Cuprins

Argument............................................................................................................................
Capitolul 1 – Noţiuni introductive....................................................................................
1.1 Importanţa deciziilor de finanţare pentru intreprindere.....................................
1.2 Mijloace de finanţare.........................................................................................
Capitolul 2 – Selectarea surselor străine de finanţare....................................................
2.1 Datoriile pe termen lung..................................................................................
2.1.1 Credite bancare pe termen mai mare de un an....................................
2.1.1.1 Costul creditelor.................................................................
2.1.2 Imprumuturile din emisiuni de obligaţiuni.......................................
2.1.2.1 Costul imprumutului obligatar...........................................
2.1.2.2 Modalităţi de rambursare a imprumutului obligatar..........
2.1.3 Datorii in legătură cu leasing-ul (credit bail)....................................
2.1.3.1 Impactul operaţiunilor de leasing asupra rentabilităţii
locatorului..........................................................................................................................
2.1.3.2 Costul leasingului...............................................................
2.2 Datorii pe termen scurt.................................................................................
2.2.1 Datorii comerciale.............................................................................
2.2.2 Datorii salariale.................................................................................
2.2.3 Datorii sociale...................................................................................
2.2.4 Datorii fiscale....................................................................................
2.2.5 Datorii diverse...................................................................................
Capitolul 3 – Sursele străine de finanţare în cadrul societăţii S.C Euroavis
S.R.L..................................................................................................................................

CAPITOLUL 1.
Noţiuni introductive
După stadiul său de dezvoltare, mediul financiar pune la dispoziţia
intreprinderilor o gamă de mijloace de finanţare mai mult sau mai puţin substanţială.
Foarte diversificată in ţările cu sisteme financiare dezvoltate, această gamă rămane
limitată la tehnicile financiare de bază in majoritatea ţărilor in curs de dezvoltare. Dar
oricare ar fi contextul, intreprinderile sunt confruntate cu alegerea surselor de finanţare.
Autofinanţarea constituie baza oricărei dezvoltări a intreprinderilor. Aportul la capitalul
propriu constituie de asemenea, o sursă esenţială de finanţare a intreprinderilor. Dar
amploarea şi modalităţile acestor aporturi variază după cum intreprinderea dispune sau nu
de acces direct la pieţele de capital.
In sfarşit, recurgerea la indatorare ar trebui, in principiu, să aducă completări resurselor
intreprinderii. In fapt, aceasta are un rol fundamental in finanţarea lor, chiar dacă rata
dobanzii reale atinge niveluri foarte ridicate.
1.1 IMPORTANŢA DECIZIILOR DE FINANŢARE PENTRU
ÎNTREPRINDERE
Aspectele finanţării prezintă importanţă crucială pentru supravieţuirea şi
dezvoltarea intreprinderii.
In primul rand, intreprinderea trebuie să dispună de lichidităţi pentru a face faţă
angajamentelor asumate, adică de a onora datoriile cu scadenţa in viitorul apropiat,
asigurandu-şi astefel echilibrul financiar pe termen scurt.
In al doilea rand se pune, din partea intreprinderii, problema lansării in investiţii de orice
natură (tehnologice, sociale, comerciale) care să facă să se dezvolte posibilităţile sale. In
acest caz este vorba de finanţarea dezvoltării pe termen mediu şi lung care condiţionează
creşterea rezultatelor in viitor şi menţinerea echilibrului financiar. Deci mijloacele de
finanţare trebuie să fie adaptate calitativ la nevoile intreprinderii. In acest sens
intreprinderea poate fi confruntată cu două tipuri de dificultăţi. Pe de o parte, ea ar putea
fi in situaţia să trebuiască să ramburseze resurse inainte chiar de a fi ajuns să recupereze
avansurile efectuate, mai ales cand efectuează investiţii cu rentabilitate pe termen lung.
Pe de altă parte, intreprinderea poate fi in situaţia de a folosi, pentru operaţiunile pe
termen scurt, fonduri pe care le-ar putea folosi pe termen lung pentru investiţii.
Problemele finanţării prezintă deci importaţă vitală, pentru că soluţionarea lor
condiţionează supravieţuirea intreprinderii, perspectivele sale de dezvoltare,
performanţele sale prezente şi viitoare, autonomia proprietarilor şi a conducătorilor săi.
1.2 MIJLOACELE DE FINANŢARE
Instrumentele de finanţare puse la dispoziţia economiei in general şi a
intreprinderilor in particular comportă o gamă complexă. După originea resurselor, se
disting patru tipuri de mijloace de finaţare:
− autofinaţarea
− creşterea de capital propriu
− imprumuturile
− creditul intre intreprinderi, adică livrările pe credit ale furnizorilor.
Autofinanţarea este constituită din excedentele pe care intreprinderea le produce
şi care sunt folosite pentru finanţarea activităţilor ulterioare.
Creşterea capitalului propriu inseamnă aporturile de capital pe care intreprinderea
le primeşte din exterior. Aceste aporturi pot fi furnizate de către asociaţii sau proprietarii
deja existenţi şi dispuşi să-şi mărească participarea lor.
Imprumuturile constituie surse de finaţare externă. Ele sunt contractate faţă de
persoane fizice şi juridice care răman creditori ai intreprinderii. In sfarşit, creditul intre
intreprinderi inseamnă termene de plată pe care furnizorii le acordă. Dacă această
practică vizează puţin pe particulari, ea este foarte obişnuită cand clientul este o
intreprindere, chiar dacă importante diferenţe pot să apară intre practicile din diferite ţări.
Dacă reputaţia nu-i este defavorabilă, o intreprindere cumpără materii prime,
semifabricate, mărfuri, servicii, etc., primind un credit-furnizor aproape automat,
conform uzanţelor de plată din branşa de care aparţine furnizorul. Dar, la randul său,
intreprinderea acordă astfel de credite propriilor clienţi cand vinde bunuri sau servicii. Pe
total, termenele de plată primite şi acordate exercită influenţe care sunt regăsite in
noţiunea de nevoie de fond de rulment.
