Sunteți pe pagina 1din 21

Trematodoze

1 DACTILOGIROZA
Dactilogiroza este o parazitoză branhială care se manifestă frecvent în fermele ciprinicole şi
salmonicole, fiind periculoasă în special pentru puiet.
Boala este cunoscută în Europa încă de la începutul secolului XX, în prezent devenind o parazitoză
cosmopolită, cu o arie geografică largă.
Sunt sensibile la boală toate speciile de peşti de cultură, în principal puietul acestora, din heleştee,
iazuri, cum sunt crapul, ciprinidele asiatice,pastrav, ca şi anghila (Anguilla anguilla L., 1758),
somnul american (Ictalurus nebulosus nebulosus Le Sueur, 1819) din sistemele recirculante.
Etiologie
Agenţii provocatori ai dactilogirozei sunt numeroase specii de Dactylogyrus, cu specificitate pentru
gazdele lor.
Speciile genului Dactylogyrus au corpul alungit, turtit dorso-ventral, de până la 1 mm (rar 2 mm)
lungime şi 0,1—0,3 mm lăţime. La partea anterioară a corpului prezintă 4 papile contractile în
vârful cărora se deschid canalele unor glande ce secretă o substanţă lipicioasă necesară deplasării
pe substrat şi 4 pete pigmentare. La extremitatea posterioară se află discul de fixare prevăzut cu 2
cârlige mari centrale (anehore), în formă de seceră, bifurcate, unite prin una sau două plăci de
legătură şi 14 cârlige mici, simple, aşezate marginal .
Paraziţii sunt hermafrodiţi, ovipari. înjumătăţea anterioară a corpului, se află organul copulator,
format din două baghete chitinoase.
Forma şi mărimea cârligelor centrale (anchorelor) de la nivelul discului de fixare, sunt caractere ce
servesc la diferenţierea speciilor de Dactylogyrus.
în general, speciile de Dactylogyrus sunt periculoase numai în cazul unor infestări masive ale
branhiilor peştilor, situaţii ce au loc în crescătoriile cu densităţi mari de populare. Aceleaşi specii
de paraziţi care, în crescătorii declanşează îmbolnăviri, în apele naturale, datorită unei
parazitări de intensitate redusă, nu provoacă peştilor stări patologice.
Epizootologic, patogenie
Sursele de paraziţi în dactîlogiroză sunt peştii infestaţi cu specii de Dactylogyrus, cei purtători
(sălbatici sau de cultură), precum şi apa, echipamentele, lucrătorii care vehiculează ouăle, larvele sau
chiar adulţii viermilor.
Infestarea gazdelor se efectuează cu larvele eclozate din ouăle depuse pe branhiile peştilor
parazitaţi sau ajunse în apă, sol.
Larvele ajung în cavitatea branhială odată cu apa, sau pe corpul gazdei, de unde migrează şi se
fixează pe lamelele branhiale, continuându-şi evoluţia.
Acţiunea patogenică a speciilor de Dactylogyrus este mecanică, toxică, spoliatoare, provocând în
zonele branhialc unde se fixează, inflamaţii, hemoragii, necroze.
Manifestări clinice
Peştii intens parazitaţi prezintă semne de hipoxie, sunt agitaţi, se aglomerează la suprafaţa apei, la
instalaţiile de alimentare şi evidenţiază disfuncţie respiratorie; treptat, ei devin hipodinamici, nu se
mai hrănesc, slăbesc.
In cavitatea branhială se acumulează mucus, branhiile capătă o coloraţie marmorată, se albesc,
prezintă inflamaţii, puncte hemoragice, necrotice; prin hiperplazie epitelială, se îngroaşă.
Cantitatea de oxigen fixată de sânge la nivelul branhiilor devine insuficientă, peştii dând semne de
anoxie.
Moartea survine prin asfixie, peştele rămânând cu operculele depărtate.
Dactilogiroză este foarte gravă pentru puietul speciilor de cultură, în special cel de crap, la care, la
dimensiunile mici ale acestuia (sub 7 cm), paraziţii se pot fixa pe întreaga lungime a lamelelor
branhiale. In aceste situaţii şi în condiţii de densităţi mari, mortal ităţile pot fi de peste 50%.
