[Type the document subtitle] | [Type the author name]

0
Liceul Teoretic “Ion Neculce” Tg. Frumos

CARPE DIEM

Tg. Frumos-IAȘI
2015

1
Coordonator: prof. Paula-Livia Nicoleanu
Editori: prof. Paula-Livia Nicoleanu, eleva Bianca-Elena Chiriac

© 2015 Liceul Teoretic „Ion Neculce”

Str. Cuza Vodă, nr. 65, Tg. Frumos, jud. Iaşi, 705300
Telefon: 00 40 332 805 922
Fax: 00 40 332 805 922
Email: is_ionneculce@yahoo.com
http://liceulionneculce.ro

2
 Eu, la finalul liceului…

Sanda Cârdei
clasa a XII a D1
Coordonator: prof. Gabriela Popa

N-am crezut vreodată că odată intrată pe uşile acestei instituţii, uneori binevoind să devin
„om mare”, voi ajunge să admit faptul că liceul este şi va rămâne una din cele mai frumoase
perioade a vieţii mele. O perioadă irepetabilă şi, indubitabil, extraordinară. Sigur, dacă i-aş spune
asta fetei cu idealuri, impresii şi vise mari, pe care, culmea, tot eu o portretizam acum patru ani…
Nu m-ar crede. Ea ar fi prea prinsă în hora terminată a anilor de şcoală generală. Dar liceul, dragi
prieteni… E altceva. E motivul pentru care îţi blestemi slabele performanţe din anii de gimnaziu, e
momentul în care te îndrăgosteşti de nenumărate ori, locul în care îţi creezi modele, îţi setezi
exemple şi-ţi dai seama că adolescenţa nu-i aşa de rea; asta,desigur, dacă eşti în stare să-ţi
canalizezi excesul de dramă şi asupra învăţatului. Deşi a mai rămas un semestru şi un pic, regret
totul. Regret că n-am dat tot la ascultări, la teste şi la tablă. Regret că n-am socializat cu toate
persoanele care au reuşit într-un mod sau altul să mă impresioneze şi regret faptul că n-am
rămas repetentă. Mai am timp, oricum…
Da, nu e o greşeală. Aş rămâne repetentă de dragul anumitor lecţii, din respect pentru
anumiţi profesori (da, eu admir profesorii) şi nu în ultimul rând, pentru sentimentul înălţător pe
care ţi-l oferă statul în bancă. O activitate definitorie, aş spune eu. Şase, şapte ore pe zi cu ochii
mai mult sau mai puţin aţintiţi asupra unei persoane calificate în ale convingerii. Convingeri în
diferite domenii, materii şi sfere pe care poţi să le iubeşti din prima sau nu… A, da! Liceul e locul
în care am realizat că dragostea merge şi cu sila.
Acum că am ajuns la un numitor comun în ceea ce priveşte devotamentul pentru carte,
liceul pentru mine e o entitate. Oricât de stupid ar suna, aceşti patru ani m-au făcut să-mi dau
seama cine sunt, ce vreau şi unde vreau să ajung. În cadrul liceului mi-am făcut prieteni pe viaţă
şi tot aici am regăsit liniştea; în mod ironic, printre atâtea valuri de praf de cretă, discuţii
colocviale, teme scrise la minut şi colegi de la care ai ce învăţa câte ceva. Nu neapărat referitor la
diagrame Venn sau la poezia bacoviană; dar cel mai important aspect în „convieţuirea” alături de
alte treizeci de persoane este diversitatea evidentă, care-ţi deschide noi orizonturi şi te face să-ţi
dai seama că nu eşti singur în faţa maturităţii.
Da, un alt punct sensibil... Colegii. Sunt prea puţine cazurile în care chiar reuşeşti să
formezi o legătură cu toată lumea. E improbabil şi nici nu ai timp. Fiecare coleg al tău e
remarcabil în felul său. Indiferent de absenţe, note, haine, aspect fizic sau moral. Divergenţele

3
sunt normale... La fel şi antipatiile. Atâta timp cât nu se ajunge la pumni si palme sau mai curând
la şuviţe smulse; căci fetele sunt mai vindicative în comparaţie cu băieţii...
O să creşti şi îţi vei da seama că nu contează cum se uita x sau y la tine, că el se dădea
la alta când tu intrai la ore sau că puteai să te îmbraci cu altceva la inspecţie. Viaţa de liceu e mai
mult decât atât. Liceul e bucuria clopoţelului când tu urmezi la ascultare, nota mare pe care ai
luat-o ca să-ţi salvezi media, trezitul la 7 şi cafelele fericite alături de colegii care-ţi înţeleg agonia
de pe urma lui Ion Barbu. Toate acestea alcătuiesc un tablou unic şi inedit în care nu-ţi e dat să
revii. Nu poţi da replay la ceea ce deja a trecut, dar poţi să profiţi de-acum încolo. Pentru mine,
odată cu luna mai se sfârşeşte mirajul vieţii de liceean, şi chiar aş vrea să ştiu cum au zburat atât
de repede aceşti ani. E prea târziu pentru întrebări retorice şi dorinţe frânte de trecerea acestei
perioade. Pot spune cu mâna pe inimă că am fost cea mai bună versiune a mea de elevă de
liceu; cu bune şi cu rele. M-am împăcat cu medii mediocre; de bună voie şi nesilită de nimeni. Mi-
am dorit să se termine odată, în cel mai egoist şi ipocrit mod.
Acum?
Aş vrea să opresc timpul în loc, să păstrez toate lucrurile bune fără de care n-aş fi eu în
inimă, să rămân în amintirea colegilor mei şi de ce nu, a unilor profesori (măcar vag).
Mulţumesc, ani de liceu! Pentru tot. Aş vrea să spun că ne mai vedem, dar nu cred…

4
 Scrisoare pentru oameni

Aida Balahur
Clasa a XI-a D2
Coordonator: prof. Paula Nicoleanu

Mergând, privind și, poate, ascultând uneori, trecem prin viață și uităm să ne bucurăm de
momentele mici, de momentele care ne aduc zâmbetul pe chipul uneori pătat de prea multe
gânduri reci, de griji și de multe altele. Uităm să ne mai aducem aminte de noi, de cei care eram
înainte ca grijile să ne inunde complet. Uităm să mai fim copiii care eram odată, iar asta ne
îngreunează mersul dulce, suav al vieții. Am uitat să trăim clipa, iar viața e doar o clipă. Tot ce
vedem în jurul nostru mi se pare urât, banal. Nu mai știm să ne bucurăm de ploaie, de soare, de
vânt, de nisip și de acorduri de chitară…
Viața nu a fost tot timpul așa, secolul vitezei ne-a dat despe cap, ne-a aruncat prea multe
lucruri dintr-o odată și ne-am pierdut, așa consider eu, dar alte persoane sunt de altă părere.
Iubesc techonologia, dar tot sunt de părere că o scrisoare, pe care poți să o simți, să o pipăi, e
mult mai importantă, mai semnificativă, dar mai trimite cineva scrisori în ziua de azi?...
În lupta cu viața, cu clipa aceasta, nu trebuie neapărat să fim pregătiți, pentru că ea nu
ne dă ceva ce noi nu știm deja, nu trebuie să învățăm ca să trecem cu brio examenul vieții,
deoarece viața nu are așa ceva, ea nu ne dă teste pentru care trebuie să învățăm, viața nu ne dă
mai mult decât putem duce... Cu toate acestea, viața are secretele ei.... și unul dintre acestea
este că trebuie să privim cu zâmbetul pe față, cu îngăduință, toate eșecurile noastre – de fapt, e
mult spus eșecuri, poate ar fi bine să spunem greșeli, acestea nefiind altceva decât o condiție
necesară progresului nostru, procesului nostru de autocunoaștere, de descoperire a modului în
care ne putem depăși limitele.
În plus, putem să alegem ceea ce vrem să trăim clipă de clipă - noi construim clipa și tot
noi o putem anula prin ignoranță. Să ne gândim la oamenii care știu că mai au de trăit doar o zi...
Cât de mult se bucură ei de acea zi, cât de mult încearcă să lase în urmă doar amintiri frumoase,
doar lacrimi de fericire?... Noi, cei care acum avem fiecare zi de partea noastră, noi, cei care încă
nu ne știm sfârșitul, de ce lăsăm clipa să treacă, de ce nu o prindem, de ce nu ne bucurăm de ei,
de ce? De ce credem că nu putem să ne bucurăm de fiecare zi, de ce credem că viața noastră e
cuprinsă între muncă și somn, de ce ? Câți din noi ne punem în pat și ne gândim la cât de mult
am zâmbit azi? Nimeni nu face asta, nimeni! Dar tot timpul ne dorim mai mult timp, când, de fapt,
timpul e doar al nostru, numai că nu știm să-l folosim! De ce iubim și lăsăm? De ce avem
prejudecăți? De ce există ură din lume? De ce nu putem să ne iubim cu toții, când Dumnezeu așa
vrea, El vrea iubire, pentru că El e iubire!

5
 Avem atât de multe așteptări de la noi, încât nici nu mai știm ce vrem. Avem vise care
încă stau împachetate în ființa noastră, de teama că nu o să reușim, dar uităm că nu avem decât
o clipă ca să ajungem cu totul la nivelul cel mai înalt, să devenim grandioși. Nu ne trebuie decât o
clipă ca să conștientizăm că suntem valoroși, că viața este valoroasă, iar clipa asta nu este atât
de departe, poate fi chiar acum... Depinde de fiecare dintre noi!
Într-o dimineață ar trebui să ieșim din zona noastră de confort și să pornim spre aventură,
să fim curajoși, să prindem clipa dulce a vieții, să ne ducem prin locuri unde fericirea ne așteptă,
unde soarele ne arde mai tare, unde vântul bate mai încet, acolo unde inima noastră pulsează
atât de tare, încât îți vibrează tot trupul. Acolo ar trebui să mergem!
Haideți măcar pentru o clipă să ne bucurăm de noi, să ne luăm liber de la tot ce
înseamnă stres, griji, să ne luăm tot ce avem mai drag și să ne ducem acolo, în acel loc unde ne
putem încărca cu zâmbete. Și să ne întoarcem acolo mereu când cotidianul ne sufocă, doar o
clipă, după care să păstrăm acea clipă în sufletul nostru până când vom resimți nevoie de a fi noi
înșine.
Poate că ați pierdut o clipă sau poate ați câștigat o clipă citind asta, dar avem nevoie să
trăim, să simțim și mai presus de toate să zâmbim!

6
 Bucuria vieții

Alexandra Miron
Clasa a XI-a D2
Coordonator: prof. Paula Nicoleanu

Ne naștem și trăim viața având o singură certitudine, că într-o zi vom muri. Ne e greu să
acceptăm că nu suntem decât niște simple ființe efemere ce-și ghidează nesigur pașii spre
necunoscut, mereu vrem să credem că suntem speciali, că vom atinge fericirea, dar fericirea este
doar o iluzie, iar o iluzie nu poate fi atinsă.
Fiecare moment al vieții este special, totul se întâmplă cu un scop, fiecare rău are și
binele lui, fiecare dezamăgire aduce un zâmbet, o învățătură, o înțelegere, fiecare om pe care îl
cunoști te învață ceva, fiecare loc pe care îl vezi te ajută sa te găsești pe tine însuți,fiecare clipă a
vieții tale este importantă, fiecare moment pierdut te pierde pe tine, fiecare clipă în care trăiești
este a ta, îți aparține .
Trăind fiecare clipă, fie ea veselă sau tristă, ajungi să-ți trăiești viața. Viața nu e doar un
șir de întâmpări fară rost, nu e doar un drum ce curge lin spre o destinație bine stabilită, e doar un
curs de întâmplări, alegeri și încercări. Acel moment în care toate toate visele nostre se împlinesc
și trăim viața ca pe un basm nu va veni niciodată, mereu un vis împlinit aduce o dorință nouă,
mereu fericirea va fi o iluzie, prezentul e doar viitorul trecutului tău, prezentul este suma viselor
tale împlinite, ești fericit? Acum, în acest moment, visele tale au prins contur, unele s-au împlinit,
altele nu încă, pentru unele ai muncit din greu, dar te bucuri de realizările tale, te bucuri de
prezentul tău?
Acest moment, prezentul, îți oferă totul, îți oferă înțelegerile și lecțiile din trecut și
dorințele pentru viitor, acest timp îți oferă cetitudinea faptului că trăiești, că ești viu. Și tu ce faci?
Te pierzi pe tine odată cu fiecare clipă ce se scurge fară rost, alegi mereu să îți arunci gândurile
către necunoscutul ce prinde un contur atât de groaznic în mintea ta și uiți că ești om, uiți că
trebuie să trăiești, să te găsești, dar nu uiți nici un moment de groaza și frica pe care le creezi
prin frica ta de a trăi.
De ce ne risipim clipele? De ce le lăsăm să se scurgă și stăm nepăsători? Poate că
acum, această secundă este ultima ta secundă de libertate și tu ce faci? Încă stai preocupat să
creezi o aparență, o imagine a ta, pentru a ne demonstra tuturor că tu ești cel mai bun; îți arunci
mereu frustrările în fața altor oameni mai slabi pentru a dovedi că ești superior. Dar tu chiar
trăiești? Chiar crezi ca ești atât de important încât să îi pese cuiva de “realizările” tale? Renunță
la a încerca în permanență să dovedești ceva unor străini, dovedește-ți ție, noi te vom uita, noi
vom uita realizările tale, dar tu nu-ți vei uita nici un moment fericirea, tu nu vei uita că te-ai luptat
cu tine însuți pentru a fi mai bun.

7
Încearcă să te bucuri de fiecare clipă, nu uita că nimic nu trăiește pentru veșnicie, orice început
are și un sfârșit și nu lăsa sfârșitul să te prindă nefericit. Fiecare clipă de durere ți-a fost dată
pentru a-ți găsi și aprecia fericirea ce va urma, fiecare dezamăgire a fost acolo pentru a-ți
demonstra că nu ești îndeajuns de bun, fiecare clipă de zgomot ți-e dată să știi cât de frumoasă e
liniștea.
Bucură-te de acest moment și adună în el toate speranțele tale, bucură-te de ceea ce tu
ai si alții nu, bucură-te căci tu încă ai timp. Tu nu te vei trezi neputincios, așteptând sfârșitul și
suferind în fiecare zi după un timp trecut ce s-a scurs ireversibil și ți-a furat toată fericirea. Tu încă
mai ai timpul, iar un om ce cade în abisul uitării și al dezamăgirilor clipelor neîmplinite ale
trecutului îți spune că ceea ce ai pierdut acum ai pierdut pentru vecie, așa că ai grijă ce alegi să
pierzi, uneori câștigul îți aduce o pierdere mai mare decât ai putea crede, iar un lucru pierdut
inteligent îți aduce poate împlinirea. Oricum toți vom cădea în neantul uitării, măcar noi să nu ne
uităm.
Trăiește clipele ce îți sunt date, bucură-te și de nefericire și bucură-te de orice! Fă orice,
numai regăsește-te pe tine însuți și stai liniștit, nimeni nu va veni să încalțe papuceii tăi și să-ți
trăiască viața în locul tău, să cadă și să se ridice mai bine decât o faci tu.

8
 Iubirea

Ana-Maria Marcu
Clasa a X-a G
Prof. coordonator Cătălina Săndică

Odată, în vremea de început când ceasurile mergeau înapoi, într-un loc unde cerul îşi
vărsa lacrimile în mare, pe o insulă bogată, se înălţa un palat strălucitor. De fapt, întreaga insulă
era stăpânită de împăratul Soare, un conducător bun şi înţelept. Toţi supuşii săi erau mulţumiţi şi
mândri pentru că trăiau în împărăţia de la capătul lumii, unde zările se întâlneau să se
îmbrăţişeze, spălându-se cu roua proaspătă. Era un regat fără dimineaţă aşa cum ştim noi,
pentru că în împărăţia aceea nu era niciodată noapte.
“Bine, veţi spune, dar cum se odihneau oamenii?” Pentru că, trebuie să vă spun că
aceştia munceau din greu, dar cu multă plăcere, ştiind că toată truda este pentru ei, că împăratul
nu cerea nimic pentru sine. Aşadar, toată împărăţia, când ar fi venit vremea să doarmă, se aduna
pe o câmpie verde şi întinsă unde asculta muzica nemaipomenită a naturii, dansând, râzând,
îmbrăţişându-se şi oferindu-şi unul altuia daruri de iubire. Împăratul Soare fusese şi el cândva un
simplu locuitor al regatului, dar hărnicia şi inteligenţa sa i-au determinat pe oamenii locului să-l
aleaga conducător. Tronul nu era o moştenire. Dacă împăratul nu-şi creştea copiii cum se
cuvenea sau dacă nu avea urmaşi, oamenii alegeau în locul său pe cel mai cinstit, mai bun şi mai
isteţ dintre supuşi. Nici chiar în scaunul împărătesc nu era numai fericire şi petrecere. De cum se
termina timpul de odihnă, toată lumea se întorcea la muncă împreună cu îndrăzneţul Soare care
trudea să împartă cât mai chibzuit bunurile poporului său.
Nimeni nu ştia cum a ajuns primul om acolo, în ţinutul albastru, înconjurat de ape şi
vegheat de cerul senin. Oamenii se respectau, se ajutau şi se iubeau. Nu stiau ce este ura,
egoismul sau invidia. Toţi erau egali şi trăiau împăcaţi cu natura firii lor. Când sosi vremea
însurătorii, împăratul îşi alese o fată frumoasă, pe nume Luna, neîntrecută în dibăcia, cumpătarea
şi bunătatea ei. A fost o nuntă mândră, cu alai şi veselie multă, iar poporul întreg s-a bucurat
pentru familia care urma să se împlinească. La palat toate mergeau foarte bine şi toţi servitorii
erau plătiţi pentru fiecare serviciu fie el cât de mic. Pe insulă nu existau bani pentru că împăratul,
în înţelepciunea sa, a construit o bancă unde oamenii adunau cât mai multă iubire şi zâmbete.
Aşadar, muncitorii erau răsplătiţi cu un “Mulţumesc”, un zâmbet sau cu o carafă de iubire. Cu cât
aveai mai mulţi de “Mulţumesc” în cont, cu atât erai mai bun şi mai iubit. Dintre toţi, împăratul
avea cea mai mare bogăţie fiindcă era cel mai bun şi mai înţelegător locuitor al insulei. E clar că
vorbim despre o bogăţie în frumuseţe, înţelepciune şi fericirea lucrului împlinit.

9
 Fiind mereu lumină, sub conducerea blândului şi prietenosului Soare şi a preafrumoasei
sale soţii, Luna, nimeni nu-şi punea problema timpului. Luna avea cel mai frumos zâmbet din
împărăţie, un surâs plin şi curat, cu care vrăjise inima blândului Soare. Tânăra împărăteasă i-a
dăruit împăratului Soare doi fii pe care i-au botezat Luceferi. Mare a fost bucuria tuturor, iar
împărăţia a răsunat de veselie o bună bucată de vreme.Cei doi Luceferi creşteau în armonie cu
semenii lor şi cu natura. Descopereau zilnic muzica inimii, parfumul florilor şi dulceaţa gândurilor.
Capitalul lor de bucurie şi averea de “Mulţumesc” creşteau continuu pentru că toţi din regat îi
iubeau şi încercau să-i ajute. Apoi Luna născu o fată ,pe Steluţa, o frumuseţe ce răspândea în jur
lumină. Grădina palatului înflorea la auzul glasurilor cristaline ale crăişorilor şi toţi se bucurau de
fericirea si prosperitatea împărăţiei. Nimic nu umbrea strălucirea palatului şi a oamenilor care-l
locuiau.
Dar într-o bună zi nişte pescari găsiră pe ţărm un om mai mult mort decât viu. Săritori
cum erau, l-au îngrijit, l-au hrănit şi l-au imbrăcat. Cu toate acestea, omul n-a spus nici măcar o
data “Mulţumesc”. Găsea diferite formule precum “Vă rămân dator” “Vă voi răsplăti” “O să am
grijă” doar să evite cuvântul magic. Au înţeles atunci că nu este unul de-al lor, că venise de
undeva de pe mare, dintr-un regat neştiut, însă asta nu i-a împiedicat să aibă grijă în continuare
de el. Vestea a mers repede, împăratul Soare auzi de străinul care se rătăcise pe insulă şi îl invita
la palat. Nimeni din împărăţia sa n-a fost tentat vreodată să plece pe mare. Toţi erau prea
mulţumiţi cu ceea ce aveau ca să mai caute altceva.
Străinul sosi la palat unde fu întâmpinat de împărat, de împărăteasă şi de către toţi
curtenii.
- Bine ai venit,străine! Cine eşti şi de unde vii?
- M-am rătăcit, mărite împărate. Călătoream prin lume împreună cu fiicele mele, Clipa, Secunda
şi Saptămâna, şi cu fii mei, Minutul şi Anul. Simţeam nevoia să mergem într-un loc unde nu mai
ajunseserăm până acum şi ne-am lăsat purtaţi de valuri înspre capătul acesta al mării. Deodată o
furtună năprasnică ne-a întors corabia ca pe o jucărie si ne-a azvârlit până aici. Când m-am trezit,
doar eu mă aflam pe insulă.
- Atunci fii binevenit! Tot ce avem e aici, între noi, în inimile noastre. Ne trăim partea de iubire,
apoi mergem şi ne odihnim in inima universului. Noi nu îmbătrânim. Sufletul ne rămâne mereu
tânăr, dacă ştim să-i dăruim hrana de care are nevoie. Rămâi în împărăţia mea şi, dacă vrei,
deîndată poţi începe să lucrezi.
Mai mult din curiozitate, piratul Timp, căci aşa se numea străinul, începu să muncească.
Se simţea revoltat pentru că nu fusese primit ca pe un oaspete de seamă. Era furios că întreaga
sa pradă, tot ce reuşise să fure din lume (visuri neîmplinite, planuri nerealizate, idealuri neatinse)
zăcea acum undeva sub apele învolburate. Îl enervau oamenii cu politeţea, bunătatea, zâmbetul
şi iubirea lor caldă. Se gândi pentru o clipă că ei trebuie să fie vinovaţi pentru faptul că eşuase.

10
 Oricum, munca străinului era mai mult o hoinăreală. Nu avea răbdare să facă un lucru
până la capăt, obosea repede, chiar dacă ceilalţi, tot timpul binevoitori, îl ajutau. Cu timpul găsi
câţiva oameni cu mai puţini de “Mulţumesc” în cont şi-i convinse să construiască împreună o
corabie cu care să ajungă într-un loc unde puteau să fie ei înşişi împăraţi, să aibă de toate şi să
nu muncească niciodată. Totul se făcu pe ascuns, iar oamenii, neobişnuiţi cu minciuna, nu s-au
gâdit că străinul le vrea răul. Li se părea curios că Timpul nu folosea nici un “Mulţumesc”, dar îşi
spuneau că poate e sărac şi nu a reuşit încă să strângă din ceea ce primea. Odată treaba
isprăvită,Timpul se descotorosi de cei care l-au ajutat şi distruse banca în care se afla averea
oamenilor. O răpi apoi pe împărăteasa Lună, pe cei doi Luceferi şi pe Steluţa. Se urcă pe corabie
şi aşa cum a venit, adus de ape, dispăru în necunoscut, neştiut de nimeni.
În zadar au fost răscolite toate zările. Când îşi dădu seama de puterea necruţătoare a
Timpului, împăratul Soare scapă o lacrimă. Era prima rouă pe care o văzuseră oamenii. Pe
măsură ce vremea trecea, chipul său se întuneca şi pentru prima dată în regat se făcu noapte şi
frig. Oamenii aflară de Timp şi despre puterile sale, de răutate, de faptul că le-a distrus
economiile şi că acesta nu ştie ce înseamnă tihna şi zâmbetul adevărat.
Numai că, aşa cum Timpul nu poate fi oprit, nici dragostea nu este uşor de învins. La
insistenţele Lunii şi a copiilor săi, rămaşi neschimbaţi în bunătate, Timpul le-a dăruit o parte din el
pentru a se arăta celor dragi. Şi aşa, de câte ori Soarelui i se face dor de soţia şi copii săi,
întunecându-se de tristeţe, aceştia îi apar pe cer: Luna cu acelaşi zâmbet plin, Steluţa, cu alaiul şi
strălucirea ei, înveşmântând bolta împărătească, iar fiii săi, Luceafărul de dimineaţă şi Luceafărul
de seară, alină durerea tatălui rămas singur.
Poate că atunci când vom învăţa cu toţii să iubim cu adevărat, să ne vedem aşa cum
suntem şi să ne sporim capitalul de “Multumesc”, Timpul nu va avea de ales şi se va recunoaşte
învins. Atunci va fi din nou împărăţia de la începuturi.

