pe care îl stima în
mod deosebit. Şi-a completat cultura prin legătura sa cu Libaniu şi alţi oameni
de seamă ai timpului. Devine profesor de retorică şi se căsătoreşte. Soţia sa, pe
nume Teosebia, moare de tânără şi la îndemnul fratelui său, Vasile, şi a lui
Grigorie de Nazianz se retrage la mănăstirea de malul râului Nil din Pont. Aici a
vieţuit zece ani. În 371 este numit de Vasile, episcop de Nyssa. Nu a strălucit ca
un bun organizator, s-a remarcat în schimb în înalta învăţătură şi credinţa
profundă. În 376, arienii îl depun din treaptă. După moartea împăratului Valent
378, el se reîntoarce şi este primit cu fast. După moartea Sfântului Vasile,
Grigorie se prezintă ca unul dintre apărătorii cei mai autorizaţi ai ortodoxiei din
Asia Mică. Sinodul local de la Antiohia, din anul 379, îi încredinţează misiunea
de inspector bisericesc în Pont, Palestina şi Arabia. Este ales mitropolit de
Sevasta în Armenia, unde a fost reţinut, spune el, ca într-o captivitate

4
 babiloniană. La Sinodul II Ecumenic din anul 381, a fost apreciat talentul
oratoric şi înalta învăţătură teologică a Sfântului Grigorie. A ţinut multe
necrologuri; A luat parte şi la Sinodul local de la Constantinopol din anul 394.
Se pare că a murit de prin anul 394 sau 395.

Opera:
a) Scrieri şi omilii exegetice:
Despre crearea omului – scrisă după moartea Sfântului Vasile, si
dedicată fratelui mai mic, Petru de Sevasta. Această lucrare completează
Hexaemeronul Sfântului Vasile, care a tratat crearea lumii până în ziua a V – a.
Lumea a fost făcută pentru om, care este regele ei;
Slăbiciunea aparentă a omului, a făcut posibilă dezvoltarea civilizaţiei;
Omul e chipul lui Dumnezeu, ca şi Dumnezeu chipul este netrupesc;
Sufletul rezidă în trup;
Partea conducătoare a sufletului, adică mintea, nu sălăsluieşte într-o parte
specială a corpului.
Explică în mod alegoric crearea sexelor; Combate concepţia origenistă
„despre preexistenţa sufletelor”; Reţine ideea de apocatastază şi mântuire
generală; materia ca şi răul sunt umbre care vor dispare; Combate
metempsihoza4.

Despre viaţa lui Moise

– Despre săvârşirea după virtute
Lucrarea este adresată unui tânăr pe nume Cezar, care îi ceruse un model
de viaţă perfectă. Moise pe muntele Sinai, simbolizează râvna sufletului
omenesc după unirea cu Dumnezeu. Se expune viaţa lui Moise, după care se
meditează mistic faptele din cadrul acestei vieţi;
Despre pitonistă este un mic tratat de demonologie; Umbra ce s-a arătat
lui Saul n-a fost sufletul lui Samuel, ci era un demon supus vrăjitoarei din
Endor;
Omilii la Psalmi; Tâlcuire exactă la Eclesiastul lui Solomon; Tâlcuire
exactă la Cântarea Cântărilor; La Noul Testament, autorul ne-a lăsat
următoarele scrieri de omilii: Despre Rugăciunea domnească, în cinci omilii; La
Fericiri, în opt omilii.
Lucrările exegetice ale Sfântului Grigorie de Nyssa au o importanţă
deosebită pentru doctrina sa teologico-mistică dar şi filosofică stau sub influenţă
neoplatonică şi se servesc în general de metoda alegorică.

Scrieri Dogmatico-polemice.

Scrieri polemice:

4
Reâncarnarea

5
 Contra lui Eunomiu – în 12 cărţi; combate una din operele de căpătâi ale
lui Eunomiu contra Sfântului Vasile, numită: Apologia apologiei, cât şi o
expunere de credinţă a ereziarhului, prezentată împăratului Teodosie în 383.
Este combătută cu măiestrie erezia eunomiană de Sfântul Grigorie.
Contra lui Apolinarie, cuprinde 59 de capitole şi combate tratatul lui
Apolinarie. Este cea mai importantă scriere ce combate învăţătura greşită a lui
Apolinarie.
Contra lui Apolinarie către Teofil al Alexandriei, a fost scrisă înaintea
tratatului precedent, prin care arată patriarhului pericolul ereziei apolinariste.