Diagnostic
Dactilogiroza se poate diagnostica uşor, pe baza semnelor clinice şi prin examinarea microscopică,
în stare nativă, a raclatelor branhiale. Examenul la lupa, permite evidenţierea paraziţilor şi
examinarea morfologiei acestora. Prezenţa celor 4 papile şi 4 pete pigmentare la extremitatea
anterioară a viermelui, ca şi a discului de fixare la extremitatea posterioară, înzestrat cu 2 cârlige
mari centrale şi 14 cârlige mici marginale, confirmă parazitarea cu o specie de Dactylogyrus.
Profilaxie şi tratament
Având în vedere gravitatea parazitozei şi pierderile pe care le poate provoca în fermele piscicole, se
impun unele măsuri care să prevină apariţia îmbolnăvirii, iar daca ca s-a declanşat, să ducă la
stingerea epizootiei.
• Ca măsuri profilactice se recomandă:
• apa de alimentare a bazinelor cu peşti de cultură să provină din surse
libere de gazde purtătoare de paraziţi (în special ciprinide); este indicată decantarea ei
în prealabil, timp de 5-8 zile;
• instalaţiile de alimentare cu apă a heleşteelor să fie prevăzute cu site,
filtre, care să împiedice pătrunderea speciilor de peşti sălbatici;
• reproducătorii, înainte de a fi introduşi în bazinele de reproducere, să fie
trecuţi prin baie antiparazitară;
• toamna, primăvara, la sortarea materialului piscicol, puietul nedezvoltat,
sub dimensiune, să nu mai fie introdus în bazinele de creştere vara a 11-a fiind posibil
purtător de paraziţi; acesta poate fi crescut separat, într-un bazin special;
• în bazinele de creştere, să nu se introducă puiet în amestec cu alte
vârste;
• toate categoriile de bazine, periodic, să fie vidate şi dezinfectate cu var
nestins;
• la achiziţionarea puietului din alte unităţi, acesta trebuie controlat şi
supus carantinei;
• toate echipamentele, instalaţiile, uneltele de pescuit, periodic se vor
dezinfecta cu var;
• menţinerea permanentă a unor condiţii igienice în fermele piscicole.
• Ca măsură de tratament în dactilogiroza, dacă ea s-a declanşat, se recomandă
băile antiparazitare, mai eficiente fiind:
baia de scufundare a peştelui într-o soluţie de amoniac 30%, în doză de 1 ml/l apă, timp de 30
secunde;
•baia de lungă durată (timpul de îmbăiere variază între 15-20 minute,
dacă peştele este scos din apă şi trecut prin baie, sau poate fi de 24 h dacă tratamentul
se aplică direct în bazin) într-o soluţie de Trichlorfon sau derivat al acestuia (Dipterex,
Neguvon), recomandată de Asociaţia Europeană a Ihtiopatologilor (SchlotfeLted, H.J.;
et al., 1995), după cum urmează:
-lg/3 m cub apă pentru ciprinide

2 GIRODACTILOZA
Girodactiloza este o parazitoză a tegumentului, înotătoarelor şi branhiilor multor specii de peşti
dulcicoli şi marini.
Boala se manifestă frecvent la unele ciprinide şi salmonide, fiind afectat în special la puietul de
crap, ciprinide asiatice, păstrăv indigen, păstrăv curcubeu (Oncorhynchus mykiss Walb., 1792),
din sistemele intensive şi superintensive de creştere.
Larg răspândită la salmonidele din Europa, girodactiloza este citată de literatura de specialitate
ca o monogenoidoză comună păstrăvilor, dar şi formelor juvenile de somon de Atlantic.
Etiologie
Girodactiloza este provocată de specii de viermi monogeni aparţinând genului Gyrodactylus
Speciile genului Gyrodactylus au formă şi dimensiuni asemănătoare celor de Dactylogyrus. Corpul
lor este alungit, de 0,3-1 mm lungime, cu extremitatea anterioară prevăzută cu 2 papile
contractile, fără pete pigmentare; la partea posterioară se află discul de fixare, prevăzut cu două
cârlige mari centrale (anehoreie), unite printr-o singură plăcuţă mediană şi 16 cârlige mici
dispuse pe margine.
