Sunteți pe pagina 1din 13

SOEREN KERN, american specialist în geopolitică, ne vorbește despre… „Emiratele

Unite ale Europei de vest”. Dezvăluiri bulversante!

Posted on 12 aprilie 2018 by Miron Manega in Dezvăluiri, Istorie, Știri // 2


Comments

Articol preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în


chioșcurile de ziare, sau în magazinul LUPUL DACIC, deschis în Centrul Vechi al
Bucureștiului, pe strada Smârdan nr 28): Islamiștii intensifică crearea zonelor
interzise ne-musulmanilor în orașele Europei. Cea mai mare parte a acestor zone
interzise „functionează” ca niște micro-state guvernate de Sharia. Autorităţile
ţărilor gazdă au pierdut, se pare, controlul acestor cartiere unde, în majoritatea
cazurilor, serviciile publice – adică Poliția, Pompierii și Serviciul de ambulanţă-
nu mai au acces. „Zonele interzise” sunt rezultatul deceniilor de politică
multiculturală care i-a încurajat pe musulmani să creeze societăţi paralele și să
trăiască într-o auto-segregare, mai degrabă decât să se integreze în ţările gazdă
europene.

În Marea Britanie, de exemplu, gruparea musulmană „Musulmanii contra cruciadelor” a


lansat o campanie pentru transformarea a 12 orașe engleze – incluzând și ceea ce ei
numesc Londonistan – în state islamice independente. Aceste așa zise emirate
islamice funcţionează ca niște enclave autonome, supuse Sharia și în afară legilor
britanice. Acest „Proiect al Emiratelor Islamice” enumeră orașele Birmingham,
Bradford, Derby, Dewsbury, Leeds, Leicester, Liverpool, Luton, Manchester,
Sheffield, dar și Waltham Forest în nord-estul Londrei și Tower Hamlets în est, ca
teritorii pe cale să fie supuse în întregime legii islamice Sharia.

În cartierul londonez Tower Hamlets (numit și Republică Islamică Tower Hamlets),


predicatorii musulmani, porecliți și Talibanii din Tower Hamlets, amenință regulat
cu moartea femeile care nu poartă vălul islamic. Străzile învecinate sunt împânzite
cu afișe care te avertizează: „Intrati într-o zonă controlată de Sharia; aici se
aplică legea islamică!”. Toate reclamele publicitare care sunt considerate
ofensatoare pentru musulmani sunt vandalizate sistematic sau acoperite cu spray
negru.

În Luton, în cartierul Bury Park, musulmanii sunt acuzați de a pune în practică o


adevarată „epurare etnică”, hărţuindu-i pe ne-musulmani, pînă când aceștia cedează
și se mută în altă parte. În West Midlands, doi predicatori creștini au fost
acuzați de „incitare la ură pentru că distribuiau evanghelii într-o zonă predominat
musulmană din Birmingham. În Leytonstone, la est de Londra, extremistul musulman
Abu Izzadin i-a urlat în față fostului ministru M. John Reed: „Cum ai îndrăznit să
vii într-o zonă musulmană?”.

În Franța, sectoare mari din cartierele musulmane sunt considerate ca „Zone


Interzise” de Poliția Franceză. Recent au fost delimitate 751 de „Zones urbaines
sensibles”, sau Z.U.S., cum mai sunt numite printr-un eufemism. O listă completă a
acestor Z.U.S. se găsește pe un site oficial al guvernului francez, cu hărţi din
satelit și o demarcare precisă a străzilor. Se estimează că cinci milioane de
musulmani trăiesc în aceste „zone urbane sensibile”, zone în care statul francez
nu-și mai exercită controlul!

Imigranţii musulmani au preluat controlul unor părţi din Franţa. La Paris şi în


alte oraşe franceze cu o numeroasă populaţie musulmană, ca Lyon, Marseille şi
Toulouse, mii şi mii de musulmani închid străzile (oprind astfel activităţile
comerciale şi traficul pietonal şi auto) pentru a-şi ţine rugăciunea de vineri.
Anumite moschei îşi folosesc staţiile de amplificare pentru a-şi difuza predicile
şi rugăciunile. Acest spectacol săptămânal, numit şi „ocupaţia fără tancuri şi
soldaţi”, provoacă derută şi mânie în rândul populaţiei. În ciuda a numeroase
plângeri, autorităţile locale refuză să intervină deoarece se tem să nu provoace
revolte ale musulmanilor.

Bruxelles, capitala Belgiei, este deja în proporţie de 20%, musulmană. Multe


cartiere locuite de musulmani au devenit zone interzise poliţiştilor, aceştia fiind
frecvent atacaţi atunci când pătrund în ele. În districtul Kuregem din Bruxelles,
care seamănă adesea cu o zonă de război urban, poliţia patrulează cartierul în doua
tanchete blindate: una pentru transportul echipei de poliţişti şi cea de-a doua,
pentru escorta celei dintâi. În cartierul bruxelez Molenbek poliţiştii au primit
ordin să nu bea cafea sau să mănânce sanwichuri în public, în timpul Ramadanului.

În Germania, Bernhardt Witthaut, comisar de poliţie, a declarat la 1 august


ziarului „Der Westen” că imigranţii musulmani sunt în curs să impună zone interzise
în numeroase oraşe germane, cu o viteză alarmantă. Ziaristul l-a întrebat pe B.
Witthaut:

„Există zone urbane, de exemplu în Ruhr, unde cartiere întregi sunt zone interzise,
iar Poliţia nu mai poate asigura securitatea?” Domnul Witthaut a răspuns: „Toţi
comisarii de poliţie şi ministrul de interne vor nega această realitate, dar este
evident că noi ştim foarte bine unde ne putem deplasa cu o simplă maşină de poliţie
şi unde este nevoie de un transportor blindat de trupe. Adevărul este că, colegii
noştri nu se mai pot deplasa în echipe de doi, fără a deveni, ei înşişi, victimile
unei crime. Şi ceea ce este mai grav: în aceste zone, autorii crimelor nu sunt nici
măcar inculpaţi! Sînt lăsaţi „de capul lor”. Ar trebui, cu adevărat un caz foarte
grav, pentru ca noi, poliţiştii, să fim auziţi. Puterea Statului este total absentă
de pe această scenă!”