Opere dogmatice:

Marele cuvânt catehetic, scrisă în anul 385; este cea mai importantă şi
sistematică operă dogmatică a Sfântului Grigorie de Nyssa; Cuprinde 40 de
capitole fără introducere; Este adresată dascălilor creştini ce se ocupau cu
instruirea catehumenilor.
În introducere prezintă metoda ce trebuie folosită:
Prima parte (cap. 1 – 14), tratează despre Dumnezeu şi Sfânta Treime;
Partea doua (cap. 15 – 52), tratează despre păcat, despre întrupare şi
mântuire prin Iisus Hristos;
Partea a treia (cap. 33 – 37), tratează despre Botez şi Euharistie;
Capitolele 38 – 40 vorbesc despre roadele credinţei.
În toată lucrarea combate pe arieni, apolinarişti, manihei, iudei şi păgîni;
Este o punte dogmatică între tratatul lui Origen intitulat, Despre principii(Peri
arhon – Περί αρχων) şi Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin.
Cuvânt despre suflet şi despre înviere, lucrare consacrată surorii sale
Macrina; Sfântul Grigorie pune pe seama surorii sale, Macrina, ideile sale
despre originea omului, despre suflet, despre moarte, despre învierea morţiilor şi
apocatastază.
Contra destinului, este o reproducere a unui dialog avut cu un filosof
păgân la Constantinopol; Filosoful susţine că totul este supus destinului, că
împotriva destinului nu se poate face nimic; Rolul astrelor despre care vorbeşte
filosoful, nu se poate stabilii cu certitudine care este în viaţa omului.
Despre copii care mor de timpuriu, adresată lui Hieriu, în care, Sfântul
Grigorie, încearcă să justifice Providenţa faţă de moartea timpurie a atâtor fiinţe
omeneşti;
Despre Sfânta Treime şi Contra pnevmatomahilor;
Despre deosebirea dintre esenţă şi ipostas, adresată lui Petru fratele său;
Despre suflet, adresată lui Taţian, nu sunt de o autenticitate sigură;
Că nu sunt trei Dumnezei, adresată lui Ablabiu, încearcă să demonstreze
că cele trei Persoane ale dumnezeirii nu sunt trei dumnezei, ci Unul singur;

6
 Despre credinţă, adresată lui Simpliciu, în care tratează despre cele trei
Persoane ale Sfintei Treimi, în special despre Fiul şi Duhul Sfânt în raport cu
Tatăl;
Cuvânt despre dumnezeirea Fiului şi Sfântului Duh, ţinut în anul 383 la
Constantinopol, de Sfântul Grigorie, în care îi combate pe anomei, asemănândui
cu epicurienii.

Scrieri ascetice:
Despre feciorie, scrisă în anul 370; Fecioria face din suflet, mireasa lui
Hristos pe care Acesta o cheamă spre o desăvârşire din ce în ce mai mare;
Autorul dă modele de feciorie pe: Maria, sora lui Moise, pe Sfânta Fecioară
Maria, pe Iisus Hristos, pe Apostolul Pavel şi pe toţi aceia care, ca şi el, au vrut
fie răstigniţi împreună cu Hristos;
Viaţa Sfintei Macrina, sora autorului. Această biografie, scrisă cu mult
talent şi căldură, arată cum se practica asceza în Pont în veacul al patrulea;
Macrina cea Tânără nepoata Macrinei celei Bătrâne a jucat un rol important în
educaţia şi orientarea tuturor fraţilor ei. Ea a determinat prin învăţătura creştină
şi prin viaţa ei aleasă pe fraţii ei spre viaţă ascetică şi râvnă spre desăvârşire;

Patru lucrări mai mici care tratează problema desăvârşirii:

1) Către Harmonios, despre sensul numelui de creştin; 2) Către monahul
Olimp, despre desăvârşire şi cum trebuie să fie creştinul; 3) Despre ţinta cea
după Dumnezeu şi despre asceza cea adevărată; 4) Către cei mâhniţi de
pedepse.

Cuvântări morale:
Contra cei ce amână botezul; Contra cămătarilor;
Predici la sărbători împărăteşti: La Bobotează; La Paşti; La înălţarea lui
Hristos; Cuvânt la Sfântul Duh;
Panegirice: La Sfântul Ştefan întâiul mucenic; La Marele Mucenic
Teodor; La Sfinţiii patruzeci de mucenici;
Necrologuri: Cuvânt funebru la Marele Vasile, propriul său frate; Lauda
Sfântului Părintelui nostru Efrem;
Scrisori: 26 la număr în ediţia Migne5;
Opera sa este tradusă în limba română în volumul 29 din PSB.

Doctrina:

Sfântul Grigorie de Nyssa a fost numit „capul care cugetă”, între Sfântul
Vasile supranumit „braţul care lucrează” şi Sfântul Grigorie de Nazianz denumit
„gura care vorbeşte”. A fost mintea cea mai speculativă şi mai sistematică în
ansamblul acestor Părinţi ai Bisericii. A făcut mare uz de filosofie; Se foloseşte

5
Patrologia greacă

7
la maxim de datele raţiunii; Ar fi greşeală să se creadă că Sfântul Grigorie de
Nyssa este un raţionalist pur. Baza teologiei sale este Sfânta Scriptură pe care o
interpretează cel mai adesea alegoric, îndeosebi în lucrările sale mistice şi de
edificare.
Teognosia sau cunoaşterea lui Dumnezeu este una din problemele cele
mai dezbătute de Sfântul Grigorie în operele sale. Cunoaşterea lui Dumnezeu
este scopul vieţii noastre; Omul poate ajunge la asemănarea cu Dumnezeu în
această viaţă prin efort continuu şi cu ajutorul Harului divin; Mistica Sfântului
Grigorie are în centru Întruparea Logosului, modelul desăvârşirii creştine; Este
luat model Moise primul om care a ajuns să-L contemple pe Dumnezeu încă din
această viaţă printr-o trăire deosebită; el este cel care L-a văzut pe Dumnezeu în
lumină, L-a contemplat în întuneric.
Etapele cunoaşterii mistice sunt:
1. Purificare de patimi;
2. Iluminarea minţii.
Aceste etape corespund în ordine şi cu tainele ei: Botez, Mirungere,
Euharistie.