Pentru a recurge la una dintre aceste metode de finanţare, intreprinderea trebuie să
analizeze următoarele aspecte ce reprezintă factorii determinanţi in alegerea tipului de
finanţare:
1. Perioada pentru care sursele de finanţare sunt necesare:
Durata contractului de finanţare trebuie decisă in funcţie de scadenţa necesităţilor
de finanţare. Astfel, finanţarea cumpărării de stocuri sau plata unor servicii necesare
derulării activităţii curente a intreprinderii necesită obţinerea de resurse pe termen scurt.
In general, finanţarea investiţiilor de menţinere sau dezvoltare a capacităţilor de producţie
existente este realizată prin atragerea de resurse pe termen lung.
2. Costul surselor de finanţare:
Un aspect important al managementului firmei il reprezintă gestiunea costurilor
directe ale finanţării. Acestea sunt reprezentate de costul capitalurilor atrase, cum ar fi
rata de dobandă ce trebuie plătită pentru creditele contrctate sau rentabilitatea ce ar trebui
oferită acţionarilor pentru aportul acestora la capitalul firmei.
3. Flexibilitatea contractului de finaţare:
Nivelul ridicat al incertitudinii privind evoluţia pe piaţă a intreprinderii impune o
mai mare flexibilitate a contractelor de finanţare a activităţii acesteia. Astfel, pot apărea
situaţii in care firma este nevoită să ramburseze anticipat datoria, să majoreze nivelul
imprumuturilor contractate sau să prelungească durata imprumutului. In aceste condiţii,
contractele prin care sunt atrase surse de finanţare de la bănci sau alte instituţii financiare
se dovedesc mai flexibile decat cele prin care sunt atrase resurse prin ofertă publică de
acţiuni sau obligaţiuni.
4. Impactul fiscalităţii asupra politicii de finanţare a firmei:
Fiscalitatea firmei poate influenţa tipul de surse de finaţare atrase sau condiţiile
contractuale alese. In general, dobanzile de plată la creditele contractate sunt deductibile
din veniturile impozabile ale intreprinderii, in timp ce dividendele de plată către acţionari
sunt repartizate din profitul net de impozit.
5. Costurile de mandat (agent):
Problema monitorizării solvabilităţii intreprinderii poate induce dificultăţi in
contractarea de surse de finanţare, mai ales prin atragerea de capitaluri prin ofertă publică
de acţiuni. Dacă băncile sau alte instituţii financiare au capacitatea de a monitoriza
performanţa, respectiv solvabilitatea intreprinderii de-a lungul derulării contractului de
finanţare, pentru investitorii individuali care achiziţionează titluri financiare emise de
către intreprindere, această operaţiune se poate dovedi prea costisitoare. Ca urmare,
investitorii pot cere o rată de remunerare mai ridicată pentru sursele de finaţare pe care
aceştia le pun la dispoziţia intreprinderii. Astfel, este in interesul acesteia să identifice
combinaţia de contracte de finanţare care să minimizeze costurile de mandat sau de
monitorizare ale activităţii sale.

CAPITOLUL 2.
Selectarea surselor străine de finanţare
2.1 DATORIILE PE TERMEN LUNG
Procesul de consum care se organizează intr-o intreprindere cere un volum
important de resurse mobilizabile prin repartiţia financiară. Majoritatea acestor resurse
sunt imobilizabile in structura economică a firmei pentru o perioadă mai mare de timp
( au un ciclu de rotaţie de peste 5 ani)
Datoriile pe termen lung şi mediu au de obicei o scadenţă mai mare de 5 ani, cele pe
termen mediu intre 1-5 ani. Aceste două categorii sunt finanţate in special activele
imobilizate. Creditele pe termen lung şi mediu sunt foarte variate prin natura şi obiectul
lor. Finanţarea pe termen lung poate fi asigurată de organisme publice precum şi de bănci
şi de alte instituţii financiare.
Capitalurile imprumutate peste 5 ani sunt menite să finanţeze elemente cu caracter stabil
al patrimoniului. Acestea se pot clasifica in:
- credite bancare pe termen mai mare de un an
- imprumuturi din emisiuni de obligaţiuni
- datorii in legatură cu leasing-ul (credit-bail)
2.1.1 Credite bancare pe termen mai mare de 1 an
Cu toate că o metodă clasică de finanţare a activităţii unei intreprinderi o
reprezintă creditul, acest instrument este departe de a fi banlizat.
Intr-o intreprindere, necesarul de fonduri cu imobilizare pe termen lung apare in cazul
unor acţiuni de refacere, dezvoltare, restructurare. Pentru acoperirea acestor necesităţi se
face apel şi la fluxurile financiare din afara intreprinderii. Firma se adresează unor surse
gestionate de sistemul bancar ( credite pe termen lung şi mediu), proprietarilor ( pentru
creşterea de capital social), pieţei de capital ( prin vanzarea de titluri) şi finanţelor publice
( in cazuri extreme, pentru subvenţii). Fondurile procurabile pe termen lung din sursele
amintite mai sus se regăsesc in conţinutul capitalului permanent al intreprinderii ( capital
social + fonduri proprii + imprumuturi pe termen mediu şi lung). Decizia de a apela la
aceste fluxuri impune o fundamentare complexă, mai amplă decat decizia de creditare pe
termen scurt.
In scopul fundamentării şi adoptării deciziei de creditare pe termen mediu şi lung,
serviciul financiar al firmei şi comitetul de direcţie al băncii comerciale procedează la
formarea bazei de date necesare analizei complexe a solicitantului şi a cererii de credit.
Documentaţia necesară contractării unor astfel de credite, constă, de regulă, intr-o
cerere de credit, semnată de persoanele autorizate să reprezinte legal societatea şi
documente care atestă situaţia economico- financiară a societăţii ( bilanţ, cont de profit şi
pierdere, balanţe de verificare). De asemenea, banca poate solicita, după caz, raportul
auditorilor firmei sau certificarea bilanţului conform reglementărilor legale in vigoare.
