Vinovăţia – extras din Letting Go – David R.

Hawkins

Vinovăţia
Ceea ce numim vinovăţie este o formă particulară de teamă. Vinovăţia se asociază
întotdeauna cu sentimentul că am fost nedreptăţiţi şi cu o posibilă pedepsire, reală sau
imaginară. Dacă, pentru noi, pedepsirea nu-şi face apariţia în viitorul apropiat în lumea
exterioară, ea se exprimă ca autopedepsire la nivel emoţional. Vinovăţia însoţeşte toate
emoţiile negative astfel încât acolo unde există teamă, este şi vinovăţie. Dacă învinuiţi în
gând o persoană şi rugaţi pe cineva să vă facă o testare musculară veţi constata că,
instantaneu, muşchiul vi se relaxează. Emisferele cerebrale vi s-au desincronizat şi toate
meridianele energetice s-au dezechilibrat. Organismul ne arată, aşadar, că vinovăţia
este distructivă.

Dacă vinovăţia este atât de distructivă, de ce este totuşi atât de lăudată? De ce aşa-zişi
specialişti o văd ca fiind benefică? Un psihiatru a scris un articol într-o revistă de
specialitate în care o ridica în slăvi, declarând: „Vinovăţia este benefică pentru voi.” Apoi
a precizat că afirmaţia se referea la „vinovăţia justificată”. Să vedem, însă, la ce se referă
vinovăţia şi dacă suntem de acord sau nu cu aceasta.

Când traversaţi strada vă uitaţi în dreapta şi în stânga, asigurându-vă că nu vine nicio

maşină. De ce procedaţi în felul acesta? Pentru că atunci când eraţi copii, vi s-a spus că
era „periculos” să traversaţi strada. Observaţi, deci, că vinovăţia este de fapt un substitut
al realităţii pentru o minte încă necoaptă, cum este aceea a unui copil. Este un
comportament învăţat, cu rol pretins pragmatic: se doreşte evitarea aceleiaşi greşeli sau
repetarea ei în viitor. 99% din învinuiri nu au nimic în comun cu realitatea. De fapt,
persoanele cele mai pioase, mai umile şi mai inofensive sunt adesea măcinate de
vinovăţie. Vinovăţia reprezintă, de fapt, o autoacuzare şi negarea propriei noastre valori
şi a calităţilor de fiinţă umană.

Vinovăţia este la fel de des întâlnită ca teama şi ne simţim vinovaţi indiferent ce am face.
O parte din mintea noastră ne şopteşte că ar trebui să procedăm altfel. Sau că indiferent
ce am face la un moment dat, ar trebui să facem lucrul respectiv „mai bine”. „Ar trebui”
să înregistrăm un scor mai bun la golf. „Ar trebui” să citim o carte în loc să ne uităm la
televizor. „Ar trebui” să facem dragoste mai bine. Să gătim mai bine. Să alergăm mai
repede. Să creştem mai înalţi. Să fim mai puternici. Mai inteligenţi. Mai bine educaţi. Între
teama de viaţă şi frica de moarte stă vinovăţia din acest moment. Căutăm să scăpăm de
ea încercând să nu o conştientizăm şi atunci recurgem la suprimare, reprimare,
proiectarea vinovăţiei asupra celorlalţi şi escapism.

A nu fi conştienţi de prezenţa vinovăţiei (reprimare) nu este, însă, o soluţie. Vinovăţia va

reapărea sub forma autopedepsirii, dar şi prin accidente, ghinioane, pierderea serviciului
şi a relaţiilor sentimentale, afecţiuni fizice şi boli, oboseală, epuizare şi alte nenumărate
modalităţi prin care mintea noastră ingenioasă reuşeşte să ne facă să pierdem plăcerea,
bucuria de a trăi şi entuziasmul care ne animă.