11
 O lecție despre fragilitatea vieții

Ursache Ioana
Clasa aX-a D
Coordonator: prof. Emilia Talpalaru

Încă îmi amintesc cât de speriată eram. Bătăile inimii goneau nebunește, iar eu stăteam
lipită de ușă. Era casa mea, desigur, dar nu arăta deloc precum locuința mea confortabilă. Cel
puțin, credeam că mă aflu în casa mea, adevărul este că nu știam unde am intrat și nici ce se
întâmplă. M-am trezit într-o cameră dubioasă, fără ferestre, dar totuși luminată de ceva straniu,
care punea în valoare singurul obiect al camerei – o oglindă.
Am înaintat încet și nesigur către sticla lucioasă rezemată de perete, aflată chiar între
alte două uși, diferite de cea prin care am intrat eu. Mi-am privit chipul îngrozit și am tras aer
adânc în piept. M-am uitat în stânga, apoi în dreapta, analizând fiecare colțișor al încăperii, dar
nu era nimic, doar eu, oglinda și lumina a cărei sursă nu o puteam desluși.
Mă simțeam de parcă fiecare sentiment îmi era înghețat, iar fiecare mișcare deveanea
din ce în ce mai lentă, făcând timpul să se scurgă diferit. M-am îndreptat spre ușa din stânga, cu
dorința de a intra în casa mea, de a mă afla în realitatea de care aveam nevoie. Speram să fie un
vis, chiar și un coșmar, care să mă aducă din nou în viața mea, liniștită și simplă. Cu toate
acestea, totul părea mult prea real, fiecare fior îmi străpungea sufletul și mă înlănțuia în
disperare.
Am apăsat pe clanță apoi am împins ușa atât de repede, încât am trântit-o de perete. Am
rămas șocată. Era o încăpere identică celei precedente, cu aceeași oglindă și aceleași uși, însă
în mijloc era un munte de bancnote de sume mari, ce trona în aceeași lumină necunoscută. Nu-
mi venea să cred, am rămas nemișcată cu ochii ațintiți pe bani. M-am apropiat discret, gata să
explodez de uimire.
Nu știam ce să înțeleg, totul părea venit din altă lume, credeam că un înger mi-a auzit
dorințele și mi-a trimis ceea ce aveam nevoie – bani. Eram tânără și cu vise uriașe, naivă și
încrezătoare, așa că primul meu gând a fost că Dumnezeu și-a revărsat asupra mea iubirea și
astfel o să duc o viață minunată.
Brusc, am fost înviorată de o speranță ciudată, de o dorință arzătoare de a avea mai
mult, așa că am intrat repezită pe aceeași ușă din stânga. Am fost satisfăcută căci în următoarea
încăpere am găsit un munte și mai mare de bancnote care îmi zâmbeau diabolic. Însă eu eram

12
prea mică și am continuat să intru pe fiecare ușă din stânga, privind mulțimile de bani care se
iveau triumfătoare.
Nici nu mai țin minte cât de multe uși am deschis și cât de mulți bani am văzut. Totul s-a
întâmplat într-un timp scurt, cel puțin așa cred, căci în graba mea, am ajuns atât de repede la...
ultima. Ultima ușă, ultima oglindă, ultima cameră și... și atât.
Când am intrat fugind pe ușa cea din urmă, m-am izbit de un perete gol, lipsit de alte uși.
Respirația mi s-a oprit și priveam îngrozită în jur. Nu mai erau bani, dar nu asta m-a făcut să
tremur incontrolabil, ci faptul că ușa pe care am intrat dispăruse. Mă aflam între patru pereți goi,
lângă o oglindă cu rame aurite.
În primele minute nu mi-am dat seama de nimic și am început să bat cu pumnii în pereți,
urlând din toate puterile mele după ajutor. Nimeni nu era acolo să mă ajute, mă simțeam pierdută,
descumpănită, prinsă într-o capcană, închisă într-o cușcă. Nu știam ce se întâmplă și de ce nu
mă pot trezi din visul acela dureros, voiam din tot sufletul să evadez.
Încercam să plâng, dar eram secată de lacrimi și de puteri. M-am rezemat de perete,
lângă oglinda neclintită și mi-am lăsat capul pe genunchi. Am stat minute bune așa, așteptând
ceva care să mă salveze. Nu îmi era foame și nici sete, eram doar obosită și nu vedeam cale de
scăpare din acel labirint atât de necomplicat, însă fără ieșire.
La un moment dat, m-a cuprins o senzație ciudată, fierbinte și m-a făcut să mă ridic în
picioare. Am făcut doi pași până în fața oglinzii. Atunci, adevărate cascade de lacrimi au izbucnit
din ochii mei ce ardeau de durere. Țipam în timp ce plângeam, căci eram mai mult decât
înspăimântată de imaginea reflectată de oglindă.
Eram eu, evident, însă nu mai aveam 21 de ani, ci mai mult de 60 cu siguranță. Părul
cărunt, ridurile adâncite și corpul lipsit de vlagă îmi biciuiau ochii. În nebunia mea, m-am uitat la
propriul trup și am realizat că oglinda nu mințea, așa că am început să dau cu pumnii în ea, fără
un scop anume. Doar voiam să redevin eu, să uit de cele întâmplate și să îmi continui viața.
Nu mă mai interesau nici banii și nici nevoia mea uriașă de a-i obține. În momentul acela
mi-am dat seama de greșeala mea fatală. M-am lăsat condusă de acea dorință și de toate iluziile
mele. Atunci am realizat rostul oglinzilor lângă grămezile de bani și cele două uși. Aveam alegeri
de făcut, ani de trăit și multă muncă până la a obține tot ce eu am crezut că voi câștiga așa ușor.
Lacrimile mi s-au uscat pe obrajii supți, iar oglinda a scăpat nevătămată, doar cu mici
zgârieturi. O durere cumplită de cap îmi amețea gândurile, iar eu m-am întins pe podeaua rece,
așteptându-mi sfârșitul. Eram din ce în ce mai convinsă că voi muri acolo, fără răspunsuri, fără a
afla ce s-a întâmplat cu adevărat și cine m-a pus pe scena acestei piese tragice.
Totuși, o altă senzație nouă acapara încăperea. Timpul părea că se scurge înapoi,
aproape că vedeam un ceas ce-și plimba minutarul în sens opus. M-am ridicat cu ultimele puteri
și mi-am privit iar chipul palid, șters, lipsit de viață. Nu mai credeam că se poate întâmpla ceva,
dar, când m-am așteptat mai puțin, o voce groasă, înfricoșătoare, m-a făcut să tresar:

13
 - Îți mai dau o șansă. Carpe diem!
Atunci m-am întors și am văzut o ușă deschisă, apărută din senin. Un bococ de speranță
îmi încolțise în inimă și am alergat spre salvarea mea. Înăuntru m-am văzut în prima încăpere,
cea în care am intrat pentru întâia oară. Ușa s-a închis în spatele meu. Acea ușă din stânga. Am
făcut câțiva pași speriați și am zâmbit în oglindă. Aveam iar trupul meu tânăr și energic. Radiam
de fericire.
Din curiozitate, am deschis ușa din dreapta. Știam sigur că dacă se va întâmpla același
lucru, nu voi mai avea șansă de scăpare, dar aveam o credință izvorâtă de nicăieri, că această
ușă îmi va aduce noroc. Mi-am închis ochii și am apăsat timid pe clanță. Fiecare centimetru
deschis îmi dezvăluia ceea ce am vrut de prima dată, să revin în casa mea, să scap de coșmarul
nemilos.
Nu știu dacă a fost un vis sau am învățat o lecție pe propria-mi piele, dar știu sigur că
pentru restul vieții mele, voi trăi fiecare clipă ca și cum ar fi ultima și voi face fiecare moment să
devină special, căci timpul trece repede, iar omul, fermecat de lucruri trecătoare, devine înlănțuit
în propria-i viață, cușcă a nimicului. Totul dispare, însă suntem capabili să creăm momente, iar
din acea zi, am creat mai multe decât orice avere.

14
 18 ani…

Petronela Tărăbuță
Clasa a XI-a F
Coordonator: prof Emilia Talpalaru

Sâmbătă - 31 ianuarie 2015

Dragă jurnalule,
Îţi amintesc a zecea oară (cred că este chiar a douăzecea oară, dar o să fiu fată finuţă.
Hi hi!) că de-abia aştept să am 18 ani! De-abia aştept să pot colinda lumea întreagă atunci când
inima îmi cere asta, să plutesc cu norii libertăţii spre cer fără să fiu legată de pământ, cu fire
aspre ţesute din cuvintele „Nu poţi face ce vrei!”, „Nu eşti destul de mare pentru asta!”. Mai am
câteva luni și sângele îmi va curge prin vene în ritmuri normale. În ritmuri la a căror intensitate-mi
tinde inima de când a început să bată pentru prima oară.
Mai este puţin şi mă voi scălda în ape cu gust dulce-acrişor. Va fi dulce datorită plăcerii
de a trăi viaţa cu adevărat şi acrişor datorită situaţiilor noi cu care mă voi confrunta, dar cărora
voi adora să le fac faţă!
Aşa umpleam acum un an rânduri întregi cu ceea... ce simţeam cu adevărat. Nu pot
spune că scriam ceva de care nu eram convinsă. Îmi amintesc că eram mereu axată pe ceea ce
va fi după ce voi împlini vârsta de 18 ani, iar prezentul avea prea puţină importanţă pentru mine
sau, cel puţin, nu atât cât ar fi fost normal să fie. După ce îmi împlineam sufletul cu sentimentul
de compătimire oferit de un caiet care mă lăsa să scriu pe ale lui pagini tot ce simţeam, îmi
ascundeam bine gândurile transformate în rânduri în cutia unor papuci vechi. Acolo nu avea să
umble nimeni pentru că, așa credeam eu, cui i-ar putea păsa de niste vechituri prăfuite uitate sub
patul din camera mea?
Sincer, nu aş fi crezut, dar mamei i-a păsat. Eram obişnuită ca mama să mă pună doar şi
doar pe mine să fac curat în cameră, pentru că niciodată nu o făcea ea. Prin metoda asta ea
intenţiona să mă înveţe ordonată şi nu pot spune că nu i-a reuşit planul. Reuşea să intreţină
întreaga casă curată, iar camera mea o lăsa pe seama conştiinţei mele de fată ordonată.
- Uaauu! Ce raritate văăd!, spun eu, făcând ochii mari de uimire când o văd pe mama
pregătindu-se cu tot ceea de care are nevoie ca să-mi transforme camera în farmacie.
- Aaa, Anastasia!, adaugă mama de parcă nici nu a auzit ce am spus. Ai venit de la
şcoală! Schimbă-te repede şi du-te şi mănâncă. Eu o să termin repede aici. Vreau doar să

15
pregătesc nişte lucruri pe care să le dăm săracilor. Ceva de care nu mai avem nevoie. Iar cu
ocazia asta îţi fac şi o curăţenie ca la carte. Hai, fugi!
Am ascultat-o. Cum aş fi putut să mă împotrivesc? Am lăsat geanta şi am mers la
bucătărie. Nu ştiam ce bine i-am făcut mamei încât să merit să-mi facă curăţenie, însă mă
liniştisem când aflasem adevăratul motiv pentru care mă scutise de obligaţia asta.
Multe idei se legau în capul meu, dar ideea că mama ar putea să-mi descopere jurnalul
nu dorea să-mi viziteze gândurile. După ce am terminat de mâncat, m-am grăbit în cameră
dorind să o îmbrăţişez pe mama mulţumindu-i pentru tot ce face pentru mine în fiecare zi. Însă
intenţia mea plină de afectivitate a ajuns la înfăptuire ca ceva ce denotă opusul.
Când am intrat în cameră, mama era aşezată în genunchi printre mormanele de haine şi
cutii pe care le selectase cu grijă. Citea cu nesaţ din jurnalul meu. Era captată de el pentru că nici
nu mă observase când am intrat în cameră. M-am năpustit spre ea cu disperare şi i-am luat
jurnalul din mână încet, astfel încât să nu apuce să mă observe şi, în viziunea mea, să fugă de
mine cu tot cu el. După ce mama văzuseră că acele gânduri transformate în rânduri erau la
persoana în mintea căreia se născuseră, nu a mai încercat să riposteze, ci a rămas în poziţia de
până atunci, privind în gol. Citise tot; jurnalul era deschis la ultima pagină. M-am aşezat pe pat,
cât mai aproape de ea, iar, un timp, doar tăcerea a fost cea care a vorbit în cameră. Într-un final,
mama se întoarse spre mine, şi-mi spuse cu ton scăzut:
- Scrii foarte frumos, să ştii!
- Mulţumesc mamă...
I-am răspuns cu sfială în voce. Ştiam că acest compliment era ca un preludiu pentru
discuţia de care urma să am parte. Jurnalul meu era plin de „Abia aştept să am 18 ani!” şi eram
conştientă de cât de mult ea voia să fiu acea fetiţă mică a mamei.
- Trăieşte clipa, Anastasia!, continuă mama. Nu o să mai ai niciodată vârsta asta!

Nu puteam să-i mai spun nimic! O parte din mine ştia cât de multă dreptate are, dar
cealaltă încă se gândea exclusiv la viitor.
- De ce îţi doreşti atât de mult să ai 18 ani?, adăugă ea, încercând să mă facă să
vorbesc. Ce îţi oferă aşa de multe vârsta asta?

Răspunsul la aceste întrebări tocmai îl citise din jurnalul meu, dar se păru că acele
argumente nu fuseseră si cele care ar fi satisfăcut-o. Am încercat să-i ofer motive mai concrete,
să o fac să înţeleagă acea dorinţă arzătoare a mea de a fi majoră cu termenii la care se aştepta,
spunându-i că vârsta de 18 ani îmi permite să fiu şofer şi că, totodată, mă transformă într-o
persoană mai responsabilă. A avut răspuns şi pentru asta. Şi încă ce răspuns...
- Responsabilitatea este ceva ce, aparent, te face să te simţi mai matur, mai înarmat cu
experienţă de viaţă. Îţi dă senzaţia că ai trecut peste toate problemele cu care se confruntă un om
şi că, dacă ai responsabilitate, poţi avea garantată aprecierea din partea celor din jur. Dar, fetiţa

16
mea, responsabilitatea te înstrăinează într-un mod foarte necinstit de libertate. Te face să alergi
după ea, pentru că e ambalată frumos, dar când îi simţi gustul, descoperi că te lipseşte exact de
ceea ce crezi că vei primi. Te leagă de sarcini şi obligaţii pe care s-ar prea putea ca inima să nu
dorească să le îndeplinească. Te robotizează...iar tu, copilaşul meu, abia aştepţi asta...
- ... asta înseamnă că nu ar trebui să las ca responsabilitatea să mă educe?
- Nu! În nici un caz! Las-o să-ţi aducă împlinire, dar doar atât, Anastasia! Nu o lăsa să
pună stăpânire pe tine şi bucură-te cât încă viaţa nu-ţi cere să funcţionezi pe un
mecanism, spuse mama zâmbindu-mi şi apropiindu-se blând de mine.
- Mamă, te rog, nu mă înţelege greşit, i-am murmurat eu mamei, luându-o de mână,
apoi am continuat ridicând încet vocea. Dacă aştept vârsta de 18 ani asta nu
înseamnă că o să uit de lucrurile pe care le fac în copilărie.
- Vei face aceste lucruri oricând, dar niciodată cu o bucurie aşa de autentică ca acum!
Acum simţi totul pur! Nu sunt atât de multe griji care să-ţi umbrească fericirea. Uite,
eu mi-aş dori să fiu la vârsta ta, să mai trăiesc odată viaţa la intensitatea de atunci.
- Iar eu îmi doresc să fiu la vârsta ta, o întrerup eu pe mama. Cu permisul de
conducere în mână, cu libertatea de a face ce vreau şi cu bucuria de a le spune
altora ce să facă.
- Nu este atât de plăcut să le spui altora ce să facă, să ştii...
- Dar este un fapt care arată superioritatea faţă de cei din jur. În fine... Nu mai vreau
să vorbesc despre asta! Hai să terminăm aici curăţenia. Te ajut şi eu.

Eu şi mama am strâns tot ce mai era de strâns fără să mai scoatem un cuvânt despre ce
discutasem cu câteva minute în urmă. Mă stânjenea discuţia asta pentru că nu ştiam cum să-mi
justific dorinţa de a avea 18 ani. Îi ascultam argumentele cu care mi le dărâma pe ale mele, dar
încercam să-mi aşez cuvintele astfel încât să nu par fără temei. O urmă de îngâmfare se
ascundea în mine, iar eu încă o hrăneam când trebuia să fac posibilul să dispară. Lăsam aceste
defecte să mă urâţească doar pentru că egoului meu nu-i plăcea să accepte că este învins, iar
astfel nu lăsam spusele mamei să fie analizate sau măcar probate de raţiunea gândirii mele. Le
catalogam direct ca false şi îmi urcam propriile idei tot mai spre vârful certitudinilor mele. Astfel,
mult timp am trăit cu ceea ce doar eu credeam că e bine, nelăsând pe nimeni să-mi influenţeze
modul de a gândi.
Îmi amintesc că, după păţania jurnalului meu, am început intenţionat să-mi petrec timpul
doar în casă, plănuindu-mi şi organizându-mi etapele cu care să obţin permisul de conducere şi
să intru la o facultate bună. Citeam tot ce îmi pica în mână, gândindu-mă că îmi va fi de folos
orice după ce voi fi pe cont propriu. Îmi neglijam prezentul, punând pe primul loc doar viitorul şi
priveam asta nu doar cu neglijenţă, ci era şi ceva absolut normal pentru mine.
Într-o zi ca toate celelalte, după ce ajunsesem de la şcoală şi după ce mâncasem, am
deschis calculatorul pentru a mă interesa de cele mai bune facultăţi din ţară, făcându-o deja din
obişnuinţă, lipsit de voinţă deplină. Însă un ciocănit în uşă mi-a atras atenţia.
- Intră! strig eu aproape speriată de impactul deşteptării mele din monotonie.

17
 Uşa s-a deschis, iar după ea, fratele meu Robert intra în camer,ă zambindu-mi până la
urechi, dar scurt.
- Pregăteşte-ţi repede lucrurile! spuse el grăbit. Mergem la munte în seara asta!
- Ce munte? De ce în seara asta? Ce e acolo?

Nu înţelegeam ce vrea să facă. Avea obiceiul să mă surprindă în modul acesta, iar eu,
spre necazul lui, aveam obiceiul să nu-i accept ieşirile. Încerca să mă convingă, amintindu-mi că
e cu 5 ani mai mare decât mine şi că „se poate” să aibă mai des dreptate decăt mine. Era hazliu
în modul lui de a mă convinge, iar din motivul acesta de multe ori îi jucam jocul, spunăndu-i că îl
însoţesc, însă, când momentul plecării se apropia, bătea la uşă şi mă găsea tot cum mă lăsase -
cu ochii aţintiţi fie într-o carte, fie în calculator. Îmi spunea adesea că îmi pierd viaţa aşa şi mereu
regreta, pentru că îmi exprimam dezacordul faţă de vorbele rostite prin ignoranţă. Asta îl enerva,
dar nu mă făcea să mă opresc decât după ce îmi promitea că nu o va mai face.
- M-a sunat astăzi Ionuţ, colegul de cameră de la facultate, de care ţi-am spus că vrea să
înfiinţeze o comunitate de voluntari pentru a strânge gunoaiele de pe malul râului Bistriţa.
În schimbul acestor servicii, voluntarii vor primi documente care să ateste prezenţa lor în
astfel de activităţi. Cu aceste documente vei fi mult mai avantajată atunci când vei aplica
pentru o facultate, doar ştii şi tu. Te-ai documentat ceva timp. E imposibil să nu fi ştiut
asta.
- Da, ştiu asta!, răspund eu. Continuă!
- Ooo! Un „Continuă!” din partea ta? O adevărată onoare să o fac, domniţă!, spuse Robert
chicotind, dar se opri imediat şi reveni la subiect. Am văzut cât de mult doreşti să intri la o
facultate bună şi m-am gândit că ţi-ar surâde ideea să te faci cu un document de genul
acesta. O să iau interesul cu care mă asculţi ca pe un „da, vin” şi îi spun lui Ionuţ să te
treacă pe listă. Plecarea e la ora 17 din autogara de nord. O să vin eu după tine şi
mergem împreună într-acolo!

Tipul acesta de a vorbi, foarte diplomat, de parcă venise să-mi prezinte un credit la o
bancă, îi era tipic lui Robert. Pot spune că îl învidiam pentru asta şi îl respectam totodată. Era un
mod prin care mă indispunea pentru că mă făcea să compar felul lui de a vorbi cu al meu,
ajungând instantaneu la concluzia că trebuie să mai cresc. Aveam 17 ani, dar mă consideram un
copil inapt să nutresc în mine tipuri de caracter atât de grandioase ca al lui. Gândeam de parcă
doar după ce voi împlini 18 ani voi avea dreptul să fiu un om serios; până atunci, am dreptul doar
să visez la o versiune de a mea mai bună şi să aştept să treacă timpul.
Pot spune că era prima dată când Robert a venit la mine cu astfel de propunere. Restul
ieşirilor propuse de el erau cu intenţia de a-mi face cunoştinţă cu alte persoane sau de a mă
scoate din casă. Îi expilcam mereu că am lucruri mai bune de făcut şi nu-i făceam pe plac, însă
acest lucru nu l-a făcut să nu-mi mai dorească prezenţa. Acum, după atât timp şi după atât de

18
multe întâmplări care să-mi schimbe viziunea asupra vieţii, îi mulţumesc pentru răbdarea lui, chiar
dacă nu i-o voi spune niciodată. Prefer să ştiu doar eu şi, desigur, cei care mă citesc.
După ce Robert a ieşit din cameră, mi-am pregătit lucrurile de care credeam că voi avea
nevoie şi l-am aşteptat îmbrăcată timp de câteva zeci de minute. Nu am mai rezistat nerăbdării şi
m-am dus să-i bat la uşă. Exact atunci el se pregătea să iasă şi, văzându-mă cu lucrurile în mână
şi gata de plecare, a spus cu voce uimită, dar totuşi domoală:
- Nu pot să cred ce-mi văd ochii! Aşa te vreau, Anastasia! Hai la drum!

A spus toate acestea şi m-a luat după gât, cum nu o mai făcuse de mult. Uneori duceam
lipsa acestui fel de prietenie, de joacă, care-mi făcea inima să zâmbească, iar creierul să-şi pună
întrebări. „Oare chiar au dreptate toţi cei care îmi spun că nu trăiesc viaţa cum ar trebui?” Atunci,
această întrebare a fost găzduită de gândurile mele doar pentru o clipă, după care am alungat-o
cu dispreţ, spunându-mi: „Nu renunţ la principiile mele!”.
- Vei vedea cât de frumos o să fie!, spune Robert în timp ce mergeam spre maşină. Chiar
dacă o să facem puţină treabă, să ştii că minunăţia se află în colectivul cu care ducem
lucrurile la bun sfârşit! Sigur nu o să regreţi! Îţi garantez! O să cunoşti oameni super de
gaşcă care te vor face să uiţi că eşti pe malul unui râu, strângând gunoaie. Oooo! Şi să-ţi
mai spun! Cea mai tare parte este că nu începem din seara aceasta! După ce ajungem,
se anunţă un foc de tabără cu zeci de poveşti. Cât de splendid, nu? Ooo! Da, da!

Graba cu care vorbea, de parcă vroia să-mi spună totul deodată, tipul de cuvinte pe care
le folosea, foarte rare în discuţiile de până atunci şi entuziasmul cu care mă privea erau
ingredientele perfecte pentru a mă face să zâmbesc mai larg ca niciodată şi să-l îmbrăţişez
strâns. Mi-a răspuns la îmbrâţişare cu un sărut pe frunte, făcându-mă să mă simt un adevărat
copil, însă de data asta am privit acest lucru cu încântare, şi nu cu ripostare.
Am ajuns la timp şi am urcat într-un autocar plin de oameni zâmbitori, cu care urma să
strângem gunoaiele.
Drumul până în judeţul Bistriţa, acolo unde urma să aibă loc voluntariatul, a durat în jur
de 3 ore, ore pe care le-am umplut cu discuţii interminabile de grup în care fie cineva îşi povestea
întreaga viaţă, fie cineva se plângea că părinţii nu-i trimit destui bani (la acest tip de tânguiri,
povestitorul primea cea mai multă compătimire), fie cineva spunea bancuri la care hohotele de
râs erau cele care umpleau dialogul întregului moment.
Ora 20:00 anunţa şi sosirea noastră la pensiunea la care urma să fim găzduiţi. Focul de
tabără a fost instalat cât mai repede cu putinţă, iar întregul grup gălăgios începea să se strângă
în jurul său, ca ţânţarii zumzâitori la lumina unui felinar. Au trecut, neştiind cum, ore lungi, dar
totuşi prea scurte. Încet-încet ne-am retras la camerele noastre, simţind în urechi încă vie gălăgia
cu care am umplut seara. A doua zi ne-am trezit purificaţi de aerul rece de munte şi cu dorinţa vie

19
de a bucura nişte maluri bătrâne pe a căror spinare s-a înşiruit domol râul Bistriţa timp de zeci și
zeci de primăveri.
Ziua am îmbogățit-o cu fapte ghidate de afectivitatea faţă de mama natură, reuşind să
lăsăm în urma noastră 3 kilometri de mal lipsit de consecinţele necuviinţei unor oameni. A doua
seară, participarea mea nu a fost doar în discuţia de grup, ci mai mult în discuţia captivantă cu
unul din membrii acestuia. Îl chema Ianis şi mă făcea să zâmbesc doar prin simplul fapt că mă
privea în ochi, darămite să mai şi vorbească! Adoram să-i povestesc fiecare păţanie hazlie din
copilărie şi adoram modul lui de a mă face să cred că este interesat de ce spun. Dădea din cap
afirmativ zâmbind larg la început, dar încerca să devină serios pentru a mă lăsa să continui. De
multe ori, încercarea lui de a fi serios se transforma în exact opusul: izbucnea în râs, desigur,
molipsindu-mă şi pe mine şi continuam aşa pănâ când ne izbeam de privirea vreunui curios din
grup.
- Ar trebui să râdă şi ei, nu să se uite uimiţi la noi, spuse Ianis printre râsete.
- Să ştii că da!, aprob eu hotărâtă. Ce spui dacă ne-am opri din discutat şi i-am privi şi noi
cu ochii mari de uimire? Să vedem atunci cum ar reacţiona.
- Sunt de acord, Anastasia!, spuse Ianis coborând vocea şi punând accept pe numele meu
pe care îl rostise aproape în şoaptă. Trebuie să spun că-mi va fi foarte greu să stau cu
ochii aţintiţi spre ei, când îmi doresc să te privesc doar pe tine!