În Italia, musulmanii au preluat controlul Pieţei Veneţia din Roma pentru


rugăciunile de stradă. La Bolognia, musulmanii au ameninţat în repetate rânduri că
aruncă în aer catedrala San Pietronio, care conţine o frescă veche de şase secole,
inspirată după„Infernul” lui Dante, ce înfăţişează un Mahomed torturat de diavolii
Infernului.

În Olanda, un tribunal olandez a cerut guvernului să publice o listă incorectă


politic, a celor 40 de zone interzise din ţară, cele mai problematice cartiere
musulmane sunt la Amsterdam, Rotterdam şi Utrecht. Cartierul Kolonkit din Amsterdam
este problema numărul unu a ţării. În sfârşit, trei districte periculoase sunt:
Pendrecht, Het Oude şi Bloemhof, în Rotterdam. Cartierul Ondiep din Utrecht ocupă
poziţia a cincia, urmat de Rivierenwijk (Denventer), Spangen (Rotterdam), Oude
Westen (Rotterdam), Heechterp-Schieringen (Leeuwarden) şi Noord-Oost (Maastricht).

În Suedia, care are cea mai generoasă lege a imigrării din Europa, largi teritorii
în sudul oraşului Malmo, care are mai mult de 25% musulmani, sunt zone interzise
ne-musulmanilor. Pompierii şi ambulanţele refuză să intre în cartiere musulmane ca
Roesengard, fără o escortă puternică a poliţiei. Şomajul în rândul bărbaţilor în
Roesengard depăşeşte 80%. Când pompierii au încercat să stingă un incendiu
declanşat în moscheea principală din Malmo, s-a aruncat cu pietre asupra lor.

În oraşul suedez Goteborg, tinerii usulmani au atacat cu cocktail-uri Molotov


maşinile Poliţiei. În cartierul Angered, peste 15 maşini ale Poliţiei au fost
distruse, tinerii musulmani folosind lasere pentru a-i orbi pe poliţişti. În
cartierul Backa din Goteborg, tinerii au atacat cu pietre maşinile poliţiei,
poliţia având dificultăţi în a stopa atacurile declanşate contra ambulanţelor şi
pompierilor în diferite cartiere ale oraşului. Potrivit imamului Adly Abu Hajar din
Malmo: „Suedia este cel mai bun stat islamic din lume.”

(Titlul original: „Ocupaţie fără tancuri și soldaţi” (fragment). Textul a fost


decupat dintr-un articol mai amplu al Generalului (r) Aurel I. Rogojan, intitulat
„Emiratele Occidentale Unite”. Textul original al lui Soeren Kern a apărut în
publicația americană Hudson New York)

SCRISOARE DESCHISĂ: Osama bin Dogaru către tovarăşul Traian Băsescu


Data publicarii: 30.06.2011 19:04:00

Tovarăşe Preşedinte,

Că aţi ajuns primar general şi de două ori preşedinte fără să fi câştigat în fapt
alegerile, nu ne deranjează. Oricum, politica este o curvă iar in România, în mod
deosebit, una ordinară. Sau ”javră”! Chestie de gust sau de interpretare! Ceea ce
ne deranjează este că, în 2004, v-aţi prezentat drept ultimul comunist de omenie,
noi fiind ”stupid people” care nu aveam de ales decât între dvs. şi comunistul
Adrian Năstase, alunecat binişor spre dreapta, spre liberalismul sălbatic. Şi au
fost destui proşti care au muşcat momeala şi v-au votat, pentru ca astăzi să se
întrebe unde este ”omenia” dvs.

Ca bun comunist, v-aţi făcut ”Gogoşica”, nu secretar la Sibiu, ci europarlamentar


pe banii noştri, că de voturi nu poate fi vorba. V-ati promovat toate curtezanele
ministri si deputati, spre spolierea noastra continua. Ati atras toti escrocii si
hotii celorlalte partide si vi i-ati facut experti in ograda proprie. Acuzati in
dreapta si in stanga de kaghebism dar ati facut consilieri din toti puii vechilor
agenti GRU si NKVD. O tarla de socri sa aiba subsemnatul, va informez ca Vass-ii,
Tismanenii, Patapievicii, etc. sunt in curtea dumneavoastră, nu a noastra. Ati dat
afara profesionistii din servicii si v-ati inconjurat de delatori cretini, cu
imaginatie bolnava, care nu stiu nici macar faptul ca eram de 6 ani ofiter cand m-
am insurat cu fata unui pensionar pe care nu-l mai baga nimeni in seama. Nu stiu
sau nu vor sa stie ca nu eu am dat foc portului Anvers, nu eu am distrus flota,
SNCFR-ul, NAVROM-ul si, mai nou, TAROM-ul.

Toate astea le-ati facut dvs. cu ajutorul rubedeniilor, mergand de la frati la veri
indepartati ai sotiei, si cu ajutorul ”specialistelor” dvs fara calificare si fara
o zi de munca reala, dar carora le-ati vazut ”chiloteii” la diferite varste.
Ati distrus tot ce mai era de distrus in tara asta, ca sa puteti lichida linistit
ultimele active ale natiunii. Ne-ati indatorat pentru 10 generatii de acum inainte,
asa cum n-a indraznit nici un tradator sa o faca. Inconjurat de hiene, adica de
mancatori de starvuri, ati dat peste un milion de oameni afara din slujbe, iar
celorlalti le-ati taiat salariile, nu cu 25%, ci cu peste 49% , aducand forta
activa la limita subzistentei sau obligand-o, la sfatul dvs, sa-si ia traista in
bat si lumea in cap. Ia-ti lasat pe copiii nostri fara nici o sansa. Pensionarilor
le-ati luat dreptul la proprietatea dobandita, la sanatate si la viata, iar noua,
militarilor in rezerva si in retragere, ne-ati luat, in plus, dreptul la munca si
la onoare, rapindu-ne conditia si gradele, desi numai prin hotarare judecatoreasca
definitiva si irevocabila, sub acuza de inalta tradare sau genocid, ar fi fost
posibil acest lucru.

Tovarase Presedinte,

Ne-ati umilit, ne-ati insultat, ne-ati facut, timp dedoi ani, ”nesimtitii” cu
pensii ”nesimtite de douazeci de milioane” pentru a-i asmuti pe acefalii natiunii
impotriva noastra si a ne impiedica sa ne facem datoria, conform Art. 118 din
Constitutia Romaniei, adica sa aparam statul si democratia constitutionala.
Democratia constitutionala este o gluma in România, de vreme ce Executivul a calcat
in picioare Puterea Judecatoreasca si manipuleaza Legislativul! Iar Executivul,
prin retardatii care-l compun, este preşul dvs.!