Intreprinderea va trebui să depună bugetul de venituri şi cheltuieli aferent perioadei
pentru care se solicită creditul, respectiv previziunea fluxului de lichidităţi. Printre alte
documente cerute de către bancă sunt: acordul de consultare la Centrala Riscurilor
Bancare, certificate de atestare fiscală, hotărarea organului competent potrivit actelor
constitutive şi legii, cu privire la contractarea şi garantarea creditului. In cazul societăţilor
pe acţiuni, se va solicita şi inscrierea la Registrul Comerţului şi avansarea spre publicare
in Monitorul Oficial Partea a IV-a a hotărarii adunării.
In momentul in care Studiul de fezabilitate este acceptat, cererea de credite este
luată in calcul ca decizie de creditare pe termen lung, procedandu-se la incheierea
contractului de creditare. Concomitent cu adoptarea deciziei de creditare, se realizează şi
Situaţia privind eşalonarea ratelor şi a dobanzilor pentru creditul contractat. Situaţia
respectivă reprezintă o proiectare a fluxurilor financiare viitoare de la firmă către bancă.
Băncile comerciale oferă diferite tipuri de credite pe termen lung, cum ar fi:
1. Credite pentru activitatea de leasing, ce sunt destinate achiziţionării de bunuri
imobile, precum şi bunuri mobile de folosinţă indelungată, aflate in circuitul civil, noi sau
second- hand. Acestea se acordă societăţilor şi instituţiilor specializate in desfăşurarea
activităţii de leasing, pentru achiziţionarea activelor ce fac obiectul contractelor de
leasing incheiate cu utilizatorii. In general, volumul creditului pentru activitatea de
leasing nu depăşeşte 85% din preţul de achiziţiei (inclusiv TVA) a bunurilor ce urmează a
fi cumpărate şi inchiriate in regim de leasing.
Se poate acorda prin contracte de credit distincte pe bază de contracte de leasing prezente
şi/sau viitoare, cu un singur utilizator; prin acorduri de creditare distincte pe bază de
contracte de leasing prezente şi/sau viitoare, cu diverşi utilizatori; prin acorduri de
creditare, in sistem revolving, pe baza contractelor de leasing prezente şi viitoare cu
diverşi utilizatori.
2. Credite pentru produse cu ciclu lung de fabricaţie, ce au ca beneficiari
intreprinderile care execută produse cu ciclu lung de fabricaţie cum ar fi: utilaje
tehnologice de toate tipurile şi părţi ale acestora. Aceste tipuri de credite au termene de
rambursare cuprinse intre 12-36 luni, fără a depăşi insă ciclurile de execuţie stabilite prin
documentaţia tehnică şi cele inscrise in contractele de livrare. Volumul maxim al
creditului se determină pe baza mişcării stocurilor şi cheltuielilor aferente producţiei in
curs de fabricaţie estimate a exista in sold la finele fiecărei luni din cadrul perioadei de
creditare, precum şi a celorlalte elemente de cheltuieli aferente contractului/comenzii.
3. Credite pentru investiţii, care sunt destinate pentru finanţarea activităţii de investiţii,
in completarea surselor proprii ale clienţilor, pe total activitate de investiţii sau pe
obiective ( proiecte) de investiţii, pentru realizarea de noi capacităţi de producţie sau
dezvoltarea capacităţilor de producţie existente etc. . La aceste credite se poate acorda o
perioadă de graţie pentru plata ratelor de credit de pană la doi ani. In general, nivelul
creditului este de maxim 85% din valoarea totală a investiţiei, 15% fiind sursele proprii
ale solicitantului. Este nevoie de aceeaşi documentaţie ca in cazul solicitării unui credit
pe termen scurt, la care se mai adaugă:
- planul de afaceri ( in cazul clienţilor cu o cifră anuală de peste 1 milion echivalent Euro)
sau studiu de fezabilitate in cazul proiectelor de investiţii cu valoare mai mare de 100.000
Euro.
- documentaţie tehnico-justificativă aferentă obiectivului de investiţii sau memorii
justificative privind necesitatea acestor investiţii cu devize estimative şi listele de utilaje
şi alte dotări care se vor ataşa planului de afaceri, in cazul proiectelor de investiţii la care
nu este necesar studiul de fezabilitate
- autorizaţia de construcţie cu avizele şi acordurile necesare
- lista cheltuielilor de capital pentru investiţie
- acte justificative privind situaţia juridică a terenului
- alte documente prevăzute in legile in vigoare
4. Creditul ipotecar, ce se acordă persoanelor juridice care au ca obiect de activitate
construirea, reabilitarea, consolidarea sau extinderea imobilelor cu destinaţie locativă,
industrială sau comercială sau persoanelor juridice romane care doresc construirea de
locuinţe de serviciu pentru salariaţii proprii. In general, nivelul creditului este de maxim
75% din valoarea imobilului şi/sau din valoarea devizului estimativ, diferenţa fiind
aportul propriu al solicitantului. Creditul poate acoperi şi finanţarea unor cheltuieli legate
de realizarea investiţiilor imobiliare, cum ar fi: cheltuieli pentru realizarea de studii şi
proiecte, pentru obţinerea avizelor etc.
Modalitatea de garantare a creditelor contractate de către intreprinderi diferă in
funcţie de tipul de credit, in general tipurile de garanţii acceptate de către bancă fiind cele
reale mobiliare, cele reale imobiliare( depozit bancar, titluri de ordin şi nominative etc.),
respectiv garanţiile personale (scrisori de garanţie bancară, garanţii emise de statul roman
etc.).
2.1.1.1 Costul creditelor
Principalul cost al creditului este reprezentat de dobanda pe care trebuie să o
plătească solicitantul de-a lungul perioadei pentru care a fost obţinut creditul. Modalitatea
clasică de exprimare a acestui cost este aceea de rată de dobandă pe care băncile o
afişează pentru fiecare tip de credit in parte. Aceasta diferă in funcţie de tipul de credit
solicitat, precum şi de perioada pentru care este acordat. Pentru anumite tipuri de credite,
băncile calculează şi marja de risc de credit ce majorează costul creditului pentru
intreprinderile caracterizate de un grad de profitabilitate mai redus, respectiv un serviciu
al datoriei mai slab.
Dobanzile pe care băncile le afişează pentru creditele ce pot fi contractate nu cuprind şi
comisioanele pe care solicitanţii creditelor respective trebuie să le plătească suplimentar.
