1 BAZELE TEORETICE ALE ECONOMIEI

REGIONALE
1.1 Obiectul economiei regionale
În teoria economică contemporană s-a manifestat în mod frecvent tendinţa studierii
economiei la nivel micro şi macroeconomic. Într-o asemenea viziune problemele
comportamentului consumatorilor individuali sau al firmelor şi interacţiunea lor pe piaţă au
fost deseori tratate izolat de comportamentul agregatelor macroeconomice şi de funcţionarea
economiei ca întreg. În realitate există o gamă importantă de probleme situate cele două
niveluri (micro și macroeconomia), care a solicitat o viziune integrată a abordării problemelor
economice la scară spațială: regionale și locale. La această scară, relaţiile dintre agregatele
economice şi comportamentul lor, în termenii deciziilor agenților economici sunt mult mai
directe, ceea ce conduce la necesitatea luării în considerare a unor astfel de relaţii în mod
explicit. S-a conturat astfel sfera de investigare a economiei regionale, care are ca obiect
abordarea din perspectivă economică a unor subiecte cum sunt:
• localizarea (amplasarea) obiectivelor economice;
• echilibrul spaţial;
• creşterea economică regională;
• mobilitatea spaţială a factorilor de producţie;
• eficienţa structurilor spaţiale;
• substituirea spaţială a factorilor de producţie;
• utilizarea metodelor şi tehnicilor economico-matematice de analiză şi decizie pentru
încorporarea aspectelor spaţiale în teoriile economice tradiţionale;
• fundamentarea strategiilor şi politicilor regionale ş.a. .
Studiind comportamentul agregatelor macroeconomice la scară regională, economia
regională îşi propune să găsească răspunsuri la întrebări precum:
• ce factori determină rezultatele activităţii economice şi gradul de ocupare într-o
regiune ?
• de ce nivelul de trai este mai ridicat în unele regiuni decât în altele ?
• din ce cauză unele regiuni înregistrează ritmuri mai accentuate de creştere economică
decât altele ?
• care sunt factorii care determină migraţia interregională a factorilor de producție?
• de ce persistă în unele regiuni rate mai înalte ale şomajului decât în altele ?
ş.a.m.d. (Armstrong şi Taylor, 1993).
Asadar, în timp ce micro şi macroeconomia caută raspunsuri la întrebări vitale pentru
ştiinţa şi practica economică precum ce, cât, cum, când şi pentru cine să se producă bunurile
economice, la nivelul mezoeconomiei, al regiunilor, răspunsul la întrebarea unde, sub toate
aspectele, este hotărâtor (Constantin şi Tobultoc, 2003).
Modul de analiză şi interpretare a aspectelor dezvoltării regionale derivă din teoriile,
metodele şi tehnicile elaborate iniţial pentru înţelegerea și explicarea evoluției economiilor
naţionale. O atare procedură poate fi aplicată, deoarece economiile regiunilor se aseamănă în
multe privinţe cu economiile naţionale. Este posibil, de exemplu, ca economiile regiunilor să
fie tratate ca şi economiile naţionale în termenii analizei rezultatelor activitaţii economice ca
şi ai veniturilor, ocupării etc. .
Cu toate acestea, există o serie de diferenţe semnificative între regiuni şi naţiuni,
diferenţe ce nu pot fi ignorate (Armstrong şi Taylor, 2000) :
 • economiile regionale sunt, mult mai deschise decât economiile naţionale în cadrul
cărora sunt localizate1 (comerţul interregional, de exemplu, este scutit de tarife şi alte bariere
comerciale);
• în cadrul regiunilor componente ale unei ţări utilizează aceeaşi monedă;
• factorii de producție (forţa de muncă şi capitalul) înregistrează o mobilitate mai
ridicată între regiuni decât între ţări;
• barierele în materie de legislaţie, politică, limbă, cultură etc. operează cu o forţă mai
mare în cazul migraţiei internaţionale a factorilor de producţie decât în cazul celei
interregionale;
• între regiunile unei țări există un grad ridicat de interdependență care are un rol
important în analiza şi proiecţia regională.
Legat de acest din urmă aspect, trebuie menţionat faptul că economia regională
analizează atât raporturile interregionale cât şi pe cele intraregionale, care iau naștere între
economiile locale. De aici necesitatea distincţiei între economia regională, focalizată pe
regiune ca entitate clar delimitată, cu luarea în considerare a raporturilor menţionate, şi
economia locală (a localităţilor urbane, rurale) care, tratează problematica dezvoltării
economico-sociale a localităţilor, prin prisma elementelor care compun localitatea ca sistem şi
a funcţiunilor specifice ale acestuia.
În concluzie, economia regională are, ca principală raţiune a existenţei sale, nevoia de
a furniza o bază teoretico-metodologică raţională, ştiinţifică pentru fundamentarea
strategiilor şi politicilor regionale, adică pentru stabilirea unui ansamblu coerent de obiective
şi căi de atenuare a dezechilibrelor regionale în condiţiile dinamicii economico-sociale de
ansamblu, ca şi pentru identificarea măsurilor şi instrumentelor adecvate de îndeplinire a
obiectivelor stabilite2.