Ca răspuns la spusele lui minunate, i-am zâmbit larg şi mi-am făcut curaj să-l sărut pe
obraz, însă el mi-a luat-o înainte. Ne-am privit de asemenea, zâmbind larg, şi ne-am concentrat
pe planul nostru. Începutul părea fără sfârșit, pentru că amândoi ne doream să vedem expresia
ceiluilalt, iar astfel se întâmpla să îl prind uitându-se la mine, iar el să mă prindă uitându-mă la el.
Într-un final, un membru al grupului ne-a observat privirile insistente şi nu ne-a mai privit cu
uimire, ci a izbucnit în râs. Iar, bineînţeles, râsetele se reinstalară totodată între mine şi Ianis. Era
atât de multă copilărie în ceea ce făceam, atât de multă joacă al cărei gust nu-l mai simţisem
niciodată. Acea joacă plină de râsete îmi punea durere în obraji şi mângâiere în inimă.
Am continuat astfel până când gălăgia grupului se făcu tot mai puţin simţită fără să
observăm că, într-un final, doar greierii au mai cântat în jurul focului, din care rămăseseră doar
nişte bucăţi de jar umile ce ne priveau cu admiraţie fericirea ce o reflecta sclipirea ochilor noştri.
Toţi se culcaseră, dar acest lucru nu ne făcea să-i urmăm, chiar dacă liniştea deplină de afară ne
amintea mereu asta. Au trecut minute în care am privit doar spre becul de pe cer şi spre licuricii
spaţiali ce încercau să ajungă la a sa strălucire. Mi-e greu să spun că acele minute din viziunea
mea erau de fapt ore, iar acea căldură dintre noi era de fapt frigul ce începea să pună stăpânire
peste noaptea noastră magică. Însă îmi este cu uşurinţă să spun că acele îmbrăţisări scurte erau
de fapt cele mai lungi momente de împlinire, iar acele săruturi sfielnice erau de fapt cele mai pline
de îndrăzneală fapte ce ne dovedeau că... ne-am îndrăgostit!

20
 Când zorii dimineţii deschideau la culoare cerul, Ianis m-a condus la cameră. Ne-am luat
rămas bun şi m-am aruncat în pat încă zâmbind. Însă, odată cu plecarea lui, ochii mei buimici au
început să se trezească.
Am stat zeci de minute care s-au transformat în ore lungi, mult prea lungi, în care şiroaie
de gânduri mişunau între inimă şi creier. Inima îmi şoptea că a fost o noapte magică, iar creierul
îmi spunea cu voce ridicată că e doar o fantezie ce se va spulbera între norii realităţii crude.
Noaptea a început cu joacă, dar se sfârşea cu o luptă dată între sentimente şi raţiune. Îmi
spuneam că am fost prea naivă să mă las dusă de un val atât de trecător şi mă mustram pentru
greşeala pe care îmi promiteam că nu o voi mai face. „Este şi normal să mă las jucată astfel de
sentimente... doar sunt un copil. Când voi avea 18 ani, cu siguranţă nu voi mai putea face asta!
Voi fi mai chibziută, mai cu capul pe umeri, mai sigură pe principiile mele! Nu ajung nicăieri cu
praful acesta atât de idilic al amorului! Nu absolv nici o facultate cu el! Nu-mi aduce bani în
fiecare lună!”
Cu aceste gânduri îmi chinuiam mintea şi cu cât lumina zilei se făcea tot mai simţită, cu
atât sufeream mai mult. Mă gandeam la cum voi face să-l evit şi totodată să-l uit pe Ianis. Îmi
doream ca acea noapte să nu fi existat, să fi rămas în camera mea de la început. Regretam
întreaga poveste şi începeam să caut căi prin care să ajung acasă. Când foşniturile de afară ale
dimineţii au devenit tot mai insistente, mi-am făcut curaj să ies din cameră şi să-l caut pe Robert
cu intenţia de a-i cere să mă ducă acasă. L-am căutat în cameră, în curte şi chiar la lac, dar nu se
arăta nicăieri. Mergând înapoi spre camera mea, Ianis mă întâmpina cu acelaşi zâmbet ce-mi
umplu inima cu o seară în urmă. Însă acum nu mă mai împlinea sau nu mai permiteam eu asta
inimii să simtă, ci mă neliniştea.
- Bună dimineaţa Anastasia!, îmi spune el entuziasmat şi încercă să mă îmbrăţişeze, dar
m-am tras din braţele lui cu sălbăticie. Nu i-am răspuns şi am plecat din faţa lui,
arătându-i iritarea mea printr-o scurtă privire cu dispreţ faţă de cum mă făcuse să pierd
timpul cu iluzii.

Când am ajuns în cameră, Robert mă aştepta pe pat.

- Te-am căutat peste tot!
- Asta am făcut şi eu, Robert!
- Ca să vezi.. În fine. Vroiam sa-ţi spun că Ionuţ a lungit şederea noastră aici cu încă două
zile. Nu vom mai pleca mâine, aşa cum propusese. Nu e aşa că e minunat? Încă două
zile magice!

„Magice”... Exact de această magie voiam să scap, iar el îmi spunea că vom mai sta
două zile. Nu mai puteam rezista o oră, darămite două zile?!
- Robert, mă simt foarte rău! Nu mai putem sta două zile.
- Dar ce ai păţit? Aseară erai foarte bine! Chiar zâmbeai mult cu acel băiat.. Ianis parcă îl
cheamă.

21
 - Noaptea asta am început să mă simt rău. M-am chinuit mult să adorm. Durerea de cap
nu mi-a dat pace nici acum, Robert. Simt că mă învârt mereu, deşi sunt pe loc. Am
nevoie de odihnă!
- Dar te poţi odihni aici surioară! Îi cer lui Ionuţ o cameră cu ferestrele spre lac. Asta,
garantat, te va liniști!
- Nu e nicăieri ca în camera mea! Haide, te rog, acasă!, îi spun eu lui Robert încercând să
vărs o lacrimă falsă.
- Bine, gata! Mergem! Pregăteşte-ţi lucrurile de plecare! Într-o oră maxim ne pornim!

Am născocit atunci nişte minciuni de care mă miram de unde le luasem. Nu mă mai

recunoşteam! Ajunsesem să-mi mint fratele în faţă pentru un lucru atât de banal. Dar atunci nu
am dat deloc importanţă transformării mele.
Plecarea a fost exact într-o oră şi am ajuns acasă cu mintea atât de obosită.. Câte
gânduri, câte cuvinte pe care le-aş fi rostit! Să mă descarc, să mă eliberez de o piatră grea! Dar
le ţineam în mine cu înverşunare şi mă mustram tot mai mult pentru aşa spusa naivitate a mea. O
parte din mine încă simţea magia din râsetele acelea copilăroase, dar cealaltă parte dură o
sugruma pe inferioara sa. M-am retras în cameră minţindu-i pe toţi că durerea de cap nu-
mi dă pace, când, de fapt, sufletul mă durea fără să ştiu ce poate să mă întristeze atât de tare.
Camera mea devenise o cochilie în care mă închideam tot mai tare. Nu mai găseam nimic
folositor în pierderea timpului cu prietenii şi făceam doar ceea cea credeam că-mi aduce roade în
viitor.
De la acel voluntariat până când am împlinit mult aşteptata vârstă de 18 ani au trecut luni
în care principala ocupaţie era să mă axez pe învăţatul pentru şcoala de şoferi şi facultate. Şi o
făceam într-un mod mult mai pătrunzător decât înainte. Mă amăgeam pe mine însămi că aşa voi
avea doar rezultate pozitive şi că îmi voi mulţumi că am ales să deschid ochii la timp.
Însă vărsta de 18 ani a venit fără împlinire! Ziua în care am devenit majoră a fost cea mai
melancolică zi. Am împlinit 18 ani, dar m-am simţit tot fără temei în viaţă! Nu găseam nicăieri
bucuria care credeam că mă va învălui şi-mi va ghida paşii spre onoarea de fi responsabilă.
Treceau zile, săptămâni şi chiar luni în care nici acea responsabilitate nu-mi aducea împlinirea pe
care eram sigură că o s-o primesc. Regretam cu amar zilele pe care le petrecusem sperând să
împlinesc mai repede vârsta de 18 ani, neglijând prezentul de atunci care a devenit fără să vreau
trecutul de acum pe care nu-l mai puteam schimba, deşi aş fi dat orice să o fac.
Ajunsesem să le dau dreptate tuturor celor care mi-au spus că nu-mi trăiam viaţa cu
adevărat şi să îi mulţumesc destinului că a făcut ca vârsta de 18 ani să mă scoată de după
gratiile monotoniei mele. Eram recunoscătoare că suferinţa mi se incheiase atunci!
Singurul câştig al acestei vârste era pentru mine doar faptul că puteam conduce, dar ce
rost are să poţi conduce pe străzi atunci când nu ai unde merge? Nu aveam pe cine vizita pentru
că m-am considerat naivă atunci când am legat prietenii. De multe ori s-a întâmplat să-mi
amintesc de Ianis şi să-mi doresc să nu fi plecat atunci de la Bistriţa. Am ajuns să regret că am

22
regretat naivitatea în care se ascundea de fapt partea mea inteligentă. Prin naivitate deveneam
copil, însă eu abia aşteptam să scap de acest stadiu, aşadar, refuzam naivitatea cu
promptitudine. De fiecare dată când numele „Ianis” îmi colinda gândurile, nevoia de acea joacă
magică se instala în mine şi nu-mi dădea pace zile întregi. Îmi era dor de Ianis! Acum recunosc
asta, dar atunci încercam să mă mint cât puteam că nu vreau să îl mai întâlnesc. Adormeam
seara visând la amintirile care nu au fost lăsate de raţiune să fie chiar realitatea mea. Făceam
asta cu întristare până când m-am gândit să mă întorc la pensiunea din Bistriţa la care am scris
unele dintre cele mai strălucitoare pagini din viaţa mea.
Am pornit la drum singură pentru că doream să mă întâlnesc cu vechea „eu” şi să o cert
pentru tot ceea ce a fost. Dar m-am gândit că merită iertare şi astfel am început să privesc
partea pozitivă din tot ceea ce a făcut. Am observat că vârsta de 18 ani chiar mi-a adus împlinire
pentru că mi-am deschis ochii si m-am schimbat până la rădăcini. Dar să se întâmple ca vechea
„eu” să fugă de magie pentru că a crezut că se află naivitate în ea?.. Aici nu găseam răspuns!
Oare am făcut-o pentru că mi-a fost frică de noutate sau pentru că nu am ştiut că ceea ce este
autentic nu se spulberă niciodată printre nori?
Plecasem la drum cu speranţa că voi găsi răspunsul în locurile în care m-am îndrăgostit
de Ianis şi am ajuns la destinaţie, împresurată de emoţii. Pensiunea rămăsese la fel, lacul, cu
aceeaşi frumuseţe, dar curtea? Curtea nu mai este aceeaşi! Nu mai simt bucurie călcând pe
iarbă, ci durere. Este durerea acelor fire fine de fericire trecute printre degete cu prea mare
uşuriţă. Nu-l mai văd pe Ianis! Nu mai este întins pe iarbă şi nu o mai are pe Anastasia în braţe!
Nu se mai uită împreună spre lună şi stele! Au dispărut amândoi şi a apărut în locul lor hotărârea
fermă de a trăi clipa cu adevărat de acum şi până când bătălia cu viaţa va fi câştigată!
Acum privesc singură spre cerul spre care odată priveam avându-l pe Ianis lângă mine.
Acum doar vântul amintirilor reci într-o zi toridă de vară îmi ţine companie. Dar îmi spun cu
încredere în voce: „Încă mai cred în Magie!” şi continui să-i zâmbesc soarelui.
- Anastasia?, se aude o voce domoală din spatele meu. Pare a fi de bărbat. Numele-mi
este rostit aproape în şoaptă şi nu-mi pot da seama. Mă întorc.
- Ianis?!, spun eu şocată.
- Chiar eu!, şi un zâmbet la care visam mereu înainte să adorm mă împlineşte acum, sub
soarele cald care parcă-mi zâmbeşte şi el. Cât de dor mi-a fost să-i aud vocea şi mă simt
atât de recunoscătoare pentru că acum îmi pot răsfăţa urechile cu vibraţiile lui calde care-
mi înfierbântă de împlinire sufletul. Un suflet care a trăit doar pentru viitor ani întregi, dar
care va trăi de acum doar pentru prezent!!

Carpe diem

Chircea Georgiana

23
 Clasa a X-a D
Coordonator: prof. Emilia Talpalaru

În sfârșit s-a terminat !

Lumina asta aproape că m-a orbit, iar patul este mai inconfortabil decât o grămadă de
pietre . Nu-mi mai sângerează nasul, însă trebuie să aștept rezultatul analizelor. Parcă și văd: o
scădere mare de calciu . N-ar fi prima oară când mi se întâmplă să leșin, dar ai mei au insistat sa
fac analizele. În sfârșit vine doamna doctor având rezultatul în mână : l e u c e m i e limfoblastică
cronică în faza a treia . Habar n-am ce înseamnă ultimele cuvinte, însă primul a provocat un
adevărat curemur în mine și nu doar pentru mine, ci și pentru ai mei . Mama a izbucnit în plâns,
iar tata abia se mai ținea pe picioare. Eu ce ar trebui să fac? Să plâng și eu ? Cu ce ar fi schimbat
situația? Diagnoticul era destul de clar, iar șansele ca acesta să fie greșit erau de una la un
milion. În acel moment mi-au venit în minte toate dățile în care am leșinat, amețeam și mă
trezeam cu sânge din nas fără să pot să respir cumva și a apărut întrebarea ”De ce n-am făcut
nimic atunci când s-a putut?” Doctorul mi-a spus că pot începe chimioterapia, însă nu va vindeca
cancerul, ci doar va încetini dezvoltarea acestuia, prelungindu-mi viața cu încă câteva luni. Câte?
Una. Două, trei ? Cu ce ar fi ajutat doar câteva luni o fată de 17 ani care abia acum își începea
viața? Iar apoi m-am gândit: ”Care viață?!” Până acum nu am făcut nimic altceva decât să merg
la școală respectându-mi programul , iar restul timpul mi-l petreceam în casă uitându-mă la
diferite seriale și citeam tot felul de cărți. Cu prietenii ieșeam destul de rar, iar din oraș plecam
doar de Crăciun și Paște când mergeam la bunica în vizită, în rest nimic.
În acea clipă am simțit cum se prelingea pe obrazul meu o lacrimă urmată de un șir
întreg de altele și loveam puternic cu pumnul în perete mușcându-mi tare buzele cu ochii închiși,
dar nu făceam decât să mă trezesc mai tare la realitate și să realizez crudul adevăr. Și probabil
că aș fi stat toată ziua plângând, dar s-a întâmplat ceva incredibil. N-a fost o minune care mi-a
luat cu mâna boala care mă măcina încet, dar tot o minune. Am auzit un bebeluș ce își petrecea
primele clipe din viață plângând, ca orice nou-născut, de altfel . Apoi am mai auzit un bebeluș
plângând, dar nu în sala alăturată ci înăuntrul meu. Si dintr-o dată am revăzut-o din nou pe mama
acum 17 ani ținându-mă pe mine în brațe în timp ce îmi fredona cântecul pe care mi-l cânta în
fiecare seară înainte de culcare. Fredonam și eu acest cântec fără să-mi dau seama.
Când am deschis ochii, nu mai plângeam, iar pumnul era învinețit complet. Mi-am
văzut părinții în sala de așteptare cu sufletul zdrobit și ochii în lacrimi. Imediat am mers la ei, i-am
strâns puternic în brațe, spunându-le cât de mult îi iubesc dezvăluindu-le poate cel mai frumos
zâmbet, mai pur și mai sincer de până atunci . Reacția mea li s-a părut puțin cam ciudată, dar știu

24
că s-au bucurat alături de mine de acel moment. Și mai ciudat a fost când i-am lăsat singuri în
holul spitalului spunându-le că am ceva important de făcut și că ne vom întâlni diseară acasă.
Și fără a mai sta pe gânduri am părăsit incinta spitalului cu un zâmbet misterios pe față
ca atunci când ești pe punctul de a face ceva ieșit din comun. Dar zâmbetul nu era al meu, ci al
dorinței mele de a face o mulțime de lucruri pe care până acum nu am avut curajul să le fac.
Aveam deja în minte o listă uriașă și un foc în mine ce ardea atât de tare încât am uitat de ce
fusesem la spital.
Primul lucru pe care l-am făcut a fost să îmi iau un cornet de înghețată cu șase cupe
diferite fără să mă gândesc dacă mi se va face rău. Un lucru e cert: a fost delicioasă ! Iar asta n-
a fost tot, la sfârșitul cornetului era un bilețel ”Felicitări! Ești norocosul care beneficiază azi de un
salt cu parașuta. Prezintă-te azi în centrul orașului.” N-a trebuit să mă gândesc de două ori .
Imediat am luat tramvaiul spre centrul orașului. Un lucru pe care mi l-am dorit mereu
să-l fac a fost să merg fără bilet . În mod normal asta e o ilegalitate, dar azi … azi, pur si simplu,
fac, nu mai gândesc. Ce nebunie ! Eram toată un zâmbet și mă bucuram de tot ce mă înconjura.
Zâmbeam tuturor oamenilor cu toate că nu cunoșteam pe nimeni și continuam să cânt și sa-mi
mișc mâinile captând toată atenția asupa mea. În mod obișnuit căutam să trec neobservată , iar
acum dintr-o dată iubeam să fiu în centrul atenției. Și îmi plăcea la nebunie acest lucru ! Ajungând
la destinație, mi-am luat la revedere de la toți, inclusiv șoferul care mi-a făcut cel mai frumos
compliment primit vreodată ”Emani fericire!” , la care i-am răspuns ” Fericirea e în noi, niciodată
să n-o căutăm doar în jurul nostru! ” Era prima dată când credeam ce spuneam.
Saltul cu parașuta poate fi povestit în mii de cuvinte și nici atunci poate n-ai reuși să
exprimi cu adevărat senzația, însă eu voi spune simplu că a fost experiența vieții mele. Nu am
simțit frică și nici durere, ci viață. O viață pe care până atunci nu am avut curaj să o trăiesc. Este
ceva de-a dreptul minunat să guști din plăcerile vieții și să te bucuri de fiecare clipă din viață așa
cum e ea. Chiar pot spune că viața însăși e un salt cu parașuta întrucât ajungi să ai curajul să
urci atât de sus depășind toate problemele apoi să îți iei inima în dinți și să îmbrățișezi cerul sau
mai bine zis întreg universul ce îți este dat numai ție împreună cu tot ce are el mai frumos. Cu
cât mă apropiam mai mult de pământ cu atât trăiam mai intens, iar lacrimile, pe care le-am
observat abia la aterizare, erau dovada vie.
Cu încă o dorință bifată, m-am îndreptt spre mare. Nu fusesem de multă vreme și chiar
îmi era dor. Ajungând pe plajă mă simțeam mai liberă ca niciodată și deși nu era o vreme potrivită
pentru plajă, am îndrăznit să intru în apă, însă doar până la glezne. Este atât de plăcut să mergi
prin apa mării simțind cum picioarele ți se cufundă în nisip, iar vântul se joacă prin părul tău.
Încercam să-mi dau seama cum de până acum nu mă bucurasem de toate acestea. Cum e
posibil să trăiești și de fapt să n-o faci ? Pentru că eu asta făceam. Am început să trăiesc din
clipa în care am descoperit că zilele îmi sunt numărate , de parcă atunci m-aș fi născut cu
adevărat, având nu doar un sens, ci și un motiv. Dar nu regretam, pentru că azi mi s-a dat șansa

25
să trăiesc tot ce n-am trăit vreodată și am profitat din plin de ea. Într-adevăr, viața este un dar
care nu trebuie irosit. Este atât de frumos să te trezești fără să știi ce vei face în acea zi, să nu știi
unde vei merge, cum sau pe cine vei întâlni .
După puțin timp în care am vorbit cu mine, am decis în sfârșit să mă întorc acasă, însă
nu înainte de a mă opri în ultimul loc în care mi-am dorit întotdeauna să merg.
Întoarsă acasă, ai mei s-au bucurat enorm să mă vadă întrucât și-au făcut tot felul de
griji, însă văzându-mi zâmbetul plin de fericire, nu s-au mai deranjat să-mi ceară detalii. Eram
extenuată așa că am adormit imediat, dar nu înainte ca ei să mă sărute de noapte bună. Și
înainte ca tata să stingă lumina în cameră, observă la încheietura mâinii mele ceva nou, ceva
scris pe mână, dar permanent. Da, și-a dat seama unde fusesem . Deși dormeam, am putut să
simt cum îmi citește cu zâmbetul pe buze noul meu tatuaj, dar și noua deviză în viață : CARPE
DIEM !