Vinovăţia înseamnă moarte, tot aşa cum iubirea înseamnă viaţă. Vinovăţia face parte din
sinele nostru meschin şi stă la baza predispoziţiei de a crede lucruri negative despre
propria persoană. Fericirea şi bucuria zilei sunt rapid distruse fie şi de o singură
observaţie critică din partea unui membru al familiei, prieten sau vecin. Afecţiunile fizice
ar fi probabil inexistente în lipsa vinovăţiei, iar vinovăţia reprezintă negarea inocenţei
noastre inerente.

De ce tindem să luăm de bune atâtea mizerii? Nu din cauza propriei noastre inocenţe?
Nu din cauză că, atunci când eram copii, credeam că ceea ce ne spun oamenii mari este
adevărat? Oare nu în felul acesta am dat crezare miilor de baliverne şi, din naivitatea
dată de inocență, suntem în stare să mai înghiţim încă pe atâtea? Nu inocenţa inerentă
este aceea care ne face atât de uşor de exploatat? De fapt, dacă ne analizăm cu atenţie,
oare nu chiar această inocenţă ne face să ne simţim vinovaţi?

Din cauza inocenţei noastre specifice ne-am însuşit toată negativitatea lumii şi i-am
îngăduit să ne distrugă entuziasmul, să ne distrugă conştientizarea a cine suntem cu
adevărat şi să ne ofere în schimb această patetică meschinărie cu care am ajuns să ne
mulţumim. Nu avem, oare, inocenţa nou-născutului care este incapabil să se apere
singur şi care, neavând capacitate de discernământ, nu poate decât să se lase
programat, exact ca un calculator?

A observa aceste lucruri înseamnă a deveni conştient. Aflăm despre programe de

dezvoltare a conştienţei şi de seminare de week-end pentru extinderea conştienţei. La ce
folosesc toate acestea? Să ne însuşim nişte formule noi şi complicate? Să ne lăsăm
programaţi de ideea pe care o are altcineva despre adevărul mistic?

Majoritatea programelor care se adresează conştienţei se rezumă, de fapt, la un singur

lucru esenţial: să devenim conştienţi de ceea ce lăsăm să ne influenţeze, de ceea ce
acceptăm ca fiind adevărat în fiecare zi a vieţii noastre. Să analizăm cu atenţie
„programele” după care funcţionăm în prezent şi să începem să le punem sub semnul
întrebării, să le demontăm şi să renunţăm la acestea. Să ne trezim la realitate şi să ne
eliberăm de sub exploatarea şi sclavagismul la care ne supune programarea negativă
impusă de lume. Atunci o vom vedea drept ceea ce este, şi anume încercarea celorlalţi
de a ne controla, de a ne exploata, de a ne sustrage banii, serviciile pe care le oferim,
energia, loialitatea şi de a ne ţine mintea captivă. Mecanismele prin care reuşesc toate
acestea au fost foarte frumos redate în filmul Tron, în care funcţia expresă a „Master
Control” era chiar aceea de a aservi prin programare progresivă.
Când vom vedea cum are loc programarea în realitate, ne vom da seama că suntem un
calculator virgin şi imaculat. Suntem spaţiul inocent în care se desfăşoară programarea.
Când vom constata toate aceste lucruri, ne vom înfuria. Furia este mai bună decât
resemnarea, apatia, depresia şi suferinţa! Înseamnă că ne asumăm responsabilitatea
pentru propria minte în loc să o lăsăm la dispoziţia posturilor de televiziune, a ziarelor,
revistelor, vecinilor, conversaţiilor auzite în metrou, a remarcilor întâmplătoare ale
chelneriţei, garbage in, garbage out[1]. Ceea ce a pătruns în baza de date a memoriei
noastre a fost doar gunoi, iar când ne vom da seama de acest adevăr ne vom teme mult
mai puţin. Ne vom bucura să lăsăm sentimentele să iasă la suprafaţă, să le vedem drept
ceea ce sunt, să curăţăm tot gunoiul şi să renunţăm la tot acest balast.
Când ne vom fi analizat în profunzime şi ne vom fi descoperit inocenţa interioară, vom
înceta să ne urâm pe noi înşine. Vom înceta să ne condamnăm şi vom înceta să credem
în condamnarea de către ceilalţi şi în tentativele lor subtile de a ne anihila valoarea
intrinsecă de fiinţe umane. Este timpul să preluăm din nou puterea şi să încetăm să o
mai oferim oricărui escroc care se întâmplă să treacă prin viaţa noastră şi care ne
stârneşte temerile şi ne uşurează de nişte bani din buzunar, sau ne aserveşte cauzei
sale propăşind pe seama energiei noastre. Este uşor să scăpăm de toată această teamă
pentru că avem puterea de a alege să facem acest lucru chiar în acest moment.
Ne temem că această călătorie a descoperirii interioare ne va conduce către un adevăr
cumplit, îngrozitor. Este una dintre barierele pe care lumea le-a ridicat prin programarea
minţii noastre pentru a ne împiedica să găsim adevărul autentic. Există un singur lucru
pe care lumea nu vrea ca noi să-l descoperim, iar acesta este adevărul despre noi
înşine. De ce? Pentru că atunci am deveni liberi. Nu vom mai putea fi controlaţi,
manipulaţi, exploataţi, storşi, aserviţi, încarceraţi, denigraţi sau lipsiţi de propria putere.
De aceea, călătoria descoperirii interioare este acoperită de o aură de mister şi de
presimţiri.