Faza purificării înseamnă curăţirea de patimi şi sădirea virtuţii; Această

fază este asemănată cu descalţare lui Moise înainte de a sta lângă rugul care nu
ardea;
Interiorizarea sau retragerea în sine, concentrarea asupra eului său
pentru a ajunge la o profundă cunoaştere de sine astfel încât să deosebească
bunurile din jurul lui; se descoperă chipul divin şi atunci, omul se reântoarce în
mijlocul fraţilor săi, spre a le fi conducător duhovnicesc.
Câştigarea nepătimirii sau apatia; în această stare de totală nepătimire,
Moise, a putut vedea pe Dumnezeu în tufişul luminos; Sufletul participă la
bunurile divine prin stăpânirea tuturor pornirilor pătimaşe; Acest fel de apatie, e
numit de Sfântul Grigorie „apatie după virtute”; Această stare de nepătimire la
care ajunge, încă din viaţă, duce sufletul la o stare angelică, îl face egalul
îngerilor; Viaţa aceasta se aseamănă cu viaţa Mântuitorului; Acel ce este
neîntinat de orice afecţiune se întoarce spre prima apatie şi primeşte de la
Hristos ca de la un izvor curat; Apatia ca o trăire cu Hristos şi în Hristos este o
viaţă de totală nepătimire după care a fost creat ajunge la starea cea dintâi;
Raportul de legătură intimă dintre Tatăl şi Fiul este estimat prin cuvântul parisia
( starea de paradis înainte de cădere).

Faza iluminării constă dintr-o renunţare a minţii, la orice operaţiune

raţională, o purificare a intelectului de orice imagine sensibilă cu scopul de a
putea ajunge la unirea cu Dumnezeu printr-o totală neştiinţă; Raţiunea printr-o
contiunuă curăţire ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu în măsura posibilului;
Cunoaşterea intelectului nu este o cunoaştere de fond printr-un progres continuu,
mintea ajunge să-L contemple, firea divină este invizibilă; Cunoaşterea

8
adevărată a Celui căutat în aceasta constă: în vederea Lui, în a nu-L vedea, Cel
căutat depăşeşte orice cunoaştere. Cunoaşterea firii este inaccesibilă nu numai
oamenilor ci şi întregii firi intelectuale. Sfântul Grigorie, în „Viaţa lui Moise”,
arată că această cunoaştere este pătrunderea în întunericul divin, ridicat deasupra
oricărei simţiri renunţând la orice cunoaştere, sufletul Sfântului, ajunge la o
totală neştiinţă în faţa Celui Necuprins. Este o cunoaştere a lui Dumnezeu prin
credinţă, ajutată prin Sfântul Duh, ieşit din El Însuşi; Pentru a-L vedea pe
Dumnezeu, Moise, a intrat în întuneric; Dumnezeu, nefiind accesibilă fiinţa Sa,
este cunoscu prin credinţă şi dragoste. Sufletul devenit asemenea cu Dumnezeu,
a găsit acel nume adevărat, ceea ce este simplu de dovedit, şi se uneşte cu
Dumnezeu prin iubire. Cea mai înaltă cunoaştere este contemplarea pe care,
Sfântul Grigorie, o numeşte ca fiind o ieşire a minţii din sine, extasis, spre a
vedea pe Dumnezeu ca pe o trnscendentă; Sufletul în această stare de extaz
ajunge să experieze în El prezenţa divină, iar dragostea care uneşte în această
stare, sufletul cu Dumnezeu, este Darul Duhului Sfânt; Extazul este conceput de
Sfântul Grigorie, ca o împletire de antiteze, o îmbătare a sufletului, o beţie
divină sobră, un somn treaz; Prin extaz, omul se întoarce la starea iniţială, atât
cât este cu putinţă. Unirea estatică a sufletului cu Dumnezeu prin iubire duce la
îndumnezeire; Iubirea vine de la Dumnezeu, aceasta iradiază din Cel
dumnezeiesc, este iubirea de Dumnezeu şi de oameni; Are două aspecte:
1. Unirea cu Dumnezeu prin dragoste devenind asemenea cu Dumnezeu;
2. Revărsarea acestei dragoste asupra semenilor spre ai îndrepta spre Tatăl
Ceresc