Drumul către fericirea autentică

Alexandra Miron
Clasa a XI-a D2
Prof. coordonator Paula-Livia Nicoleanu

26
 Ura este unul dintre cele mai sincere sentimente, dar cum poate un copil să ajungă să
urască?
Chiar de la primele interacţiuni cu oamenii, Iustin nu părea să fie un copil ca toți ceilalți: în
loc să se apropie curios de lume, el, dimpotrivă, se distanţa de oameni. Se îndepărta de ei, dar
totuși ajungea în cel mai scurt timp să simtă ceva pentru ei. Deși era doar un copil, știa că ceea
ce simțea era sincer. Mereu când era nevoit să cunoască o nouă persoană, îi privea ochii și
reușea să citească cu ușurință intențiile, gândurile și uneori chiar și sentimentele. Tocmai această
abilitate de a cunoaște o persoană cu adevărat l-a făcut să urască lumea, să-și pună tot felul de
întrebări. I se părea o nedreptate că oamenii una zic, alta gândesc și cu totul altceva reiese din
comportamentul lor. Oamenii erau pentru el doar niște prefăcuți, mincinoși și avizi după bani.
Copilăria lui Iustin nu a fost una dintre cele mai fericite, oamenii și timpurile erau cu mult
diferite de prezentul nostru. El a văzut lumina soarelui într-o zi atipică de vară, nu una însorită,
frumoasă și banală precum toate celelalte. Astfel, ziua în care el a venit pe lume a fost una dintre
cele mai ciudate zile ale acelui an: lumina palidă a dimineții înfăţişa un cer apăsat greu de nori
plumburii, aerul era încărcat de praf, abia respirabil, părând să anestezieze orice tresărire de
viaţă. Cu toate acestea, o mică ploaie trezi totul la viaţă şi totul reveni la armonia inițială. Nimic nu
din toate acestea nu era pură întâmplare – tocmai în acea zi, într-o casă modestă în care mai
erau încă doi copii, un altul văzu lumina zilei. Deși nu era vorba de o familie tocmai bogată, se
putea descifra o bucurie de nedescris în acest eveniment prin care familia s-a mărit.
Încă de la început, Iustin a arătat că era altfel. În primele lui clipe de viață își deschise
ochii mari și își privi părinții și frații, apoi zâmbi misterios, cu dulce inocență de copil, parcă știa
încă din prima clipă că familia îl va iubi și el îi va iubi într-un mod diferit, greu de explicat, dar
totuși nu era decât un mic copil... De unde să știe el toate acestea?..
Era doar un copil, dar de mic a arătat că știa să privescă, nu doar să vadă. Familia
însemna pentru el totul, nimeni nu-l mințea și toți erau buni cu el. Fratele și sora lui îi erau singurii
prieteni, erau singurii față de care se putea simți apropiat. Față de părinți nu a dezvoltat o relație
normală, folosind cuvinte și fapte, pur și simplu își înțelegea părinții simțind cu inima, folosind
sentimente. Era un copil pur, bun, avea puterea de a simți cu adevărat oamenii, era bun cu toți,
toate acestea fiind daruri cu care s-a născut, nu a fost educat în acest sens.
Toată această puritate, toate aceste calități prin care putea vedea oamenii cum sunt cu
adevărat și toată această dorință a lui de a face bine și de a fi bun cu toți nu l-au ajutat deloc în
societate, nereuşind să-și facă prieteni mai târziu.
Oamenii sunt ființe complicate, greu de înțeles, dar pentru el nu a fost niciodată așa,
mereu a văzut că fiecare om are ceva de ascuns, ceva de care se teme, a observat că, în
general, oamenii vor să arate că sunt ceea ce niciodată nu vor putea deveni. Deşi îi era dificil să
accepte asta şi să admită admită felul în care oamenii se înjosesc pentru nimic, din prea multă

27
iubire față de oameni, a hotărât să nu le distrugă viețile, să îi lase să trăiască cum erau învățați,
deși el știa prea bine că viața lor nu era decât o minciună și o prefăcătorie.
Iustin, în momentele lui de reflectare asupra oamenilor, de cunoaştere interioară a acestora,
și-a dat seama că nu tot timpul, când un om ajunge să se cunoască cu adevărat, lumea devine
mai bună. Unii sunt pur și simplu niște monștri, numai că ei nu știu asta și se ascund în spatele
societății, în spatele unor scopuri false. Dacă un monstru s-ar cunoaște pe sine, ar face totul
pentru a fi fericit; între timp fericirea lui se contruiește pe baza nefericirii altora.
- Nu toți se nasc buni, prea puțini chiar!, și în adâncul inimii mele cred că sunt singurul
care s-a născut cu darul de a cunoaște oamenii atât de ușor. Parcă aș fi singur, e frumos
să fii bun, să fii fericit, să te cunoști pe tine, dar e mult prea greu să trăiești cu toate
aceste valori într-o societate care a uitat de puritatea sufletului, într-o societate în care
omul a uitat să fie om.
Auzind aceste gânduri ale lui Iustin, sora sa mai mare, Bianca, s-a apropiat de el și i-a privit
ochii mari și albaștri în care era oglindită încă puritatea copilului ce s-a născut nu demult în casa
lor și care a crescut sub ochii lor. Privindu-l în ochi Bianca îi spuse:
- Știu că ești diferit, că ești special. Am știut asta încă din prima clipă. Înțeleg ceea ce
crezi, ce gândești despre oameni sau mai bine zis despre lume. Şi eu, și fratele nostru,
Flaviu, avem o parte din ceea ce ai primit tu încă de când te-ai născut. Eu și Flaviu
vedem când un om nu are intenții bune sau când minte, dar, spre deosebire de tine, noi
putem accepta asta la oameni, folosim toate aceste calități în favoarea noastră, nu ne
lăsăm păcăliți și nu ne lăsăm răniți de persoanele care pretind a ne fi prieteni. Tu ești cu
mult mai diferit de noi, tu vezi mult mai multe, ești bun, pur și simplu, tu nu poți fi rău...
- Dar sunt rău, Bianca! Iubesc oamenii chiar dacă nu sunt oameni, dar nu pot să-i înțeleg,
nu știu ce să fac, uneori mă simt revoltat, mă simt atât de revoltat și mâhnit încât le-aș
spune că nu sunt decât niște iluzii, că nu sunt adevărați, că ei nu se pot numi oameni!
Parcă îi urăsc, mi-e greu... eu știu că sunt bun, știu cine sunt și mă cunosc, dar uneori
mă jur că aș zdruncina un om numai să distrug monstrul din el. Eu văd cel mai bine cum
un monstru distruge un copil, nu îl lasă pe acel copil să se bucure de ceea ce a primit, și
anume un suflet curat care știe mai multe despre viață decât un om matur.
- Tu nu ești cu adevărat rău, tu ești diferit... Acum ești mic, nu știi cine ești, când vei
crește, vei realiza de ce ești atât de special.
- Până când voi crește, voi deveni un monstru, sunt atâtea lucruri greșite la oameni și nu
le pot accepta. Deși sunt doar un copil, știu prea multe... Eu vreau să schimb ceva,
vreau să schimb oamenii, chiar dacă pentru a reuși va trebui să fac mult rău. Vreau ca
după ce nu voi mai fi, lumea să fie măcar puțin schimbată și oamenii să nu mai pretindă
a fi buni când sunt răi. Vreau sinceritate!

28
- Am crezut că te înțeleg, dar acum văd că nu e așa. Tu ești la rândul tău un monstru,
Iustin! Niciun copil nu ar gândi ca tine. Dacă vrei să fii bun, trebuie să faci lucruri bune,
corecte, dar tu vei fi rău, vei ajunge să fii tocmai ceea ce urăști la oameni și vei avea
multe de pierdut... Poate vei distruge niște oameni care merită acest lucru, dar îți vei
distruge şi ţie viața, vei pierde familia, vei fi singur contra tuturor.
- Știu că așa va fi Bianca... Totuși vreau să știi că țin la familie, dar cred că toți vor
înțelege. De fapt cred că toți știu că într-o zi voi pleca și nu se va mai auzi nimic de mine,
voi deveni invizibil. Cu toate acestea, voi ieși des în lume printre necunoscuți, să-i
cunosc, să-i observ... ca să distrugi un monstru trebuie să-l cunoști...
- Îți vei distruge viața...
- Nu cred, până la urmă și în viața mea va exista un moment special, îl voi aștepta, dar
până atunci voi nimici monștrii.
- Parcă ai vorbi dintr-un basm... să distrugi monstrii, să trăiești un moment special... Nici
nu mai știu ce să cred, dacă ești bun sau rău, dacă vrei să faci bine sau rău... Știi că
nimic nu e întâmplător, poate ziua în care tu te-ai născut îți oglindește sufletul...
- Ce vrei să spui ?
- Spun că ești doar un copil acum și, totuși, ai un suflet apăsat de nemulțumiri, nu poți trăi
în aceasta lume, ești și bun, și rău, dar poate până la final vei reuși să fii bun, să-ți dai
seama ce vrei să fii cu adevărat.
- Cred că deja exagerezi, poate ai dreptate. Sunt diferit, dar nu spun că nu voi încerca să
fiu un om normal sau să duc o viață normală, chiar dacă ar fi mai greu și probabil
întotdeauna voi avea o intenție ascunsă – vreau ca lumea asta să devină mai bună, aș
face asta cu orice preț!
- Ai să-ți distrugi viața...
- Da, e foarte probabil să-mi distrug viața, dar măcar nu voi avea regrete, știu că tot răul
pe care tu îl vezi în mine est un rău necesar pentru această lume, oamenii sunt niște
monștri, numai un montru i-ar putea învăța pe cei care merită cum să trăiască cu
adevărat și să-i distrugă pe cei ce nu merită să traiască.
- Vei deveni un inamic al tuturor.
- Da, probabil că este adevărat, dar voi fi ostil, însă unul cu intenții criminal de bune.
- Ești doar un copil Iustin, nici măcar nu știu dacă ar trebui să te mai iau în serios sau nu...
Când vei crește vei deveni una cu lumea asta pe care o urăști acum... Vei fi diferit doar
prin prisma darului tău de a vedea oamenii.
- Ura e unul dintre cele mai profunde sentimente, când urăști ceva cu adevărat simți asta
în interior mereu, mereu ceva din tine îți spune să faci ceva să schimbi ceea ce urăști.

29
 - Când vei crește mai mare îmi vei povesti despre iubire? Îmi vei spune cum vezi tu
iubirea, că e un sentiment înălțător, că te face să vezi totul altfel? Sunt convinsă că așa
vei face Iustin.
- Bianca, eu cred că tu nu ești suficient de matură să mă înțelegi. Într-un fel sau altul, și tu
ești superficială, o parte din lume si-a pus o urmă asupra ta, de asta trebuie să fac ceva
să schimb lumea, oamenii... ca să nu mă schimbe ei pe mine...
- Te vei schimba și tu... ești om, nu uita, nu-ți imagina că ești inamicul lumii când tu ești
doar un copil.
- Ura rămâne cel mai sincer sentiment. Oamenii sunt superficiali în sentimente, spun că
iubesc atunci când urmează un interes, prea puțini știu să iubească cu adevărat, dar
când un om urăște ceva o face din toată inima, nu se preface.
- Și ce știi tu despre iubire, Iustin?
- Tocmai pentru că iubesc prea mult această lume, am ajuns să o urăsc atât de mult.
Vreau ca lumea să fie așa cum vreau eu, oamenii să fie cinstiţi, sinceri.
- Lumea va fi bună când tu vei fi bun. Încearcă să fii un exemplu pentru toți, fii tu tot ceea
ce vrei să vezi la oameni. Schimbă-ți gândurile rele în gânduri bune, Iustin, asta te va
ajuta.
- Este greu când vrei să fii bun și n-ai cu cine, când vrei să faci un bine și n-ai cui.
Această conversație a marcat viața lui Iustin, prin această discuție s-a dedicat unui unic
scop, să facă lumea mai bună cu orice preț. Încă din acea clipă a început să-și facă planuri pe
care le-a pus în aplicare fără a se gândi la consecințe, avea un țel de urmat.
Până la 16 ani a reușit să strângă ceva bani, a plecat de acasă fară prea multe
resentimente, își iubea familia, dar această plecare era mult mai benefică atât pentru el, cât și
pentru ei. Puținii bani pe care îi avea l-au ajutat să se îndepărteze de orășelul natal. A ajuns într-
un oraș mai mare unde a reușit să se angajeze cu ușurință ca ajutor de bucătar. Și-a folosit
talentul pentru a vedea ce vor clienții, ce gândesc, astfel reușind să-și facă cunoștințe dintre
clienți, a cunoscut oameni care îl puteau ajuta involuntar în împlinirea scopului lui. Tot talentul l-a
ajutat să câștige mai mulți bani. Încetul cu încetul a reușit să intre în cercurile selecte ale
societății, a reușit să obțină și un post de consilier local. În sfârșit, însemna ceva pentru societate,
putea fi luat în serios, nu mai era un copil cu idei mărețe, acum era un adult cu un plan bine
determinat, numai bun de pus în aplicare. Oamenii erau dornici să-l cunoască, cei ce il cunoșteau
îl stimau, iar cei ce doreau să-l cunoască îl idolatrizau, atât era de apreciat în această societate.
Adevărul este că nimeni nu-l cunoștea cu adevărat, el juca doar un rol, era persoana perfectă
pentru orice om, mai ales pentru oamenii slabi. Vedea intențiile și gândurile oamenilor, juca puțin
teatru, spunea două trei idei false și câștiga încrederea și suportul unui om bogat, cu relații în
lumea înaltă.

30
 - Cât de proști sunt unii, cât de ușor investesc „sentimente” într-un om ce joacă un rol, cât
de ușor dau totul, cât de slabi pot fi oamenii, cât de superficiali... Mi-ar da totul, chiar și
viața lor.
Cred că a venit momentul în care îi voi nimici pe cei slabi ce se consideră puternici doar
pentru că au bani și cunosc mulți oameni... Până la urmă nici nu va trebui să fac eu prea multe în
acest sens, ei înşişi se vor autodistruge. Și într-adevăr așa a și fost, deși i-a făcut pe unii oameni
să conştientizeze adevărata lor fire meschină, el tot era stimat și respectat, oamenii nu-i făceau
probleme, nu se revoltau, atât de pasivi erau. Ajunsese să facă tot ce a sperat în copilărie, dar
asta nu-i aducea deloc mulțumire sufletească, lumea nu devenea cu nimic mai bună, el devenea
tocmai ceea ce ura la lume și nu a mai rămas decît cu nostalgia copilăriei pure. Își aducea
adesea aminte de frații lui, de familie, dorea să fie cu ei, să poată fi fericit, să se simtă iubit, dar în
schimb era înconjurat de oameni falși.
Îi apăreau mereu în minte ochii lui Flaviu ce-i aminteau de locurile unde a copilărit, zâmbetul lui
adevărat ce-l făcea să realizeze cât de fericit era când era mic. Toate acestea l-au făcut pe Iustin
să-și dorească o viață adevărată, să facă ceva să se bucure de viață, să simtă că trăiește. Se
săturase de atâta nemulțumire, se săturase să se lupte cu demonii oamenilor, acum trebuia să se
lupte cu demonii lui. În sfârșit, a realizat că lumea, pur și simplu, nu putea fi schimbată doar de el,
el trebuie să fie doar un om ce dă un exemplu, să fie un om adevărat, un om fericit, sa fie bun,
astfel toți și-ar dori să fie buni.
În căutarea unei vieţi adevărate, Iustin a lăsat în urmă toate prieteniile, banii, cariera, în
general a renunțat la toate lucrurile superficiale din viață. A pornit în căutarea fericirii vieții lui.
S-a întors acasă, și-a întâlnit familia, Bianca avea o familie, avea doi copii superbi. Flaviu
avea la rândul lui o familie, iar părinții, deși erau îmbătrâniți, nu s-au schimbat, nimeni nu se
schimbase în afară de el, el era singurul rău, restul erau buni. Bucuria reîntâlnirii familiei l-a făcut
pe Iustin să-și dorească o familie, să înceapă să fie fericit și să fie un exemplu pentru toți.
Destinul i-a oferit șansa de a fi bun, o cunoscuse pe Elena, una dintre prietenele lui Bianca, o fată
drăguță și bună. Când a cunoscut-o pe Elena, Iustin a fost pur și simplu tulburat, nu credea că va
ajunge vreodată să cunoască o persoană cu adevărat bună, fără intenții ascunse. Se
îndrăgostise de ea din prima clipă și totul a fost reciproc, în sfârșit a ajuns să fie fericit. A început
să regrete tot răul făcut pentru a distruge monștrii, a început să creadă că fiecare om are o șansă
în viaţă de a fi bun, de a fi fericit, dar acum nu mai putea schimba trecutul, trecutul s-a dus,
viitorul încă nu e aici, tot ceea ce rămâne este prezentul, clipa aceasta e de neprețuit.
Bianca avusese dreptate, Iustin era un om complicat, devenise un monstru la un moment
dat, dar s-a schimbat, a redevenit bun. A primit o șansă de a fi bun, de a fi fericit și a profitat de
ea. Furtuna din sufletul lui a trecut și soarele a răsărit, întocmai ca în ziua în care s-a născut.
Într-un final, Iustin s-a împlinit, a devenit un exemplu, mulți au dorit să-l urmeze, dar ce
este cel mai important este că s-a împăcat cu sine, în sfârșit, era fericit și împlinit, dar, pentru a

31
reuși, a trebuit să treacă prin multe, a văzut mai întâi ce este cel mai rău în viață, cel mai greu,
abia apoi a reușit să se bucure și să trăiască, pentru că și-a dorit să fie cu adevărat fericit. I-ar fi
fost atât de ușor să fie rău și imoral și să aibă totul și să nu fie fericit, dar a ales să fie fericit și să
muncească pentru fericirea lui.
Fiecare om poate fi bun, poate fi fericit, dar trebuie numai să vrea.

Valuri

Chircea Georgiana-Ramona
Clasa a X-a D
Coordonator: prof. Emilia Talpalaru

Sunt atât de aproape...o văd...o simt...Doamne, nu s-a schimbat deloc! Totul a rămas la
fel...oare eu mai sunt aceeași? Mai am puțin, doar câțiva pași... am ajuns . „Mă întorc la tine iar și
iar mare albastră! Cum se întoarce valul tău veșnic la mal”și într-adevăr, iată-mă! M-am întors la
tine, la apa ta sărată, la valurile tale veșnic umblătoare și la ăărmul tău pe care nu te mai saturi
să-l săruți. Mi-ai lipsit atât de mult! Am plecat doar pentru o vară și totuși, parcă am lipsit o
veșnicie. Am fost atât de dornică să plec de aici, eram atât de însetată de necunoscut, de tot ce
înseamnă nou, din moment ce n-am făcut-o niciodată. De
când mă știu vin zilnic aici, pe țărmul tău, mă plimb pe faleză și urmăresc pescărușii...vai cât mi-
au lipsit pescărușii! Am vrut ceva nou și am avut, dar cu toate astea, mereu simțeam nevoia să
mă întorc la locul de unde aparțin.și m-am întors, iar tu mi-ai lipsit cel mai mult. Spune-mi, tu ce
mai faci? Ce ai făcut în tot acest timp în care eu am lipsit? Cum a fost vara ta? Câți copii au
învățat să înoate în imensitatea ta albastră? Câte castele de nisip s-au ridicat la malul tău pe care
apoi valurile le-au risipit? Câte cupluri s-au plimbat seara pe țărm și câte tinere au spus „DA”
alesului ce s-a pus în genunchi pe nisip? Câte viitoare mămici au venit pe faleză să-și mângâie
pântecul binecuvântat în adierea ta blândă și de câte ori ai îmbrățișat

32
vapoarele ce se întorceau din țări străine, asigurându-te că ajung cu bine în port? Mi-au lipsit
toate.
Sunt sigură că ești nerăbdătoare să afli tot ce am făcut eu vara aceasta. Mai mult ca
sigur vrei să știi dacă m-am ținut de cuvântul pe care ți l-am dat înainte să plec și anume să nu
mă leg de locuri cărora nu aparțin și să nu mă atașez de personae în a căror viață nu am loc.și,
da, m-am ținut de cuvânt. Am întâlnit tot felul de oameni, unii mi-au spus că vor să-mi fie prieteni,
iar apoi mi-a întors spatele, dar am întâlnit și oameni care mi-au oferit ajutorul lor în situații în
care, deși nu l-am cerut, l-am primit. Sunt sigură că vrei să știi dacă am întâmpinat greutăți.
Bineînțeles, au fost momente în care m-am simțit singurăși nepunticioasă, dar și atunci, mi-am
pus scoica pe care mi-ai dat-o la plecare la ureche, am închis ochii,ți-am auzit glasul, m-am
ridicat și am mers înainte. Atunci nu am plâns, pentru că eram singură, iar oamenii nu trebuie să
plângă
niciodată singuri. Întotdeauna trebuie să aibă pe cineva alături, să-i îmbrățișeze și să le
reamintească faptul că nu trebuie să renunțe, că merită să lupți indiferent de ce șanse ai.
Inspir adânc, expir. Inspir din nou, expir... mă simt vie.ți-am zis vreodată că iubesc aerul
tău sărat? Pentru că este unic, iar sarea asta, are ceva de-a dreptul sacru, o găsim atât în
lacrimile noastre câtși în mare. Spune-mi, te rog, el ce mai face? Dar ca întotdeauna eu răspund
la întrebarea asta.știa că azi mă întorcși iată că nu a venit.știam că n-o s-o facă. Trebuia poate să
te cred, să te ascult când mi-ai spus că dacă plec, nu-l voi mai găsi la întoarcere, dar am vrut
asta cu toate căștiam încă de la început că așa se va termina. E mai bine așa crede-mă! Aș minți
dacă aș spune că nu l-am iubit, dimpotrivă chiar, dar știm amândoi că el nu era pentru mine, iar
eu nu eram pentru elși n-ar fi avut sens sățin lângă mine pe cineva care nu-și dorește să
rămână.și în plus, pe mine nu m-ar fi privit niciodată cum o privea pe ea. Îl voi păstra mereu într-
un loc special în sufletul meu, iar elștie că deși n-am fost ”aleasa”, i-am adus liniște atunci când
toată lumea din jurul luițipa. El a fost pentru mine valul care m-a adus lațărm, care m-aținut la
suprafațăși care în final mi-a redat echilibrul pe care îl pierdusem demult. Cred cu tărie că de
fiecare dată când pierdem ceva, pierdem pentru a primi ceva mai bun.știu bine că nu voi mai găsi
pe nimeni ca el, dar în schimb voi găsi pe cineva care mă va face fericităși care mă va face să
înțeleg de ce relațiile mele anterioare nu au mers. Nu regret nimic, de ce aș face-o? Am trăit
fiecare momentși m-am bucurat de fiecare clipă. Mă simt tânără, mă simt puternică, mă simt
frumoasă...sunt reală!
Am îndrăznit să intru în apă, așa cum mă aflam și cu toate că apa era rece, eu o simțeam
caldă, mai caldă ca niciodată. Până astăzi mă simțeam incompletă, îmi era dor de ceva și
nuștiam de ce, pierdusem ceva și nu știam exact ce, dar am simțit cum nisipul îmi învăluie
picioarele și cum valurile trec ușor peste mine sărutându-mă, iar în final, m-am regăsit pe mine.

33
 Viaţa
Ioana Simireanu
Clasa a XII-a C2
Coordonator: prof. Emilia Talpalaru
De ce întotdeauna auzim aceleaşi lucruri despre viaţă şi anume că este încărcată cu o
sumedenie de greutăţi, răutate şi invidie? De ce nu privim latura frumoasă, divină? De ce nu
gândim la modul cum înflorim pe acest pământ, ci ne stă gândul doar la ceasul în care ne vom
ridica spre cer. Cu siguranţă există oameni ce-şi adresează astfel de întrebări, oameni curioşi din
fire sau doritori să cunoască adevărata înfăţişare a vieţii. Putem pendula între zeci de concepţii,
care la un moment dat dispar, iar mai apoi isi fac simţită prezenţa. Fiind într-o continua evoluţie,
având greutăţi şi zile încărcate. majoritatea persoanelor au început să privească viaţa ca un
duşman cu care sunt nevoiţi să lupte zi de zi. Dar oare ei au uitat că în aceasta ar trebui să aibă
şi clipe de fericire? Clipe în care, fie meditează, citesc, se distrează…Cert este că puţini privesc
viaţa cu un optimism dus la apogeu, majoritatea tinzând către o concepţie tipică şi anume că
trebuie să se confrunte cu ea.
Noi, adolescenţii, avem deocamdată o viaţa uşoară datorită părinţilor. Dar cu trecerea
timpului ne
maturizăm şi începem să cercetăm, să sesizăm unele lucruri care ni se întâmplă. Totuşi trebuie
să analizăm
mai de aproape anumite chestiuni care mai târziu vor face parte din viaţa noastră şi ne vor ghida
spre reuşită. Viaţa nu este întotdeauna grea daca ştii din ce latură s-o înţelegi. Din contra, ea
poate oferi o multitudine de bucurii, de aceea este necesară preţuirea ei. Odată ce-ţi preţuieşti
viaţa te respecţi pe tine, pe cel ce te-a creat si poţi fi sigur că vei ajunge omul la care visai în
copilărie. Ea îţi dăruieşte amintirile, fără de care ai fi un om neînsemnat. Este adevărat că aceste
amintiri sunt in strânsă legătură cu persoanele alături de care le creezi, dar totuşi dacă n-ai avea
viaţa, n-ai exista , deci automat ar dispărea toate. În fiecare zi ai un motiv întemeiat să zâmbeşti,
să mulţumeşti şi anume ca printre atâtea persoane ţi-a fost şi ţie dăruită viaţa. Ai avut ocazia să
te naşti, să ai nişte părinţi incredibili, să înveţi să mergi, să alergi, să te joci.
Preţuieşte-o pentru că una ai, fie ea grea, uşoara, frumoasă, veselă, tristă este a ta şi nu
poţi face
nimic în privinţa aceasta. Uită câteva clipe de faptul că viaţa este încărcată cu greutăţi, încearcă
să observi
latura frumoasă, dezvolt-o, fă-o să dăinuie zi de zi pentru că vei reuşi să devii o persoană ce-şi
iubeşte viaţa, traiul, o persoană minunată, veselă, demnă de respect din partea celorlalţi. Nu
înceta niciodată să fii mândru că aceasta este viaţa ta, nu uita ca una ai şi fă-o să devină de

34
invidiat. Nu refula ideile ce odată reprezentau totul pentru tine deoarece viaţa le rânduieşte pe
toate, are grijă ca orice lucru mărunt menit să se întâmple să nu rămână în anonimat. Cel mai
important lucru este sa nu uiţi de unde ai plecat pentru ca multe se pot întoarce împotriva ta. Ai
grijă să devii un om demn, fă cât de mult bine poţi, respectă absolut totul începând cu oamenii şi
ce îi înconjoară. Viaţa ta poate fi un succes dacă ştii cum să îl dobândeşti.