1.2 Economia regională – disciplină fundamentală în cadrul ştiinţei regionale

Economia regională reprezintă a devenit prin sfera de cuprindere a problematicii şi
prin nivelul său de profunzime o disciplină fundamentală în cadrul ştiinţei regionale. Ştiinţa
regională are drept obiect de studiu fenomene şi procese în care spaţiul, distanţa și
localizarea au un rol decisiv. Scopul său îl reprezintă formularea legităţilor de mişcare a
acestora, precum şi a metodelor şi tehnicilor cu care poat fi cercetată şi anticipată evoluţia lor
ulterioară (Constantin şi Tobultoc, 2003).
Ştiinţa regională a început să se contureze ca o preocupare sistematică de luare în
considerare a spaţiului ca element în analizele economice, în prima jumătate a secolului al
XIX-lea3, prin cercetările întreprinse de Johann Heinrich von Thünen (1826, 1842), acestea
fiind continuate în prima jumătate a secolului al XX-lea iluştri regionalişti germani precum:
Alfred Weber (1909), Walter Christaller (1933), August Lösch(1940, 1944), care au conturat o
1
Această deosebire reprezintă un argument fundamental pentru conturarea ca disciplină
distinctă a economiei regionale (Chatterji, 1983)
2
Din punct de vedere conceptual, terminologic, unii specialişti asociază politicii regionale,
în planul acţiunii, noţiunea de ‘amenajarea teritoriului’. In unele ţări (de exemplu, în
Franţa) acest termen ‘amenagement du territoire’) a dobândit şi un conţinut economic, în
timp ce în alte ţări îi corespund termeni ca: ‘raumordnung’ - organizare spaţială în
Germania; ‘physical planning’ - planificare naturală în Anglia; ‘ordinacion del territorio’ -
organizarea teritoriului în Spania ş.a., termeni având o conotaţie exclusiv spaţială. De
aceea, în textele internaţionale oficiale(în special în cadrul Uniunii Europene şi O.C.D.E.)
referitoare la politica regională se foloseşte, pentru înlăturarea echivocului, termenul
general de ‘dezvoltare regională’, apreciindu-se că el ‘acoperă’ în sens larg coordonatele
politicii regionale (Drevet, 1989).

3
Ca o anticipare a preocupărilor în domeniul economiei spaţiale, David Ricardo publică în
1817 Teoria costurilor comparative.
adevărată şcoală germană a economiei spaţiale. Lor li s-au adăugat, în special în perioada
postbelică, regionalişti de marcă aparţinând şcolilor americană, olandeză, scandinavă,
franceză, germană, rusă4 ş.a. . Ascensiunea puternică a ştiinţei regionale în cadrul comunităţii
ştiinţifice internaţionale contemporane se datorează, într-o mare măsură, organizaţiei
Regional Science Association International, fondată în 1954, ce are ca scop declarat de a
promova schimbul liber de idei, de puncte de vedere legate de problematica complexă a
acestui domeniu5.
Constituirea ştiinţei regionale ca un domeniu ştiinţific distinct s-a bazat pe
încorporarea, din perspectivă spaţială, a unor concepte şi metode din economie, geografie,
econometrie, matematică, sociologie, politologie ş.a., ceea ce îi conferă un pronunţat caracter
interdisciplinar, conştient asumat.
În acelaşi timp a avut loc lărgirea continuă a ariei de investigaţie a ştiinţei regionale. În
cadrul său au apărut şi s-au dezvoltat o serie de discipline ce conturează caracterul complex al
acestei ştiinţe: Economia regională, prognoza regională, planificarea regională, economia
urbană, planificarea urbană, economia rurală, planificarea utilizării terenurilor, economia
infrastructurii ş.a.
În prezent ştiinţa regională, în ansamblul său, se află într-un stadiu de reflecţie şi
evaluare din diverse perspective. Progresul teoriei, tehnicilor şi instrumentelor de cercetare,
modificările majore în “harta” economiei, apariţia unor probleme specifice, noi pentru politica
regională ş.a. constituie suportul creator pentru multe domenii de investigaţie (van
Geenhuizen şi Nijkamp, 1996). In acest cadru, transformările din noua Europă implică nu
numai schimbări de natură geopolitică, economică, socială, culturală dar şi o reorientare a
cercetării ştiinţifice. Preocupări speciale se concentrează asupra dimensiunii regionale a
proceselor de integrare europeană, implicând noi modele instituţionale şi de finanţare a
dezvoltării regionale, adaptarea statisticii teritoriale la necesităţile sporite de analiză şi de
fundamentare a politicilor regionale, creşterea complexităţii în abordarea competiţiei şi
competitivităţii regionale, reţelelor teritoriale, cooperării transfrontaliere, factorilor hard-soft
ai localizării, amenajării teritoriului etc.