O excepţie o reprezintă creditele pentru consum destinate persoanelor fizice, caz in care
băncile trebuie să comunice dobanda anuală efectivă (DAE). De asemenea, băncile
afişează rata de dobandă anuală, ca urmare in calculul dobanzii de plată trebuie să se ţină
cont de intervalul de timp la care se fac plăţile către bancă. In aceste condiţii, este
necesară estimarea ratei de dobandă proporţională pentru perioada pentru care creditul
este acordat (rdT) avand ca referinţă numărul de zile (360) corespunzătoare anului bancar.
rdT= rd an * T/360, unde T= perioada pentru care se face calculul dobanzii, exprimată
in zile.
Ca urmare, dobanda de plată pentru un credit este determinată luand in considerare rata
de dobandă la care a fost contractat imprumutul, suma rămasă nerambursată şi perioada
pentru care acesta a fost acordat. Mărimea acesteia diferă in funcţie de modalitatea de
rambursare aleasă. Cea mai frecventă modalitate de rambursare a unui imprumut este
aceea ce presupune plăţi constante sau rambursarea in fine.
Odată ce creditul a fost contractat, pe parcursul de angajare a creditului, banca
procedează la analize periodice asupra firmei si obiectivului creditat; in caz că se constată
deteriorări ale activităţii economice a agentului economic creditat, banca ia măsuri de
reducere a riscului de nerambursare sau, in cazul producerii acestui risc, acţionează
pentru recuperarea ratelor rămase de rambursat prin valorificarea garanţiilor depuse sau
consemnate in contractul de creditare.
2.1.2 Împrumuturile din emisiuni de obligaţiuni
Imprumuturile obligatare reprezintă o formă particulară a imprumuturilor pe
termen lung care constă in emisiunea şi vanzarea către public a obligaţiunilor. Acest tip
de credit este accesibil doar marilor intreprinderi cotate la bursă, statului şi autorităţilor
locale. Societăţile pe acţiuni care lansează un imprumut obligatar trebuie să indeplinească
o serie de condiţii impuse de autoritatea de supraveghere a pieţei de capital: să aibă cel
puţin doi ani de existenţă şi două bilanţuri legal aprobate de organele fiscale, să ofere
garanţii obligatarilor, fie direct, prin patrimonial propriu, fie indirect, prin mijlocirea unor
terţi, ş.a. Recurgerea la imprumutul obligatar este avantajoasă uneori pentru intreprinderi,
mai ales atunci cand capitalul propriu este insuficient iar recurgerea la emisiunea de
acţiuni generează reticenţă din partea investitorilor. Acest tip de credit este de preferat şi
creditului bancar, care uneori este greu de procurat datorită costului său mai ridicat şi a
condiţiilor impuse de bănci in vederea acordării lor. Recurgerea la imprumutul obligatar
este avantajoasă şi datorită faptului că dobanzile sunt cheltuieli financiare şi nu fac parte
din profitul impozabil.
Pentru creşterea şanselor de reuşită a imprumutului obligatar, a atractivităţii lui, unele
emisiuni sunt realizate cu primă de emisiune, cu primă de rambursare sau cu primă de
emisiune şi cu primă de rambursare. In primul caz, obligaţiunile sunt vandute sub
valoarea nominală, diferenţa de preţ reprezentand prima de emisiune, care reprezintă o
remunerare suplimentară pentru investitori. In cel de-al doilea caz, obligaţiunile sunt
emise la valoarea lor nominală, dar sunt răscumpărate la un preţ mai ridicat, diferenţa
reprezentand prima de rambursare, care este tot un venit suplimentar pentru investitor. In
cea de-a treia situaţie sunt acordate ambele prime, deci obligaţiunile sunt emise cu primă
dublă. Durata imprumutului obligatar este cuprinsă intre momentul vanzării
obligaţiunilor, moment din care ele devin purtătoare de dobandă, şi momentul retragerii
lor din circulaţie in urma răscumpărării acestora de către emitent. Obligaţiunile sunt
cotate la bursă, iar cursul acestora se exprimă in procente şi se calculează ca raport intre
preţul plătit pentru cumpărarea lor şi valoarea nominală a acestora. El poate fi mai mare,
egal sau mai mic de 100%. Cursul bursier (Cb) al obligaţiunii la un moment dat se
determină in procente sau in mărimi absolute.
Exprimat in procente, el se determină prin adunarea cursului cuponului (Cc) cu cursul
obligaţiunii (Co), deoarece obligaţiunile sunt cotate “la piciorul cuponului”:
Cb = Cc + Co (%)
Cursul cuponului (Cc) se determină după relaţia:
Cc = 360
365
D* n x z
unde:
D = cuponul, exprimat in procente;
nz= numărul de zile de la data plăţii ultimului cupon
In sumă absolută, cursul bursier se determină prin inmulţirea cursului bursier (Cb)
exprimat in procente cu valoarea nominală a obligaţiunii (VN).
Un imprumut obligatar poate fi rambursat in următoarele modalităţi:
a) la finele perioadei (rambursarea capitalului se face o singură dată, la finele duratei
de viaţă a imprumutului. Singura cheltuială pentru emitent o constituie plata
periodică a dobanzilor.). Această modalitate de rambursare presupune cel mai
ridicat cost al procurării imprumutului şi este insoţită adeseori de constituirea unui
fond de rambursare.
b) Prin amortizări constante (in fiecare an se rambursează tranşe egale din imprumut,
la care se adaugă dobanda aferentă. Amortizarea anuală se determină prin
impărţirea mărimii imprumutului la durata sa de viaţă, iar dobanda se determină
in fiecare an prin aplicarea ratei dobanzii la valoarea rămasă de rambursat);
c) Prin anuităţi constante (intreprinderea plăteşte anual acelaşi volum de anuităţi).