Sfânta Treime; Esenţa (ουσια) divină nu este împărţită în trei esenţe

după cele trei Persoane. Lucrarea lui Dumnezeu în afară este comună celor trei
Persoane. Persoanele Dumnezeirii nu se separă unele de altele nici prin timp,
nici prin lucrare, nici prin afecţiune, nici prin nimic din cele ce se iau în
considerare la oameni. Deosebirile, între Persoanele treimice, nu sunt de natură
sau fiinţă, ci de relaţie. Tatăl este Tată şi nu Fiu, Fiul este Fiu şi nu Tată de
asemenea, Sfântul Duh nu e nici Tată, nici Fiu. Tatăl este „cauza”. Fiul este „Cel
din cauză". Sfântul Duh este „Cel ce vine din Cel din cauză". Cele trei Persoane
au comun dumnezeirea. Fiul şi Sfântul Duh au comun faptul că amândoi sunt
din Tatăl. Fiul e cauzat de Tatăl prin naştere, iar Sfântul Duh e cauzat de Tatăl
prin purcedere. Dumnezeu a creat lumea prin Raţiune-Logos, care este o
Ipostază personală şi înzestrată cu voinţă. Logosul este instrument al creaţiei şi
Creator.
Fiinţele create sunt de două categorii: pur spirituale numite şi îngeri; şi
trupeşti care sunt oamenii, fiinţe dihotomice. Materia este o concentrare de
însuşiri. Omul este piscul creaţiei.

Hristologia Sfântului Grigorie este, în general, ortodoxă. Hristos a avut

firea umană integrală, adică trupul real şi sufletul raţional, şi a avut firea divină

9
completă. Cele două firi sunt strâns unite între ele, alcătuind o singură Persoană.
Sfântul Grigorie dezvoltă pe larg teoria comunicării însuşirilor. Fecioara Maria
este Născătoare de Dumnezeu, Θεοτόκος.

În soteriologie, sau în doctrina despre mântuire, Sfântul Grigorie,

operează cu teoria drepturilor demonului. Prin păcat noi am devenit proprietatea
demonului. Mântuitorul ne-a salvat de stăpânirea diavolului prin aceea că
acestuia i s-a oferit mai mult decât avea dreptul. Demonul nu şi-a dat seama că
trupul lui Hristos era momeala prin care a fost prins în cârligul undiţei
Dumnezeirii, cum li se întâmplă peştilor lacomi şi astfel, după ce viaţa a stat în
moarte şi lumina a luminat în întuneric, duşmanul vieţii şi al luminii a dispărut.
Teoria aceasta a drepturilor demonului în cadrul mântuirii, teorie schiţată de
Origen şi reluată de Sfântul Vasile şi de Sfântul Grigorie de Nyssa, a fost
combătută de Sfântul Grigorie de Nazianz şi de întreaga Ortodoxie mai târziu.

Antropologie. Sfântul Grigorie de Nyssa este creatorul propriu-zis al

antropologiei creştine ca ştiinţă. El a consacrat o lucrare specială creării omului.
Susţine şi afirmă că Hristos întrupat reprezintă întreaga umanitate. Primul om
creat exprimă omul în general, pur spiritual, fără sex în vederea căderii în păcat.
Omul asexuat este chipul şi asemănarea lui Dumnezeu după cuvântul
Apostolului că „în Hristos Iisus nu e nici parte bărbătească, nici parte femeiască"
(Gal. 3, 28). Apoi Dumnezeu a împărţit pe om în bărbat şi femeie. Deci facerea
omului are un aspect dublu sub raportul firii: o parte care trebuie să se asemene
cu Dumnezeu şi o parte care diferenţiază sexele. Omul are în el din ambele firi:
din cea divină puterea raţiunii şi a inteligenţei, care nu admite deosebirea în sex
masculin şi feminin, din firea neraţională are alcătuirea trupului şi forma
deosebită a sexelor. Omul e înzestrat cu liberul arbitru, pentru ca din proprie
iniţiativă şi hotărâre să aleagă bunurile sale. Această libertate poate să îndemne
pe om să aleagă chiar răul. Posibilitatea păcatului a stat în calitatea de creatură a
omului şi în libertatea duhurilor create. Deşi omul se putea înmulţi şi în starea sa
pur spirituală, în afara căsătoriei, totuşi el a ajuns să se înmulţească sexual, după
căderea în păcat. Structura trupească a omului este de o rară frumuseţe. Poziţia
verticală a trupului, aşezarea membrelor inferioare şi superioare, poziţia capului
şi a organelor sale, locul şi funcţia limbii, toate arată situaţia excepţională pe
care o are omul în univers. „Chipul lui Dumnezeu este ansamblul tuturor
elementelor care caracterizează Dumnezeirea, în primul rând inteligenţa şi
raţiunea, apoi independenţa şi libertatea”. Asemănarea cu Dumnezeu este
împlinirea voii Acestuia printr-o viaţă curată. Curăţenia se capătă prin harul lui
Dumnezeu şi faptele noastre bune. Urmarea principală a păcatului a fost
moartea. Prin lupta împotriva morţii, au luat naştere artele şi ştiinţele. Sufletul e
simplu şi nemuritor. Grigorie oscilează uneori, cu privire la originea sufletului,
între creaţionism şi traducianism. Sufletul este spiritual, nu material, puterea de

10
cugetare nu stă în materie. Grigorie respinge trihotomismul platonic. Sufletul
supravieţuieşte trupului.
Apocatastasa. Deşi Sfântul Grigorie respinge ideile lui Origen cu privire
la eternitatea materiei şi a preexistenţei sufletului, totuşi el este de acord cu
teoria despre apocatastasă. Apocatastasa este teoria conform căreia, la sfârşitul
lumii, totul se va purifica treptat printr-un foc curaţitor şi va reveni la forma
dintâi. Tratamentul acestei purificări se face proporţional cu păcatul pătruns în
fiecare. Tratamentul se aplică tuturor făpturilor, deci şi diavolului. Starea de
apocatastasă trebuie să fie o stare de fericire, prin care te îndumnezeieşti, străină
de orice mâhnire. Cei purificaţi vor fi într-o stare de virtute divină, generată de
firea divină, pentru ca Dumnezeu să fie totul întru toate.