1.3 Regiunea, element esenţial în abordarea economiei din perspectivă spaţială

În toate demersurile teoretice şi practice care au în vedere fundamentarea strategiilor şi
politicilor de dezvoltare economică şi socială în plan teritorial regiunea reprezintă elementul
fundamental. Regiunea este definită în DEX al limbii Româna ca fiind o întindere mare de
pământ, mai mult sau mai puțin omogenă, dintr-o țară sau de pe glob, care prezintă caractere
comune., sau unitate administrativă și teritorială în România (între 1950 și 1968, regiunile de
dezvoltare din politica UE de dezvoltare regională) alcătuită din raioane, județe și din unul sau
mai multe orașe importante.
Alături de regiune, în abordarea economiei din perspectivă spaţială se folosesc, totuşi,
şi alţi termeni cu semnificație apropiată: aria, zona. Regionalistul Stanislaw Czamanski a
facut o distincţie clară între aceşti termeni astfel (Czamanski, 1973):

4
Din dorinţa de a evita omisiunile, ei vor fi citaţi, în diversele capitole, în legătură directă
cu domeniul în care s-au remarcat.
5
In noiembrie 2003 a avut loc la Philadelphia al 50-lea Congres al Regional Science
Association International (RSAI), prilej cu care a fost celebrată înfiinţarea acesteia în anul
1954, tot în Statele Unite ale Americii,la Detroit, primul său preşedinte fiind Walter Isard.
Ca o recunoaştere a preocupărilor ştiinţifice manifestate în domeniu în România încă din
prima parte a secolului al XX-lea, Asociaţia Română de Stiinţe Regionale, constituită în
anul 2001, a devenit, începând cu 2002, una dintre secţiile naţionale ale European
Regional Science Association, componentă continentală a RSAI.
 • “aria” este termenul generic pentru orice parte a spaţiului bidimensional, fiind util în
analiza economico-socială spaţială (exemplu: conceptul de arie de atracţie a unei pieţe,
semnificând spaţiul geografic în care este vândută producţia unui anumit producător);
• “zona” a fost privit inițial ca un termen tehnic, reprezentând o bandă transversală
tăiată dintr-o sferă. În prezent acest termen este utilizat pentru a defini o suprafaţă cu
caracteristici diferite în raport cu spaţiul înconjurător (exemplu: zona administrativă şi de
afaceri, aşa-numitul CBD - Central Business District, într-o mare metropolă);
• “regiunea” este un termen mult mai precis, implicând o suprafaţă în cadrul spaţiului
economic naţional suficient de cuprinzătoare structural pentru a funcţiona independent, deşi,
în realitate, ea are strânse legături cu restul economiei.
Delimitarea regiunilor nu este însă deloc o sarcină uşoară. Oricare ar fi criteriul
utilizat - economic, administrativ, geografic, social, cultural, istoric, ecologic etc. -, nu există
metodologii întru totul satisfăcătoare, compromisul fiind inevitabil. Criteriile de definire a
regiunilor sunt multiple, iar alegerea depinde într-o mare măsură de obiectivele urmărite.
Metoda clasică de conceptualizare a regiunilor face distincția între trei tipuri
(Richardson, 1979):
1. regiuni omogene prin prisma unor caracteristici unificatoare, a unor criterii-cheie,
cum ar fi: criteriul economic (exemple: venituri/locuitor apropiate, un sector industrial
dominant comun, rate ale şomajului relativ uniforme), criteriul geografic (topografie sau
climat similar, o resursă naturală comună), criteriul social-politic (o anumită “identitate”
regională, o dezvoltare istorică comună) ş.a.m.d.; în acest caz, diferenţierile interne şi
interacţiunile interregionale nu sunt considerate importante;
2. regiuni nodale (polarizate) - interesul pentru uniformitate este minim, iar coeziunea
este rezultatul fluxurilor interne, al relaţiilor, interdependenţelor polarizate de obicei în jurul
unui centru dominant (nod);
3. regiuni pentru planificare (programare) – delimitarea lor derivă dintr-un anumit
cadru instituţional-administrativ şi din necesitatea de a stabili și aplica politici şi programe
specifice de dezvoltare. În funcție de tipul de regiuni de referinţă, se poate stabili o anumită
structură regională.
În practica economico-socială regiunea este privită adeseori ca o unitate
administrativ-teritorială a unei ţări, având, pe de o parte, o determinare geografică (o
porţiune din teritoriul unei ţări ce se individualizează prin trăsături de ordin istoric, cultural,
economic, social), iar pe de o alta, o determinare administrativă, implicând o sumă de
competenţe instituţionale, ceea ce îi conferă o anumită autonomie în raport cu autoritatea
centrală (mai largă sau mai restrânsă, în funcţie de opţiunile,orientările politice dominante în
perioada respectivă).
Atunci când se urmăreşte stabilirea unui sistem clar de competenţe pe plan
administrativ-instituţional, sau când se urmărește dezagregarea programelor economice
naţionale în programe la nivel regional, un criteriu foarte important de delimitare a regiunilor
este este cel al vecinătăţii ( acesta presupune ca regiunile componente ale sistemului naţional
să acopere întreaga suprafaţă a ţării, fără a exista suprapuneri).
Există însă şi cazuri în care acest criteriu nu este respectat, planurile de dezvoltare
regională fiind elaborate la nivelul aşa numitelor “city-regions”, când multe zone ale spaţiului
naţional rămân în afara sferei lor de influenţă (un exemplu relevant în acest sens îl reprezintă
regiunile metropolitane americane).