Sunt viermi hemafrodiţi, vivipari, dezvoltarea embrionară petrecându-se în interiorul indivizilor
maturi. Oul fecundat, se dezvoltă în uterul matern şi formează până la 4 embrioni succesivi, aşezaţi
unul într-altul, fenomen numit poliembrionie; fiecare larvă este expulzată odată cu embrionii
următorelor generaţii, în felul acesta, peştii sunt invadaţi cu un număr enorm de paraziţi care se pot
deplasa pe substratul oferit de gazdă.
Paraziţii se hrănesc cu mucusul şi celulele descuamate de pe tegumentul sau branhiile peştilor pe care
s-au fixat.
Epizootologie, patogenie
Sursele de paraziţi în girodactiloză sunt peştii infestaţi, ca şi cei purtători de viermi. De asemenea,
apa din bazine, echipamentele, lucrătorii din ferme care manipulează peştele, pot vehicula
paraziţii de la exemplarele infestate la cele neinfestate.
Paraziţii ajunşi pe corpul peştilor fie prin contactul direct al celor infestaţi cu cei neinfestaţi, fie pe
calea apei, în care pot vieţui în stare liberă un timp limitat, se fixează pe branhii şi suprafaţa
corpului, în special la baza înotătoarelor, generând un efect iritativ, spoliator şi toxic.
Girodactiloză este favorizată de temperatura în creştere de la sfârşitul iernii -începutul primăverii şi
de densităţile mari de populare cu peşti. Formele grave de boală apar de cele mai multe ori la
sfârşitul iernii şi începutul primăverii în bazinele de iernat unde, densitatea populaţiei piscicole este
mare.
Peştii parazitaţi nu prezintă semne caracteristice; la infestări cu număr mare de paraziţi, ei au tendinţa
de frecare, înoată dezordonat, se aglomerează la gurile de alimentare sau la suprafaţa apei; treptat,
devin molatici, nu mai reacţionează la stimuli, slăbesc.
Pe corp şi branhii, în locurile de fixare a paraziţilor, ca urmare a acţiunii lor iritativ-mecanice, se
produce hipersecreţie de mucus, apar puncte hemoragice, mici ulceraţii, inflamaţii şi distrugeri de
ţesut. In girodactiloza branhială este evidentă hipersecreţia de mucus şi modificarea până la
necrozare a foiţelor branhiale.
In girodactiloza tegumentară, în zonele de aglomerare a paraziţilor apar pete de culoare gris-
albăstrui, generate de hipersecreţia de mucus în amestec cu celulele tegumentare necrozate
(petele sunt asemănătoare celor din ihtiobodoză, chilodoneloză).
In girodactiloza înotătoarelor, paraziţii pot distruge membrana interradială, lăsând radiile
suspendate (înotătoarele par muşcate), simptom frecvent întânit la păstrăvul din bazinele dens
populate.

Evoluţie, mortalitate
Boala evoluează acut, cu mortalităţi înregistrate la puietul grav infestat cu specii de Gyrodactylus
şi deobicei în poliparazitări cu protozare ectoparazite. La peştii vârstnici, prognosticul este uşor.
Prognosticul este grav şi pentru peştii ornamentali.
Profilaxie şi tratament
Măsurile profilactice şi de tratament în girodactiioză sunt identice cu cele din dactilogiroză.
• Ca măsuri profilactice se recomandă:
• menţinerea unei igiene corespunzătoare în bazinele (instalaţiile) de
creşterea puietului;
• alimentarea cu apă a sistemelor de creştere să se facă din surse, curate şi
pe cât posibil să fie decantată în prealabil:
• materialul piscicol adus din alte unităţi să fie ţinut în carantină şi
îmbăiat preventiv în soluţii antiparazitare;
• împiedicarea pătrunderii în sistemele de creştere a speciilor de peşti
sălbatici;
• evitarea menţinerii populaţiilor de peşti vârstnici (purtători de paraziţi),
împreună cu cei tineri;
Tratamentul în girodactiioză este acelaşi cu cel din dactilogiroză, cu deosebirea
că se aplică numai în cazul de infestare grava a peştelui.