Concluzii: Are scrieri multe şi tratează o problematică variată. A

sistematizat elementele teologiei de până la el. În ceea ce priveşte perioada
patristică şi postpatristică, are al II – lea tratat systematic de doctrină: Marele
Cuvânt Catehetic, prin urmare, după tratatul lui Origen. Cel mai mare cugetător
mistic creştin al veacului al IV – lea. În mistică este influenţat de Filon, Clement
Alexandrinul şi Origen. Limba este încărcată datorită influenţei sofistice.
Biserica noastră îl prăznuieşte pe Sfântul Grigorie de Nyssa la 10 ianuarie.
Volumul 29 din PSB, îi este dedicate.

Sfântul Grigorie de Nazianz

Viaţa. Se naşte în localitatea Arianz, aproape de Nazianz, pe la anul 329-

330, ca fiu al episcopului Grigorie „cel bătrân". Mama sa, Nona, era o creştină
pioasă şi are o mare importanţă în educaţia religioasă a fiului ei. Grigorie mai
are un frate, pe nume Cezar, medic învăţat de renume, şi o soră Gorgonia. Face
studii la Cezareea Capadociei, unde-1 cunoaşte pe Sfântul Vasile, apoi în
Cezareea Palestinei, la Alxandria şi la Atena. Are aceiaşi vestiţi profesori ca şi
Sfântul Vasile pe Himeriu şi Proheresiu ş.a.m.d.. În operele sale autobiografice:
Despre viaţa sa şi Necrolog la moartea Sfântului Vasile aflăm mai multe date
despre viaţa Sfântului Grigorie. Stă la Atena aproximativ 8-9 ani (până în 358-
359?). Se întoarce în patrie unde e botezat. E chemat de Sfântul Vasile la
mănăstirea înfiinţată de acesta pe malul Irisului în Pont. Aici împreună cu
prietenul său lucrează la alcătuirea primei Filocalii. Este hirotonit preot,
împotriva voinţei sale, probabil la Crăciunul anului 361 şi se retrage apoi la
mănăstirea din Pont. Revine la Nazianz la sărbătoarea Paştelui din anul următor
şi ţine o celebră cuvântare, intitulată Despre fuga sa, în care vorbeşte despre
Taina Preoţiei. În anul 371 este hirotonit episcop de Sasima de către Sfântul
Vasile dar unde nu va merge niciodată. În anul 374, după moartea părinţilor săi,
Sfântul Grigorie se retrage în mănăstirea Sfânta Tecla la Seleucia, în Isauria. În
anul 378 vine la Constantinopol la îndemnul credincioşilor, după moartea

11
împăratului Valens, în 379, la îndemnul Sfântului Vasile, Grigorie începe să
refacă viaţa religioasă din Constantinopol. La biserica Anastase, ţine cinci
Cuvântări teologice. În anul 380, împăratul Teodosie intră în Constantinopol şi
imediat avea să aleagă arhiepiscop pe Grigorie în biserica Sfinţilor Apostoli.
Sinodul II Ecumenic îşi începe lucrările avându-l pe Sfântul Grigorie ca patriarh
al Constantinopolului. În timpul discuţiilor de la Sinodul II Ecumenic, o parte
din episcopii din Egipt şi Macedonia, protestează alegerea ca episcop a lui
Grigorie, spunând că nu este canonică pentru că şi-a părăsit scaunul de la Sasima
. Sfântul Grigorie îndurerat de mândria acestora, dar pentru a menţine pacea în
Biserică, se retrage şi ţine un cuvânt de despărţire. În 381 se retrage la Nazianz
şi hirotoneşte ca episcop aici pe rudenia sa, Eulalius apoi se retrage în Arianz,
unde îşi dedică viaţa studiului, rugăciunii şi alcătuirii de poezie creştină. Moare
spre finalul anului 389 sau la începutul anului 390.

Opera:
Este alcătuită din Cuvântări, Poeme şi Scrisori. Este singurul poet din
Orient în secolul al IV – lea. Rămâne un mare orator al vremurilor sale. Din
secolul VI, la opera sa, apar comentarii sau Scholii. Unele din cuvântările sale
au rămas în imnele bisericeşti. În anul 389 Rufin traduce nouă cuvântări .
Opera sa a fost trdusă în limba siriacă, armeană, coptă, giorgiană, arabă şi
etiopiană.