In ceea ce priveste statul, apreciem ca acesta nu mai exista de facto si ca va


straduiti sa nu mai existe nici de jure. De aici nebunia cu reforma administrativa,
pe care nu o cere nimeni si care este necesara doar ca premiză a federalizarii si
dezagregarii Romaniei. In sprijin, ati pornit o adevarata ofensiva impotriva
natiunii. Dupa disparitia industriei, a proprietatii asupra terenurilor arabile, a
bancilor, dupa distrugerea transporturilor, ati finalizat distrugerea
invatamantului, sanatatii si, prin jegurile dvs. media, a constiintei nationale.
Prin amenintare, santaj, coruptie, ati anihilat aproape total si opozitia, si
sindicatele. Cu exceptia SCMD care inca rezista politiei dvs politice si celorlalte
institutii de tip stalinist.
Ati distrus sistemul national de aparare, facand praf corpul activ al Armatei,
Internele si Serviciile. V-ati alaturat, prin mijloacele specifice, alienatii sau
gunoaiele rezervistilor si cadrelor in retragere, dar va izbiti in continuare de
SCMD, ale carui huiduieli v-au iritat la Iasi, la Focsani sau la Constanta.

Tovarase Presedinte,

Va raportam ca SCMD actioneaza cu profesionalism, dar numai legal (indiferent ce


imbecilitati va raporteaza birourile speciale create de dvs. pentru contracararea
noastra), fiind singura structura organizatorica ce a castigat peste 1.000 de
procese impotriva slugilor dvs. la tribunalele din tara, la curtile de apel si la
ICCJ. Motiv pentru care va pregatiti sa comiteti cea mai mare nebunie, prin
promovarea aşa-zisului recurs in favoarea legii sau interzicerea, prin Constitutie,
a abordarii de catre justitie exact a problematicii pentru care exista.

Noi am demonstrat ca incalcati nu numai Constitutia si legislatia europeana si


planetara, dar si toate principiile de drept, incepand cu principiul
neretroactivitatii legii si principiul sperantei legitime! Totul subsumat nebuniei
exprimate de dvs. cum că ”statul n-are nicio obligatie fata de cetateni”.
De ce urati natiunea română, tovarase presedinte? De ce ne indemnati sa ne luam
lumea in cap sau "sa parasim pe cale naturala sistemul”?

Mai nou, ca o culme a disperarii in care va aflati, dupa ce ne-ati batjocorit


aratand ca nu stim unde este trăgaciul armei si unde este sediul NATO, ne faceti
marii manipulatori ai evenimentelor din ultimii 20 de ani. Daca acceptati, in
sfarsit, ca suntem profesionisti, va rugam sa luati in calcul urmatoarele:

• Gunoaiele apatride, care se erijeaza in ”crema“ acestei natii si care v-au suflat
in pupa in ultimul deceniu, va parasesc. Au ajuns ”sa ia atitudine”, semn ca
barcuta dvs., despre care v-au mintit ca este crucisator, incepe sa ia apa;

• Consilierii dvs. kominternisti au inceput sa va sfatuiasca, la fel de bine ca si


inaintasii lor pe executatul Ceausescu, alt ”geniu al Carpatilor”, ca si dvs. Daca
pana acum diversiunile dvs. tineau de la 6 luni la un an, acum ne serviti ziua si
diversiunea. Una mai dementa decat alta, denotand deruta, lipsa de sprijin real,
tradarea, care plutesc in in jurul dvs. ca semn al finalului.
Tovarase Presedinte,

Duceti spre dezastrul final o tara in care muncitorii se arunca de la balconul


Parlamentului, acuzand dictatura si strigand ”Libertate!”, in care politistii, dupa
ce au avut curajul sa va spuna ”Javră ordinară”, au ajuns sa se sinucida, intrucat
i-ati adus la limita subzistentei, iar ofiterii in rezerva sa-si dea foc in fata
palatului dvs., acuzand dictatura.

Nu va comparati cu Ceausescu. Acela, in comparatie cu dvs, a fost un real patriot


si un real democrat. Manipulati, l-am asasinat sub falsa acuza de genocid si
subminare a economiei nationale, lucruri de care va faceti vinovat dvs.
In disperare, pentru a preintampina scandalul mediatic provocat de autodafeul unui
ofiter, care v-ar fi atras protestele unei Europe deja ostila dvs, ati recurs la
diversiunea cu reimpartirea României in 8 megajudete. V-ati atras tunetele
aliatului dvs traditional si antinational si, in disperare de cauza, ati recurs la
diversiunea cu al 9-lea judet – Harghita /Covasna. A urmat, pe fondul celui de-al
doilea furt incalificabil din Camera Deputatilor, acuza SCMD din ziua de 23 iunie
a.c., de ”inalta tradare”. Din nou, disperat, ati recurs la diversiunea cu numitul
Mihai, dar, din pacate pentru dvs., numai noi v-am inteles mesajul: ”Nu eu sunt
tradator, ci Mihai, pentru ca a parasit cârma prin abdicare. Indiferent ce faceti,
eu nu voi abdica niciodata”. Adica ne-ati aruncat vorbele Lăpuşneanului : ”Dacă voi
nu ma vreti, eu vă voiu!”. Aveti grija sa nu-i imparatsiti soarta, tovarase
presedinte, pentru ca, disperat fiind, mergeti din gafa in gafa!

De gafa cu Mihai au profitat toti sfertodoctii si toti pretiosii care pana acum v-
au pupat papucul si acum au gasit pretextul sa va tradeze. Opriti-va pana nu e prea
tarziu, pentru ca, in mod sinucigas, ati coborat si mai jos!
Ati acuzat liderii militarilor in rezerva si in retragere de terorism, de
manipulare s.c.l. Un milion de euro de caciula sa ne faceti pensiile si de iertat
n-avem cum sa va iertam! Ne-au murit prea multi camarazi in ultimii doi ani, de
cand va bateti sistematic joc de noi.