• băi de lungă durată cu Trichlorfon - 1 g/3 m 3 apă pentru ciprinide sau 1
g/6 m3 atunci când peştele este dependent de hrana naturală;
• băi cu Trichlorfon - 1 g/4 m 3 apă sau cu Formalină 1 ml/4 I - 6 I apă,
timp de 1 h, pentru salmonide.
3 SANGUINICOLOZA
Sanguinicoloza este o trematodoză sanguină întâlnită la crap, caras , lin , sabiţă , babuşcă , somn
(Silunis glanis L., 1758), păstrăv curcubeu (Onchorynchus mykiss Walbaum, 1792) fiind afectate în
principal speciile din culturi. Parazitoza prezintă importanţă în mod deosebit, în culturile de crap şi
salmonide din Europa, America de Nord.
Etiologie
Sanguinicoloza este provocată de specii de viermi trematozi aparţinând genului Sanguinicola,
respectiv:
-Sanguimcola inermis Plehn, 1905, parazită la crap;
-Sanguinicoîa armata Plehn, 1905, parazită la lin;
-Sanguinicola intermedia Ejsmont, 1926, parazită !a caras;
-Sanguinicoîa volgensis Razin, 1929, parazită la sabiţă, babuşcă.
Dintre cele patru specii de Sanguinicoîa. patogenitate mai mare are Sanguinicola inermis.
Sanguimcola inermis parazitează ca adult în sistemul sanguin al crapului. Este un vierme de formă
lanceolată (fig. 11.20. a), de până la 1,5-2 mm lungime, 0,3 mm lăţime, cu suprafaţa corpului
acoperită de spinişori fini. Ventuzele lipsesc. Partea anterioară a corpului este alungită, în formă de
mică trompă. Tubul digestiv este alcătuit dintr-un esofag lung şi intestin prevăzut cu doi lobi
anteriori şi doi posteriori, terminaţi orb. Vezica urinară are forma literei V. Testiculele sunt în număr
de 15 perechi; ovarul este bilobat, cu aspect de litera H , situat în urma testiculelor. Ciclul de
dezvoltare al parazitului (fîg. 11.20. b) implică două gazde:
-gazda intermediară, reprezentată de gasteropode (specii de Radix, Limnaea);
-gazda definitivă, reprezentată de unele specii de peşti, precum crapul, carasul, linul etc.
Viermii adulţi se găsesc în curentul sanguin din inima, arterele branhiale, aorta ascendentă şi rinichi
(la infestări masive).
Lucky, Z., 1964, (citat de Rădulescu, I., et al., 1976) efectuând o statistică a distribuirii paraziţilor,
găseşte, înainte de reproducerea peştilor infestaţi, 80% din viermi grupaţi în inimă şi 20% în branhii,
iar în timpul reproducerii, 95% localizaţi în lamelele branhiale (cu o intensitate de 50-250
exemplare/peşte). Scha pere Iau s, W., 1979, (citat de Ghittino P., 3985), constată, la un pui de crap
de 6 cm prezenţa, pe 1 mm2 de foiţă branhială, a 15-30 ouă de Sanguinicola inermis.
Paraziţii adulţi, aflaţi în lumenul vaselor sanguine ale peştelui gazdă, eliberează ouă (de formă
triunghiulara, cu capetele rotunjite şi prevăzute dorsal cu o mică excrescenţă) care, se răspândesc
odată cu sângele, în diferite părţi ale corpului, fiind reţinute numai la nivelul capilarelor branhiale şi
renale. Din ouă, se dezvoltă larva miracidium care, cu ajutorul unui stilet rupe ţesutul capilarelor
branhiale şi ajunge în apă, înoată câteva ore, timp în care pătrunde activ în gazda intermediară,
transformându-se în hepatopancreasul acesteia, în sporocist, redii, cercări. Cercării, părăsesc gazda
intermediară, înoată un timp în apă în căutarea gazdei definitive şi se fixează pe lamelele branhiale
ale acesteia; de aici. intră în circuitul sanguin, unde devin adulţi (fig. 11.20. b).