Termenul de “regiune” nu se aplică însă doar pentru spaţiul naţional structurat
regional. El se utilizează şi la nivel internaţional, pentru a defini regiunile constituite pe baza
legăturilor dintre zonele de frontieră ale unor ţări vecine (exemplu : euroregiunile, regiunile
transfrontaliere) sau regiunile formate din grupuri de ţări între care există legături economice,
comerciale, culturale etc. intense, ca urmare a situării lor într-un spaţiu geografic bine
delimitat (exemple: ţările scandinave (Danemarca, Suedia, Norvegia, Finlanda)), ţările din
regiunea Pacific/Asia de Sud-Est (Coreea de Sud, Hong-Kong, Taiwan, Singapore).
Dimensiunea internaţională a proceselor de dezvoltare contemporane, caracterizată
prin tendinţele de globalizare şi integrare, a impus necesitatea găsirii unor modalităţi relativ
omogene de structurare a regiunilor din diverse spaţii naţionale. Astfel, Oficiul de Statistică al
Uniunii Europene (EUROSTAT) împreună cu alte departamente ale Comisiei Europene şi
statele membre a elaborat “Nomenclatorul unităţilor teritoriale pentru statistică” (NUTS) cu
scopul de a realiza o clasificare uniformă a unităţilor teritoriale pentru statistica regională a
Uniunii. Aceasta utilizează o structură ierarhică pe trei niveluri principale 6, cuprinzând
regiuni de mărime comparabilă, chiar dacă structura administrativ teritorială a ţărilor membre
cuprinde, în general, doar două niveluri regionale principale („Länder” şi „Kreise” în
Germania, „régions” şi départaments” în Franţa, „standard regions” şi „counties” în Marea
Britanie, „regioni” şi „provincie” în Italia etc.) şi un nivel local („comune”). Introducerea
nivelului intermediar permite armonizarea statisticilor regionale ale ţărilor membre,
efectuarea de analize pe plan regional în cadrul Uniunii Europene şi elaborarea politicilor
regionale comunitare7. Pentru toate ţările Uniunii Europene măsurile de politică regională
aplicate de aceasta se adresează nivelului teritorial NUTS28.
Numărul total al regiunilor NUTS2 din ţările membre ale UE a ajuns în anul 2008 la
271. Numărul mediu de regiuni NUTS2 pe o ţară membră este de 15, cel mai mare număr, 40,
înregistrându-se în Germania, ţara cu cea mai mare populaţie. Dimensiunile medii ale unei
regiuni la acest nivel sunt de cca 2 milioane de locuitori, respectiv 13.000 kmp.
În România structura administrativ-teritorială cuprinde un nivel regional (cele 41 de
judeţe şi municipiul Bucureşti), corespunzător nivelului statistic NUTS 3, şi un nivel local
(Local Administrative Units – LAU2) format din 3174 localități (263 de oraşe, din care 84 de
municipii şi 2688 comune).
De asemenea, prin Legea 151 / 1998 au fost create opt regiuni de dezvoltare, care
constituie “cadrul de concepere, implementare şi evaluare a politicii de dezvoltare regională,
precum şi de culegere a datelor statistice specifice, în conformitate cu reglementările europene
emise de EUROSTAT pentru nivelul al doilea de clasificare teritorială NUTS 2, existent în
UE” (Legea 151/1998). Ele au fost alcătuite prin cooperarea voluntară a judeţelor, neavând
personalitate juridică şi nefiind unităţi administrativ teritoriale. Cele opt regiuni, cu judeţele
componente sunt:
● Regiunea 1 Nord-Est (Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava, Vaslui)
● Regiunea 2 Sud-Est ( Brăila, Buzău, Constanţa, Galaţi,Tulcea, Vrancea)
● Regiunea 3 Sud Muntenia (Argeş, Călăraşi, Dâmboviţa,Giurgiu, Ialomiţa, Prahova,
Teleorman)
● Regiunea 4 Sud-Vest Oltenia ( Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt,Vâlcea)
● Regiunea 5 Vest (Arad, Caraş-Severin, Hunedoara, Timiş)
● Regiunea 6 Nord-Vest (Bihor, Bistriţa-Năsăud, Cluj,Maramureş, Satu Mare, Sălaj)
● Regiunea 7 Centru (Alba, Braşov, Covasna, Harghita,Mureş, Sibiu)
● Regiunea 8 Bucureşti-Ilfov (Bucureşti, Ilfov).
Aceste regiuni au dimensiuni apropiate ca număr de locuitori şi, cu excepţia regiunii
Bucureşti-Ilfov, ca suprafaţă. Astfel, dacă nu se ia în calcul suprafaţa regiunii Bucureşti-Ilfov,
suprafaţa variază între 32.034 kmp (regiunea Sud-Vest Oltenia) şi 36.850 kmp (regiunea
6
Cererea în continuă creştere manifestată în legătură cu datele necesare analizelor
economico-sociale la nivel regional a determinat EUROSTAT să identifice “două niveluri
suplimentare NUTS, dintre care numai unul – nivelul 5 – se aplică tuturor ţărilor membre”
(Decand, 2000, p.8)
7
In ultimii ani sistemul NUTS a fost extins şi la nivelul ţarilor din centrul şi estul Europei,
aflate în process de aderare la Uniunea Europeană.
