1. „Creatorul suprem...

...îl luă pe om şi-l făcu după chipul său, îl aşeză în centrul lumii ca să-ţi permită să vezi mai bine ce se
întâmplă aici. Nu eşti nici de origine divină, nici pământeană, muritor sau nemuritor... precum propriul tău creator, te poţi
cizela cum doreşti. Ai putea să decazi la nivelul brutelor şi să renaşti într-o ordine divină, conform judecăţii tale.”

(Pico della MIRANDOLA, Oratio de dignitate hominis- 1486)

2. a) „Rumânii, câţi să află lăcuitori în Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramoroşu, de la un loc suntu cu moldovenii
şi toţi de la Râm se trag.”
„...de la râmleni, ce le zicem latini, pâine, ei zic panis, carne, ei zic caro, găină, ei zicu galena, muieria, mulier, fămeia, femina,
părinte, pater, al nostru, noster şi alte multe din limba latinească.”
b) „Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare de statu, mânios şi degrabu vărsătoriu de sânge nevinovat, de multe ori la
ospeţe omoriea fără judeţu. Amintrilea era om ȋntreg la hire, neleneşu, şi lucrul său ȋl ştiia a-l acoperi, şi unde nu gândiiai acolo
ȋl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie ȋnsuşi se viriea, că văzându-l ai săi, să nu ȋndărăpteze. Şi pentru aceia
raru războiu de nu biruia. Şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-se căzut jos, se rădica deasupra biruitorilor…”.
(1642-1647)

3. “Epoca maturităţii intelectuale a omului nu presupune nimic altceva decât libertatea, anume libertatea cea mai puţin
vătămătoare dintre toate libertăţile, aceea de a face uz public de raţiune. Sapere aude!”
(Immanuel KANT, Ce este Iluminismul?- 1784)

4. „Naţiunea română este mai veche decât toate naţiunile, cu mult mai înainte de aceste vremuri, din moment ce este sigur şi
dovedit prin documente istorice , prin tradiţia neîntreruptă, prin asemănările de limbă şi obiceiuri, că ea îşi trage originea de la
coloniile romane duse de împăratul Traian, la începutul secolului al II-lea, ca să apere provincia Dacia cu un număr foarte mare
de veterani...”
Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae (traducere din limba latină)-1792
5. „Vino-n codru la izvorul
Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund. [...]

Vom visa un vis ferice,

Ingâna-ne-vor c-un cânt
Singuratice izvoare,
 Blânda batere de vânt;
Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.” (1876)

6. „(...) De tropotele jucătorilor se hurduca pământul. Zecile de perechi bat someşana cu atâta pasiune că potcoavele flăcăilor
scapără scântei, poalele fetelor se bolbocesc, iar colbul de pe jos se învâltoreşte, se aşază în straturi groase pe feţele brăzdate de
sudoare, luminate de oboseală şi de mulţumire. Cu cât Briceag înteţeşte cântecul, cu atât flăcăii se îndârjesc, îşi înfloresc jocul, trec
fetele pe sub mână, le dau drumul să se învârtească singure, ţopăie pe loc ridicând tălpile, îşi ciocnesc zgomotos călcâiele, îşi
plesnesc tureacii cizmelor cu palmele năduşite... Glasurile se îneacă în norul de praf ce-i îmbrăţişează pe toţi...Numai arar vreunul
mai ţanţoş începe o chiuitură, în tactul zvăpăiat al jocului, cu ochii pe dos, cu gâtul răguşit. Dar după două-trei versuri o sfârşeşte
într-un iuit aspru, istovit. Apoi jocul urmează tăcut, din ce în ce parcă mai sălbatic (...)”. (1920)

7. „În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână

Orăşenii, pe trotuare,
Merg ţinându-se de mână,
Şi-n oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână,
De sub vechile umbrele, ce suspină
Şi se-ndoaie,
Umede de-atâta ploaie,
Orăşenii pe trotuare
Par păpuşi automate, date jos din galantare (...)” (1920)