Cea mai activă eliberare de ouă, are loc la temperatura apei de peste 25°C.
Cercării părăsesc gasteropodele chiar la temperaturi sub 12°C. Durata de viaţă a ior variază funcţie
de temperatura apei: la 20°C, trăiesc liber în apă 22-29 ore; la 16°C, 36-40 ore; la 12°C, 40-48 ore
(Naumova, A.N., citată de Bauer, O.N., 1987).
Epizootologie, patogenie
Sursele de paraziţi sunt peştii infestaţi cu specii de Sanguinicola, ale căror miracidii ajung în apă; de
asemeni, gasteropodele - gazde intermediare, constituie un rezervor de cercări infestanţi.
Invazia peştilor cu cercări se realizează vara (iulie-august), la temperaturi ale apei de 24-30°C; către
toamnă ea scade în intensitate.
Puietul se infestează mai des decât peştii vârstnici, datorită ţesutului branhial fin pe care cercării îl
penetrează mai uşor. Infestrea puilor de crap are loc în bazinele de creştere, după prima lună de
viaţă.
Ajunşi în lumenul vaselor de sânge ale gazdelor, cercării evoluează în aduţi. Aceştia parazitează
frecvent în zona ventrală a sistemului circulator al peştilor.
Afecţiunile provocate de paraziţii adulţi sunt mai uşoare, comparativ cu cele provocate de ouăle
acestora care, antrenate în circuitul sanguin, produc obstruarea capilarelor branhiale şi renale ale
peştilor infestaţi.
Se disting două forme de boală:
-sanguinicoloza provocată de paraziţii adulţi;
-sanguinicoloza provocată de ouăle paraziţilor.
Sanguinicoloza provocată de ouăle paraziţilor, poate îmbrăca de asemeni două forme (după Baueret
al., 1973, citat de Roberts, R.J., 1989): -forma acută branhială la puietul de peşte; -forma cronică
renală, la peştii adulţi.
Manifestări clinice
Simptomele peştilor afectaţi de sanguinicoloza diferă, după cum ei sunt infestaţi cu ouăle paraziţilor
sau cu adulţii acestora.
In timp ce sanguinicoloza provocată de paraziţii adulţi este mai uşoară, cea generată de ouăle
acestora este mult mai gravă, mai ales în cazul formei branhiale, întâlnită la crapul de 1- 2 veri.
In forma branhiaiâ - forma acută a bolii, se înregistrează simptome ca: -asfixia peştilor infestaţi, ca
urmare a trombozei dată de obstruarea capilarelor branhiale;
-branhiile capătă un aspect marmorat, ca urmare a existenţei unor zone neirigate cu sânge, ce
contrastează cu cele bine irigate;
-hemoragii grave, la momentul eclozărji ouălor, provocate de miracidiile care străpung şi părăsesc
branhiile;
-inflamarea branhiilor şi apariţia, pe suprafaţa acestora, a unor puncte necrotice sau ulceraţii, funcţie
de gradul de evoluţie abolii.
In forma renală - forma cronică a bolii, peştii afectaţi exteriorizează simptome ca:
-nefrită cronică cu hidropizie generală, evidenţiată prin zbârlirea solzilor, exoftalmie, edeme
tegumentare (la crapul fără solzi apar vezicule pline cu lichid), ascită în cavitatea corpului;
-anemierea generală, ca urmare a necrozării ţesutului hematopoetic. în general, peştii afectaţi sunt
letargici, anemici, se asfixiază şi în cele din urmă mor.
leziuni auatomo- şi histopatologice
Leziunile specifice sanguinicolozei sunt: embolia, dilatarea arterelor branhiale. procesele
inflamatorii la nivelul branhiilor şi rinichiului, hematoame, grsnufoame. necroze branhiale şi renale,
prezenţa exudatelor, modificarea parametrilor sanguini.