Care este, însă, adevărul despre această călătorie? Adevărul este că, pe măsură ce
pătrundem în interiorul fiinţei noastre şi dezvăluim iluzie după iluzie, falsitate după
falsitate, program negativ după program negativ, acest lucru devine din ce în ce mai
uşor. Conştientizăm din ce în ce mai intens prezenţa iubirii. Ne vom simţi din ce în ce
mai despovăraţi. Viaţa devine, treptat, tot mai uşoară.

De la începutul timpului, fiecare mare învăţător ne-a îndemnat să privim în interiorpentru

a găsi adevărul pentru că adevărul despre cine suntem ne va face liberi. Dacă în
interiorul nostru am găsi ceva care ne-ar face să ne simţim vinovaţi, ceva care este urât,
rău şi negativ atunci cei mai mari învăţători ai lumii nu ne-ar fi sfătuit să căutăm acolo.
Dimpotrivă, ne-ar fi spus să evităm asta cu orice preţ. Vom descoperi că toate lucrurile
pe care lumea le consideră „rele” sunt situate la suprafaţă; se află chiar deasupra, ca un
înveliş exterior subţire şi superficial. În spatele acestor erori se află faptul că am greşit.
Nu suntem răi, ci doar neştiutori.
Pe măsură ce ne eliberăm de teama pornită din vinovăţie şi de energia care o însoţeşte,
vom constata că afecţiunile fizice şi simptomele acestora încep să dispară. Capacitatea
de a ne iubi pe noi înşine revine sub forma unei stime de sine crescute şi, odată cu ea,
revine şi însuşirea de a-i iubi pe ceilalţi. Eliberarea de vinovăţie aduce după sine
împrospătarea energiei vitale. Fenomenul acesta poate fi observat la persoanele care se
convertesc în urma unei experienţe religioase. Eliberarea subită de vinovăţie prin
mecanismul iertării este responsabilă de mii de vindecări de boli grave sau aflate în stare
avansată. Dacă suntem sau nu de acord cu conceptele religioase, nu are importanţă.
Ceea ce trebuie, însă, observat este că uşurarea de sub povara vinovăţiei este însoţită
de redeşteptarea energiei vitale şi de restaurarea senzaţiei de bine şi a stării de sănătate
fizică.

Atunci când se pune problema propriei vindecări şi a consolidării sănătăţii noastre

emoţionale „merită să fim paranoici”. Astfel devenim conştienţi de toţi colportorii de
vinovăţie din viaţa noastră şi de influenţele lor nocive.