8. „Pe un scaun de lemn, cu coatele pe genunchi şi cu barba rezemată în mâini, sta Zibal. Ca un savant care, în amestecul unor
elemente, ar căuta să prinză un secret subtil al naturii ce de mult îi scapă şi-l necăjeşte, Zibal ţine ochii aţintiţi asupra unui lucru
spânzurat, negru şi inform, sub care, pe un alt scaun, la o potrivită înălţime, arde o făclie mare.
Zibal priveşte fără să clipească procesul de descompunere a mâinii ce desigur nu l-ar fi cruţat pe dânsul. - El n-auzise urletele
de afară ale nenorocitului: era acum prea interesant ce vedea ca să mai auză. Zibal urmărise cu nesaţiu toate contorsiunile, toate
crispaţiile stranii ale degetelor, apoi amorţeala cuprinzându-le încet pe unul câte unul - erau parcă labele unui gândac, care se
zgârcesc şi se întind, se agită în mişcări extravagante, tare, mai încet, încet de tot şi apoi înţepenesc sub jocul unui copil crud.
Era sfârşit. Mâna cocea şi se umfla încetinel fără mişcare. ” (1899)

9. “Le-am scris cu unghia pe tencuială

 Pe un părete de firidă goală
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu mi-a crescut -
Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.

Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.” (1931)

10. „Se ia o bucată de piatră,

se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!” (1979)
 11. „Înainte să se construiască blocul de vizavi şi totul să devină ecranat şi irespirabil, priveam nopţi întregi Bucureştiul de la
tripla fereastră panoramică a camerei mele din Ştefan cel Mare. Fereastra reflecta de obicei mobilierul sărac al încăperii, un
dormitor de lemn gălbui, o toaletă cu oglindă, câteva plante, aloe şi asparagus, în ghivece de argilă, aşezate pe masă. Lustra
cu abajururi de sticlă verzuie, unul dintre ele ciobit de mult timp. Spaţiul galben al camerei devenea şi mai galben adâncindu-
se în uriaşa fereastră, iar eu, un adolescent ascuţit şi bolnăvicios, în pijama rufoasă şi cu un fel de vestă lăbărţată deasupra,
stăteam toată după-amiaza aşezat cu fundul pe lada de la studio, pivind în ochi, ca hipnotizat, reflectul meu din oglinda
străvezie a ferestrei. Picioarele le ţineam pe caloriferul de sub geam, care iarna îmi ardea tălpile, dându-mi un amestec
pervers, subliminal, de plăcere şi suferinţă. Îmi vedeam în geamul galben, sub floarea triplă a fantomei lustrei, faţa subţire ca
o lamă şi ochii cu cearcăne violete sub ei.”

“Cu toţii avem memoria trecutului, dar câţi dintre noi ne putem aminti viitorul? Şi totuşi stăm între trecut şi viitor ca un corp
vermiform de fluture între cele două aripi ale sale. Pe una o putem folosi la zbor, căci ne-am trimis filamentele nervoase pînă
către marginile ei; cealaltă ne este necunoscută, de parcă ne-ar lipsi ochiul din partea dinspre ea. Dar cum putem zbura cu o
singură aripă?” (Mircea Cărtărescu, Orbitor. Aripa stângă, 1996)

SARCINĂ de LUCRU:

Pe baza textelor indicate, realizaţi un tabel cronologic al succesiunii curentelor literare prezente în literatura română.

ÎNCADRAŢI FIECARE FRAGMENT LITERAR ÎN EPOCĂ ŞI ÎN UNIVERSUL DE CREAŢIE AL AUTORULUI SĂU.

TABELUL VA CUPRINDE URMĂTOARELE RUBRICI:

Nr.crt. Curent literar Perioada de manifestare Caracteristici Reprezentanţi în Reprezentanţi din Cadrul artistic
literatura universală literatura naţională
(nume importante în
celelalte arte)