Anastasia

Teodora Blăjuţă
Clasa a XI-a D2
Prof. coordonator Paula-Livia Nicoleanu

Timpul se scurge invariabil. Însă pentru cei ce număra firele de nisip căzute din clepsidră,
clipele trec încet, tărăgănat, temătoare parcă să nu se piardă fără rost într-un trecut neiertător,
uitat curând și fără remușcări. Și pentru Anastasia orele sunt frânturi de veșnicie, ce se succed cu
grație, triste când își fac intrarea în scenă și, la fel de triste, atunci când cortina cade peste ele.
Pentru ea, tânăra Tasi, o ființă plăpândă și delicată, timpul este reprezentarea eternă a adierilor
timide de vânt ce pășesc ușor peste apa liniștită, netulburată a mării, venind cu încredere dinspre
infinit și îndreptându-se, temătoare totuși, spre necunoscutul nemărginit.
Anastasia era până nu de mult o simplă copilă cu păr castaniu și bucle moi ce îi creionau
neregulat conturul feței ciocolatii, bronzate parcă cu picături de soare aurite. Buzele subțiri și mici,
de culoarea bujorilor de mai și ochii de un gri profund în care se putea vedea liniștea din
adâncurile mării, erau singurele trăsături de frumusețe deosebită ale sale. Era o ființă firavă, atât

35
la exterior, cu degetele sale subțiri și gâtul lung acoperit de o piele de mătase, cât și în interiorul
său, în instabilitatea să emoțională.
Și poate că ar fi rămas așa, să privească zilnic promenada soarelui pe aleea pavată cu nori
de spumă, să îi contemple în fiecare dimineață dansul feeric, de o eleganță deosebită pe infinita
scenă albastră, dacă destinul nu și-ar fi schimbat brusc planurile pentru ea. Și, totuși, poate că ar
fi fost mai bine dacă soartă ar fi ezitat puțin, dacă cineva, oricine, s-ar fi gândit că un pește
crescut într-un acvariu nu poate supraviețui în ocean, că poate ea nu era pregătită pentru o
abandonare a siguranței oferită de monotonia unor zile ce semănau îndeaproape una cu cealaltă.
Copila era crescută într-un sătuc de la malul mării, într-o familie de pescari ce nu îi oferea
prea multe și în cadrul căreia afecțiunea reprezenta o simplă formalitate precum mângâieri fugare
și reci, atât de prețioase, încât se ofereau atât de rar. Tatăl era un om dur, distant și mai mereu
absent, chiar și atunci când se afla în casă, alături de cei cinci copii ai săi și de soția sa, o femeie
căzută pradă rigidității societății în care trăiau. Traiul lor era unul constant, principala lor problemă
fiind doar schimbarea vremii, care putea avea un oarecare efect asupra capturii de pești ce urma
apoi să fie vândută la un mic târg dintr-un oraș nu foarte depărtat, această fiind singură sursă de
venit a familiei. Școala din sat nu oferea copiilor prea multe posibilități, fiind totodată o pierdere
de timp, o instituție inutilă, în mentalitatea populației locale care își priva copiii de singura șansa
de a scăpa de muncă, de a-și lărgi orizonturile și așa foarte limitate.
Anastasia nu percepea lumea în care se afla ca pe una lipsită de viață sau monotonă, pentru
că ea nu părăsise niciodată granițele acestei existențe repetitive, nu știa ce se află dincolo de
stâncile impunătoare și goale și de marea infinit de albastră cu parfum amețitor de sare. Însă ea
era singura care știa, care simțea că ceva cândva avea să schimbe tot ce părea etern și
iremediabil. Perspectivele sale, încă infantile, dar mai profunde decât o fetiță de la țara ar putea
înțelege și aprecia cu adevărat, perspectivele sale mărețe ce semănau mai mult cu visuri deșarte,
nu erau altceva decât semnul premonitor al unei intervenții iminente a destinului în viața sa.
Era o simplă, banală zi de început de vară, o zi de iunie mai racoroasă decât celelalte. Era
ca un deja-vu al zilei anterioare, și al celei de dinaintea ei... În fine, era o zi ca toate celelalte, dar
doar în aparenţă. Tasi stătea cu genunchii goi și firavi pe stânca cea mai înaltă care se află într-
un mic golf, unde marea dansa liniștită în valuri mici, aruncând stropi reci și sărați în părul
despletit al copilei. Privea în depărtare, de parcă ar fi străpuns văzduhul că ochii ei mari în care
se reflectau nuanțele cenușii-albăstrui ale mării. Ca de obicei, Anastasia visa. Visa fără un reper,
necondiționat de spațiu și timp, visa sub stăpânirea acelui sentiment de nerăbdare și teamă
simultane. Simțea cum își dorește mai tare ca niciodată că această așteptare să ia sfârșit, că
neprevăzutul să se întâmple. Inima ei atât de mare se zbătea în trupul mic și plăpând, bătea cu
repeziciune, tot mai apăsat la auzul fiecărui văl. Marea părea să simtă și ea același sentiment de
angoasă și emoție, vântul bătea cu repeziciune și valurile începeau să se ridice din ce în ce mai
înalte, aruncând stropi reci și mari peste stâncile alunecoase. Anastasia se ridică și începu să

36
alerge în picioarele goale, lăsându-și rochița subțire și ușoară să plutească amețitor în bătaia
aspră a vântului ce șuiera cu un ecou asurzitor la unison cu marea.
Odată intrată în casă, Anastasia auzi, peste fundalul furtunii de afară, vocea mamei sale și a
unei doamne care apăru în fața ei imediat ce copila trecu pragul ușii. Era o femeie elegantă, cu
părul blond, ce purta o rochie roșie cu broderii negre și un șirag strălucitor de mărgele ca de
sticlă. Tasi o privi curioasă pe mătușă sa - așa cum avea să afle - care venise dintr-un oraș
îndepărtat tocmai pentru a o lua pe micuță cu ea. Mama Anastasiei se îmbolnăvise și se simțea
din ce în ce mai rău, însă ascundea asta de copii săi, pentru că nu voia să îi îngrijoreze, să le
răpească și mai mult copilăria, teoretic lipsită de griji. Din această cauză, ea își chemă sora în
disperarea ei de a o salva pe Tasi de la un viitor întunecat și lipsit de perspective și îi ceru
acesteia să o ia cu dansa, să o îndepărteze de lumea aceea lipsită de viață. Încercarea ei de a
deschide noi posibilități pentru copilul la care ea ținea cel mai mult, pentru primul său copil în care
ea vedea și simțea prezența a ceva deosebit, fetița ei dragă care merită șansa la o viață mai
bună decât cea pe care ea avea puterea să i-o ofere, era primul pas către o trecere a granițelor
limitării.
Văzând nedumerirea de pe chipul fetiței, mama sa reuși să îi spună cu durere în glas:
- Mătușă ta a venit să ne viziteze, nu vrei să o saluți politicos? Așa... Eii, mătușa ta locuiește
singură într-o casă frumoasă din orașul acela mare, ilustrat pe cartea poștală pe care ne-a
trimis-o acum doi ani, și tare ar vrea pe cineva care să îi țină companie. Așa că s-a gândit la
tine. O să vă înțelegeți foarte bine și o să poți merge la o școală bună, la o școală adevărată
unde o să poți învață atât de multe.
Însă Tasi răspunse parcă fără să se gândească măcar la cum s-ar putea schimba viața ei:
- O să poată veni și Robert, și Eliza? Eliza o să se supere dacă plecăm fără ea...
Mătușa sa, trăgând-o puțin mai aproape pe micuță și zâmbindu-i cu o nonşalantă
superficialitate, pe care Tasi o resimți, îi răspunse apăsat:
- E o călătorie lungă și Eliza sigur nu îi poate face față, iar, dacă îi luăm și pe frățiorii tăi,
mama ta va rămâne singură și atunci cine o va mai ajuta? Nu vrei că mama ta să rămână
singură, nu?
Fu suficient ca să o convingă pe micuța Anastasia și, ajutând-o să își împacheteze puținele
lucruri pe care le avea, în grabă, nu îi oferiră prea mult timp ca să realizeze ce se întâmplă de
fapt sau ca să aibă timp să se răzgândească. După două ore și câteva îmbrățișări călduroase din
partea fratiorilor și a părinților, Anastasia părăsi pentru prima oară casa și satul natal pentru a
porni într-o călătorie adevărată și pentru a înfrunta viitorul și realitatea.
Călătoreau cu trenul. Tasi privea peisajul ce alerga grăbit în urmă de parcă ceva atât de
înfricoșător reușea să sperie fiecare copac și fiecare floare, ceva ce se afla în direcția în care ea
mergea. Mătușa sa încerca în repetate rânduri să deschidă conversații cu ea, însă Anastasia era
o fire melancolică, nu foarte vorbăreață și părea că preferă să nu fie deranjată din reveria ei. Era

37
atât de captivată de norii plumburii ce atârnau grei pe cerul negru-violet, dovezi ale furtunii care
tocmai trecuse și care lăsase în urmă o natură înfrigurată și zgribulită, ciufulită de vântul furios,
udă și tristă. Era pentru prima oară când i se părea că cerul ascunde ceva de ea, că întregul
univers este copleșit de un mister intrigant la care ea nu avea acces. I se părea că totul se mișcă
prea rapid și putea vedea cum soarele apunea mai grăbit că niciodată, de parcă ar fi așteptat cu
nerăbdare să se ascundă după dealuri. Era prima oară când pentru micuța tânără cu trup firav și
ochi cenușii, viața căpăta o nouă intensitate, când simțea că acea schimbare, pe care o
așteptase atât în subconștient, a venit.
Treceau prin orașe mari și viu colorate sau prin sate mohorâte ca cel pe care ea tocmai îl
părăsise. Priveliștea o intriga, o determina să vrea să descopere mai mult și astfel își ținu fruntea
lipită de fereastă toată noaptea. Spre dimineață ajunseseră la destinație, iar aerul tare și lumina
difuză a răsăritului creau o atmosferă magică în jurul celor două dame care trăgeau după ele o
geantă micuță și ponosită și o valiză decolorată ce părea mai mult goală, îndreptându-se spre o
casă albă ce se le aștepta ascunsă după o grădină verde și parfumată. Mirosul florilor de liliac i
se impregnă în minte Anastasiei și o făcu să resimtă un fior, îi aminti de casă și o făcu să își
dorească ca frații ei să fie cu ea și să poată admira împreună frumoasa grădină a mătușii lor.
După ce luară micul dejun, mătușa sa o conduse prin casă și îi arătă toate camerele până
când se opri la o încăpere mică aflată în aripa de nord unde o invită să se instaleze. În cameră se
află un pat micuț și mobilierul necesar unui dormitor, însă Tasi nu observă toate acestea. Ea fugi
la fereastră, se cățără pe pervaz și încercă să privească în depărtare pentru a zări marea. Însă
nu reuși să vadă decât clădiri haotic așezate și străzi aglomerate. Alergă la toate ferestrele din
casă și încercă să vadă cumva marea, dar priveliștea era mereu aceeași. Realiză că se
despărțise de mare, de singura ei dragoste și alinare, de singurul lucru care îi oferea siguranță.
Abia atunci conștientiză că își părăsise casa și familia și că se afla într-un loc total necunoscut,
departe de tot ce îi era mai drag pe lume, singură între atâtea blocuri reci de beton. Simțea cum
deznădejdea o cuprinde, se simțea respinsă și abandonată de propria-i lume, iar apoi realiză că
de fapt ea era cea care se îndepărtase și lăsase totul în urmă fără că măcar să își dea seama.
După multe ore pierdute în compania gândurilor sale, Anastasia se ridica și decise să se
bucure de ceea ce îi oferea prezentul, să găsească ceva care să o distragă de la deprimarea ce
punea stăpânire pe ea uşor - ușor. Ieși afară și vizită întreagă grădină, mirosi fiecare floare și își
făcu un buchet de bujori roșii pe care îi duse în casă și îi așeză minuțios pe masă. Exploră
încăperile pustii și prăfuite în încercarea de a găsi ceva ce să îi stârnească interesul, însă totul i
se părea lipsit de viață.
Însă de acum viața ei avea să se schimbe radical, să îi ofere o altă perspectivă asupra
timpului. Fiecare zi începea să fie din ce în ce mai solicitantă, mai scurtă și mai obositoare.
Atâtea lucruri noi se întâmplau pentru prima dată. Mătușa ei se bucura mult de prezența fetiței și
încerca să îi alunge supărarea și dorul de casă, dar nu prea avea șanse de reușită din cauza

38
personalității puternice și distincte a Anastasiei. Alergătura zilnică prin magazine în căutarea unor
haine elegante atât de apreciate de societatea modernă, dar care copilei de la malul mării i se
păreau împopoțonate și ridicole, lipsite de viață și fără noimă, era doar una dintre ''torturile''
generoase de care mătușa sa avea grijă ca ea să beneficieze. Serile la teatru sau operă, vizitele
la domiciliul unor doamne simandicoase cărora trebuia să le răspundă acelorași întrebări despre
viață sa de acasă, dulcea viață dintre stânci și cea din prezent, plimbările lungi prin parcuri sau
pe străzi aglomerate, cinele protocolare la restaurante selecte, necesitatea de a se comporta
manierat în societate, toate acestea îi răpeau din libertatea de a fi ea. O îndepărtau tot mai mult
de natura ei solitară, sălbatică și liniștită, îi schimbau viața monotonă și asta o înfricoșa. Se
temea mereu că nu știa ce avea să urmeze, ce avea să se întâmple, sentimentul de siguranță
dispărea treptat, timpul zbura prea repede, nu o lasa să se bucure și să savureze nici un
moment, îi jefuia fiecare ocazie de a medita, de a visa și de a-și asculta gândurile și sentimentele.
Una dintre cele mai mari provocări era integrarea sa într-o școală care parcă nu voia să o
accepte așa cum era. Timiditatea și inhibiția sa cauzate de predispoziția sa spre solitudine și
introvertire nu au lăsat-o să își dezvolte capacitatea de a socializa. Din contra, asaltul atâtor
persoane necunoscute care zâmbeau și își întâmpinau nouă colegă cu saluturi zgomotoase au
îngrozit-o pe micuță și determinând-o să se închidă și mai mult în ea, raspingând orice formă de
companie umană. Vedea obligația de a se prezenta zilnic la școală, în acel mediu obositor și
agasant ca pe o provocare menită să îi pună la încercare orice nerv care se încăpățâna să
reziste, să nu cedeze și să evadeze, să alerge cu disperare spre necunoscut. Își dorea să le
poată arată celorlalți modalitatea sa de a vedea și înțelege viața, lumea înconjurătoare. Nu era
capabilă să înțeleagă de ce ea era singura care era conștientă de faptul că liniștea, natura și
meditația sunt singurele lucruri cu adevărat benefice, care pot hrăni sufletul și pot oferi fericire.
Căuta printre toți cei pe care îi întâlnea măcar o singură persoană care să o înțeleagă și să îi
împărtășească viziunea despre lume. Atunci când era nevoită să poarte o discuție cu cineva,
reușea mereu să strecoare subtil o întrebare aparent formală și generală, dar care pentru ea era
principalul criteriu de caracterizare a unei persoane:
- De ce aveți nevoie pentru a fi fericit? Și răspunsurile nu erau niciodată satisfăcătoare.
Iubirea și compania celor dragi, sănătatea sau împlinirea unor idealuri materiale erau
singurele lucruri pe care oamenii le considerau importante. Nimeni nu părea să se
gândească vreodată că fericirea poate fi atinsă în singurătate și deplină liniște, la malul
mării, în compania pescărușilor și a simfoniei ritmate a valurilor strălucitoare dansând sub
lumina diafană a răsăritului. Oamenii care o cunoșteau obișnuiau să o considere ciudată, nu
reușeau să vadă felul ei diferit de a fi și se arătau reticenti în fața personalității sale
neobișnuite. De multe ori era catalogată drept sălbatică și chiar îndrăzneau să îi spună
mătușii ei părerea lor, aparent apreciativă. Nu de puține ori, în timpul unei vizite, mătușa
Anastasiei primea laude printre care doamnele din înalta societate reușeau să strecoare

39
 grosolan constatările și criricele lor la adresa Anastasiei:
- Nepoțica ta este pur și simplu adorabilă și e păcat de ochii aceia frumoși, dar probabil că
viața la țară și lipsa de educație sau socializare au făcut-o să fie așa de timidă și puțin
manierată. Are acea finețe în gesturi, dar nu știe să se folosească de ea, este ca și cum un
parfum de proastă calitate ar fi pus într-o sticluță de cristal.
Dar mătușa sa nu acceptă aceste jigniri ''binevoitoare'' la adresa lui Tasi, deoarece se
atașase de ea foarte mult, chiar dacă nu reuşea să o înțeleagă pe deplin. Îi oferise destul timp
pentru a se deschide și realiză treptat că metoda de a o apropia de ea era cea de a o lăsa să se
distanțeze atunci când avea nevoie, de a-i oferi spațiu și de a renunța ușor la obiceiul de a o
sufoca cu atenția ei. Ea era singura care realiza că Anastasia este diferită și că locul ei nu era în
lumea aceea aglomerată a orașului, dar nu putea face nimic. Nu își putea încăblca promisiunea
făcută surorii ei de a-i oferi o viață normală micuței și de a-i da șansa la un viitor mai bun, clădit
pe baza unei educații alese. Încerca mereu să o convingă să se adapteze, dar încăpățânarea
Anastasiei de a ignora aceste eforturi o descurajau.
Anastasia continuă să alerge fără niciun reper și vedea cum orele dispar grăbite pe cercul
amețitor al ceasului. La sfârșitul fiecărei zile, Tasi era atât de epuizată psihic și atât de nefericită,
încât nu își mai putea asculta nici măcar gândurile, simțea cum pământul îi fuge de sub picioare
și ea este singura care nu poate ține pasul. Se simțea înstrăinată de viața ei adevărată, cea în
care liniștea mării era cea mai simplă formă a fericirii. Nevoia ei de singurătate în natură și de
pace deplină, o făceau să se ascundă din ce în ce mai des în colțuri nevăzute ale grădinii. Dar
asta nu era îndeajuns. Forfota orașului era peste tot și punea stăpânire pe tot ceea ce se afla
printre clădirile reci de piatră. Orice formă de viață trebuia să se conformeze ritmului alert al
orașului, nici măcar o secundă nu putea fi pierdută. Anastasia privea mereu de la fereastra sa
cum oameni mici, neînsemnați și identici, mergeau grăbiți pe străzile aglomerate, în toate
direcțiile. Era un peisaj amețitor, atât de haotic și frenetic încât îi inspiră copilei un sentiment de
teamă, de parcă se vedea curând printre ei, alergând bezmetică în încercarea de a îndeplini toate
cerințele de perfecțiune ale societății.
Trecură astfel săptămâni și apoi, luni. Anastasia creștea și devenea din ce în ce mai palidă
și mai tristă. Nefericirea ei era evidentă în fiecare gest al său, în fiecare cuvânt rostit. Nimeni nu o
înțelegea, nimeni nu se apropia cu adevărat de ea. Alerga singură într-o lume care o forța să
renunțe la tot. Într-una din zile, în timp ce stătea ascunsă lângă fereastra din camera sa, în
întuneric și visând departe, la adierile reci și parfumate ale mării, văzu ușa deschizându-se. Era
mătușa ei care ținea strâns o scrisoare în mână, o scrisoare prin care erau anunțate că mama
Anastasiei era grav bolnavă și își dorea foarte mult să își vadă fiica.
Această veste fu o lovitură prea grea pentru firava copilă. Locuind departe de casă, ea făcu
toate eforturile posibile să se detașeze de acel loc, să își reprime dorul care, nestăpânit, îi mistuia
sufletul și făcea starea ei și mai insuportabilă. Așa că aflarea bruscă, tumultoasă a unei

40
asemenea vești a reușit să distrugă într-o clipă zidul insolit de piatră construit în atâta timp. Tasi
se trezi aruncată înapoi în lumea care îi lipsea atât de mult, dar această reîntoarcere era prea
dureroasă și o marca prea tare. Pentru prima oară simți că nu mai putea face față, că toată
energia ei era epuizată și că toată suferința ei provocată de mutarea de acasă și de pierderea
celor mai dragi lucruri, era atât de vie și arzătoare în inima ei. Cedă. Începu să plângă cu lacrimi
fierbinți și suspine amare, așa cum niciodată nu mai plânse. Era copleșită de tot ceea ce i se
întâmplase. Știa că i se făcuse o nedreptate, că fusese răpită din locul acela magic în care ea era
acasă și unde se simțea în siguranță și fericită, că fusese luată de lângă mama ei care probabil
avea atâta nevoie de ea. Abia atunci mătușa sa realiză că intenția sa bună de a îi schimba viitorul
tinerei fetițe, atât de fragilă și instabilă, a fost doar o cale de a i-l distruge. Își dădu seama că
Anastasia nu era făcută pentru o astfel de viață agitată, că ea nu își putea schimba condiția și că
obișnuințele ei erau ceea ce o definea ca persoană, că ea nu era maleabilă și că avea să rămână
statornică în sentimente și gândire pentru totdeauna. Regreta amar că a încercat să transforme o
ființă deosebită într-una tipică și comună, că a încercat să o încadreze în tiparele societății atunci
când ea era făcută după un tipar unic, dar acum putea doar spera că nu era încă prea târziu.
După ce Anastasia își mai reveni din șocul puternic suferit, mătușa sa o ajută să se
pregătească și o urcă în primul tren ce avea să o ducă înapoi acasă. Călătoria fu un chin
continuu. Timpul parcă se juca cu biata Anastasia și încerca să o provoace. Acum, când ea îi
cerea pentru prima oară să se grăbească, timpul parcă stătea în loc. Copila avea impresia că tot
univesul era împotriva ei. Orașele intrigante prin care trecu cu 11 luni în urmă erau acum
respingătoare. Toți pomii alergau în direcția opusă față de momentul primei sale călătorii, de
parcă acum pericolul se mutase în celalat capăt al căii ferate și o urmărea, o aștepta oriunde ea
s-ar fi dus.
După ore întregi de așteptare și suspans, Tasi se trezi în fața ușei casei sale. Era noapte și
vântul rece mângâia ușor stâncile goale și abrupte. Simfonia mării era mai melodioasă ca
niciodată, aidoma unui psalm intonat de coruri îngerești și harpele lor. Anastasia nu realiza cum
ajunsese acolo, totul era într-o ceață profundă. Totul până în prezent, acum când tot ceea ce mai
vedea era ușa mică de lemn tocit deasupra căreia atârna greu o pamblică groasă, o pamblică
neagră. Însă suferința copilei luă o altă amploare. Acum nu se mai putea manifesta violent,
consumase toate lacrimile în acele 11 luni, și toată disperarea ei se făcuse scrum. Devenise
inertă, avea chipul înmărmurit și semăna cu o statuie greaca, o statuie de o frumusețe rară,
inexpresivă și rece.
Zăcu așa în față ușii un timp, care ei i se păru doar o secundă, dar care pentru sufletul ei era
o veșnicie. Se simțea învăluită de mirosul apei de mare și al sării și îi era suficient. Acum nimic nu
mai avea sens. Nu mai reușea să își ordoneze gândurile. Durere, suferință, mulțumire și
satisfacție, toate pluteau în capul ei și se loveau zgomotos una de cealaltă. Apropierea să față de
marea care îi lipsise atât de mult și după care tânjise atât i se părea ireală. Se descălță de

41
papucii eleganți de lac și păși ușor, ca și când ar fi călcat pe nori pufoși, pe stâncile dure și aspre.
Senzația pietrei uzi sub picioarele sale delicate o făcea să simtă o împlinire copleșitoare, o
emoție greu de definit. Auzea marea chemând-o și șoptindu-i îndemnări ce aveau un ecou în
capul ei precum cântecul unor sirene. Mergea încet și plutea ușoară ca un fulg în bătaia mistică a
vântului. Timpul părea să fie în sfârșit de partea sa. Stătea pe loc, lăsând-o să se bucure de
mulțumirea de a fi acasă. O partea din ea se simțea vinovată pentru starea de fericire profundă
care coincidea cu evenimentul trist al morții mamei sale, dar nu își putea schimba sentimentele.
Era prea rigidă că să se poată convinge că îi pare rău și că nu este de fapt binecuvântată de cea
mai minunată emoție din lume. Bucuria de a fi acasă îi umplea sufletul încât nu mai era loc pentru
altfel de sentimente.
Se îndreptă lent, savurând fiecare clipă, fiecare adiere de vânt și fiecare pas, spre marginea
abruptă a stâncilor ce îngrădeau marea. Acum micuța copilă părea mai sălbatică că niciodată.
Rochia ei albastră zbura ușoară în bătaia vântului și stropii de apă căzuți pe ea păreau stele
strălucitoare pe cer. Pielea ei, până nu de mult ciocolatie, era acum albă și iradia în întuneric
oferindu-i tinerei o aură magică și fantomatică în același timp. Părul său ondulat și lung dansa
tandru peste umerii ei. Iar ochii ei, ochii care odinioară reflectau apele liniștite ale mării, aveau
acum o tulburare ce întruchipa o furtună nemiloasă din larg. Întregul său aspect era atât de
enigmatic. Reușea să transmită atâtea trăiri și sentimente care păreau atât de greu de înțeles.
Stătea pe marginea stâncii, cu brațele căzute fără viață pe lângă corp, cu o privire pierdută
ațintită în depărtare spre cerul senin. Era acolo. Era în locul la care visase atât de mult timp și
putea fi din nou ea. Își dorea doar ca totul să rămână exact așa, ca timpul să nu mai treacă și
nimic să nu se mai schimbe. Ar fi vrut să imortalizeze momentul acesta de extaz pentru veșnicie.
Nu mai avea nevoie de nimic altceva pentru că acum era fericită. Știa că nimeni nu o va mai
despărți vreodată de mare, de mirosul său proaspăt și de cântecul feeric al valurilor. Privea vrăjită
jocul stropilor de apă și mișcările consecutive, repetate ale mării. Albastrul închis profund al apei
era cea mai minunată culoare pe care Tasi o văzuse vreodată. Simțea nevoia de a fura măcar
puțin din strălucirea argintie a mării dată de reflexiile lunii, de a se lăsa învăluită măcar pentru o
secundă de catifelarea apei, de a se contopi cu motivul fericirii sale, de a-și încununa extazul și
de a atinge fizic fericirea. Închise ochii și se lasă delicat să plutească pe aripile moi ale vântului.
Căderea era doar un zbor către infinit, către veșnicia care avea să rămână neschimbată pentru
totdeauna, în care nimeni nu mai putea interveni. Liniștea mută a mării puse stăpânire pe întregul
univers. Acea cădere interminabilă, sentimentul de vis spațial și temporar, erau îndeplinirea
idealurilor Anastasiei, unicelor sale scopuri existențiale. Trecerea dintre spațiul cerului și cel
acvatic se făcu insesizabil. Întunericul domnea peste cele două și le contopea într-o singură
tonalitate de acuarelă. Doar catifelarea și gustul sărat, dar atât de dulce, al apei erau dovezi ale
îndeplinirii absolute a fericirii unei tinere ființe.
Anastasia rămase veșnic singură, rămase pentru totdeauna acasă, acolo unde timpul

42
înghețase și nu mai putea aduce după el nici o schimbare. Anastasia era fericită.