8
Nu în toate cazurile regiunile NUTS2 au caracter administrativ.
Nord-Est). Populatia se situa, la recensământul din 18 martie 2002, între 1.959 mii persoane
(regiunea Vest) şi 3.647 mii persoane (regiunea Nord-Est).
Pe lângă grupările bazate în esenţă pe structura administrativ teritorială, s-au cristalizat
şi anumite grupări tipologice, menite să reducă, pe baza unor caracteristici de dezvoltare
economico-socială, la câteva categorii mari mozaicul de regiuni ce compun teritoriul naţional.
Utilitatea lor este evidenţiată de rolul pe care îl au în fundamentarea politicilor regionale
adecvate acestor categorii reprezentative de regiuni.
Pe plan internaţional s-au conturat grupări tipologice cu grade diferite de detaliere.
Totuşi, în cadrul lor se poate distinge existenţa câtorva categorii de regiuni ale căror probleme
se situează în centrul politicilor regionale din diverse ţări. Aceste regiuni sunt: regiunile
agricole aflate în dificultate, regiunile industriale în declin sau “abandonate” şi regiunile
care suportă “presiunea” unei creşteri rapide (Wadley, 1957).
a) Regiunile agricole aflate în dificultate au, în general, o poziţie periferică în raport
cu o regiune centrală (“core” region), ocupă suprafeţe relativ întinse, dar populaţia lor este
mai puţin numeroasă sau dispersată. Lor li se pot adăuga regiunile izolate (de exemplu, unele
regiuni montane), care nu dispun de o reţea de comunicaţii, de o infrastructură
corespunzătoare. Rămânerea în urmă a acestor regiuni poate fi explicată prin lipsa de resurse,
prin condiţiile mai puţin propice dezvoltării comparativ cu alte regiuni. Nivelul venitului pe
locuitor este scăzut, gradul de subocupare şi rata şomajului - ridicate, sursele de venituri
fiscale sunt sărace, productivitatea muncii este redusă, insuficientă. Adesea, populaţia
migrează mai întâi de la sate spre marile centre urbane, înainte de a părăsi regiunea însăşi.
Problemele de ajustare structurală ale acestor regiuni sunt, uneori, într-o puternică dependenţă
de sectorul primar, ceea ce le diminuează supleţea în adaptare, în timp ce producţia lor
principală se caracterizează printr-o slabă elasticitate în raport cu veniturile.
b) Regiunile industriale în declin sau “abandonate” sunt caracterizate prin scăderea
ratei de activitate, creşterea lentă a venitului pe locuitor, emigraţia ridicată, simptome evidente
ale dificultăţilor cu care se confruntă aceste regiuni. În cadrul lor se constată frecvent
existenţa unor infrastructuri şi a unei populaţii active îmbătrânite, a unor utilaje învechite, cu
un grad de poluare ridicat, ce poate descuraja noile investiţii, un climat social nesatisfăcător.
Cauzele se pot regăsi în efectul de “situare”(unele sectoare tind să se degradeze mai mult în
anumite regiuni decât în
altele, rezultând un deficit global ) şi efectul “structural” (întreprinderile dintr-o regiune sunt
specializate în sectoare “în pierdere de viteză” în raport cu rezultatele înregistrate pe plan
naţional).
c) Regiunile care suportă “presiunea” unei creşteri rapide sunt cele în care resursele
cunosc o exploatare foarte intensă, în aceeaşi manieră ca şi infrastructurile (reţelele de
transport, locuinţele), în timp ce cererea de forţă de muncă este excesivă. Totodată, poluarea şi
congestia demografică sunt fenomene frecvente. În ansamblu, dezvoltarea înregistrată în
aceste regiuni se soldează cu rezultate negative, chiar dacă industriile care se instalează în
oraşe sau zone suprapopulate se aşteaptă să realizeze economii graţie urbanizării sau
concentrării activităţilor. Cu toate ca situaţia ocupării, veniturilor sau a impozitelor este
favorabilă, apar o serie de disfuncţii sociale, care se traduc prin lungimea excesivă a traseului
locuinţă - loc de muncă, poluare sonoră etc. În aceste regiuni creşterea economică antrenează
randamente descrescătoare şi, în final, costurile marginale devin superioare avantajelor
marginale.
În funcţie de problemele specifice diferitelor regiuni, în politicile regionale ale multor
ţări s-au conturat măsuri cu adresabilitate directă referitoare la:
• regiunile de promovare economică (în Germania) – regiuni “slabe” din punctul de
vedere al structurii economice;
 • zonele de conversie şi zonele de reconversie industrială (în Franţa) - zone
caracterizate prin rate înalte ale şomajului, diminuarea ritmului de creştere a populaţiei etc.;
• zone asistate (în Marea Britanie), - cuprinzând: a) “zone de dezvoltare”, cu o rată
înaltă a şomajului şi cunoscând un proces de îmbătrânire industrială şi un declin al
activităţilor industriale tradiţionale şi b) “zone intermediare”, în general adiacente celor de
dezvoltare, dar cu o creştere lentă şi un şomaj mai redus.