Pentru ca anuităţile să fie constante este necesar ca amortizările anuale ale
imprumutului să varieze crescător, in paralel cu variaţia descrescătoare a
dobanzilor. Mărimea anuităţilor se determină după relaţia:
a = V0 i n
i
1-(1+ )- , in care a= anuitatea
V0= valoarea imprumutului
i= procentul de dobandă anuală
n= durata imprumutului (ani)
d) Răscumpărarea prin bursă prezintă interes atunci cand cursul bursier al obligaţinilor
este inferior valorii de rambursat. Reglementările bursiere fixează insă
anumite limite legale in ceea ce priveşte numărul obligaţiunilor ce pot fi
răscumpărate.
2.1.2.1 Costul împrumutului obligatar
Investitorul in obligaţiuni este interesat de rentabilitatea pe care o poate obţine
pentru capitalul său imobilizat in astfel de titluri financiare. Aceasta reprezintă
randamentul capitalului investit in condiţiile in care obligaţiunile sunt păstrate pană la
scadenţă. Pentru a asigura succesul emisiunii de obligaţiuni, emitentul trebuie să ofere
investitorilor potenţiali un randament la scadenţă la un nivel cel puţin egal cu rata de
dobandă de pe piaţa de capital sau cu randamentul unor alte plasamente similare.
Din perspectiva emitentului, imprumutul obligatar presupune costuri legate atat de
realizarea emisiunii (publicitatea emisiunii, prospectul de ofertă publică, comisionul de
intermediere), cat şi implicate de remunerarea ce trebuie asigurată celor care subscriu la
emisiunea de obligaţiuni. Calea clasică de remunerare este plata periodică (anuală,
semestrială, trimestrială, lunară) a unui cupon. Caştigurile investitorilor pot fi rotunjite şi
prin intermediul primelor de emisiune sau de rambursare pe care emitentul le acordă
pentru a face cat mai atractiv imprumutul şi a obţine astfel finanţarea dorită. Emitentul
urmăreşte astfel oferirea unui randament la scadenţă competitiv in raport cu cele existente
pe piaţă. Pornind de la nivelul randamentului la scadenţă aşteptat de către investitori,
luand in considerare primele de emisiune, respective rambursare, ce vor fi acordate,
emitentul poate estima care este nivelul ratei cuponului ce ar trebui oferit.
Costul creditului obligatar pentru intreprinderea emitentă ar trebui să ia in
considerare toate costurile aferente emisiunii şi răscumpărării obligaţiunilor, precum şi
plăţii cupoanelor. De asemenea se iau in calcul şi economiile de impozit pe care
intreprinderea emitentă le poate realiza prin deducerea cheltuielilor cu dobanzile,
respectiv cu primele plătite.
In concluzie, costul creditului obligatar are ca principal determinant randamentul la
scadenţă aşteptat de către investitorii pe piaţa de capital pentru acest tip de plasament. Nu
trebuie insă ignorate cheltuielile suplimentare de intermediere a emisiunii precum şi
economiile de impozit pe care firma le realizează din deductibilitatea cheltuielilor
financiare pe care aceasta le are.
2.1.2.2 Modalităţi de rambursare a împrumutului obligatar
Există mai multe modalităţi de rambursare a imprumutului obligatar:
1. Rambursarea la finalul perioadei
Rambursarea capitalului se face o singură dată la finele duratei de viaţă a
imprumutului. Singura cheltuială suportată inaintea scadenţei este plata dobanzilor.
Această metodă este insoţită adeseori de constituirea unui fond de rambursare.
2. Rambursarea prin anuităţi constante
Constă in rambursarea in fiecare an a unei sume constante egală cu suma
dobanzilor şi a rambursării capitalului. Rata de rambursat in fiecare an se determină
raportand valoarea nominală a imprumutului la durata sa de viaţă, iar dobanda se
determină in fiecare an prin aplicarea ratei dobanzii la valoarea rămasă de rambursat.
3. Rambursarea prin serii egale
Conform acestei metode, intreprinderea amortizează un acelaşi număr de
obligaţiuni in fiecare an. Serviciul imprumutului cuprinde atunci o rambursare a
capitalului constant şi o sumă a dobanzilor descrescătoare cu timpul. Cheltuielile
financiare sunt mai mari la inceputul duratei de viaţă a imprumutului.
Pe = Vr = ( ) å=
+
T
t
t
t
i
A
11
, in care: At – anuitatea de anul „t” (dobanda anului
„t” + rata de rambursat in anul „t”);
i – rata dobanzii la termen;
t – durata de viaţă a imprumutului;
4. Rambursarea sub forma cuponului mic
Presupune ca dobanzile să nu fie vărsate anual ci doar capitalizate şi reglate o dată
cu rambursarea la finele perioadei a sumei imprumutate. Valoarea reală a obligaţiunilor,
respectiv preţul de emisiune al acestora, este influenţată de modalităţile de rambursare a
imprumutului deoarece fluxurile generate de rambursare intră in relaţia de calcul a valorii
reale (preţul de emisiune).
Pe = Vr
()
( )t
dt
t
r
VN i
+
+
1
1
, in care: i – rata nominală a dobanzii;
Rdt – rata dobanzii la termen
2.1.3 Datorii în legătură cu leasing-ul (credit-bail)
Operaţiunile de leasing (sau credit-bail, cum sunt denumite in Franţa) au apărut
pentru prima oară in Statele Unite in anii ’60 ai secolului trecut şi au cunoscut ulterior o
evoluţie spectaculoasă şi in Europa. Operaţiunile de leasing sunt preferate in principal de
intreprinderile mici şi mijlocii, ale căror afaceri prezintă riscuri mari şi garanţii reduse,
din care cauză işi pot procura mult mai greu resurse financiare necesare dezvoltării.
Apelul la leasing ca modalitate de procurare a maşinilor şi utilajelor de către IMM-uri
este in prezent foarte ridicat in unele ţări din Europa, cum ar fi Germania (70%), Austria
(65%) şi Suedia (63%), in timp ce in Romania principala sursă de finanţare o reprezintă
fondurile proprii.