Cele cinci cuvântări teologice, au fost rostite contra arienilor, în biserica

Anastase, apără dogma ortodoxă împotriva lui Eunomiu. Este opera în
unanimitate în ceea ce priveşte dogma Sfintei Treimi.
Cuvântarea I despre necesitatea discuţiilor, despre adevărurile teologice.
Teologia cere învăţătură şi o viaţă curată şi morală. Trebuie să pomenim pe
Dumnezeu mai des. Să cugetăm la El ziua şi noaptea; Să te binecuvinteze
Dumnezeu în toată vremea; În toate trebuie să fie o măsură; Nu o vreme
învăţătura şi Dumnezeu ci vremea nepotrivită. Orice lucru îşi are timpul lui.
Binele nu este bine când nu se face bine. Învăţătura despre Dumnezeu, Sfânta
Treime, Întrupare, mântuire, Sfintele Taine, e socotită dogmă şi asupra ei nu se
poate filosofa. Dar învăţătura despre lume sau lumi, despre materie, despre
suflet, despre firile intelectuale superioare şi inferioare, despre înviere, despre
judecată, despre răsplată, despre patimile lui Hristos, se poate filozofa.
Cuvântarea A II – A. Numai în măsura în care chipul uman poate să le
cuprindă se poate teologhisii. Dumnezeu nu poate fi cunoscut pe cale raţională.
Despre Dumnezeu se poate şti sigur numai că există, dar ce este El în Sine nu se
poate cunoaşte. Existenţa lui Dumnezeu se dovedeşte prin făpturile lumii văzute.
Cuvântarea A III – A. În aceasta, el demonstrează unitatea de natură între
Cele Trei Persoane divine, şi deofiinţimea Lui cu Tatăl.

12
 Cuvânarea A IV – A. În această cuvântare sunt respinse obiecţiile
arienilor împotriva dumnezeirii Fiului şi netemeinicia explicării făcută de ei a
Sfintei Scripturi.
Cuvântarea A V – A. Apără dumnezeirea Sfântului Duh împotriva ereziei
macedonienilor. Duhul Sfânt este a treia Persoană a Sfintei Treimi, ce există nu
din naştere ci din purcedere, de aceeaşi fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul. Cuvântarea 20
tratează despre calităţile teologului, se ridică împotriva maniei de a teologhisi a
orientalilor. Cuvântarea 32, Despre moderaţia în discuţii şi că despre Dumnezeu
nu poate discuta oricine şi în orice moment.

Panegirice la sărători mari. Sunt adevărate cuvântări ce conţin un cuprins

dogmatic la Naştere, Înviere, Botez şi Cincizecime.
Panegirice în cinstea sfinţilor: “În cinstea Macabeilor”; “În cinstea lui
Ciprian de Antiohia”; “În cinstea Sfânntul Atanasie”
Necrologuri: la moartea fratelui său Cezar, la moartea surorei sale
Gorgonia, la moartea tatălui său, la moartea prietenului său, Sfântul Vasile.
Cuvântări de apologie: împotriva lui Iulian Apostatul, scrise în 363, după
moartea lui Iulian, dar nerostite. Aceste cuvântări, unice în genul lor, apără
superioritatea creştinismului faţă de păgânism şi critică sever unele măsuri
odioase luate de împăratul apostat.
Cuvântări ocaziţionale: Despre fuga sa cuprins în tratatul de preoţie.
Această lucrare l-a inspirat pe Sfântul Ioan Gură de Aur. Se justifică în faţa
credincioşilor despre plecarea sa, atunci când a primit hirotonia întru preot.

Opera poetică, este foarte întinsă şi variată. Scopul scrieii în versuri este
acela de a arăta că şi creştinii îşi pot prezenta învăţătura într-o formă plăcută.
Sfântul Grigorie a scris 507 poezii cu un total de aproximativ 18.000 versuri.
Opera lui este împărţită în două categorii: Poezii cu caracter teologic şi
poezii cu caracter istoric. Are peste 94 de epigrame şi 129 de epitafe. Scrie o
tragedie intitulată: Hristos pătimind.
De la Sfântul Grigorie ne-au rămas peste 245 de scrisori.
Scrisorile 101 şi 102 au caracter dogmatic. 202 este adresată lui Nectarie
împotriva Apolinarismului.
Scrisoarea 51 este adresată lui Nicogul si arată arta epistolară. (Nicogul
nepotul lui). Cere concizie, claritate, simplitate şi graţie.
În Testamentul său lasă întreaga lui avere Bisericii din Nazianz, spre a fi
întrebuinţată în folosul săracilor.

Doctrina.
În general depinde de Sfântul Vasile cel Mare. Sfântul Grigorie are o
importanţă deosebită atât prin precizia şi claritatea formulelor, cât şi prin
progresul ei faţă de aceea a contemporanilor.

13
 Cunoaşterea lui Dumnezeu sau Teognosia este asemănătoare cu a
celorlalţi Capadocieni. Legea naturală şi privirea noastră asupra lumii ne arată că
există Dumnezeu, Cauză creatoare şi susţinătoare a lucrurilor. Existenţa şi
ordinea lumii nu pot fi produsul întâmplării, ci opera lui Dumnezeu. Raţiunea
cea de la Dumnezeu înnăscută nouă tuturor, prima lege în noi, ne duce de la cele
văzute la Dumnezeu. Dar nimeni nu ştie ce e Dumnezeu în firea şi în fiinţa Sa.
Vom şti aceasta atunci când elementul divin din noi, mintea şi raţiunea noastră,
se va uni elementului înrudit, când chipul se va ridica la arhetip.