În România, în cadrul strategiei de dezvoltare regională elaborate iniţial de Agenţia
Naţională de Dezvoltare Regională (ANDR) ca element de susţinere a planului naţional de
dezvoltare regională, au fost identificate, ţinând seama de problemele economice şi sociale cu
care se confruntă, zone tradiţional subdezvoltate, zone care trec printr-un declin industrial
sever si zone cu o structură economică fragilă (PND 2000).
Zonele tradiţional subdezvoltate prezintă o rată înaltă a şomajului structural şi o
pondere ridicată a populaţiei ocupate în agricultură, o rată a mortalităţii infantile mai mare
decât media pe ţară şi o tendinţă semnificativă a emigrării, determinată de lipsa locurilor de
muncă. La aceasta se adaugă o infrastructură de bază necorespunzătoare şi un nivel scăzut al
investiţiilor directe pe locuitor în raport cu media pe ţară. Exemple: zone din judeţele
Botoşani şi Vaslui (în cadrul regiunii de dezvoltare Nord-Est), Giurgiu şi Teleorman (regiunea
Sud-Muntenia), Dolj şi Olt (regiunea Sud-Vest Oltenia), Maramureş şi Bistriţa-Năsăud
(regiunea Nord-Vest).
Zonele în declin industrial sunt zone în care procesul de tranziţie a condus la
reducerea considerabilă a numărului locurilor de muncă, în special în industria prelucrătoare
şi minieră. Totuşi, în comparaţie cu zonele tradiţional subdezvoltate, ele au o situaţie
satisfăcătoare a infrastructurii şi un mediu de afaceri relativ favorabil pentru buna funcţionare
a mecanismelor pieţei. Este însă necesară acordarea unei atenţii speciale tratării problemelor
sociale generate de restructurarea industrială. Exemple: zone din judeţele Botoşani şi Suceava
(regiunea Nord-Est), Brăila şi Buzău (regiunea Sud-Est), Giurgiu, Teleorman, Călăraşi
(regiunea Sud Muntenia), Hunedoara (regiunea Vest), Maramureş şi Cluj (regiunea Nord-
Vest), Braşov (regiunea Centru).
Zonele fragile structural se caracterizează prin dependenţa populaţiei ocupate de o
singură ramură/subramură a industriei grele sau chiar de o singură mare întreprindere
generatoare de pierderi în economie. Intensificarea procesului de restructurare, retragerea
subvenţiilor acordate de stat fac ca în perioada următoare aceste zone să se transforme în zone
în declin industrial. Exemple: zone din judeţul Neamţ (regiunea Nord-Est), Galaţi şi Brăila
(regiunea Sud-Est), Prahova, Călăraşi, Teleorman, Dâmboviţa (regiunea Sud Muntenia), Gorj
(regiunea Sud-Vest Oltenia), Hunedoara (regiunea Vest), Satu Mare (regiunea Nord-Vest).
Studiile întreprinse în România au reliefat şi existenţa multor zone vulnerabile, zone în
care factorii ce condiţionează dezvoltarea se situează sub anumite praguri critice.
Criteriile folosite au fost (Urbanproiect, 1995):
● criterii geografice, zonele vulnerabile prezintă condiţii dificile de relief, condiţii
dificile de climă, resurse de apă subterană necorespunzătoare, soluri slab productive;
● criterii demografice, zone în care se constată tendinţe de depopulare, spor natural
puternic negativ, fenomene de îmbătrânire demografică, număr mic de persoane pe
gospodărie;
● criterii economice, în zonele vunerabile există un număr redus de locuri de muncă
raport cu cererea, o slabă dezvoltare a activităţilor neagricole;
● criterii sociale, zonele respective se caracterizează prin disfuncţii ale vieţii
comunitare, insatisfacţii privind mediul construit al localităţii etc..
Din cadrul acestora s-a desprins ulterior categoria zonelor defavorizate (ZD).
Politica în domeniul ZD vizează revitalizarea lor economică prin atragerea de investiţii, ca
urmare a acordării unor importante facilităti fiscale (la început, acestea s-au referit la scutirea
de la plata impozitului pe profit, scutirea/restituirea de taxe vamale, scutirea de TVA ş.a.) pe o
perioadă între trei si zece ani.
Iniţial, ZD au fost definite ca arii geografice strict delimitate teritorial, îndeplinind cel
puţin una din următoarele condiţii (OUG 24/1998):
1. să aibă structuri productive monoindustriale, care, în activitatea zonei, să
mobilizeze mai mult de 50% din populatia salariată;
2. să fie zone miniere unde personalul a fost disponibilizat prin concedieri colective în
urma aplicării programelor de restructurare;
3. în urma lichidării, restructurării sau privatizării unui/unor agenţi economici să
apară concedieri colective care să afecteaze mai mult de 25% din numărul angajaţilor cu
domiciliul stabil în zona respectivă;
4. rata şomajului să depăşească cu 25% rata şomajului la nivel naţional;
5. să fie lipsite de mijloace de comunicaţii şi infrastructura să fie slab dezvoltată.