Un singur lucru ati castigat, tovarase presedinte – MILA NOASTRA. Este sub
demnitatea noastra de militari sa lovim un individ cazut, chiar daca, in disperarea
sa, continua sa improaste cu venin in toate partile. Deci, fiti linistit, noi va
ignoram! Dar, din pacate pentru dvs., vremurile nu va vor ignora si nici natiunea
romana nu va va ierta! Pentru ca nu exista categorie socio-profesionala sau de
varsta de care sa nu va fi batut joc, aducand-o la disperare.
In concluzie, cu toata mila de care suntem capabili, dar si cu intreaga sila fata
de ceea ce sunteti si reprezentati, va spunem anticipat:

Adio, tovarase Basescu! Zilele dvs. politice au fost si ”recalculate” si


”revizuite”! Urmeaza ”regularizarea”!

Honor et Patria! Vae victis!

În nume personal,

Col. (r) dr. Mircea DOGARU


PRESEDINTELE SCMD

România-Alcatraz. Deportările în Bărăgan şi kibutzurile groazei. Succesul şi


eşecurile mankurtizării
Data publicarii: 24.09.2015 20:29:00

M-am născut în 1956, anul în care se întorceau la casele lor supravieţuitorii


deportărilor din Bărăgan, experiment social diabolic şi anihilant, menit să
transforme personalitatea umană în simplu “utilaj” pentru “edificarea societăţii
socialiste multilateral dezvoltate”. Am avut norocul să mă nasc şi să-mi petrec
primii ani ai copilăriei într-un sat care a fost ocolit de această formă a urgiei
staliniste, numită deportare. Am cunoscut-o mai târziu, din cărţi şi din
mărturisiri.

Deportările în Bărăgan au constituit o “nişă” particulară a Gulagului românesc, ele


fiind determinate, aparent, de conflictul internaţional dintre Iosif Visarionovici
Stalin şi liderul iugoslav Iosif Broz Tito. Republica Populară Română, fiind vecină
cu RSFI (ţară exclusă din Comintern, în 1948) şi aflându-se sub tutela “fratelui”
de la răsărit, a trebuit să se conformeze ordinelor acestuia. Aşa că, în 1951, a
început o amplă acţiune de dislocare a populaţiei care locuia pe o fâşie lată de
aproximativ 25 km de-a lungul graniţei cu Iugoslavia, în județele Timiș, Caraș-
Severin și Mehedinți, şi relocarea lor forţată în Câmpia Bărăganului.

„Tratamentul” de despersonalizare

Urmând modelul Gulagului sovietic, Consiliul de Miniştri (Guvernul) a emis H.C.M.


nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, modificat prin H.C.M. nr. 344 din 15 martie 1951,
în care se prevedea că: “Ministerul de Interne va putea, pe cale de decizie, să
dispună mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-și justifică
prezența în acele centre, precum și mutarea din orice localitate a celor care, prin
manifestările față de poporul muncitor, dăunează construirii socialismului în
Republica Populară Română. Celor în cauză li se va putea stabili domiciliul
obligator în orice localitate”.

Explicaţia oficială, cum că persoanele “selectate” pentru deportare ar fi


simpatizante ale politicii lui Tito şi că, în acest sens, ar reprezenta "elemente
cu un factor ridicat de risc", era însă un simplu pretext. Scopul real era altul şi
a fost consemnat în scris, într-un document redactat în 1956 la Timișoara, care
privea, chipurile, "igienizarea Banatului". Iată în ce consta, de fapt, această
“igienizare”: epurarea etnică a germanilor, sârbilor şi aromânilor, pe de o parte,
şi îndepărtarea mai multor categorii sociale considerate de comuniști periculoase,
pe de altă parte. Erau vizați marii fermieri, marii proprietari de pământ,
industriașii, hangii sau deținătorii de restaurante, refugiații basarabeni (2.998
de familii, adică 8.477 de persoane) sau macedoneni, foștii militari ai forțele
armate germane, cetățenii străini, rudele refugiaților, simpatizanții lui Tito,
persoanele care colaboraseră în război cu inamicul, cadrele militare,
oficialitățile demise, rudele contra-revoluționarilor și toți care i-au sprijinit,
activiștii politici și pentru drepturile cetățenești, foștii oameni de afaceri care
aveau legături în Occident, liderii grupării etnicilor germani. Cu alte cuvinte,
cam aceleaşi categorii care erau trimise la Canal sau înfundau închisorile
comuniste.
Astfel, în noaptea de 17 spre 18 iunie 1951, de Rusalii, a fost pusă în mișcare cea
mai amplă acțiune de deportare din istoria contemporană a României, după deportarea
germanilor din România în Uniunea Sovietică, întreprinsă în ianuarie 1945. Au fost
ridicate din căminele lor, urcate în trenuri de vite și deportate în Bărăgan,
12.791 de familii, însumând 40.320 de persoane, din 258 de localități situate în
apropierea frontierei cu Iugoslavia. Drumul cu trenul a durat două săptămâni. Nu
pentru că distanţa era atât de mare, ci pentru a le induce, ţinându-i cât mai mult
înghesuiţi în acele spaţii închise, sentimentul de groază, de insecuritate, de
neputinţă în faţa unei forţe inexorabile. Începuse “tratamentul” de
despersonalizare. “Călătorii” au fost debarcaţi în Bărăgan, pe câmpul liber,
departe de orice altă așezare omenească, și li s-a ordonat să-și ridice case.
Terenul fusese parcelat cu plugul și fiecare parcelă avea un țăruș cu placă pe care
era un număr de casă. Astfel, în vara și toamna anului 1951, în regiunile Ialomița
și Galați, au luat ființă 18 localități noi: Brateș, Bumbăcari, Dâlga, Dropia,
Ezerul, Fundata, Lătești, Măzăreni, Movila Gâldăului, Olaru, Pelican, Răchitoasa,
Rubla, Salcâmi, Schei, Valea Viilor, Viișoara și Zagna.

Kafka în Bărăgan

Oricât ar părea de ciudată similitudinea, satele deportaţilor din Bărăgan semănau,


conceptual, cu kibuţurile evreilor din deşertul Orientului mijlociu. De fapt,
kibuţurile se înfiinţaseră mult mai înainte de recunoaşterea statului Israel şi au
servit ca instrument principal pentru transpunerea în realitate a sionismului.
Denumirea de kibuţ se încetăţenise printre evrei încă din anii ‘20 ai secolului
trecut şi reprezenta un tip de comunitate rurală cooperatistă colectivă,
caracteristică sionismului social-democrat și socialist. După 1948, în Israel, ele
au început să se dezvolte ca entități comunitare care au promovat punerea totală în
comun a proprietății lor și egalitatea.