Sfânta Treime. Sfântul Grigorie e clasic şi normativ cu privire la

adevărurile despre Sfânta Treime şi despre întruparea Domnului. Sfântul
Grigorie e Teologul prin excelenţă al Sfintei Treimi. El stabileşte cel dintâi,
definitiv, raporturile dintre Persoanele Sfintei Treimi şi specificul fiecăreia din
Ele. Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh au comune: fiinţa, necrearea şi dumnezeirea;
Tatăl are specific nenaşterea (αγεννσια), Fiul are ca specific naşterea (γεννησις),
iar Sfântul Duh are ca specific purcederea (εκπόρευσις). Fiul şi Sfântul Duh au
comun faptul că sunt din Tatăl. Un Dumnezeu din cauza monarhică. Sunt Trei
pri individualităţii sau Ipostase, Persoane (πρόσωπον). Dumnezeirea este Una în
Trei şi Cele Trei sunt Una în care rezidă divinitatea. Insistă asupra monarhiei şi
dă o definiţie mult mai clară a relaţiei divine. Cele Trei Persoane au fiecare o
continuitate a relaţiilor, a relaţiilor de origine.
Sfântul Grigorie precizează şi aprofundează rolul important al Sfântului
Duh în relaţia persoanelor Sfintei Treimi. El dă o definiţie clară a caracterelor
distinctive, a noţiunilor implicate. Tot Sfântul Grigorie arată caracterele
distinctive ale Celor Trei Persoane divine. Fiul este şi de la Tatăl, este fără de
început pentru că a creat timpul. Sfântul Duh este Duhul Adevărului nu prin
filiaţie sau naştere ci prin purcedere şi este numit Dumnezeu fiind de aceiaşi
fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul.

În hristologie, Sfântul Grigorie susţine unitatea Persoanei în Hristos.

Acesta S-a golit de ceea ce era şi a luat ceea ce nu era; dar El n-a devenit doi, ci
a ţinut să fie Unul din doi. Cele două firi: divină şi umană ale Mântuitorului sunt
unite nu după har, aşa cum susţineau cei ce interpretau greşit adevărul întrupării
Domnului, ci după esenţă, kat ousian. Ca o consecinţă a acestui fapt, Sfânta
Fecioară Maria e Născătoare de Dumnezeu.

În soteriologie, Sfântul Grigorie de Nazianz îmbrăţişează teoria

satisfacţiei, potrivit căreia Hristos S-a făcut pentru noi păcatul însuşi şi
blestemul însuşi, întru atât S-a smerit (Cuv. 37, l, P.G. 36, col. 284 A).
Deosebirile sociale vin din păcat. Păcatul a făcut şi face că unii oameni sunt
liberi, alţii robi, unii bogaţi, alţii săraci. La început toţi oamenii au fost liberi şi
egali. Dragostea de aproapele restabileşte starea naturală: „Priveşte la egalitatea
de la început, nu la împărţirea de mai de pe urmă, ia seama nu la legea celui mai

14
puternic, ci la aceea a Creatorului”. Dă ajutor firii, după putere, cinsteşte vechea
libertate, ruşinează-te de tine însuţi, acoperă cu neamul tău necinstea... (Cuv. 14,
26, P.G. 35, col. 892 B) (H. Eibl, Augustin und die Patristik, 1923, p. 278-279).
Sfântul Grigorie de Nazianz care enumera şase feluri de Botez: 1) al lui Moise
sau cel din apă; 2) al lui Ioan sau al pocăinţei; 3) al lui Iisus sau al Duhului; 4) al
martiriului sau al sângelui; 5) al lacrimilor şi 6) al focului în viaţa cealaltă (Cuv.
39, 17, 19, P.G. 36, col. 353 C, 356 A, 357 C), compară Pocăinţa cu Botezul
lacrimilor. El e adeptul realismului euharistie.

Sfântul Grigorie e un mare susţinător al culturii clasice şi al culturii în

general, aşa cum o arată în toate lucrările sale, îndeosebi în Cuvântările IV şi V
contra lui Iulian Apostatul, în piesele autobiografice şi în multe din scrisorile
sale.