Vorbeşte dragostea … cu prea multe măşti

Aida B.

Clasa a XI-a D 2

Prof. coordonator Paula-Livia Nicoleanu

Capitolul I

- Vorbeşti despre iubire ca şi cum ai avea peste 30 de ani, deşi ai doar 23. Ce ţi s-a
întâmplat?
Eram în fața unei cafenele, împreună cu o nouă prietenă de facultate. O descoperisem așa
târziu. Era una dintre fetele timide care se așează în ultima bancă, punându-și gluga pe cap și

43
căștile în urechi, ascultând cea mai vicioasă muzică posibilă, rap-ul. Eram îndrăgostiți de acel
gen de muzică, care te ambiționa, te ridica mai sus decât erai. Îți dădea speranțe și nu te omora
la prima greșeală făcută, ci te îndruma mai departe, fără a ține cont de erorile trecutului. Era o zi
de noiembrie, cumplit de friguroasă. Vântul nu ținea cont că noi încă tânjeam după adierile sale
răcoaroase din timpul lunilor de vară, așa că se lovea cu ură de fiecare suprafață care îi stătea în
cale. Culoarea vie ce odată acoperea parcul din faţa cafenelei se înmuiase sub teroarea adusă
de toamna cea plină de ploi și de șuierăturile ascuțite ale vântului. Intrasem în locul ce se ridica
brav în fața noastră, fiind îmblanziți de căldura ce se simțea în aerul amestecat cu fumul nociv al
tutunului. Ne așezăm la masa de lângă fereastră pentru a putea admira în același timp și
spectacolul de toamnă, cu fel și fel de dansuri triste, care împodobeau aleile cu frunze
multicolore. Era o adevărată reprezentație a naturii.
- Zi-mi ce ți s-a întâmplat, căci tu nu ești genul care să se gândească prea mult la
dragoste. Poate o fi doar o părere de a mea, dar te știu de aproape doi ani , iar
împărțirea garsonierei a ajutat să te cunosc.

O priveam atent. Îi căutam un defect sau măcar ceva care mi-ar putea spune mai multe
despre ea. Părul cărămiziu îi încadra faţa de copil gingaş într-un mod subtil, ochii mari de
culoarea castanei se luminau de fiecare dată când îmi punea întrebări sau când îmi zicea că tipul
de la Literatură i-a dăruit un alt bilet. Era aşa naivă. Cădea uşor în mrejmele amorului, dar
niciodată prea mult. Era un alter-ego. Puteam scrie o carte despre ea, pentru că îmi era muză.
Aş fi vrut să o am în fața unei pânze acompaniate de pensule și să văd cum buzele i se arcuiesc
într-un zâmbet perfect.
- Kinder, când ai să înțelegi că așa sunt eu? Și da: am iubit, dar eram mic și naiv. Îmi
plăcea să cred că pot avea orice. Deși tot timpul reușeam, niciodată nu simțeam că
trăiesc cu adevărat emoțiile pe care era normal să le simt.

Mă privise în ochi și îmi întinse pachetul de Marlboro, după care îmi oferise un surâs pe care
doar ea îl avea. Aprisesem o țigară, tragând din ea un fum, bucurându-mă de momentul în care
particulele gazoase se eliberau în interiorul plămânilor. Îmi îngână un „continuă”, iar eu mă lăsam
purtat de firul povestirii.
- Eram la începul clasei a unsprezecea. Iubeam arta atâat de mult, încât ajusesem
obsedat de ea, iar în graba mea către curs, am dat peste ea. Era o zi caniculară, iar ea
era pur și simplu frumoasă. Era o șatenă extrem de energică și enervantă. O mai
văzusem până atunci, de fapt aveam un curs împreună sau chiar două. Niciodată nu i-
am dat importanță pentru că... nu știu, sau poate că știu. În ziua aceea mi-am dat seama
de ce nu îmi „căzuse” la picioare ca și restul fetelor din clasa respectivă. Ea îți cerea
doar atenție și un pic de respect. Și tot ea iți împrumuta pixuri, teme și uneori chiar
bomboane. Le iubea pe cele cu aromă de lapte și cireșe sau vișine. Era o prezență

44
 foarte fină și sublimă, niciodată nu zicea nimic fără să gândească. Am ajutat-o să își
strângă fișele împrăștiate pe holul pustiu după care și-a cerut scuze, spunându-mi că o
sa întârziem la curs. Așa că tot în acea zi am aflat că eram în aceeași clasă. Pe moment
mi se păruse ciudat că nu îmi aduceam aminte de ea, dar misterul se deslușise când îmi
șoptise că abia se transferase în clasa mea. Părul îl purta mereu prins, în diferite feluri.
Niciodată nu era la fel. Acum era energică și zâmbitoare, iar după câteva minute toată
aura de bună-dispoziție dispărea.
- Și ea a fost prima ta iubire? Cu glas suav, abia șoptit, îmi pusese această întrebare la
care am stat preț de câteva clipe să mă gândesc, în final răspunzând sincer și foarte
sigur pe mine.
- Nu, nu cred. Era obsesia mea, la fel ca arta. Făcusem din ea propria pasiune, o
transformasem în femeia ideală mult prea repede.
- De ce?
- Pentru că eram prost! Pentru că renunțasem la artă pentru ea, pentru că am renunțat la
iubirea mea pentru un nimic. Era o fată dulce, dar atunci când era iubită profita. Nu îi
pasă decât de ea, la mine nu se gândise niciodată. Iar eu pentru ea pierdeam nopți
întregi. Am iubit obsesia pentru ea până de curând. Îmi era greu să accept adevărul. Nu
îl suportam. Deși îl știam, preferam să mă mint că nu era nimic adevărat. Eram
dependent de zâmbetul ei. Veneam în fiecare zi după ea, o luam de acasă și o duceam
înapoi, voiam să o știu în siguranță, să o protejez. Ea nu avea nevoie de asta, dar am
înțeles asta mult prea târziu. Nu era zi în care să nu îi cumpăr ceva, o floare sau o
ciocolată, deși uitam de fiecare dată că nu îi plăcea pentru că ciocolata, după zisele ei,
nu îi făcea bine, îi crea disconfort și stări nervoase.
- Mie poți să-mi cumperi oricând ciocolată, știi doar că o ador!

Doar de aia i se spunea Kinder. Era așa copilăroasă. O iubeam pe ființa care stătea în fața
mea cu coatele pe masă, ținându-și capul în ele, privindu-mă cu ochii ăia de căteluș plouat.
Uitasem complet de comanda care aștepta, cred că de 5 minute. Două cafele și o prăjitura
acoperită de o glazură neagră, cu un model destul de haios. Un smocking și un papion. E ceea
ce domnea în fața fetei de toamnă.
- Dar tu, Kinder, ai iubit până acum?

O priveam în ochii migdalați și nu vedeam în ei sclipirea ce o caracteriza. Mă speriasem pe

moment, dar revenise atât de repede pe cât plecase.
- Nu, de ce să iubesc? Mereu mi-a fost frică de iubire. Pentru mine, e un demon ce te
strânge de gât, încet, ca să poată să te privească cum îți dai viața în mâinile ei. Iar eu
sunt doar un copil pierdut care se găsește doar în brațele tale și în muzică. De ce aș iubi
când îmi place și acest sentiment ? De ce să-mi limitez viața?

45
 Aruncase vorbele acestea încât abia țineam pasul cu ea. Mă lăsase fără argumente. Era o
adevărată toamnă în ochii ei. Tăcerea era regina care domnea domol peste noi doi. Picăturile de
ploaie se loveau cu durere peste oraș, iar geamul devenise un câmp de curse pentru cei mai
rapizi stropi de apă. Îmi aplec privirea către ceașca goală de pe masă. Așa era, și eu - gol. Mâna
ei mă atinse ușor și mă strânse, știa că eram dominat de fiecare atingere a sa. Era atât de caldă,
eu – rece și melancolic. Ea îmi topise orgoliul și răceala cu care tratam orice fată. Ea nu se
temea de mine, ci eu mă temeam de ea. Eram un supus de-al ei, cu un singur zâmbet și o suavă
privire, devenisem un om veșnic îndrăgostit.
- Plecăm?
Nu așteptase răspunsul meu. Se ridicase de pe scaun, agilă ca o felină, punându-și jacheta
și eșarfa de un verde marin. Era micuță, nu avea mai mult de 1.60 m. Deși purta tocuri, tot micuță
era. Lucrul ăsta îi displăcea, niciodată nu ajunsese la ultimul raft din bucătărie. Acolo erau
ascunse proviziile de ciocolată, în special de dulciuri. Mă ridicasem, plătisem nota și ieșisem
afară, unde ea aștepta cuminte privind ploaia ce acum se mai calmase. Când ajunsesem lângă
ea, mă luase de mână, purtându-mă în ploaia ce cădea liniștită peste noi. Alergarăm prin ploaie
fără oprire. Părul i se lipise de față, iar chipul era cuprins de zâmbetul copilăriei. Ochii îi
străluceau neconteniți. Alergam că doi nebuni sau ca doi pușcăriași care simțeau din nou gustul
libertății. Renunțase la geacă, aruncând-o în urma sa, rămânând în rochia negră ce îi înmănușa
corpul perfect. Atingeri fugare și priviri timide ne acopereau până la intrarea în bloc. Strada era
pustie. De fapt totul devenise pustiu. Lumea se refugiase, se ascunsese. Se temeau de apă, de
frig, de îmbătrânire. Și de singurătate. Toamna stinge totul, usucă ceea ce găsește în cale fără a-i
păsa prea mult de consecințe.

- Mai repede! E frig aici! Un val de zâmbete îmi năvălise fața, în cele din urmă
transformându-se într-un râs puternic. Se întoarse, mă privi cu o sprânceană ridicată,
frumos arcuită, curioasă sau surprinsă de reacția mea. Îi arătai articolul vestimentar ce îl
culesesem de pe jos, în urma sa. Îmi surâse plăcut și într-un mod copilăresc, după care
mă luă de mână și mă forță să urc mai repede. Tremura din toate încheieturile, dar
refuza cu ardoare să își ia pe ea geacă. Părul castaniu i se prelingea pe spatele
acoperit, iar pasul lin cu care mergea îți dădea senzația că zbura. Era minunată.

- Lasă-mă doar o secundă să te mai privesc când dormi, mai dă-mi încă odată șansa să
te țin în brațe, mai rămâi... Atât te mai rog!

Capitolul II

''Te iubesc! era să strige demonul în a lui noapte... ''

46
 Un zgomot plăcut, liniștitor contemplează cu grație întreaga încăpere. Degetele lungi și
subțiri se plimbau cu o agilitate înnăscută peste clapele pianului. Fiecare notă lumina faţa
gingașă a fetei. Buzele i se mișcau, dar sunetele rămâneau blocate înăuntru. Numai ea putea
descifra codul pe care îl rostea cu atâta ardoare, sete, sete de muzică. Asta era viața ei, la asta
se rezuma. Pentru un moment privirile li se întâlniră, iar zâmbetul de „bună dimineața!” nu a
încetat să apară. O arcuire frumoasă, splendidă aș putea spune, demnă de Premiul Nobel pentru
cea mai frumoasă făptură, pe care ochii omenești o pot vedea. Concentrația ei era asupra mea,
pianul devenind o amintire. Mâinile i se plimbau pe fiecare suprafață a chipului meu. Îmi atingea
buzele cu degetul arătător care se deschideau la dulcea tortură, după care mâinile urcară mai
sus ajungând la ochii. Erau acoperiți încă de ceața somnului din care abia reușisem să mă
trezesc. Îi privea cu atât interes, zâmbea la fiecare mișcare făcută, era ritualul ei de a-și cere
scuze pentru că se lăsase cuprinsă de pianul de culoarea cărbunelui ce domnea în camera
alăturată. Ajunsese la păr, eram absorbit de mișcările pe care mâinile ei le executau în părul meu.
Mi-l ciufulea, după care se pierdea din nou în aranjarea sa. Era atât de perfectă. Corpul subțire,
fără cusur, stătea pironit în fața mea, apropindu-se până când era lipit de al meu. Îi puteam auzi
bătăile inimii, ce dansau într-un mod alert, iar corpul ei emana o căldură molipsitoare.
Nerezistând tentației, o iau în brațe, începând să o învârt prin cameră. Glasul ei cristalin suna a
copilărie. Îmi amintea de mama. Era o femeie blândă, care mă aștepta în fiecare zi la o stradă
depărtare de școală pentru a nu mă face de rușine. Era acolo lângă mine mereu, uneori simt că e
aici, alături de unicul său fiu, dar când mă trezesc la realitate, visul se destramă. Cu ochii mari,
mă privea în continuare, fără a rata nici o mișcare de a mea. Rupse liniștea ce ne învăluia printr-o
replică care îmi aducea zâmbetul înapoi, unde-i era locul, pe buzele mele.
- Dacă aș fi pictor, tu ai fi perfecțiunea ce o caut! Îmi spuse serioasă, zâmbind la final,
după care se urcase în spatele meu. Era așa copilă. Era menită pentru a fi iubită!
- Iar ai mâncat ciocolată cât timp am dormit eu? Întrebarea i-a adus un mic surâs pe buze,
acompaniat de un pupic pe obrazul meu drept.

Singurătate, asta e tot ce îți rămâne după ce iubești pătimaș. Ești mic și înghesuit într-un
colțișor al minții care te torturează până când nu mai reziști! Zeci de amintiri renasc în suflet când
te gândești la ea, la persoana ce o iubești. Iubirea nu te rănește decât dacă îi permiți tu. Eu i-am
permis și am ajuns să-mi plâng de durere fiecare clipă a vieții. Dependența se poate vedea pe
corpul meu, care pulsează neîncetat fără să îi pese că-mi rupe în mine fiecare speranță a unei
zile cu soare, care nu s-a mai văzut pe strada mea, până când…
- Ai de gând să încetezi cu asta? Vocea de înger se pierdea prin zgomotul dulce al
agoniei. Nu îi răspund, ci doar o privesc. Genele dese și negre îi încadrau acei ochi
minunați care priveau cu nerușinare în ochi ce îi studiau cu atenție perfecțiunea.

47
 Îi cuprind mâna și îi dau un mic sărut, după care o ridic la fața mea ce vroia să resimtă
căldura trupului. Expresia feței ei se schimbase brusc, de la încruntare la zâmbet și de la zâmbet
la încruntare. Pe chip i se citea oboseala, ochii cuprinși de o nuanță roșiatică se chinuiau să
rămână deschiși. Atât de multă voință i-a trebuit ca să își ia viața de la capăt. A renunțat la tot
trecutul. Uneori o vezi că se prăbușește că vrea să scape de tot, dar ceva o ține aici. Lângă mine.
Rădăcinile de culoarea florilor de cireș japonez se strecurară misterioase printre cele de toamnă.
Viața ei a fost ca un joc, ea doar putea privi, era doar o simplă marionetă în mâinile altora. Nu
putea vorbi, zâmbi fără a cere voie. Când mă gândesc la trecutul meu știu că e un nimic pe lângă
al ei. Eu am fost rănit de iubire, dar ea a fost rănită de toți, de oamenii la care ținea, de propria
familie. Ce soartă crudă! Ce om minunat, nu pot înțelege cum de a iertat toate aceste lucruri, cum
de a reușit să iasă din locul infect în care era obligată să stea.
- Nu te gândi la greșelile pe care alții le-au făcut cu tine, gândește-te la ceea ce vei face tu
când îi vei revedea. Nu-ți fie milă, nu ai de ce. Ei te-au distrus primii. Prefă-te că ierți și
că nimic nu s-a întâmplat, iar atunci când vor fi cu garda jos, atacă-i!

Cuvintele propulsate de gura ei se învârteau în jurul meu ca o tornadă. Spulberau totul în

jurul lor. Trecutul ei devenise al meu, îl moștenisem cu greu, dar fără ea nu plec de aici. Fără a-i
acorda șansa să se răzbune pe nesuferiții care i-au călcat în picioare copilăria, adolescența.
Încerc să-mi așez în minte tot ce ea îmi aruncase în față acum câteva secunde, scăpase de
lentilele ce îi iritase ochii înlăcrimați, lăsând la vedere cele mai minunate smaralde văzute
vreodată în viața mea. Răsufla cu greu, pupilele îi erau dilatate iar pieptul i se mișca rapid în
încercarea de a se calma. Mă ridic de pe scaun încet, nevrând să o sperii. Fereastra ne oferea
un tablou trist, mort, ucis cu brutalitate de gândurile și faptele negre ale unor demoni. Vântul
șuiera nervos făcând copacii să se îndoaie sub atingerea acidă. Norii plumburii acoperiră tot
oraşul.
Rece, tot ce priveai era mort. Oare așa e mereu? Sau doar în momentele în care ești jos, jos
de tot și abia poți să te mai ridici. Corpul îți este amorțit din cauza brumei ce a căzut peste tine,
acoperindu-ți fiecare centimetru de viață. Așa o să fie mereu? Tot la fel de multe întrebări se
răspândeau în mintea, precum și frunzele se pregăteau să ne părăsească, până când va veni din
nou binele, până când va înflori iubirea și se va termina ura ce ne cuprinde în fiecare secundă tot
mai mult.

- Nu te gândi la trecutul meu ca și cum ar fi al tău. Tu ești doar îngerul meu și nu vreau să
te pierd, pentru că doar inocența ta îmi dă putere să lupt!

Cu glas șoptit se apropie de geam și îmi cuprinde talia într-o îmbrățișare care îmi oferea
puterea necesară să o susțin în toate. Mă întorc cu fața la ea și o privesc. Cearcănele pronunțate,

48
ochii înroșiți, buzele care odată erau pline de viața, s-au stins din cauza spaimelor trecutului. O
iau în ale mele brațe și îi sărut creștetul capului.
- Pentru tine sunt în stare să fiu şi demon.

Capitolul III

Toamnă-i. O toamnă-nsângerată;
Din copaci cad lacrimi de sânge.
Lumea-i îndurerată...
Totul plânge.

- Ai terminat cu el?

Vocea groasă ce se auzea din telefon îmi dădea fiori, făcându-mă să tremur. Pielea mi se
asemăna cu cea a unei găini care a rămas încetul cu încetul fără penele ce îi ascundeau corpul
rotund. Îmi dreg vocea, încercând să mă gândesc la o scuză pentru faptul că nu am reușit să îl
elimin din calea mea. Că m-am lăsat ispitită de propriul diavol.
- Mai dă-mi câteva zile în plus și voi avea grijă de el, așa cum nu ai văzut niciodată, îți jur!

Vocea îmi sunase destul de dură, așa cum ar fi trebuit să fie, dar eu nu mă simțeam în stare
să fac așa ceva. Nu e ceea ce îmi doresc. De ce Doamne ai vrut să se întâmple asta? De ce?
O pauză destul de lungă pentru persoana cu care vorbea la telefon. Respirația lui era
singura care se auzea în întreaga cameră. E furios, îmi pot da seama și fără să îl privesc în ochii
de culoarea mierii, care erau îmbibați în veninul ce îi curgea prin fiecare venă. E atât de rece și
de nemilos. Îmi e frică pentru viața lui. Nu vreau să îl pierd. Oare voi reuși să îl salvez de tirania
lui K.? Va renunța la mine? Va renunța la răzbunarea mea? Nu, nu va putea, de aceea e mai bine
pentru el să plec. Tot ce fac, o fac pentru a-l scoate din lumea neagră în care l-am băgat.
- Două zile, atât și nimic în plus! Ți-am repetat de mii și mii de ori să nu amesteci
sentimentele cu ceea ce faci, dar mai ales să nu te îndrăgostești de dușman. Nu lăsa pe
nimeni să-ți fie aproape, să te descopere. Nu-ți crea slăbiciuni! Să nu te fi amorezat de
el, că nu îmi pasă, mâncare pentru lupi te fac! Sper că m-am făcut înțeles! În cel mult
două zile vreau să dispară!

Aprob cu un „aha” stins, după care închid telefonul și privesc pe fereastra camerei.
Lumea era așa liniștită. Nu știa ce se întâmplă în spatele clădirilor. Nu știau că viața nu vine
niciodată fără necazuri și când vei fi complet fericit, va trebui să mori. Viața e doar o etapă în care
ești supus durerii. Nimic nu se compară cu pierderea familiei, cu lipsa unei mângâieri în

49
momentele grele ale vieții. Cu pierderea tatălui, a omului care te-a așteptat timp de nouă luni de
zile să te vadă, care s-a îndrăgostit de la prima mișcare a ta în burtica mamei. Care stătea și îţi
asculta cu atenție inima care îi pompa speranță. Deși tu nu știai cine e, știai că îl iubești. Iar ea,
cea care îți dăduse viața doar pentru a-l face fericit pe cel care o sponsoriza cu bani pentru
ședințele ei de masaj și îi plătea fiecare moment pentru a fi ea fericită. El, tatăl, te iubea. Vă iubea
mai mult ca orice. Și-a pierdut viața pentru a o proteja pe a voastră. Ea, mama, ce-a făcut după
ce el s-a urcat la îngerași? Te-a părăsit! Te-a lăsat în mijlocul întunericului să trăiești cu șerpii, nu
îi păsa. De fapt îi păsa doar de banii ce îi primea pe tine și nimic mai mult. Ea e o nimeni în viața
copiilor. Mama s-ar putea să o vezi în toate femeile de pe stradă, dar tatăl, niciodată. Pentru că
tatăl meu era special. Îmi las lacrimile reci să alunece pe chipul palid cuprins de teamă. Camera
scufundată pe jumătate în întuneric îți dădea fiori. Poate că în timpul zilei camera ar fi arătat mai
ospitalieră. Culorile mării se revărsau pe pereții acesteia, iar liniile de un mov șters dansau în
armonie. Micul dulap, ce ascundea articolele vestimentare stătea în partea dreaptă a ușii masive
din stejar. Fereastra dădea strălucirea nopții ce se așeza minunat peste toate.
Deschid ușa și intru în living. Al meu și al lui, al nostru. Sună atât de departe de realitate.
Pianul, pânzele, partiturile, pensulele și liniștea domnea aici. E doar sala noastră. Îmi place să îi
simt respirația caldă pe ceafa mea, în timp ce degetele mele cad pe pianul vechi, numai pentru
el. Brațele sale ce mă cuprind fără un pic de decență și îmi cercetează trupul prins în capcană.
Zgomotul dulce al pensulei ce fugea pe pânza imaculată, ce se transforma treptat în locul
crimelor. Crime de iubire, pline de culoare, de pasiune, de dorință arzătoare. Așa ca el. Ochii ca
cel mai dulce abis al pierii te învăluiau, până când te aruncai singură în mreajmele disperării. Era
perfect. Iubea perfect. Picta perfect. Și doar el mă putea face să mă simt împlinită. Pașii mi se
îndreptă spre camera lui. O privesc cu atenție, studiez detaliile ce îmbrăcau ușa. Le desenase
într-o zi cu ploaie, tot într-o toamnă, era pierdut, nu se regăsea în nimic. Își pierduse inspirație
până ce privise ușa. Atunci și-a dat seama că, dacă stai și aștepți, nimic nu va veni la tine.
Trebuie să te duci să ceri. Așa că ceruse de la ușă să-l îndrume. Umbra unei fete în mijlocul unui
parc, pe jos un covoraș ruginit se așternuse. E simplu, dar complex. De atunci toamna îl inspiră
mereu.
Aș vrea să fiu acolo, de partea cealaltă, dar ceva mă oprește și nu doar ușa în sine. Ci
teama. Nu vreau să mă îndrăgostesc. Nu vreau să îl fac să sufere din nou. Nu merită așa ceva.
Nu vreau să îl părăsesc, dar nu vreau să mai stau pentru că devin slabă. Nu vreau să fiu slabă.
Nu vreau să-mi fie frică. Nu vreau să îl iubesc pe el. E prea inocent, nu vreau să îl pierd. Vreau să
fie el acel ceva care m-a întoarce acasă. Trebuie să îl protejez, nu îi pot lăsa să îl ia, să îl
tortureze, să îl biciuiască. Nu vreau să ajungă hrană pentru animalele sălbatice.
Deschid ușa încet și îl văd întins pe patul de culoare închisă. Părul îi era răvășit pe toată fruntea
și ochii îi era lăsați pradă visurilor. E un înger. Cu pielea albă, cu degete lungi și delicate, cu buze
pline și dulci, cu îmbrățișări perfecte. Locul din dreapta sa îmi captase atenția de la început. Îmi

50
cerea prezența, așa că nu am rezistat tentației de a fi mai aproape de el. Fără zgomot m-am
așezat și i-am simțit privirea ațintită spre mine. Ochii îi ardeau în întunericul ce îl înconjura.
- Ia-mă în brate! Iartă-mă!