Până la un punct, satele din Bărăgan semănau cu kibuţurile. Chiar şi prin aceea că
migraţia evreilor în noul lor stat era tot un fel de deportare în masă, cu
specificaţia că era o deportare voluntară. Ceea ce nu era cazul cu deportaţii din
Bărăgan. Satele nou constituite, în cea mai ostilă regiune a ţării, erau nişte
caricaturi groteşti ale kibuţurilor. Ele nu urmăreau un scop practic, coerent, ci
ANIHILAREA personalităţii până la disoluţia totală. Cinismul acestui experiment îl
regăsim doar în literatură. Paradoxal, tocmai în scrierile unui evreu genial, Franz
Kafka, şi anume în celebra sa povestire “Într-o colonie penitenciară”. Iată cum
descrie ofiţerul de penitenciar (torţionarul) infernalul “aparat” de execuţie, pe
care îl iubeşte cu o pasiune dementă şi absurdă: „Este un aparat deosebit, care se
compune din trei părţi. În decursul vremii s-au stabilit, pentru fiecare din ele,
denumiri întrucâtva populare. Partea de jos se numeşte patul, cea de sus
desenatorul, iar cea suspendată se numeşte grapa […]. I se spune aşa pentru că
acele ei sunt dispuse ca la o grapă, mânuită la fel ca aceasta, dar pe un singur
loc şi cu mai multă măiestrie. Pe pat este aşezat condamnatul, care este acoperit
complet cu un strat vată. La capătul patului unde vine faţa omului, se află un
căluş de pâslă, care poate fi reglat cu uşurinţă, în aşa fel încât să-i intre
omului tocmai bine în gură. Rostul lui e să-l împiedice să strige sau să-şi muşte
limba […]. De îndată ce omul este legat bine în curele, patul este pus în mişcare.
El vibrează cu trepidaţii infime, dar foarte rapide, mişcându-se în acelaşi timp
atât lateral, cât şi în jos […]. Toate mişcările patului sunt calculate cu
precizie; ele trebuie să fie perfect acordate cu mişcările grapei. Executarea
propriu-zisă a sentinţei revine, de fapt, grapei […]. Condamnatului i se scrie cu
grapa pe trup porunca pe care a încălcat-o. Acestui condamnat i se va scrie pe
trup: <Cinsteşte-l pe superiorul tău!> […]. Cînd omul se află lungit pe pat, iar
acesta începe să vibreze, se lasă şi grapa în jos, pe corpul lui […]. Şi acum
începe jocul. Un neiniţiat nu poate observa nicio deosebire exterioară între
diferitele pedepse. Grapa pare să acţioneze uniform. Vibrând continuu, ea îşi
înfige vârfurile în corp, care vibrează şi el o dată cu patul. Pentru a da
oricui posibilitatea să urmărească execuţia, grapa a fost confecţionată din
sticlă […]. Sunt două feluri de ace, rânduite în diferite moduri. Lângă fiecare ac
lung este unul scurt. Cel lung scrie, iar cel scurt stropeşte apă, pentru a spăla
sângele şi a menţine scrisul vizibil în permanenţă. Apa amestecată cu sânge este
condusă în mici jgheaburi şi din ele curge într-un jgheab principal, a cărui ţeava
de scurgere se termină în groapă […]. Scrisul propriu-zis trebuie să fie înconjurat
de multe, multe ornamente; el trebuie să acopere trupul numai ca un brâu îngust;
restul corpului este rezervat pentru înflorituri […]. Grapa începe să scrie; când
este gata prima serie de scris pe spinarea omului, stratul de vată se răsuceşte şi
rostogoleşte încet corpul pe-o parte, pentru a oferi grapei o suprafaţă nouă pentru
scris. Între timp, părţile rănite prin scriere ajung în contact cu vata - care
opreşte sângerarea, datorită preparaţiei speciale - şi sunt pregătite pentru
adâncirea în continuare a scrisului. Dinţii de la marginea grapei smulg vata de pe
răni, când corpul este răsucit mai departe, şi o aruncă în groapă; iar grapa are
apoi din nou pe ce lucra. Şi astfel scrie din ce în ce mai adânc, vreme de
douăsprezece ore. Primele şase ore, condamnatul trăieşte aproape la fel ca înainte,
numai că simte dureri. După două ore i se scoate căluşul de pâslă din gură, pentru
că nu mai are putere să strige. Într-un castron încălzit electric, aşezat la
marginea unde se află capul condamnatului, se pune orez fiert, iar omul, dacă are
poftă, poate lua din el, atât cât prinde cu limba […]. După ceasul al şaselea, omul
se linişteşte! În cel mai idiot dintre ei se trezeşte inteligenţa. Începe de la
ochi. De la ei cuprinde apoi totul. În rest nu se întâmplă, de fapt, nimic
deosebit, atâta doar că omul începe să descifreze scrisul şi-şi ţuguie buzele de
parcă ar asculta ceva atent. Aţi văzut, nu e uşor să descifrezi scrisul cu ochii;
omul nostru îl descifrează însă cu rănile sale […]. Apoi, grapa îl străpunge
complet şi-l aruncă în groapă, unde cade plescăind în apa amestecată cu sânge şi
cu vată. În clipa aceasta judecata s-a sfîrşit, iar noi - eu şi soldatul - îl
îngropăm."

“Aparatul” torţionarului din “Colonia penitenciară” a lui Kafka este, de fapt,


transpunerea alegorică şi avant la lettre a “coloniilor penitenciare” din Bărăgan.
Pentru că absurdul experimentului social a fost foarte bine gândit, atât
conceptual, cât şi punctual: pregătirea psihologică prin sechestrarea îndelungată
în vagoane de vite, alegerea locului de deportare, lipsa intenţionată de unelte,
lipsa apei, lipsa de finalitate a noilor aşezămint etc… Erau, de fapt, nişte
închisori pe care deţinuţii trebuiau să şi le construiască singuri, aproape cu
mâinile goale. Cinismul fără margini al experimentului era punctat decisiv prin
simulacrul instituţiilor rurale (miliţie, consiliu popular, şcoală etc.) care erau
construite tot de către deţinuţi, în aceleaşi condiţii de muncă. Acestea aveau,
bineînţeles, doar funcţii decorative sau, cel mult, de piese de joc tip reality-
show, în care identitatea regizorului nu era cunoscută de interpreţi.