Caracterizare. Sfântul Grigorie de Nazianz este un scriitor de mâna întâi

al perioadei II patristice şi al sec. IV. Uneori el afectează stilul şcolilor retorice
ale timpului, dar adesea el păstrează o originalitate aleasă în procesul de
compoziţie literară şi în stil. El afirmă că o idee inexpresivă e ca un paralitic.
Sfântul Grigorie a scris în toate genurile literare ale timpului, în proză şi
în versuri. El a creat genurile literare ale autobiografiei şi necrologului. Pentru
necrolog s-a inspirat, parţial, din genul literar păgân al encomionului. El e
creatorul propriu-zis al poeziei creştine în amploarea şi măreţia ei clasică.
Sfântul Grigorie este unul din cei mai mari teologi ai sec. IV, într-un
anumit sens cel mai mare teolog al acestui secol. Desigur el n-a atins în
întregime şi n-a epuizat tematica teologiei tratate. În cosmologie, antropologie,
hristologie, Sfintele Taine, eshatologie, el nu e complet, dar prin cele cinci
Cuvântări teologice şi prin altele, el a elaborat şi a formulat învăţătura ortodoxă
clasică despre Dumnezeu şi despre Sfânta Treime. El este teologul consacrat al
Sfintele Treimi în Răsărit. De aceea Sinoadele III şi IV ecumenice 1-au
proclamat cel Mare şi Teologul, în cugetarea sa teologică, Sfântul Grigorie se
serveşte de metoda suplă a îmbinării elementelor Revelaţiei şi Tradiţiei cu idei şi
demonstraţii filosofice, în speţă platonice şi neoplatonice, deşi autorul nostru, în
principiu, detestă sistemele filosofice. Cugetarea sa nu este o filozofie abstractă,
ci o frământare profundă care se foloseşte de toate mijloacele accesibile
credinţei şi raţiunii umane.
Sfântul Grigorie a influenţat mult teologia contemporană şi ulterioară.
Autorul nostru e unul din cei mai mari predicalori şi oratori ai sec. IV.
Cuvântările sale pregătite sau improvizate dovedesc nu numai o aleasă
formaţie retorică la şcolile profane ale timpului, ci şi un remarcabil talent
personal. Specificul retoricei lui Grigorie este asianismul moderat. Ieronim zice
că el preţuia arta oratorică a lui Polemon. Sfântul Grigorie a ajuns devreme
clasic în domeniul elocinţei. El e comentat începând din sec. V (Ed. Norden, Die
antike Kunstprosa, zweiter Band, 1923, p. 562-569).

15
Sfântul Grigorie de Nazianz este un mare poet al Bisericii şi al creştinismului. El
s-a folosit de vers nu numai spre a exprima sentimente şi atitudini personale, ci
şi pentru a îmbrăca în ele idei teologice sau filosofice care, sub forma aceasta,
puteau circula mai uşor.
Sfântul Grigorie de Nazianz a fost un mare şi frământat păstor sufletesc,
cu o conştiinţă deosebit de exigentă. Sublimul Preoţiei 1-a înfricoşat într-atât,
încât a fugit după hirotonirea lui în preot. Idealul Preoţiei şi obligaţiile care
decurg din înjugarea cu acest ideal sunt arătate măiestrit în tratatul său Despre
Preoţie (intitulat Despre fuga sa în Pont). Acest tratat, model şi izvor de
inspiraţie pentru tratatul Despre Preoţie al Sfântul Ioan Gură de Aur şi pentru
Carte de pastoraţie al Sfântul Grigorie cel Mare, defineşte Preoţia ca „arta
artelor şi ştiinţa ştiinţelor". Ceea ce caracterizează, în primul rând, misiunea
preoţească este o chemare de sus şi o pregătire morală şi duhovnicească
deasupra oricărei critici, strălucind ca model pentru toţi cei ce privesc la preot.
Preotului i se cere, în al doilea rând, o aleasă pregătire teologică şi ştiinţifică,
fiindcă el - spre deosebire de toţi oamenii de pe pământ - conducând suflete de
diferite vârste, de diferite formaţii, de diferite grade de cultură, de diferite
temperamente, trebuie să facă faţă nevoilor fiecăruia dintre credincioşii săi iar,
pe deasupra, să ţină piept atacului coalizat al duşmanilor numeroşi, perfizi şi
neînduplecaţi ai Bisericii, începând cu păgânii şi sfârşind cu ereticii şi cu unii
din proprii săi credincioşi ortodocşi.
Autorul nostru a fost un temperament delicat, sensibil, frământat, uneori
prins în contradicţiile de neînvins ale dorinţei sale de a lucra în Biserică şi râvna
de a se desăvârşi în locuri retrase. O notă preţioasă a caracterului Sfântul
Grigorie este sentimentul său de prietenie. Niciodată în lumea veche, cu excepţia
lui Homer, Platon şi Cicero, nu s-au scris lucruri mai înaripate şi mai pline de
belşug duhovnicesc asupra prieteniei, ca acelea scrise de Sfântul Grigorie de
Nazianz. Modelul prietenului ideal din copilărie şi până la moarte i-a fost
Sfântul Vasile. A fost o prietenie bogată, mereu sporită, mereu credincioasă,
neîntreruptă decât rareori, dar şi atunci pentru a fi reluată cu şi mai multă
fervoare.
Biserica Ortodoxă prăznuieşte pe Sfântul Grigorie Teologul de două ori
pe an: odată singur la 25 ianuarie şi a doua oară la 30 ianuarie, împreună cu
Sfinţii Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur.

Pe langa acest curs este cartea de Patrologie; Tematica pentru examen continua
pana la Sfantul Ioan Gura de Aur, incusiv.
Scriitorii Capadocieni si Scriitorii Antiohieni

16