Leasing-ul nu reprezintă pentru firme o sursă de finanţare propriu-zisă ci o metodă de
finanţare a investiţiilor, deoarece asigură o serie de avantaje importante pentru acestea,
inclusiv de natură financiară. Leasing-ul reprezintă achiziţionarea de către o societate
specializată (financiară), de la furnizori, a unor bunuri şi inchirierea acestora unor
beneficiari (care nu dispun de resursele băneşti necesare achiziţionării direct de la
furnizori). Operaţiunile de leasing presupun, de regulă, participarea a trei personae, şi
anume:
-producătorul mijlocului fix;
- intreprinderea care are nevoie de activul fix respectiv;
- o instituţie financiară, care acoperă din punct de vedere financiar aceste operaţiuni faţă
de producător;
Instituţia financiară (locatorul) achiziţionează mijlocul fix de la producător şi il
imprumută intreprinderii care are nevoie de acesta (locatarul). Contractul de leasing se
incheie intre locator (proprietarul bunului) şi locatar (chiriaşul) şi stipulează durata
inchirierii, condiţiile de plată, cuantumul ratelor, obligaţiile părţilor şi condiţiile de
transfer al bunului in proprietatea utilizatorului, la opţiunea acestuia. Utilizatorul bunului
nu are calitatea de proprietar, din cauză că bunul nu apare in activul său bilanţier iar
plăţile periodice efectuate de acesta către proprietarul bunului (contravaloarea amortizării
bunului, dobanda aferentă, prima de risc, etc.) sunt inregistrate in contabilitate ca datorii
extrabilanţiere.
Avantajele principale pe care operaţiunile de leasing le oferă utilizatorilor sunt
următoarele:
1. Economisirea resurselor de investiţii: utilizatorul poate beneficia de efectele
folosirii bunului fără a angaja pentru acest lucru capitaluri proprii sau
imprumutate, aşa cum ar fi trebuit să facă in cazul cumpărării lui. Achitarea unui
avans iniţial şi a ratelor periodice (chirie) reprezintă pentru acesta un efort
financiar mult mai redus;
2. Utilizatorul işi poate rezerva capitalul propriu drept garanţie pentru contractarea
unor eventuale credite bancare destinate finanţării dezvoltării;
3. Utilizatorul işi poate accelera dezvoltarea in condiţiile menţinerii autonomiei
financiare şi a gradului de indatorare existent anterior inceperii operaţiunii;
4. Valoarea totală a plăţilor locaţiei este deductibilă in scopuri fiscale, cu condiţia ca
intre cele două părţi să existe un contract de leasing veritabil şi nu o simplă plată
intre rate, o vanzare deghizată;
5. Utilizatorul are posibilitatea de a cumpăra bunul respectiv, la preţul şi la termenul
prevăzut in contract;
6. In anumite situaţii, utilizatorul poate să rezilieze in mod unilateral contractul şi să
restituie bunul proprietarului.
Operaţiunile de leasing prezintă totuşi şi inconvienente pentru utilizator:
Operaţiunile de leasing sunt foarte diverse in ceea ce priveşte durata contractelor,
părţile participante, modul de determinare a valorii ratelor ş.a:
a) In funcţie de durata incheierii, leasing-ul poate fi:
- leasing pe termen scurt (experimental)
- leasing pe termen mediu
- leasing pe termen lung
b) In funcţie de părţile participante la contract, leasing-ul poate fi:
- leasing direct, in care finanţatorul este şi producătorul sau furnizorul bunului
inchiriat
- leasing indirect, in care finanţarea revine unei unităţi specializate
c) In funcţie de ponderea ratelor in preţul de vanzare al bunului, leasing-ul poate fi:
- leasing funcţional (operaţional), care presupune recuperarea in perioada de
locaţie doar a unei părţi din valoare bunului inchiriat. Durata locaţiei este mai
redusă decat cea de funcţionare a bunului. Pe această perioadă, locatorul asigură şi
mentenanţa şi service-ul echipamentului inchiriat, iar costul acestor operaţiuni
este inclus in chiria plătită de locatar;
- leasing financiar (de capital), care presupune recuperarea integrală a valorii
bunului in perioada de locaţie şi obţinerea unui profit. Din acest moment,
beneficiarul poate opta pentru achiziţionarea bunului la valoarea reziduală.
Există şi forme speciale de leasing, ca de exemplu:
1. Lease-back, care este o formă mascată de finanţare a unei societăţi, cu implicaţii
directe asupra fluxurilor sale financiare. Operaţiunea constă in vanzarea de către
beneficiar a bunului către o societate de leasing, urmată de inchirierea bunului şi
plata către acesta a unei chirii, care reprezintă o parte din preţul de vanzare a
bunului respectiv. Implicaţiile de ordin financiar ale unei asemenea operaţiuni
sunt legate de imbunătăţirea structurii financiare a societăţii;
2. Leasing experimental, care constă in inchirierea unui bun pe o perioadă scurtă,
urmată de vanzarea bunului, dacă acesta corespunde cerinţelor beneficiarului;
3. Time-shering, care se practică mai ales in turism, in cazul tehnicii de calcul sau
al mijloacelor de transport şi constă in inchirierea bazei materiale pe timpi
partajaţi;
2.1.3.1 Impactul operaţiunilor de leasing asupra rentabilităţii locatorului
Dezvoltarea pieţei leasingului in Romania are ca principală cauză nevoia de
finanţare a firmelor romaneşti ce incep să se dezvolte, precum şi avantajele oferite de
acest tip de finanţare in comparaţie cu celelalte existente pe piaţa financiară. Voi enumera
in continuare cateva dintre avantajele contractului de leasing:
Majorarea disponibilităţii de finanţare a firmei
Avantajul major pe care il oferă leasingul este acela de a asigura finanţarea integrală a
unei investiţii din fonduri externe. Astfel, leasingul constituie un remediu pentru lipsa de
fonduri proprii, condiţie impusă de către bănci in cazul solicitării de credite pentru
finanţarea de investiţii. Principalele categorii de intreprinderi avantajate sunt cele “tinere”
sau cele care se află in expansiune rapidă a activităţii lor.