În perioada 1951-1956, cât a durat domiciliul forțat în Bărăgan, au murit peste


1.700 de oameni, între care 174 de copii. În 1964, după grațierea generală,
“decorurile” din “platou” au fost demolate, pământul a fost arat și, astfel, urmele
fărădelegilor au fost șterse. “Filmul” se terminase.

Un fost torționar se spovedește public


Deşi, la prima vedere, nu pare a avea o legătură directă cu subiectul nostru, aş
vrea să relatez întâlnirea mea cu un fost torţionar, pe nume Ioan Chertiţie. L-am
întâlnit şi l-am cunoscut într-un loc şi într-un context cu totul speciale: la
Săpânţa, în zilele de 7 şi 8 august 2010. Revenise oficial în România, cu gândul
să-şi ierte ţara, legendarul primar Toader Şteţca, primul deţinut politic de după
1990 şi primul luptător în Rezistenţa anti-neocomunistă. Am semnalat, la vremea
respectivă, în presă, că cel mai emoţionant momente al întâlnirii a fost cel
ilustrat de prezenţa unui fost torţionar, Ioan Chertiţie, primul gardian al lui
Toader Şteţca în închisoarea de la Baia Mare. Mărturisirea şi pocăinţa lui publică
au impresionat şi au dat, celor prezenţi, o exemplară lecţie de restituire a
adevărului istoric. Ioan Chertiţie este primul (şi, deocamdată, singurul) torţionar
care a făcut mărturisiri complete despre adevărul închisorilor comuniste, fără să-
şi menajeze şi fără să-şi retuşeze propriul portret de fost gardian, în acel lăcaş
al terorii.

Mărturisirile sale nu s-au limitat însă la spaţiul public restrâns de la Săpânţa,


nu! Ioan Chertiţie a scris şi o carte, “AM FOST TORŢIONAR – Confesiunile unui
gardian”, care are toate ingredientele unei ficţiuni neverosimile. În primul rând
prin cruzimea adevărurilor mărturisite, care frizează fantasticul cel mai grotesc.
În al doilea rând, pentru că e scrisă de un fost plutonier de penitenciar, ceea ce
creează din start suspiciuni asupra întregului demers: cum să fie un miliţian în
stare să scrie o carte când, se ştie, miliţienii abia ştiu să se iscălească? În al
treilea rând, cum să aibă cineva, care a fost în sistem, curajul să divulge, cu
subiect şi predicat, TOATE ororile din interiorul acestui sistem? Mai ales că
aceste orori nu s-au petrecut în anii ‘50, ci DUPĂ 1990! Concluzia care se impune -
exprimată, de altfel, în carte - este aceea că torţionarii n-au dispărut după
1989! Cruzimea a continuat să fie învăţată şi exersată la “locul de muncă” al
gardienilor din penitenciare, iar acest aspect ARE legătură cu deportările din
Bărăgan. Căci şi confesiunea lui Ioan Chertiţie, şi “kibuţurile groazei” se
constituie în povestea terifiantă a unui Alcatraz Românesc care pare că nu se mai
termină…

Revin, pentru a încheia acest capitol (care deschide altele!) la confesiunea


“editorială” a lui Ioan Chertiţie. Sensul cărţii este pocăinţa. Condiţia pocăinţei
este mărturisirea. În cazul de faţă, mărturisirea adevărului întreg despre sistemul
penitenciar comunist şi postcomunist din România. Căci până acum s-a scris doar
despre puşcăriile din perioada stalinistă şi numai din perspectiva foştilor
deţinuţi, a victimelor. Niciodată din perspectiva unui torţionar pocăit. “AM FOST
TORŢIONAR – Confesiunile unui gardian” este, sub acest aspect, o premieră
naţională, dacă nu cumva mondială.

Manualul de mankurtizare: „Directivele NKVD pentru Europa de Est”

Deportările din Bărăgan fac parte dintr-un „proiect” amplu şi terifiant, pe care l-
aş numi „mankurtizarea poporului român”, înainte de execuţia propriu-zisă (vezi
analogia cu „aparatul” lui Kafka din „Colonia penitenciară”) . Direcţiile
principale ale acestui program antieuropean - pe care le găsim, reşapate şi tunate,
chiar în programele Uniunii Europene de astăzi - au fost trasate în „Directivele
NKVD pentru Europa de Est”.

Aceste directive, intitulate, de fapt, "Moscova 2-6-1947 (Strict secret) K-


AA/CC113, indicaţia NK/003/47”, au fost elaborate de Lavrenti Beria, unul dintre
cei mai cumpliţi (şi eficienţi) călăi comunişti.

Dar, înainte de a vorbi despre consecinţele Directivelor NKVD, ar trebui lămurit ce


înseamnă, de fapt, mankurtizarea. Termenul a fost lansat de romanul „O zi mai lungă
decât veacul” al scriitorului kirghiz de limbă rusă Chinghiz Aitmatov. Preluând o
veche legendă turcică, el descrie mankurtizarea ca fiind o tortură sălbatică, prin
care un prizonier este făcut să uite aproape totul, cu excepția unor deprinderi de
bază, și să devină un sclav perfect al stăpânului său. Operaţiunea de mankurtizare
era cumplită pentru victimă. Prizonierul era dus în deşert, unde era ras în cap,
mâinile i se legau iar gâtul îi era prins într-un jug de lemn, pentru a-l împiedica
să-și elibereze capul.

Apoi i se aplica pe ţeasta rasă o blană umedă de la gâtul unei cămile proaspăt
tăiate. În sfârşit, era legat de un buştean şi ţinut culcat, cu faţa în sus, fără
apă şi mâncare timp de 5-6 zile. Căldura nimicitoare usca pielea de cămilă de pe
capul prizonierului, transformând-o într-o carcasă care făcea corp comun cu calota
craniană. Firele de păr care creşteau nu puteau străpunge pielea de cămilă, aşa că
se întorceau spre interior străpungând scalpul. Durerile erau atroce. Atât de
atroce încât, la sfârşitul “operaţiunii”, prizonierii care supravieţuiau îşi
pierdeau complet memoria. Erau transformaţi în sclavi perfecţi care nu mai ştiau
nimic despre trecutul lor, nici măcar propriul nume, şi care ascultau orbeşte de
ordinele unui singur stăpân. Aceşti indivizi fără identitate erau numiţi mankurţi.