Ulterior, constatându-se că au fost declarate deja ZD ariile care respectau aceste
criterii (procesul de restructurare a zonelor monoindustriale şi a celor miniere fiind considerat
încheiat în unele cazuri sau în curs de desfăşurare în altele), criteriile au fost revizuite şi
reduse la cel puţin una din condiţiile (OUG 75/2000):
1. ponderea şomerilor în totalul resurselor de muncă ale zonei să fie de cel puţin trei
ori mai mare dacât ponderea şomerilor în totalul resurselor de muncă la nivel naţional în
ultimele trei luni care preced luna întocmirii documentaţiei de declarare a ZD;
2. să fie zone izolate, lipsite de mijloace de comunicare, iar infrastructura să fie slab
dezvoltată.
În prezent, beneficiază de statutul de ZD 37 de zone, reprezentând aproximativ 7% din
suprafaţa totală a ţării.
Fosta ANDR (ulterior Ministerul Dezvoltării şi Prognozei)9 a elaborat trei programe
speciale destinate ZD şi anume : « Dezvoltarea afacerilor », « Sprijinirea investiţiilor » şi «
Sprijinirea activităţilor din mediul rural ».
La sfârşitul anului 2002 valoarea totală a invetiţiilor private în ZD se situa la nivelul de
587,3 mil Euro, în timp ce valoarea totală a facilităţilor acordate agenţilor economici din
aceste zone se ridica la peste 225,3 mil Euro.
Potrivit declaraţiilor agenţilor economici cu certificat de investitor, prin investiţiile noi
derulate în ZD au fost create, în perioada 1999 – 2002, 54.153 noi locuri de muncă, din care
62% au fost ocupate de şomeri. În aceeaşi perioadă valoarea totală a cifrei de afaceri realizate
de agenţii economici din ZD s-a ridicat la
1.502,15 mil Euro, iar exporturile la 680,4 mil Euro.
Începând cu 2002 facilităţile acordate ZD au cunoscut o serie de modificări, impuse de
legislaţia adoptată în privinţa impozitului pe profit şi TVA, precum şi de negocierile cu
Uniunea Europeană privind concurenţa şi ajutorul de stat.
Politica privind ZD a fost inclusă în cadrul mai larg al politicii zonelor asistate, lansate
în anul 2000 pentru elaborarea şi derularea de programe susţinute prin Fondul National pentru
Dezvoltare Regională. Aceste programe de dezvoltare sunt orientate pe domenii de activitate
şi/sau comunităţi locale având ca obiectiv realizarea unei creşteri economice durabile prin:
● identificarea şi punerea în valoare a punctelor forte pe care le prezintă România şi
transformarea lor în avantaje comparative pe plan internaţional;
● concentrarea eforturilor de dezvoltare pe domenii generatoare de bunăstare (ramuri
ale industriei, servicii, turism ş.a.);
● stimularea procesului investiţional în domeniul public şi privat (cf. Dezvoltarea
regională. Programe de dezvoltare, Ministerul Dezvoltării şi Prognozei, http:// www.mdp.ro).
9
În urma restructurării Guvernului din iunie 2003 problematica ZD a fost preluată
de Ministerul Administraţiei şi Internelor (OG 64/2003).
 Între programele propuse şi promovate de MDP pot fi menţionate: programul «
Avantaje » (identifică şi susţine punctele forte ale României în contextul competiţiei
economice internaţionale), programul « Turism interregional » (urmăreşte generarea de noi
atracţii turistice sau punerea în valoare a obiectivelor deja existente), programul «
Tehnologia secolului XXI » (orientat pe zone cu potenţial tehnologic important şi specialişti
cu calificare ridicată, zone In care se află centre universitare, institute de cercetări,
incubatoare de afaceri ş.a.), programul « Parcuri industriale », programul « Dezvoltarea
regiunii Nord-Est », programul « Investiţii strategice în regiunile Nord-Vest şi Vest »,
programe de dezvoltare a unor judeţe – Hunedoara, Alba, Giurgiu, Tulcea, Călăraşi (având ca
beneficiar societăţi comerciale cu capital privat, integral românesc).
Programul « Parcuri industriale »10 are ca scop îmbunătăţirea infrastructurii
economice regionale, diversificarea economiei şi încurajarea iniţiativelor private în special în
domeniul industriei şi serviciilor de vârf.
Parcul industrial reprezintă o zonă delimitată în care se desfăşoară activităţi
economice, de cercetare ştiintifică, de producţie industrială şi de servicii, de valorificare a
cercetării ştiinţifice şi/sau de dezvoltare tehnologică într-un regim de facilităţi specifice 11 în
vederea valorificării potenţialului uman şi material al zonei (OG
65/2001, modificată şi aprobată prin Legea 490/2002).