Asigură recuperarea mai rapidă a activelor în caz de faliment a societăţii
bancare
Drepturile reale ale finanţatorului utilizat in baza unui contract de leasing sunt opozabile
judecătorului-sindic, in situaţia in care utilizatorul se află in reorganizare judiciară şi/sau
faliment. Din poziţia privilegiată a locatorului derivă şi avantajele locatarului, care poate
să-şi procure mijloacele fixe necesare pentru desfăşurarea activităţii sale, chiar şi atunci
cand rating-ul companiei nu este acceptabil din punct de vedere al unui creditor obişnuit
pentru acordarea unui imprumut in acest scop. Tot din această perspectivă, a riscului de
faliment de nerecuperare a fondurilor avansate, banca, la momentul acordării creditului,
se acoperă impotriva riscului de neplată a debitorului printr-o finanţare parţială a
activelor necesare acestuia. In cazul contractului de leasing locatorul, de cele mai multe
ori, oferă finanţare 100% din valoarea activului.
Leasingul permite divizarea riscului între locator şi locatar
Prin achiziţionarea unui activ sunt transferate toate riscurile şi beneficiile dreptului de
proprietate asupra cumpărătorului. In cazul contractului de leasing operaţional, locatorul
asigură nu numai activul, dar şi serviciile aferente bunei funcţionări a acestuia.
Flexibilitatea contractului de leasing
Dacă intreprinderea doreşte schimbarea activului la un moment dat, societatea de leasing
il poate prelua, in schimbul plăţii unor penalităţi atunci cand contractul este reziliat, dar
nu din culpa locatorului. De asemenea, tipul contractului poate fi negociat cu utilizatorul
astfel incat acesta să se muleze pe necesităţile sale de producţie şi de finanţare.
Leasingul prezintă o serie de avantaje fiscale
Spre deosebire de cumpărarea unui bun cu plata in rate, leasingul extern (locatorul este o
firmă din străinătate) intră in regimul vamal de admitere temporară; ca urmare, accizele,
taxele vamale şi alte taxe speciale datorate la momentul inchiderii operaţiunii de import
vor fi plătite la sfarşitul contractului de leasing pentru valoarea de intrare a bunului. De
asemenea, pentru orice tip de leasing, TVA-ul este plătit eşalonat, odată cu plata ratelor
către locator.
“Beneficiile” contabile
Impactul operaţiei de leasing asupra situaţiilor contabile ale intreprinderii locatare este
diferit, in funcţie de tipul leasingului contractat. Astfel, in cazul leasingului operaţional,
nu se produc modificări la nivelul bilanţului. Ca urmare, gradul de indatorare al
intreprinderii rămane neschimbat , nealterandu-se capacitatea intreprinderii de a se
indatora. Chiria plătită de locatar este inregistrată ca o cheltuială de exploatare in contul
său de profit şi pierderi. Dacă această cheltuială va fi echilibrată de veniturile rezultate
din exploatarea bunului inchiriat, nu se vor inregistra variaţii ale profitului din exploatare.
Ca rezultat, prin apelarea la leasingul operaţional locatarul poate obţine o creştere fictivă
a rentabilităţii economice. Avand in vedere inregistrarea sa extrabilanţieră, analiştii
financiari pot scăpa din vedere aceste capitaluri investite in profitul din exploatare doar la
capitalurile investite inregistrate in bilanţ. Uneori se apelează la acest tip de leasing şi
datorită acestor avantaje legate de manipularea datelor contabile, obţinandu-se doar „din
condei” ameliorări ale rentabilităţii firmei.
2.1.3.2 Costul leasingului
Piaţa leasingului este una dintre cele mai dinamice atat pe plan mondial cat şi in
Romania. Indicii anuali de creştere au depăşit frecvent procentul de 200% ajungandu-se
ca, in cifre absolute, in cursul anului trecut cifra de afaceri să atingă recordul de 2,2
miliarde euro. O astfel de piaţă nu poate exista fără prezenţa simultană a celor doi mari
actori: societăţile de leasing şi utilizatorii.
Leasingul reprezintă un mod de finanţare particular care poate fi analizat sub formă de
imprumut. Costul acestei surse de finanţare poate fi evaluat sub forma unei rate
actuariale. Se aplică principiul egalităţii valorilor actuale ale echivalentului sumei de
finanţare (costul de achiziţie şi de montaj al echipamentului= E) şi ale ieşirilor de
trezorerie pentru plăţile viitoare privind chiria anuală (CH) şi valoarea reziduală (VR).
La egalitatea, in prezent, a celor două fluxuri de trezorerie ( de intrare echivalentă şi de
ieşire efectivă) se calculează costul actuarial al leasingului ca o rată internă de
rentabilitate (K1).
Costul leasingului integrează in mod firesc şi efectele fiscale ale acestei finanţări. Chiria
este o cheltuială deductibilă de la plata impozitului pe profit. Partea reprezentand
amortizarea echipamentului inchiriat nu mai constituie o economie fiscală pentru
utilizatorul leasingului, ci pentru “furnizorul” leasingului. In consecinţă, utilizatorul
leasingului nefiind proprietarul bunului inchiriat inregistrează un cost de oportunitate,
determinat de pierderea economiei de impozit aferentă amortizării echipamentului
inchiriat.
m
n
t
t
tt
K
VR
K
E CH A
1 (1 1 ) 1 1
(1 ) * *
+
+
+
-+
=å=
tt
, in care:
t = rata impozitului pe profit
t= 1,…., n ani de valabilitate a contractului de leasing
m= n+1.
In aceste condiţii, costul leasingului (K1) este soluţia ecuaţiei de mai sus, ce se calculează
după metodologia ratei interne de rentabilitate. Costul leasingului pentru utilizator
(locatar) este rata de rentabilitate pentru furnizor (locator).
Decizia de a opta pentru leasing, in raport cu un imprumut bancar sau obligatar, se
fundamentează pe valoarea actualizată netă (VAN), calculată după relaţia:
m
n
ir
VR
r
VAN CF
1 (1 ) (1 )
1+
-
+
=å=
In formula VAN nu se cuprinde scăderea valorii investiţiei (I), deoarece nu se plăteşte
costul de achiziţie al bunului inchiriat. De asemenea, cash-flow-urile (CFt) vor fi
determinate in funcţie de profiturile viitoare şi de chiria plătită (chiria fiind şi ea o
cheltuială deductibilă de la plata impozitului). Valoarea reziduală (VR) este plătită in
anul m, inainte de incheierea duratei de viaţă (n) a bunului inchiriat.