Rudele celui căzut prizonier şi ajuns mankurt îl considerau pe acesta pierdut. În


cartea lui Chinghiz Aitmatov, mama lui Joleman, eroul romanului, refuză să accepte
realitatea. Pleacă să-şi caute fiul şi îl găseşte mankurt, păzind animalele
stăpânului. Joleman nu numai că nu-şi recunoaşte mama, dar o şi ucide, la ordinal
stăpânului. O ucide cu arcul, în timp ce ea îi striga numele.

Aşadar, mankurtizarea este, în sensul larg al cuvântului, un proces complex şi


diabolic de ştergere a identităţii unei persoane sau a unui naţiuni. În privinţa
mankurtizării poporului român, aceasta a reprezentat un caz special pentru stafful
torţionar de la Moscova. Logistica pusă în mişcare a fost uriaşă iar direcţiile
strategice vizau atât mankurtizarea victimelor, cât şi a călăilor. Parţial,
operaţiunea a reuşit. Principalul “manual de mankurtizare” a fost, aşa cum am
amintit, setul de directive secrete, elaborate de Comisariatul poporului pentru
Afaceri Interne la 2 iunie 1947 şi purtand indicativul "Moscova 2-6-1947 K-
AA/CC113, indicatia NK/003/47". Adică, tradus: “Directivele NKVD pentru Europa de
Est”.

Efectele acestor directive au fost devastatoare. Şi nu atât efectele directe, de


genocid nemijlocit, aplicat populaţiei, cât cele pe termen lung, care se manifestă
şi astăzi, parcă mai plenar ca niciodată. Căci ceea ce este înfiorător în
mankurtizarea stalinistă este perpetuarea efectelor ei, ceea ce nu era cazul la
mankurţii lui Chinghiz Aitmatov. Stalinismul a creat, în schimb, călăi ereditari!
Copiii mankurţilor de odinioară şi copiii copiilor lor sunt tot mankurţi, căci
mankurtizarea s-a transmis prin educaţie, cultură, profesie şi mediul de viaţă.
Mărturisirea fostului torţionar Ioan Chertiţie exact despre acest aspect vorbeşte,
denunţând faptul că torţionarii din închisori n-au dispărut după 1990 ci,
dimpotrivă, şi-au transmis din generaţie în generaţie ura şi barbarismul,
instituţionalizate de regimul sovietic.
“AM FOST TORŢIONAR – Confesiunile unui gardian” ilustreză doar aspectul grosolan şi
primitiv al mankurtizării ereditare. Cea mai periculoasă şi mai perfidă formă a
acesteia o întâlnim însă în straturile superioare, politice şi culturale, ale
societăţii. Căci majoritatea celor care ne conduc acum sunt urmaşii călăilor de
odinioară, ei înşişi călăi. Nu sunt criminali în sensul penal al cuvântului, căci
nu ucid la drumul mare şi nu sunt lipsiţi nici de cultură. Unii sunt chiar
intelectuali rafinaţi, poligloţi, carismatici şi dilematici, cu un bun discurs
public. Tuturor le lipseşte însă conştiinţa istorică a identităţii. Le este
indiferent dacă sunt români sau hotentoţi, coreeni sau aborigeni. Se declară, de
circumstanţă, europeni, numai pentru că, în primul rând, a fi european e o formulă
vagă şi neangajantă, iar în al doilea rând pentru că reprezintă o oportunitate
exploatabilă şi profitabilă pe termen scurt. Dar, în fapt, nu-i interesează cine
sau ce sunt şi care este raţiunea existenţei lor. Sunt mankurţi, le lipseşte
identitatea! Chiar dacă au cultură, n-au spiritualitate. Le este străină ideea de
sacrificiu sau jertfă, de subordonare în faţa unui ideal sau a unei idei majore,
dacă acestea n-au legătură cu stomacul, confortul sau contul lor personal.

În privinţa mankurtizării ereditare a călăilor - prin cele două aspecte prezentate


- operaţiunea NKVD a fost un succes. Realitatea economică, politică şi cultural-
educaţională a unei Românii vândute şi ocupate o confirmă din plin.

Mankutizarea ereditară și „fenomenul Târgu Ocna”

Există însă un aspect în care măsurile de mankurtizare n-au fost un succes, ci un


eşec. Un mare eşec chiar, pentru că represaliile inumane au generat efecte inverse.
E vorba, pe de o parte, de închisorile comuniste iar pe de altă parte de muncile
forţate de la Canal şi deportările din Bărăgan.

Experimentul Piteşti unde, prin cele mai inumane torturi şi batjocoriri, s-a
urmărit transformarea victimelor în călăi (ilustrare perfectă a fenomenului de
mankurtizare) a declanşat, printr-o misterioasă lege a simetriei, fenomenul Târgu
Ocna: transformarea victimelor muribunde (printre care se aflau, deopotrivă,
deţinuţi politici şi torţionari) în fiinţe umane. Cel ales de Dumnezeu să facă un
astfel de apostolat, în închisoarea de la Târgu Ocna, a fost Valeriu Gafencu,
“Sfântul Închisorilor” cum a fost numit, cu pioasă recunoştinţă, de posteritate.
Toate “deşeurile” umane, bolnavi fără speranţă aduşi din celelalte închisori
comuniste, spre a-şi da obştescul sfârşit la Târgu Ocna, recăpătau, la contactul
duhovnicesc cu Valeriu Gafencu (el însuşi bolnav pe moarte), conştiinţa identitară,
umană şi creştină. Teroarea şi torturile experimentale ale “fenomenului Piteşti” au
generat, printr-un fel de fuziune nucleară a conştiinţelor, explozia spirituală de
la Târgu Ocna: reumanizarea şi recreştinarea condamnaţilor la moarte. Eşecul
“fenomenului Piteşti” prin “efectul Târgu Ocna” a fost cea mai categorică şi mai
neaşteptată înfrângere a inchizitorilor stalinişti. Şi încă un amănunt: “Sfântul
Închisorilor” era mirean, nu cleric. Dumnezeu îşi alege sfinţii de unde vrea!