Ne-am putea întreba dacă aceeaşi motivaţie sau acelaşi comportament nu ar putea porni
din iubire, în loc de teamă sau vinovăţie. Este vinovăţia singurul motiv pentru care nu-i
facem de petrecanie vecinului? De ce nu am refuza să-i facem de petrecanie pentru că îl
iubim şi ne pasă de el ca fiinţă umană care este intrinsec inocentă şi se străduieşte să
evolueze însă care se poate să fi făcut unele greşeli de-a lungul vieţii, la fel cum am
făcut şi noi? Oare respectarea preceptelor religioase, oricare ar fi acestea, nu ar fi mai
eficientă dacă ar porni din iubire şi apreciere mai degrabă decât din vinovăţie şi teamă?
Ne-am putea întreba de ce avem, până la urmă, nevoie de vinovăţie. Ce bine ne-ar
putea ea face? Suntem atât de lipsiţi de discernământ încât nu putem acţiona decât de
teama vinovăţiei? Atât de inconştienţi suntem? Consideraţia faţă de sentimentele
celorlalţi nu ar putea înlocui vinovăţia, ca motivaţie pentru un comportament uman
adecvat?
Când ne oprim asupra acestor chestiuni şi încercăm să le descoperim originea,
constatăm că Evul Mediu este departe de a fi ajuns la final. Inchiziţia a adoptat doar
forme mai noi şi mai subtile de cruzime. Am asimilat, fără să vrem, sistemul de
negativitate care în prezent guvernează planeta. A nedreptăţi şi a învinui pe alţii
constituie de fapt o formă de cruzime, nu-i aşa? Le-am permis celorlalţi să ne inducă
modalităţi de autotortură şi ne putem da seama că am răspuns cu aceeaşi monedă când,
în schimb, i-am îndemnat pe alţii să se chinuiască la rândul lor. Le-am permis altora să
ne manipuleze prin intermediul vinovăţiei şi am întors foaia, folosindu-ne de acelaşi
mecanism al vinovăţiei pentru a încerca să-i exploatăm şi să-i controlăm pe alţii.

Măsura în care nu ne-am îngăduit să experimentăm realitatea adevăratului nostru Sine

este ilustrată de resentimentele pe care le nutrim faţă de cei care au reuşit acest lucru.
Privim cu ochi răi exaltarea pe care o manifestă în domenii în care noi ne simţim
incapabili de a pătrunde. Acest adevăr care ne trezeşte la realitate este frumos
exemplificat în istorioara omului care se plimbă pe malul mării şi nimereşte peste un
pescar care avea o găleată plină cu crabi. Omul îi spune pescarului:

– Ai face mai bine să acoperi găleata aia, pentru că altfel vor ieşi crabii din ea.

– A, nu e nevoie, răspunde bătrânul pescar înţelept. Când un crab se caţără pe

marginea găleţii încercând să iasă afară, ceilalţi crabi se reped la el şi-l trag înapoi. Aşa
că nu e nevoie de niciun capac.

Pe măsură ce renunţăm la sentimentele negative devenind mai uşori şi mai liberi vom
vedea că, din păcate, lumea este exact ca o găleata cu crabi şi atunci ne vom da seama
de adevărata amploare a negativităţii sale. Când vom deveni conştienţi de modul în care
am fost duşi cu preşul este foarte probabil să ne mâniem şi să simţim dorinţa puternică
de a ne elibera de constrângerile negativităţii.

[1]Garbage in, garbage out (literalmente: „gunoi intră, gunoi iese”) sau GIGO, termen
utilizat în industria calculatoarelor pentru a desemna faptul că dacă în procesul
programării sunt introduse date greşite, rezultă tot date greşite întrucât calculatorul
operează cu noţiuni de logică şi va procesa, fără discriminare, şi instrucţiunile eronate.
(n. tr.)