Ultimul cuvânt a fost abia șoptit, nu voiam ca el să își facă griji. Îmi lipesc buzele de ale
sale într-un pupic, după care îmi așez capul pe pieptul lui. Inima îi dansa în ritmuri latino, mâinile
sale îmi căutau buzele. Le desenase conturul și le privise atent. Distanța dintre noi se micșora, iar
buzele se chemau. Totul se mișca așa de lin, de pasional. Era dorință pură ce pusese stăpânire
pe noi.
- Te așteptam de mult!

Vocea fină îmi gâdila auzul și mă ducea pe culmile plăcerii. Mă cuprinde în ale sale brațe și
îmi sărută creștetul capului. Îmi las ochi să se închidă nu înainte de a spune din nou.
- Iartă-mă, iartă-mă, te rog!

Capitolul IV

Mișeii mor de mai multe ori înaintea morții lor.

După două luni...

- Dați-mi drumul, locul meu nu e aici, am omorât-o! Vocea îmi sună stinsă, tremurată. Am
omorât-o în seara în care a fost a mea. Sângele ei îmi curgea pe mâinile păcătoase. Am
distrus tot. Viața mea nu are sens fără ea.
Locul meu ar trebui să fie printre criminali, nu într-un ospiciu. De ce nimeni nu mă crede că
am ucis-o cu brutalitate, împușcând-o de mai multe ori în inima ce-i bătea la fiecare atingere tot
mai alert? Îi văzusem privirea, era speriată. Nu mă credea în stare de așa ceva. Nu mă credeam
în stare să ucid pe cineva. Dar se pare că sunt. Sângele îi țâșnise pe perete, scurgându-se încet,
dându-mi satisfacție. Nu au fost de ajuns cele trei împușcături, am decapitat-o. Și am privit-o în
ochii verzui ce se dezbrăcase în fața mea de toate secretele tot acest timp.
- De ce nu mă ascultă nimeni?! Țip cât mă țin plămânii în speranța că mă va băga cineva
în seamă, dar nimic. Liniștea mă năucea. 62 de zile. 1.488 de ore. 89.280 de minute de

51
 când sunt închis aici. Mă simt singur, nimeni nu mă ascultă, dar nici nu vreau. Am nevoie
doar de ea. De vocea cristalină, de surâsul gingaș, de iarba crudă din ochii ei. De forța ei
de a mă ține la suprafață. Ea era femeia pe care aș tânji să o am. Pe care am avut-o și
pe care am omorât-o. Oare am simțit plăcere? Sau am fost dezgustat? Aș mai face-o o
dată? Nu îmi aduc aminte nimic din ce se întâmplase după aia. Doar că o priveam ca un
obsedat. Îi cuprindeam fața în mâinile mele și încercam să o fac să își țină ochi deschiși.
Vroiam să îi aud inima vibrând. Vroiam să zică că se preface. Să se trezească din minut
în minut și să se amuze pe seama mea. Să-mi zică ca de obicei „Ești un copil, un copil
prostuț, un copil cuminte!”, după care să plece și să se așeze la pian. Să petreacă timpul
uitându-se doar la clape fără să le atingă. Aș da orice pentru a afla ce se întâmplase, de
ce am stins viața din corpul ei micuț. Oare m-a strigat? Oare m-a înjurat? Ce mi-a făcut
de am reacționat așa?
- Stilles, ești chemat. O femeie de vârstă mijlocie îmi strigase aceste cuvinte, ca și cum aș
fi un câine. De fapt asta sunt. Un câine care te păcălește, te seduce, îl primești în casa
ta. Îi dai de mâncare și într-o zi mănâncă din tine. Se hrănește cu carnea ta caldă și cu
sângele dulce. Până când ești rece. Atunci te lasă și pleacă ca și cum nimic nu s-a
întâmplat. Hingherii nu alergă după el, îl lasă să fugă. Nu se vor obosi niciodată să facă
dreptate bietului om, nici dacă câinele se va duce la ei.
- Te mai aștept mult?
Mă ridic de pe pat și ies pe ușa de culoare albă, ca cea a spitalelor. Urăsc spitalele. Părul lui
Margaret îi era prins într-un coc lejer, iar uniforma din două piese se potriveau perfect pe trupul
subțire și fin. Ochii castanii erau acoperiți de niște lentile negre. Mersul ca de felină atrăgea
privirile tuturor nebunilor internați în acest „spital”. Ar trebui să îi numesc pacienți, dar nu prea
arată. Majoritatea au ajuns aici din cauza drogurilor sau a crizelor adolescentine. Părinții credeau
că dacă îi trimite aici o lună se vor trezi la realitate, dar s-au înșelat cumplit. Pentru că ăsta nu e
locul potrivit. Aici găseai mereu pe cineva cu o influență proastă care te sfătuia greșit. Care îți
zicea că moartea e singura scăpare din „gaura” în care trăim. Am ajuns destul de repede să-i
cunosc pe cei de aici. Nu erau prea greu de citit. Erau doar niște oamenii cu niște probleme
normale. Toți suntem atrași o dată în viață de moarte. Toți avem păreri diferite despre cum să ne
trăim viața. Toți suntem nebuni.
Holul se terminase de ceva vreme, dar fereastră care avea vedere spre oraș, mă captase. A
trecut toamna. A trecut durerea, acum se reface. Se încarcă cu putere pentru a trece din nou prin
aceleași chinuri îngrozitoare. Biroul doamnei T. se deschidea larg în fața noastră. De fapt a mea,
pentru că Margaret oki-doki dispăruse. Îmi trec mâna prin păr, încercând să îl mai calmez un pic.
Își vărsa nervii în toate direcțiile. Ce enervant. Apăs pe mâner până când acesta se apleacă,
lăsându-mă fără zid de apărare în fața lui T. E o tanti de treabă. Depinde de zile. Lunea, Joia,
Miercurea și Duminica era mai relaxată, dar azi fiind Marți se putea citi cu ușurință pandaliile ce

52
pusese stăpânire pe ea. Îi zâmbesc cât de seducător, cuminte și sexi puteam în același timp.
Întrebând-o cu ce ocazie m-a invitat în superbul ei biroul. Era o femeie, iar femeilor le place să fie
admirate, chiar și ei. Pare o femeie nebună un pic, dar nu prea mult. Își petrece toate zilele
făcând vizite tuturor 'pacienților' și zâmbind în ciuda a tot ce apărea pe aici.
- Ralph, nici nu știu cum să încep, îmi spune acestea după care oftează prelung,
punându-și capul în mâini privind în jos. Vei avea un psihiatru. O spuse atât de încet,
chinuindu-mă să deslușesc propoziția cu cele patru cuvintele ce-mi răsunau în minte
neîncetat. Știam că sunt într-un ospiciu, că nu am o minte pură, dar nu credeam că voi
avea un psihiatru. Pentru că eram cel mai normal de aici. Eram băiatul cuminte, dar
asculta de asistenta cu ochii albaștri și buzele roșii și pline, de doamna T. și de Margaret.
Nu mă opuneam la nimic, eram ca un 'îngeraș', nu voiam să-i povestesc cuiva ceea ce
se întâmplase în noaptea aceea. Nu voiam să-mi mai deschid sufletul și mintea cuiva.
Nu voiam ca nimeni să mai vadă prin mine. Nu vreau să fiu o cartea pusă sub
observație pentru că a fost găsit ceva interzis acolo, nu voiam!
- Doamnă Tuji e bună, te las pe mâini bune, Ralph , nu-ți face griji! Tot ceea ce va face ea
va fi pentru tine. Te va ajuta. Nu va mai trebui să te torturezi în fiecare zi cu atât de multe
gânduri. Ea te va ajuta să găsești răspunsurile pe care le cauți de când ai venit aici. Te
rog, zi da. Pentru tine și pentru acea fată pe care o iubești.
Fără să mai adaug nimic, ies afară din camera în care simțeam că mă sufoc. Cum poate să
zică asta atât de ușor? Cum poate vorbi, dacă nu știe prin ce trec? De ce aș vrea să-i spun unei
necunoscute ce am eu în minte? Cine zice că asta n-ar ajuta? Nimeni.
Mă îndrept spre camera în care aveam să-mi petrec un timp îndelungat. Poate doar așa îmi voi
putea pune în ordine gândurile ce-mi bântuiau mintea.
Ce putem ști despre moarte, mai ales noi, oamenii simplii care nu știm să privim viața?
Vedem în moarte o scăpare, o împlinire, o curmare a suferinței, un sfârșit. Vedem în a muri
tocmai sensul existenţ ei noastre, așa suntem noi superficiali, credem ca răul este pretutindeni în
viață, că totul nu poate fi decât rău.
Fiecare om se gândește la propria lui moarte, o așteaptă în momentele grele, în
momentele de cumpănă, când se simte părăsit, abuzat sau nefolositor. Așa sunt oamenii, văd
numai rău pretutindeni, chiar dacă se uită la minciuni evidente. Puțini sunt cei care știu să-și
privească sufletul, să vadă viața ca o soluție la tot răul din lume, să vadă fericirea chiar și în
durere. E mult mai ușor să te minți și să zici că moartea este o soluție. Moartea e ceva atât de
inaccesibil pentru un om limitat, care nu se cunoaște, care nu știe să privească, dar care poate
doar să vadă.
Și totuși moartea este doar o călătorie, cu adevărat pornești pe un drum frumos, dar
toate astea au loc după ce ai trăit, după ce sufletul tău a reușit să facă măcar un lucru bun pe
pământ. Poți muri cu adevărat sau poți continua să trăiești mort. Indiferent de alegere, sufletul

53
simte și acum, deși simt dezolare, mă simt înconjurat de morți. E ceva mai presus de rațiune tot
ce cred, e mai mult decât un sentiment și acum cred că pentru prima dată în viață pot să simt
ceva fără să intervină rațiunea.
Nu mai pot vedea moartea ca pe un somn simplu, liniștit, ci din contră: o văd ca o
revelație, cineva adoarme pentru ca altcineva să se trezească. Deși sunt gelos pe moarte că a
reușit să îmi ia ceva la care chiar am ținut, știu în sinea mea că a făcut-o pentru mine, ca eu să
învăț ceva, să văd lucrurile altfel. Asta îmi spune o parte din mine, nu știu dacă e rațiunea sau
sufletul, oricum continui să văd totul ca pe o minciună. Chiar și moartea care pare atât de reală
pentru mulți. Cu siguranță moartea există, numai că nu cred în totalitate că a avut încă curajul să
apară pentru mine, pentru ca eu să învăț ceva și nici pentru "umbra mea în culori" ce reușea să-
mi lumineze viața chiar dacă avea ceva misterios, ceva ascuns. Nu a venit încă să mă învețe pe
mine că ea nu va mai fi.
Poate acum îmi imaginez totul. Cu siguranță totul a devenit imaginație pentru mine, o văd
pretutindeni, știu că și ea mă vede. Dar eu nu o mai cunosc, o văd, aproape că o și simt, dar,
când vreau să o privesc, ia forma altei persoane, mă păcălește mereu. Oricum nu mai știu ce să
cred. Întreaga realitate îmi zice că e moartă, eu știu că nu e așa. Poate sunt doar un nebun,
poate că asta a vrut să mă învețe moartea asta... cum să fiu nebun pentru ea, cu ea, din cauza
ei.
Oricum cred că sufletul meu deja știe tot, dar îi este teamă să-mi spună. Cât despre
rațiune, nu mai cred în ea, cel puțin nu acum. Nu prea pot fi un nebun rațional, pot fi doar un
"nebun de ea". Acum aproape că știu să-mi găsesc fericirea și în durere, dar știu și că după
acestă durere va veni fericirea, chiar dacă odată cu ea aduce durere, tristețe. Voi ști să apreciez
tot ce viața-mi va oferi. Știu că viața nu e zgârcită cu mine. Am timp să aștept o minune, nu o
moarte fără scop. Aș mai fi avut ceva de învățat de la ea și voi învăța, de aceea încă trăiesc.

Capitolul V

Am să te iubesc până la sfârșitul lumii

Să nu crezi că mai avem nevoie de scenarist
Ca să împlinim ce ne-a fost dat să fie,
Nu aștepta din culise replicile epocale,
Nu vin de acolo, nu le știe altcineva în afară de tine,
Spune-le ca pe o banală declarație de dragoste,
Împacă-te cu gândul că n-o să te aplaude nimeni.

54
 L-am pierdut. M-am afundat în răzbunare și l-am distrus.
Singură, pierdută, rătăcită într-o lume cunoscută atât de cunoscută, încât părea că nu mă
mai vrea în ea. Am fost învinsă la propriul joc. Și doare al naibii de tare. Totul se scurgea la vale:
speranțele, visele, zâmbetele și el. Viața devine un coșmar vopsit în albastru. De ce mi se
întâmplase mie? Pentru că am crezut că sunt tare, că nu mă voi îndrăgosti. Cine i-ar putea
rezista? El e așa de dulce, încât nimeni şi nimic nu l-ar putea întrece. Și atât de rece. O simțeam
la nesfârșit. Privirea din seara aceea în care doar sângele mai dădea culoare camerei întunecate.
E atât de înfricoșător să stau și să privesc ca un invitat special la o piesă de teatru incredibil de
reală. Cum de nu și-a dat seamă? E atât de pierdut în ceața iubirii? Oare dacă ar afla adevărul,
ar mai fi la fel?
I-am semnat condamnare la moarte din ziua aceea, zi blestemată de noiembrie. De ce
nu puteam să trec neobservată de el? O, Doamne. Capul îmi plesnește insuportabil.
A fost singurul care m-a dezbrăcat mai înainte de lacrimi, de coșmarurile din nopțile târzii
din decembrie, de zâmbete și de gânduri. Mi-a invadat fiecare spațiu din sufletul gol. L-a curățat,
l-a construit din nou și l-a acoperit cu el. Mi-a depozitat acolo fiecare părticică din mine ce se afla
la el. M-a privit în ochi și m-a luat de mână șoptindu-mi „Nu îți face griji, eu sunt aici!”, după care
m-a strâns la pieptul lui. Era un străin și m-a renăscut.
A desenat pe chipu-mi un vis cu el. Nimeni nu poate fi mai frumos decât el când
zâmbește. Ochii îi sclipesc, iar fața i se luminează. E un înger și o să repet asta până când viața
mea se va afla la sfârșit de drum. Dacă s-ar putea, aș vrea să îl mai văd o dată înainte de a-mi lut
sufletul pe cealaltă lume.
- De ce ai ochi în lacrimi, Melody ?
Vocea unui piticot se auzea lângă mine. Îl privesc și îl sărut pe frunte, după care îl
învelesc mai bine cu pătura călduroasă de culoare onixului. Îmi șterg urmele umezi și mă alătur
lui în pat. Micuțul Kissu, Alexander de fapt, i se spune așa pentru că este un pupăcios adorabil și
răsfățat. E tot ce mi-a mai rămas în viața mea. E raza mea de lumină care mă trage la suprafață,
mă scutură de praful adunat, după care mă împinge.
- Melody, nu vreau să rămân cu Jacqueline, e rea. Ea nu mă lasă în parc. Și nici un îmi dă
voie cu rățușca în baie. Zice că e pentru copiii mici, dar eu vreau să mă joc.

I-am ascultat cu atenție toate reclamațiile. Cred că jumătate de oră am ținut-o așa. Nu îi plăcea
deloc de ea chiar dacă ea stătea mai mult timp cu el. Era mai severă, dar îl iubea.
- Vrei să mergem jos să furăm ciocolată?

Întrebarea mea îl încântase, iar chipul i se luminase. Sărise din pat, fără a mă mai aștepta. S-a
oprit la scări, când a dat cu ochii de Jacqueline. Când am ajuns și eu într-un final, m-a luat de
mână și am coborât în liniște. O priveam pe Jacqueline, care era concentrată la studierea unor

55
acte, bănuiam eu. Cel puțin, ea se ocupa cu lucruri normale. De fapt ea lucra de acasă, pentru a-l
supraveghea pe ăsta micu'. Am intrat în bucătărie și am pornit spre rezerva mea de dulciuri. E un
dulăpior micuț, bej cu numele meu pe el. Nu îmi amintesc de ce am făcut asta, dar clar a fost
pentru a o enerva pe tipa blondă ce se afunda din ce în ce mai mult în scaunul din fața biroului. E
îngrijorată așa că îi dau micuțului ciocolata visată și îl trimit sus, în timp ce eu înaintam spre
Jacqueline.
- Ce s-a întâmplat?

Privirea i se ridică din foaia ce o privea cu atât de mult interes, de parcă i-ar aduce o mulțime de
ciocolată, bine, în cazul ei, morcovi. Ochii ei de safir i-au întâlnit pe ai mei. Puteam vedea în ei
satisfacția. Un lucru foarte straniu. Doar respirațiile mi se mai auzeau în liniștea ce întuneca biroul
încetul cu încetul. A deschis într-un final gura, dar cuvintele ce i-au ieșit m-au făcut să cad pe unul
dintre fotoliile din apropiere. Nu puteam percepe cum de s-a întâmplat una ca asta tocmai acum.
Era practic imposibil. Acum trebuia iar să mă ascund după o mască. M-am săturat. Lumea chiar
se întorcea împotriva mea. De ce eu?
- Melody , nu te mai încăpățâna, trebuie să o faci și gata. Ce te tot agiți așa? E doar ceva
trecător. Oricum tu ești cea mai bună.
- La ce sunt bună ? Să vindec nebuni?

Capitolul VI

Întâlnești moartea numai când se stinge o ființă iubită.

Don Miguel Ruiz

- Suntem prieteni, nu? vocea suavă ieșită printre buzele de un roșu-aprins mi-a întâlnit
pentru câteva secunde urechea, iar această întrebare se repeta întruna fără a găsi un
răspuns. O privesc, îi analizez cu atenția ochii safirici ce strălucesc în lumină geamului.
Părul de culoare abanosului prins într-o coadă de cal, dădea un aer prea elegant.
Sprâncenele i se arcuiră la fiecare cuvânt spus. Nici ea nu crede ceea ce îmi zice mie.
De ce aș fi eu prieten cu o necunoscută, ce pare să mă cunoscută atât de bine? Și de ce
mă simt ca și cum aș avea în față o persoană care îmi aduce alinare, doar prin simplu ei
mers. Merge întruna, e agitată, de parcă e prima oară când vorbește cu un nebun, doar
asta sunt, un nebun ce trăiește un coșmar la nesfârșit.
- Ce vrei de fapt tu? Să zic că suntem prieteni? De ce te-aș minți? Pot să-ți spun că nu, nu
suntem prieteni! Privesc ochii ce se aruncă la geam când urlu ultimele cuvinte. Îi pot
simți tremuratul corpului, îi e frică de mine? Sunt doar un om care spune ce gândește și

56
 ceea ce vede, de asta sunt aici. Nu, pentru că nu sunt în toate facultățile mintale, ci doar
pentru că am spus ceea ce am văzut.
- Nu contează ce vrei tu, Stilles , contează doar ceea ce spun eu și doar atât. Noi doi ne
vom înțelege bine, pentru că trece prin același foc. Nu te mai gândi atât, spune doar ce
simți, sunt aici să te ajut. Altceva nu vreau. Vreau doar încrederea ta, pentru a-mi putea
dezvălui tot ceea ce s-a întâmplat în aceea noapte, bine?
Știam că asta vrea de la mine, știam. De ce toată lumea nu crede ceea ce am repetat de
atâtea ori ? Nu pot să îmi amintesc nimic concret din seara respectivă, știu doar că eu am ucis-o.
Sunetul unui stilou mângâia delicat foaie imaculată, care se grăbea să ajungă la final. Așa e și cu
viața? Și ea se grăbește să ajungă la final? Totul are o logică în lumea asta, dar nu pot înțelege
nimic din ceea ce mi se întâmplă.
- Vrei reuși vreodată să-mi zici ceea ce te frământă în halul asta?
- Iubirea.
I-am dat ceea ce a cerut, un răspuns sincer, voia adevă,r asta primește, dacă nu îi convine,
asta e treaba ei. Camera devenise deodată mai mică, aproape mă sufocam. Tensiunea ne
înconjura pe amândoi deodată, din cauza unui răspuns banal. Străbat camera de culoarea
cireșelor până când dau de fereastra ce domina întreaga cameră. Are cea mai frumoasă
priveliște din tot acest ospiciu. Copacii rămași goi, treceau cu greu peste rafalele de vânt. E mort.
Orașul în care mă aflu a murit. Parcul din apropiere era pustiu, unde sunt copiii ce trebuiau să
alerge frenetic prin el, unde sunt îndrăgostiți ce își jură iubire pe băncile ascunse de umbra
copacilor bătrâni? Vocea ei mi se pare atât de cunoscută, am auzit-o la o singură persoană. Doar
ea avea senzualitatea asta, felul în care buzele i se rotunjesc la fiecare vocală rostită mi se pare
atât de familiar.
- Bun, acum că m-am liniștit, îmi poți spune adevărul? Se așează pe scaunul din fața
mea, privindu-mă în ochii. Îmi deschid gura să zic ceva, dar nu pot. M-am blocat. Capul
a început să cedeze durerii ce și-a pus amprenta pe mine, de câteva zile. Îmi cer un
pahar cu apă, pe care îl primesc imediat, durerea scade încetul cu încetul. Las capul pe
spate, închizându-mi ochii.
- Era o zi de noiembrie, una urâtă. Ieșisem împreună la cafeneaua din colț. Comandasem
ca de obicei, îmi amintesc ca și cum ieri s-a întâmplat, mi-a zis să plecam, după ce mi-
am terminat țigara. Începuse să plouă, am alergat până acasă, era așa frumoasă! Părul
castaniu îi cădea în valuri pe spatele acoperit de o rochiță neagră. Era prima oară când
o vedem în rochie, dar arăta la fel de feminină și în blugi. Am urcat scările, am intrat în
casă, iar eu m-am dus să dorm. Ea a rămas în sala noastră de creație, așa îi spunea
living-ului. Totul a decurs normal până când seara, cred că era trecut de miezul nopții,
mi-a intrat în cameră, s-a apropiat încet de pat și s-a pus lângă mine. Îmi șoptea să o
iert, nici acum nu mi-am dat seama la ce se referea, poate că din nou mâncase prea

57
 multă ciocolată. Așa era ea, copilăroasă, nu îmi amintesc ce s-a întâmplat după, dar,
când m-am trezit, ea.. ea era acolo, întinsă pe patul pătat de sânge, ochii verzi
străluceau a moarte. Pistolul se afla la mine în mână, iar eu eram murdar, murdar de
sângele lui Kinder a mea. În minte îmi veneau imaginile în care eu o împușcam, mă
privise, cerându-mi ajutor, cred. Nu îmi amintesc de ce am făcut asta, cum am făcut
asta. Nu-mi amintesc nimic. Doar sărutul ei.
În tot acest timp, în care îi povesteam ceea ce s-a întâmplat în seara aceea, ochii ei s-au
umplut de lacrimi, ce încă curg șiroaie pe chipul ei perfect. Mă așez la nivelul său, și o trag în
brațele mele, în care se lăsă moale. Îi mângâi încet brațul stâng, în încercarea de a o Kinder. E
atât de fină.
- Am trăit cu tine tot ce s-a întâmplat. Tu nu ești nebun și dacă ești, ești un nebun
îndrăgostit de o moartă!