Deportările din Bărăgan (ca şi cele anterioare, de la Canalul Dunăre-Marea Neagră)


au fost, de asemenea, o înfrângere a doctrinei staliniste. Simplul fapt de a
construi, cu mâinile goale, ceva, un adăpost, o casă, un sat, constituie sau
întăreşte caracterul unui om, nu-l destructurează. Chiar dacă locuinţele şi satele
acelea erau făcute pentru a fi dărâmate, chiar dacă erau închisori construite de
deportaţi pentru ei înşişi. Efortul ridicării unei construcţii, fie ea şi absurdă,
fie ea şi închisoare, poate ucide, dar nu destructurează. Supravieţuitorii
deportaţilor din Bărăgan s-au întors de acolo mai puternici, mai căliţi în
credinţă, mai creştini. Ceea ce au transmis ei mai departe, copiilor şi nepoţilor,
concurează spiritual cu mankurtizarea ereditară a sobolilor comunişti care au
vândut ţara şi continuă să o vândă.

Suntem angajaţi în cel mai straniu şi mai încrâncenat război modern, pentru că se
poartă pe teritoriul spiritualităţii. Forţele aruncate în luptă sunt, pe de o
parte, ceea ce am putea numi “Directivele UE pentru Europa de Est”, iar pe de altă
parte, resursele identitare ale poporului român. Dacă România are vreo şansă acum,
în acest război al desfiinţării, şansa vine din cimitirele victimelor staliniste,
de la supravieţuitorii, în duh, ai închisorilor comuniste, de la tăria deportaţilor
din Bărăgan, de la toţi cei care au fost bătuţi, dar nu învinşi.

Despre ştiinţa manipulării


Data publicarii: 11.08.2010 00:56:00

Este cunoscut, în ştiinţele cognitive şi în neuro-ştiinţe, faptul că utilizarea


creierului într-un anumit regim creează consecinţe aproape definitive asupra
comportamentului uman. De fapt, reţelele neuronale antrenate într-un anumit fel
capătă vigoare şi determină comportamente, în timp ce neuronii neantrenaţi dispar
din cauza neutilizării. Cuvântul-cheie în această privinţă este „use it or loose
it”.

Această caracteristică extraordinar de importanată a adaptabilităţii creierului


face posibile şi ştiinţele manipulării sociale. Dacă, de exemplu, introduci în
mintea oamenilor anumite concepte, cutume, valori, ritualuri, tabuuri, fetişuri
etc., reuşeşti să le creezi cadrul de gândire din care ei nu mai pot ieşi,
ulterior, decât cu multe dureri şi trudă.

Faptul că noi avem de două ori mai multe biserici decât şcoli se datorează
fatalismului cultivat de-a lungul istoriei, care nu ne îndeamnă la comportament
proactiv, ci ne face supuşi şi delăsători, fără dorinţa de evoluţie personală.
Faptul că cei care au dorinţa de evoluţie personală pleacă din ţară se datorează,
de fapt, adâncirii acestui fatalism.

Tabuurile noastre sunt formale; de exemplu, toată lumea se va scandaliza de o


cacofonie spusă sau scrisă de un personaj public, dar nu se va scandaliza de lipsa
acestuia de perspective şi soluţii lipsă, care intră în cadrul acceptat al
fatalismului naţional. Dacă la americani hărţuirea sexuală este subiectul major de
mari tensiuni emoţionale obsesive, la noi, tot ceeea ce se leagă de subiectul
cacofoniei este utilizabil, căci produce efecte emoţionale serioase.

De asemenea, la noi este o crimă mai mare lipsa unei cratime decât lipsa unui
business-plan, iar criticismul naţional practicat pe detalii nesemnificative bate
de departe nevoia de viziune şi coerenţă în planificare. Noi vedem cu mai mare
uşurinţă paiul din ochiul vecinului decât virtuţile şi potenţialul vecinului, tot
din cauza formelor de antrenament social ce au lăsat urme adânci în mintea noastră.
Nu este de mirare că cei care au crescut în doctrina comunisto-NKVD-istă a
directivelor vor gândi, cu sau fără voia lor, în aceşti termeni până la moarte.
Dacă noi nu suntem în stare să ne asumăm schimbarea, nu vom avea nicio schimbare în
bine, căci reflexele comportamentale ce ne-au adus în dezastru vor continua să
acţioneze ţinându-ne în continuare în dezastru.

Este un mare act de curaj să spargi tabuurile, ritualurile, fetişurile, şi să negi


directivele aducând soluţii constructive în locul analizelor literare a operelor
istorice de tip Fefeleaga, pe care copiii au fost OBLIGAŢI să le studieze în
şcoală. Fără acest act de curaj, problemele rămân constante sau evoluează în rău.

Mă uit la televizor, uneori, la emisiunile de comentarii politice... Nu văd nici


urmă de politici, doar analize literare de tipul textelor comentate. Politicile
presupun planuri detaliate şi organizare, noi criticăm tot ce mişcă şi ne batem joc
de tot ce se poate, având însă mare grijă de cratimă și de cacofonii, căci acestea
pot discredita definitiv personajul care le foloseşte, ceea ce dovedeşte lipsa unui
minimum de cultură naţională. Faptul că este incapabil de gândire şi analiză
practică nu prea contează, căci raţionalismul nu este o trăsătură cultivată
istoric.

Din această cauza suntem slabi şi manipulabili. Orice om care are un minimum de
gândire practică, orientată spre concret, câștigă în fața celorlalţi, de aceea toţi
ciocoii vechi şi noi s-au îmbogățit în România, în timp ce oamenii orientaţi spre
un sistem de valori stabil nu au ce mânca şi nu mai au locuri de muncă. Suntem orbi
asupra adevăratelor valori, asupra adevăratelor orizonturi şi idealuri, şi
preocupaţi nu să dezvoltăm ceva bun, ci să nu călcăm în străchini, ca să nu ne
condamne toţi încuiaţii.

De aceea, în România face fiecare ce-l taie capul, fără lege, fără onestitate, fără
onoare, căci au reuşit să-şi atingă scopul maipulării, acela de a avea un popor
lovit de fatalism. Uneori, întâlnesc oameni care-mi scriu sau îmi spun cât de mare
admiraţie au ei faţă de ce fac eu. Dar eu am o singură întrebare pentru toţi: ce vă
împiedica să faceți voi ceea ce conştiinţa vă îndeamnă să faceţi ce ştiţi că
trebuie făcut? Nu cumva tentaţia profitului incorect şi imediat, laşitatea,
adaptabilitatea la condiţia de moluscă sau alte repere similare vă impiedica sa
fiţi proactivi şi să aduceţi soluţii, atunci când chiar aveţi posibilitatea să o
faceţi?