Pentru aceasta se urmăreşte îndeplinirea unor obiective ce se referă la:
• creşterea numărului de locuri de muncă;
• sporirea volumului investiţiilor străine directe;
• crearea şi dezvoltarea unor ramuri industriale de înaltă tehnologie;
• dezvoltarea de activităţi care să determine angajarea personalului înalt calificat;
• creşterea capacităţii de satisfacere a pieţei interne, de majorare a exportului şi
reducere a importului de produse industriale;
• producerea de bunuri şi servicii competitive pe pieţele interne şi internaţionale;
• desfăsurarea de activităţi în concordanţă cu obiectivele dezvoltării regionale.
Constituirea parcului industrial se bazează pe asocierea în participaţiune dintre
administraţia publică centrală şi locală, agenţii economici, institutele de cercetare – dezvoltare
şi/sau alţi parteneri interesaţi.
Principalele domenii de specializare a parcurilor industriale sunt, potrivit legislaţiei,
următoarele :
• industria prelucrătoare, în care predomină activităţile de prelucrare şi/sau de
restabilire a valorii de întrebuinţare a unor bunuri, cu posibilitatea concentrării pe industriile
de vârf;
• afacerile, cu precădere activităţile financiar-bancare, de consultanţă, proiectare,
cercetare-dezvoltare, administrarea afacerilor;
• distribuţia, în care predomină activităţile de depozitare de mărfuri şi logistică,
desfăşurate în apropierea terminalelor de containere, a infrastructurii de transport (şosele, căi
ferate, aeriene, maritime, fluviale) şi a punctelor vamale;

10
Acest program este administrat în prezent (urmare a restructurării Guvernului din
iunie 2003) de Ministerul Economiei şi Comerţului.
11
Facilităţile au în vedere: scutirea de la plata taxelor percepute pentru modificarea
destinaţiei sau pentru scoaterea din circuitul agricol a terenului aferent parcului
industrial, deducerea din profitul impozabil a unei cote de 20% din valoarea
investiţîîlor realizate în parcul industrial, amânarea pe perioada de realizare a
investiţiei, până la punerea în funcţiune a parcului industrial a plăţii TVA pentru
materialele şi echipamentele necesare realizării sistemului de utilităţi din
interiorul parcului, reduceri de impozite acordate de administraţia publică locală
pentru bunurile imobile şi terenurile transmise în folosinţa parcului industrail ş.a.
 • serviciile, aşa cum sunt definita de Clasificarea Activităţilor din Economia Naţională
(CAEN).
În cadrul parcului industrial, pe lângă activităţile care predomină şi care conferă
domeniul de specializare al acestuia, în vederea sprijinirii dezvoltării acestor activităţi, se pot
desfăşura o serie de servicii conexe precum : furnizarea de utilităţi, curăţenie şi pază, servicii
comerciale şi de alimentaţie publică, activităţi hoteliere, servicii de evienţă contabilă, asistenţă
în afaceri, servicii de asigurări ş.a.
O altă măsură, derivând din preocupările de zonare a teritoriului ţării pentru
implementarea măsurilor de politică regională (Frentz, 2003) se referă la concentrarea
fondurilor PHARE – componenta coeziune economică şi socială – şi a fondurilor de
cofinanţare de la bugetul de stat în zone de restructurare industrială cu potenţial de creştere
economică. Acestea sunt definite ca fiind „concentrări geografice de localităţi cu întreprinderi
aflate în dificultate, nivel ridicat al şomajului, probleme de poluare a mediului şi care au
totodată potenţial de creştere economică“ (H.G. 399/2001).
În acest mod au fost delimitate 11 zone şi anume:
1. Zona industrială a Moldovei de Nord-Est;
2. Zona de industrie complexă a Moldovei Central-Vestice;
3. Zona industrială a Subcarpaţilor de curbură;
4. Zona industrială şi de servicii a Dunării de Jos;
5. Zona industrială a Subcarpaţilor Munteniei;
6. Zona industrială a Olteniei Centrale;
7. Zona industrială a Podişului Mehedinţi;
8. Zona industrială a Banatului de Sud şi a Bazinului Petroşani;
9. Zona industrial-extractivă a Munţilor Apuseni;
10. Zona de industrie extractivă a Maramureşului şi de industrie predominant uşoară a
Transilvaniei de Nord;
11. Zona de industrie complexă a Transilvaniei Centrale.
Aceste zone au fost incluse în Planul Naţional de Dezvoltare (PND) 2002-2005,
urmând ca dintre localităţile ce le aparţin să să fie selectate, urmând procedurile PHARE,
proiecte de investiţii din sectorul public şi privat care se înscriu în priorităţile PND. Măsurile,
programele, proiectele promovate se concentrează asupra următoarelor direcţii (Frentz, 2003):
• diversificarea economică, inclusiv valorificarea potenţialului turistic prin sprijinirea
dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii;
• dezvoltarea resurselor umane (modernizarea şcolilor profesionale, furnizarea de
servicii sociale);
• îmbunătăţirea calităţii reţelei infrastructurii regionale;
• reabilitarea micii infrastructuri urbane şi turistice.
PND 2002-2005 propune ca aceste zone să concentreze fondurile PHARE de
dezvoltare regională pe o perioadă de cel puţin trei ani, astfel încât programele şi proiectele
implementate să beneficieze de investiţii importante, cu efecte vizibile în planul dezvoltării
economice şi sociale la finele perioadei.