58
 Per Aspera Ad Astra

Paula Tărăbuţă
clasa a XI-a F
Prof. coordonator Emilia Talpalaru

Domnul Anderson ședea în fotoliu simțindu-se de parcă terminase ceva foarte greu de făcut.
Știa că va sosi această clipă, o știa cu o încredere deplină.
- Cum a început totul? întrebă July.

William Anderson stătea nemișcat, cufundat în entuziasmul de reușită și nu spunea nimic.

July aștepta, se gândea că îi pare rău că bătuse atâta drum pâna aici fără să audă nimic.
July este o tânără scriitoare care lucrează la redacția unui ziar din New York. Fiind la începutul
carierei și neîndrumată de nimeni, caută prin toate părțile o poveste nouă care să-i impresioneze
pe cititori și pe șeful său.
- Cum ați reușit să ajungeți cel mai bogat doctor din lume? întrebă din nou July.

Soarele bătea pe scaunul în care ședea July, cald și cu o lumină orbitoare. Camera părea
acum deschisă de parcă pereții nu ar exista acolo, iar toată mobila din cameră părea că făcea
parte din natură. Anderson, trecut de vârsta mijlocie, inspira aerul greu care intra cu putere pe
geam. Statea pe gânduri, iar întrebările Juliei îl făcu să retrăiască momente din viața sa.
- Ai auzit vreodată de celebrul citat: Per aspera ad astra? spusese într-un șfârșit domnul
Anderson.
- Nu, domnule, nu am auzit, dar pare ceva foarte important pentru dumnoavostră.
- Așa și este. Prin greutați spre stele s-ar traduce. Un citat despre care pot spune că m-a
indrumat în viață.
- Cum ați devenit ceea ce sunteți acum? întrebă din nou July cu o ușoară plictiseală.
- Bună intrebare. Totul începe cu un băiat de șapte ani cu vise mărețe, care își dorește să
schimbe lumea. Parinții mei au fost doi oameni simpli și saraci. Deși o duceau greu, ei se
iubeau și făceau totul cu dragoste, chiar și pe mine. Locuiam într-o casă mică de la periferia
unui orășel din vestul Statelor Unite ale Americii, o casă cu două camere care părea a fi
numai una. Tatăl meu a fost mecanic, iar mama mea, asistentă medicală la spitalul din oraş.
Uneori mă lua şi pe mine cu ea deoarece nu își permitea sa plătească o bonă pentru mine.
Acolo vedeam cum ea îi ajuta pe oameni și aceștia îi mulțumeau și îmi doream sa fiu și eu
ca ea. O duceam greu și în fiecare seară îi auzeam pe părinții mei cum se plângeau că nu

59
au bani. Din cauza banilor, tatăl meu a devenit dependent de alcool și în fiecare seară îl
vedeam beat, iar atunci nu era tocmai cel mai plăcut om. Cu timpul am dus-o din ce în ce
mai greu și din cauză că tatăl meu cheltuia jumătate din banii pe care îi făcea pe alcool,
mama fusese nevoită să se angajeze la două locuri de muncă așa că pe ea o vedeam rar și
eram nevoit să stau numai cu tatăl meu. Anii treceau greu, iar când am împlinit vârsta de
șaisprezece ani, tata muri într-un accident de muncă, așa că mama mea rămase singură,
blestemându-l în fiecare zi pe el deoarece o lăsase singură. Am vândut casa și ne-am
cumpărat un mic apartament din oraș. fiindu-i și mamei mai ușor sa meargă la serviciu.
Atunci eu m-am indrăgostit pentru prima oară de o fetiță de cinsprezece ani care mi se parea
foarte drăguță. Cu ea timpul trecea mai repede, uitam de tot și încercam să mă distrez cât și
pentru anii din urmă. Așa am devenit un exemplu de elev rău, aproape suspendat din școală,
consumând alcool și droguri, fără să îmi dau seama că deveneam ca şi tatăl meu. Totul
părea că merge din ce în ce mai rău, note proaste, certuri cu mama și mă luam la bataie cu
oricine mă enerva. Dar într-o dimineață, stăteam în pat după o noapte lungă petrecută
consumând droguri și alcool și mă gândeam la viața mea și la cât voi mai continua sa fiu în
această situație. Îmi aduceam aminte de visele pe care le aveam de mic copil și la ceea ce
am ajuns acum, total opusul. Pe atunci aveam șaptesprezece ani și deja trecuse un an de
când o duceam așa. Atunci simțisem că trebuie să fac ceva, m-am ridicat din pat și m-am
dus la geam și în acea dimineață am văzut cât de frumoasă e lumea în care trăim. Era un
început de martie și toată natura renăștea pe un ritm rapid, totul în jur era minunat. M-am
îmbrăcat și am mers la masă, iar mama pregătea micul dejun, atunci am simțit că trebuie să
îi cer iertare pentru tot ce i-am făcut. Țin minte că ea se grăbea sa ajungă la serviciu.
- Neața!
- Neața, fiule! Ai dormit bine? Am observat că aseară ai venit târziu.
- Am dormit destul de bine. În legatură cu asta, aș vrea să îmi cer iertare pentru tot ce
am făcut pâna acum, pentru toate neplăcerile pe care ți le-am făcut...

- Mama stătea încremenită, cu o tigaie în mână, nebăgând de seamă că aceasta era

fierbinte. Stătuse o perioadă așa nevenindu-i să creadă ceea ce a auzit.

- Știu că nu te așteptai la asta, nici eu nu m-aș fi așteptat sa mă schimb.

- Nu! Mă așteptam la asta, doar că în ultima vreme am cam încetat să mai cred că te vei
mai schimba vreodată, iar acum mă învinovățesc pentru asta, pentru că nu am avut
încredere în tine.
- Iartă-mă, mamă, din nou. Dar cum de încă aveai încredere că mă voi schimba într-o zi?
- Scumpule, nu am uitat de visele tale pe care le aveai de când erai mic.
- O, mamă, iartă-mă!
- Nu e nimic, Will, orice mamă are încredere în fiul său.
- Mamă, aș vrea să vin din nou pe la spital la tine aşa cum o făcem odinioară, îmi este dor
de vremurile acelea.
- Sigur, Will, oricând dorești, știi unde să mă găsești dacă vii.

60
- Fusese un mic dejun fericit, într-o dimineață frumoasă și cu singura persoană apropiată
lângă mine la masă. Știam că ziua aceea va fi o zi a schimbării mele, aşa că m-am
pregătit și am plecat la școală. Deși la micul dejun a fost ușor și credeam ca așa va fi
toată ziua, la școala a fost mai greu. Prietenii cu care stăteam eu nu m-au luat in serios la
început și profesorii credeau că făcusem ceva foarte rău. Obiceiurile nu se schimbă așa
ușor, iar la inceput mi-a fost foarte greu să mă las de ele. Tot ceea ce este nevoie este să
ai puterea de ați dori ceva cu adevarat și încrederea că vei reuși. Așa trecea timpul,
spunându-mi în fiecare clipă că pot și voi reuși. După doi ani eram o altă persoană, unul
mai bun și mai deștept, nu mă mai cunoștea lumea ca fiind băiatul fără niciun viitor, acum
eram un mare om, cu onoare și chiar și eu am început să mă respect. Am absolvit liceul
cu note destul de mari și a trebuit să mă mut într-un alt oraș și să o las pe mama singură.
M-am înscris la o facultate bună și mi-am căutat un loc de muncă cu jumătate de normă
deoarece nu aveam cu ce plăti chiria. Așa petreceam o mare parte din timpul meu, iar în
timpul liber obișnuiam să merg la biblioteca universității în care învățam. Acolo am
intâlnit-o pe Anna, o fată drăguță care era și ea în primul an de facultate, cu părul blond și
niște ochi care mă fermecau de fiecare dată când o priveam. Într-o după amiază
avusesem vreo câteva ore libere și m-am decis să merg la blibliotecă, cum făceam de
obicei. Acolo mă cufundam în liniște și în șoaptele a mii de cărți care mă înconjurau.
Simțeam că fiecare carte are câte un secret pe care ai vrea să îl auzi, fiecare are câte o
poveste care e imposibil să o uiți vreodată. Atunci m-am decis să umblu pe lângă toate
cărțile din jur și să văd care imi va atrage atenția.

- Bună, cauți ceva anume?

- Hei, bună, doar treceam pe langă rafturi să văd ce carte mă atrage.

- Hmmm. Interesantă idee de a căuta o carte pe care să o citești.

- Aici e ideea, simt că toate cărțile mă atrag in modul lor și nu mă pot decide pe care să o
aleg.

- Știu, și eu simt așa uneori, e ciudat nu-i așa?

- Da, e ciudat, dar îmi place.

- Sunt Anna. Tu?

- Will, încântat de cunoștintă.

- Bun, Will, te-ai supăra dacă ți-aș da niște exemple de cărți, şi asta, doar dacă dorești.

- Desigur, ar fi minunat.

- Am stat și am discutat mult despre o grămadă de lucruri, iar eu îi priveam ochii și

vedeam în ei o magie ciudată care mă făcea curios să văd ce se află în ei. Era minunată.

61
 La un moment dat ar fi trebuit ca eu să plec deoarece eram în întârziere, dar nu am putut
să plec fără să știu că voi mai discuta cu ea pe viitor.

- Stați, dar până atunci nu ați mai avut nici o relație cu o fată? interveni July.

- Nu, nu mai avusesem. Gândeam că, dacă voi mai avea vreo relatie, aceasta mă va
distrage din a face ceea ce mi-am propus. Adevărul este că și atunci îmi era frică că se
va întâmpla asta, dar ea avea un farmec al ei care nu mă lăsa să o pierd. Așa că am
continuat să vorbim, să facem mai mult decât să vorbim, ieșeam în oraș, ne întâlneam
unul la altul, iar ea întotdeauna mă surprindea plăcut, văzându-o pe neașteptate cum
venea. Întotdeauna îmi spunea că îi fusese foarte dor de mine și îmi explica cum îi veni ei
dor dintr-o dată. Mă făcea fericit, să trăiesc măcar două ore pe zi, era ca o relaxare
plăcută, ca o pauză.

Din când în când obișnuiam să o vizitez pe mama mea, iar odată am luat-o și pe
Anna cu mine. Mama era foarte încântată că aveam o prietenă, ea zâmbea și o vedeam
din nou cât de frumoasă era. Le priveam cum vorbeau despre nimicuri și mi se umplea
sufletul de bucurie. La despărțire, mama mi-a dăruit o sumă de bani și în clipele acelea
mi-au dat lacrimile.
Anna mă ajuta mereu, îmi dădea sfaturi, mă ajuta să învăț mai bine prin tehnicile
ei și mă atașam de ea din ce în ce mai mult, începeam să țin la ea cu adevărat. După o
perioadă ne-am mutat împreună – s-a întâmplat prin anul patru de facultate. Am început
să o iubesc pe Anna și odată, când fusesem în vizită la mama mea, îi spusesem că am
de gând să mă căsătoresc cu ea și îi cerusem sfaturi în legătură cu aceasta decizie.
Până să o cer în căsătorie, a fost o perioadă grea pentru mine, mă gândeam că poate
nu ar fi bine să mă grăbesc și că suntem încă prea tineri. Însă mă uitam la ea în fiecare
dimineață când îmi deschideam ochii și mă gândeam că nu îmi pot imagina viața fără ca
ea să nu fie lângă mine în fiecare dimineață.
În acest timp mi-am căutat un loc de muncă mai bun și mi-am găsit unul la
spitalul din centru, ceva mai bine plătit. M-am gândit să o iau prin surprindere și am cerut-
o în căsătorie într-o dimineață în care ea încă nu se trezise. În acel moment o priveam ca
și cum ar fi cea mai frumoasă fată din câte aș fi văzut până atunci. Iubeam aspectul ei de
copilă și ascultam sunetul bătăilor inimii ei, atât de sfioase. Atunci îi pregătisem micul
dejun, iar inelul i-l pusesem pe pernă. Eram foarte emoționat. Deschisese ochii și, când
privi pe pernă, văzu inelul. Pentru început stătea nemișcată, fixându-și privirea pe inel. L-
am luat și am întrebat-o: Vrei să te căsătorești cu mine?, iar in mintea mea mă rugam să
spună acel mult dorit DA.
Începuse să râdă și să plângă în același timp și, după o pauză, răspunse: Da,
da, vreau!
I-am pus inelul pe deget, iar mâna ei tremura de emoție. Se ridică și servi din
farfuria pe care i-o pusesem în față, timid și tremurând. Chicotea din clipă-n clipă aidoma

62
 unei indrăgostite, iar eu, odată cu ea, însă fără niciun motiv. Am sărutat-o, dorindu-mi ca
acea clipă să țină o veșnicie, însă în zadar.
Luis, prietenul meu încă din copilărie, tipul mereu pus pe distracții și niciodată
serios nu prea fusese încântat de ideea de a mă căsători, spunându-mi mereu că sunt
prea tânăr pentru a o face și că ar trebui să-mi trăiesc viața. Toate sfaturile lui Luis nu mă
făceau să-mi schimb nici măcar puțin decizia. O iubeam, iar acest lucru era singurul care
conta în acel moment. Mă simțeam în extaz știind că am luat o decizie care-mi va
schimba viața pozitiv.
Primele săptămâni treceau trăind amândoi un vis la care aspiram de mici. Ne
distram și nu aveam grijă de nimic, însă timpul trecea, iar responsabilitățile pentru nuntă
se amplificau pe zi ce trecea. Simțeam amândoi cum fericirea se diminua, iar acest lucru
ne deznădăjduia, însă de fiecare dată când o priveam mă încărcam cu energia necesară
pentru a lupta in continuare, pentru relație, pentru noi.
Lunile treceau, iar la facultate nu mai eram așa de strălucit ca odinioară. Atunci găsisem
un citat care avea să-mi schimbe viața și pe care îl repetam zilnic în gând. Așa
începusem să am încredere în forțele proprii.
Ziua nunții fusese una de neuitat. Totul era ca într-un vis. Totul era perfect, iar
acest lucru era întărit de faptul că mă căsătoream cu o femeie atât de frumoasă și
deșteaptă, în același timp, și care-mi va fi alături o viață întreagă.

- V-am adus ceaiul, dragii mei!

În cameră intrase o doamnă elegantă. Părea o femeie încrezătoare în forțele cu care suntem
toți înzestrați.
- Mulțumesc! spuse July.
- Ea este soția mea, Anna.
- Încântată de cunoștință. Dl. Anderson mi-a spus foarte multe lucruri frumoase despre
dumneavoastră.
- Adevărat? Mulțumesc, dragul meu.

Se priviră amândoi unul pe celălalt preț de câteva clipe, arătându-și iubirea lor sinceră. Mai
apoi el îi luă mâna și i-o sărută sfios. Anna plecase din cameră, iar domnul Anderson își continuă
povestea.
- Cum spuneam mai devreme, nunta a fost magică! Să-i spui persoanei iubite ceea ce
simți cu cea mai mare sinceritate și să o ceri din nou în căsătorie, așteptându-te la o
avalanșă de aprobări. Era minunat! Venise și mama mea, de altfel singura mea rudă. Țin
minte că ea începuse să plângă, văzându-mă așezat la casa mea. O, Doamne, le
iubeam. Erau singurele persoane la care țineam cu adevarat și fără de care nu-mi
imaginam o zi pe pământ. Realizasem un lucru minunat. Că iubesc!

63
 Ne-am continuat viața ca și înainte, în același loc, însă acum dădeam mai multă importanță
învățatului. Trecuse un an, iar eu absolvisem facultatea, cum de altfel și Anna. Era timpul ca eu
să-mi găsesc un job adevărat.
La început mă lovisem de multe uși închise și nimănui nu-i păsa de dificultățile mele. Am
ajuns să cunosc o altă latură a vieții și mă simțeam din ce în ce mai deprimat. Singura persoană
care mă alina era Anna. O făcea fără să ceară ceva în schimb și o adoram pentru asta.
Pierdeam luni întregi în încercarea de a găsi un sprijin și un loc de muncă.Văzând că nu voi reuși
să găsesc nimic, am decis să fac ceva ce va impresiona pe toată lumea. Era un vis măreț, știam
asta, dar aveam speranțe. Voiam să înființez un spital singur, să nu mai depind de nimeni. Cu
acest vis am mers în continuare, însă lucrurile nu se observau că se schimbă așa ușor, iar noi
deveneam din ce în ce mai săraci. Deoarece eu nu aveam un job adevărat, noi trăiam numai din
banii pe care îi făcea Anna și nu eram deloc mândru de asta. Am început să împrumut enorm de
mulți bani pentru a înființa spitalul și trăiam tot mai greu. Reușisem să cumpăr un loc unde să-l
ridic și începusem să-l construiesc, dar banii erau din ce în ce mai puțin și tot mai mulți
împrumutați. În fiecare zi mă luptam să nu devin ca și tatăl meu și așa am reușit să merg mai
departe fără să devin ceea ce uram atât de mult.
Annei îi era foarte greu. La un moment dat nici măcar nu se mai gândea la necesitățile ei.
După 5 ani și multă muncă reușisem să ajung la finalul construcției, însă atunci s-a întâmplat un
lucru, pe cât de neașteptat, pe atât de minunat. Anna rămăsese însărcinată! Mă simțeam
nepregătit financiar și, totodată, spitalul încă cerea bani de investit în el. Însă acum trebuia
acordată copilului o mare parte din atenția mea și o locuință mai mare. Nu puteam să-i ofer
aceste lucruri, iar asta mă făcea să mă simt un tată oribil. Pe timpul sarcinii, Anna fusese nevoită
să renunțe la job-ul ei, iar eu eram obligat să aduc din ce în ce mai mulți bani familiei. Acest lucru
mă făcea nevoit să îmi amân visurile legate de spitalul care parcă nu se mai termina de construit.
Mă aflam în culmea disperării, neștiind ce să fac. Nu puteam să pierd toți banii pe care i-am
investit în acel spital și, totodată, nu puteam să-mi neglijez copilul. Ceream ajutor de la oricine
găseam în cale. Mă simțeam pierdut, neajutorat și fără vlagă.
Anna născuse un băiețel cu ochii mici și albăstrui care parcă o copia din cap până în
picioare. În acea zi am trăit un sentiment nou: că am devenit tată. Uitasem de toate problemele
mele și vedeam ce minune mi se întâmplase în acea zi aparent obișnuită.
Ciudat a fost că în acele clipe mi-am adus aminte de mama mea care, deși îi fusese
foarte greu, a reușit! Acest lucru m-a făcut să devin și mai pornit spre realizarea visului. Am decis
să-l numim pe băiat Steve. După ce Steve a împlinit un an, am reușit să deschid spitalul și eram
foarte entuziasmat să reușesc ceva ce mi-am propus de foarte mult timp. La început, viitorul nu
părea strălucit și credeam că acest proiect nu a fost tocmai o idee bună. Cu facultatea pe care
am făcut-o, am devenit doctorul-șef al spitalului, mi se părea măreț, însă spitalul era gol în
majoritatea timpului. La un moment dat, credeam că totul este ruinat, dar într-o zi veni un reporter

64
pentru a cere un interviu doctorului-șef din acel spital, care a reușit să construiască de unul
singur ceva măreț. Țin minte că pentru început crezusem că totul este o glumă, iar după câteva
clipe am realizat că lumea din jur văzuse ceea ce am facut eu ca un lucru imposibil, iar eu
învinsesem imposibilul.
Pentru mine, ceea ce am făcut a fost ca o necesitate, o necesitate la care visezi și care
ți-o dorești, iar mai tâziu mă bucuram că am reușit să fac ceea ce mi-am dorit. Spitalul devenea
din ce în ce mai cunoscut, oamenii veneau să îi ajut, dar și să vadă o persoană care a reușit ceva
greu de realizat. Toate acestea mă făceau să iubesc meseria pe care o am și nu uitam niciodată
de dorința acelui mic copil, de ceea ce visa să devină în viață.
Cu timpul am început să lucrăm împreună, eu şi soţia mea, în același spital, și începeam
să ne petrecem mai mult timp împreună. Ne mutasem într-o altă casă, una mai mare, situată pe
plajă și cu o priveliște minunată. Aveam tot ce ne doream și devenisem o familie adevărată.
În sfârșit mă simțeam împlinit, că am reușit să am ceea ce îmi doream. Când totul părea că
merge perfect, apărură persoane care mă invidiau pentru că am reușit să duc la bun sfârșit un
plan, iar acestea făceau tot posibilul ca eu să nu mă mai simt fericit. Au fost mulți și a fost foarte
greu. În acea perioadă am pierdut foarte mult și m-am întâlnit din nou cu acea latură a lumii cu
care nu aș fi dorit niciodată să o cunosc. Mă simțeam singur în fața unei întregi armate și uneori
aveam impulsul de a renunța. Însă mă trezeam dimineața și îmi spuneam " De ce să te oprești?
Ai trecut prin mii de greutăți și au trecut atâția ani, chinuind și luptând să reusești ce ți-ai propus,
iar acum vrei să spulberi tot? Luptă! Asta ți-e menirea și, dacă iți dorești, vei reuși. Per aspera ad
astra."
După ce îmi spuneam toate acestea, o priveam pe soția mea și realizam că în lumea
aceasta sunt oameni pentru care merită să lupți. Cu aceste idei mergeam înainte și luptam
împotriva a ceea ce mă împiedica să termin ce aveam de făcut.
Anna rămase din nou însărcinată și, de data aceasta, am fost tot timpul alături de ea, fără
să mă simt vinovat că nu îi puteam dărui ceea ce dorea.Timpul trecea, iar Anna născu o fetiță
care, de data aceasta, semăna exact cu mine. Ce frumos sentiment! Formam o familie fericită, o
familie pe care și-o dorește oricine. Odată cu nașterea fetiței, oamenii au încetat în a mai fi
împotriva visului meu şi așa am început să devin mai liniștit și să mă bucur de realizările mele.
Îmi doream ca și copii mei să poată reuși ceva în viață, ceva măreț și mă bucuram că eu am
putut să devin un exemplu al lor.
Anii treceau, iar spitalul devenea din ce în ce mai cunoscut. Aici totul se făcea cu interes,
cu dragoste, iar acestea atrăgeau persoane care chiar aveau nevoie de ajutor.
Sper că acum întelegi cum am devenit cel mai bogat medic din lume. Am pornit de la
visul unui mic copil care mai târziu a devenit realitate. Cu greu ajungi acolo unde iți dorești, este
mai greu ca o bătălie fizică. Aceasta te rănește, iar rănile țin mult și sunt foarte adânci. Sunt mii și
mii de momente în care ai vrea să renunți, să lași armele jos și să spui că poate e mai bine așa.

65
Cei slabi întotdeauna se vor consola și vor spune că este imposibil și că nimeni nu a reușit, așa
că nici tu nu vei reuși. Dar se inșeală. Vei reuși și vei ajunge să termini ceea ce ai început. Dacă
îți dorești cu adevărat, nimic nu te va face să renunți. Sunt piedici multe, așa e, însă întotdeauna
te poți ridica pentru că tu ești înzestrat cu această putere. Dacă nu ai reușit ceva, poate nu
acesta a fost visul tău adevărat. Pe de altă parte, trebuie să mai încerci, din nou și din nou, până
când vei simți că ai trecut prin zid și vei trece, iar pe partea cealaltă este lumina, fericirea. O!, și
cât de bine este să simți că ai câștigat, să simți că ai reușit. Și vei reuși întotdeauna să ajungi,
prin greutăți, la stele.

July rămase uimită. Nu îi venea să creadă ce auzise, se simțea vinovată deoarece credea că
nu va găsi nimic interesant aici. Se simțea un personaj neînsemnat într-o carte cu miliarde de
personaje.
- Este o poveste cu adevărat incredibilă, domnule, spuse șocată July.
- Pentru mine totul pare simplu, duc o viață de om simplu, care a făcut ceea ce ar trebui
oricinie să facă, să își îndeplinească scopul.
- Și asta este cel mai important, aceasta este toată esența vieții, să reusești.
- Da, așa e.
- Sincer, mă bucur că am avut ocazia să vă cunosc și că am venit astăzi aici, această
poveste îmi va schimba viața și sper că și a celor pe care o vor citi.
- Tot ce am făcut eu a fost doar de a-ți spune povestea unui om care și-a îndeplinit datoria.
Acum este alegerea ta dacă această poveste iți va schimba viața.
- Vă mulțumesc nespus, domnule, pentru timpul dumneavoastră. A fost minunat!

Afară soarele apusese, iar stelele apărură ca niște diamante strălucitoare pe bolta cerească.
- Plăcerea a fost de partea mea!

July plecă după ce făcuse cunoștința cu copiii domnului William, Steve și Elisa și aceasta
realiză cât de norocoși pot fi ei că au un așa părinte. Ieși afară și văzu cerul înstelat, iar în minte îi
trecură cuvintele:
Per aspera ad astra!

66
67