Această valoare actualizată se compară cu cea a imprumutului, pentru a se analiza care
dintre sursele de finanţare este mai avantajoasă. Selecţia surselor de finanaţare a
investiţiilor este deosebit de complexă intrucat, pe langă criteriul principal privind costul
procurării capitalurilor, acţionează o serie de restricţii privind costul procurării
capitalurilor, accesul la piaţa capitalurilor, situaţia financiară a intreprinderii, motivaţia
personalului de conducere a acestuia.
Leasingul este de multe ori preferat ca urmare a simplicităţii sale şi a efectelor
atenuante in timp ce le provoacă asupra trezoreriei intreprinderii. In general, compania de
leasing beneficiază de asigurări şi garanţii bancare suficiente pentru a o acoperi de
riscurile de faliment ale chiriaşului. Din acest motiv, ea poate inchiria un contract de
leasing fără ca analiza financiară a intreprinderii cliente şi a proiectelor sale de investiţii
să fie suficient de acoperitoare pentru incheierea contractului.
Determinarea costurilor pe care le implică un contract de leasing, indiferent de natura
acestuia, este o operaţiune destul de complexă, dar este necesară in cazul in care se pune
problema selectării surselor de finanţare şi determinarea contribuţiei fiecărei surse la
formarea fondului alocat finanţării proiectelor de investiţii.
2.2 DATORIILE PE TERMEN SCURT
In vederea realizării obiectului de activitate, intreprinderea intră in relaţii cu
mediul economico- social. Astfel, pentru a-şi asigura existentul de bunuri economice de
natura activelor imobilizate, activelor circulante sau altor bunuri necesare desfăşurării
propriei activităţi, aceasta intră in relaţii de colaborare cu terţe persoane fizice sau
juridice.
Datoriile pe termen scurt provin din tranzacţiile cu persoane fizice sau juridice
(cumpărarea de bunuri, lucrări sau servicii, utilizarea forţei de muncă, plata impozitelor şi
taxelor etc.), in care intreprinderea trebuie să efectueze o plată sau o contraprestaţie intr-o
perioadă de timp de pană la un an. Standardul Internaţional de Contabilitate IAS 1
Prezentarea Situaţiilor Financiare clasifică o datorie ca datorie curentă atunci cand: (1)
se aşteaptă să fie achitată in cursul normal al ciclului de exploatare al intreprinderii, sau
(2) este exigibilă in termen de 12 luni de la data bilanţului. Datoriile pe termen scurt pot
fi impărţite pe următoarele categorii:
- datorii comerciale
- datorii salariale
- datorii sociale
- datorii fiscale
- datorii diverse
Criteriile de recunoaştere a datoriilor in bilanţ sunt prezentate in IAS 39. Acestea trebuie
recunoscute doar atunci cind intreprinderea devine parte a unui contract şi, ca urmare, are
obligaţia legală de a plăti.
2.2.1 Datoriile comerciale
Datoriile comerciale se referă la obligaţiile intreprinderii faţă de terţe persoane
fizice sau juridice, rezultate din achiziţia de bunuri sau utilizarea serviciilor. Datoriile
comerciale se impart in mai multe categorii:
- datorii faţă de furnizorii de stocuri, lucrări şi servicii
- datorii faţă de furnizorii pentru imobilizări corporale şi necorporale
- datorii pentru efectele comerciale
Aceste datorii se referă la bunurile, lucrările şi serviciile achiziţionate de intreprindere, ca
exemplu, materii prime, materiale, mărfuri, reparaţii la bunurile de folosinţă indelungată,
servicii telefonice, poştale etc.
2.2.2 Datoriile salariale
Pentru realizarea obiectului de activitate al intreprinderii, alături de factorii
materiali: mijloace fixe, stocuri şi bani, este necesar şi factorul muncă. Munca nu este o
resursă stocabilă, ci se manifestă ca factor de producţie. Pentru reflectarea creanţelor şi
datoriilor referitoare la utilizarea forţei de muncă, in contabilitate se utilizează grupa de
conturi Personal şi conturi asimilate.
Pentru reflectarea datoriei intreprinderii faţă de salariaţi se utilizează contul Personalsalarii
datorate, care este un cont de pasiv, de datorii salariale pe termen scurt. Se
creditează cu datoria totală faţă de salariaţi pe baza Statului de salarii. Se debitează cu
reţinerile din salarii şi cu creanţele faţă de salariaţi pentru lipsuri sau pagube aduse
intreprinderii.
2.2.3 Datoriile sociale
Pentru reflectarea datoriilor sociale, in contabilitate se utilizează contul Asigurări
sociale şi se desfăşoară pe patru sintetice şi anume: Contribuţia unităţii la asigurările
sociale, Contribuţia personalului pentru pensia suplimentară, Contribuţia angajatorului
pentru asigurările sociale de sănătate şi Contribuţia angajaţilor pentru asigurările
sociale de sănătate. Acest cont se crediteză cu datoriile intreprinderii şi ale angajaţilor
legate de contribuţia la asigurările sociale, la pensia suplimentară şi la asigurările sociale
de sănătate şi se debitează cu sumele cuvenite angajaţilor din asigurările sociale şi cu
plata de către stat a datoriilor sociale rămase. Soldul contului este creditor şi reflectă
datoriile neplătite către bugetul asigurărilor sociale.
2.2.4 Datoriile fiscale
Datoriile fiscale reprezintă sume datorate de către intreprindere bugetului de stat,
datorii pentru care statul nu oferă o altă contraprestaţie sau o contravaloare. Din categoria
datoriilor fiscale fac parte impozitul pe profit, taxa pe valoarea adăugată datorată,
impozitul pe venit şi alte datorii faţă de bugetul de stat.
2.2.5 Datoriile diverse
Contul utilizat pentru evidenţierea datoriilor diverse este Creditori diverşi. Acest
cont de datorii pe termen scurt este de pasiv. Se creditează cu diverse datorii, de exemplu
datorii privind achiziţionarea titlurilor de plasament, sume incasate şi necuvenite şi se
debitează in momentul achitării contravalorii acestora. Soldul este creditor şi reprezintă
datoriile neachitate.