Prost, M., 1964 (citat de Rădulescu, I., et al., 1976), a constatat proliferări ale epiteliul ni vaselor
sanguine, care determină obstruarea acestora.
Lucky, Z., 1964 (citat de Rădulescu, I., et al. 1976), a observat, în invazii puternice, hipertrofia
epiteliului branhial; lamelele branhiale, în aceste cazuri, apar duble ca volum.
Schaperclaus, W., 1979, menţionează prezenţa în ţesutul branhial şi renal al unor peşti a multor ouă
degenerate şi închistate, însoţite de granuloame.
Evoluţie, mortalitate
Pronosticul bolii este grav la puiet, mai uşor la peştii adulţi.
Funcţie de forma de sanguinicoloză, gradul de infestare şi de afectare a gazdelor, boala poate evolua
acut sau cronic. Boala evoluează acut, mai ales la puietul de 1-2 veri când, ouăle paraziţilor sunt
reţinute la nivelul capilarelor branhiale provocând obstruarea acestora şi asfixia peştilor.
Un alt moment critic este cel al eclozării ouălor şi eliberării miracidiilor care. străpungând epiteiiile
brahiale pentru a ajunge în apă, provoacă peştilor hemoragii grave.
Evans, W. A.. 1974, (citat de Ghittino, P., î 985), menţionează mortalităţi de 80% la păstrăv infestat
experimental cu Sanguinicola sp.
In forma cronică a bolii şi mai ales la adulţi, ritmul de creştere al peştilor este încetinit, pierderile
prin mortalitate sunt mai mici.
Diagnostic
întrucât sanguinicoloză poate fi confundată, ca simptomatologie, cu branhiornicoza, mîxosporidioza.
dactilogiroza sau chiar viremia de primăvară (în cazul formei renale de boală), pentru un diagnostic
corect, se impune asocierea examenului clinic, cu cei microscopic a! sângelui, ţesutului branhial şi
renal de la peşti infestaţi, în vederea identificării paraziţilor şi ouălor acestora.
Profilaxie şi tratament
Pentru combaterea sanguinicolozei, încă nu s-a elaborat un tratament eficient. Se recomandă să se
ţină în carantină crescătoriile infestate şi să se îmbunătăţească condiţiile de viaţă (apă. hrană
corespunzătoare) pentru populaţiile piscicole.
• Pentru prevenirea parazitozei, se impun măsuri de împiedicarea pătrunderii în bazinele amenajate,
a gasteropodelor (gazde intermediare pentru paraziţi) şi de distrugere a lor, prin mijloace chimice şi
biologice.
în acest sens, literatura de specialitate, recomandă vidarea bazinelor şi tratarea acestora cu soluţie de
Sulfat de cupru, în doză de 5 mg/l (la o temperatură a apei situată în jur de I7°C), împrăştiată cu
motopompele, în proporţie de 200 l/ha (Bauer, O.N., 1969).
• Musselius, V.A. şi Laptev, V.I.,1967, consideră eficientă, în combaterea gasteropodelor, soluţia
de Clorofos, 0,1-1%, distribuită în bazine imediat după vidarea acestora.
• ■' Tratarea bazinelor cu substanţe chimice se va face numai pe sol umed, imediat după vidare;
altfel, melcii se îngroapă în mâl şi nu mai pot fi distruşi.
• Ghittino, P.. 1985, recomandă pentru fermele salmonicole, produsul moluscocid - Bayluscid. în
concentraţie de 0,5 mg/l care, distruge atât melcii, cât şi miracidiile şi cercării din apă.
• Pentru combaterea biologică a melcilor, se pot popula bazinele şi cu specii de peşti moluscofagi.
Pentru a împiedica pătrunderea gasteropodelor în bazine, instalaţiile de alimentare trebuiesc echipate
cu site, cu mărimea ochiului plasei situată între 1,5-10 mm care, periodic, se vor curăţa sau înlocui.
• Pentru a creşte rezistenţa peştilor la parazitoză, mai ales pentru puiet, se vor asigura condiţii
optime de viaţă.
4 DIPLOSTOMOZA
Diplostomoza sau "cataracta vierminoasă", este o parazitoză ce se manifestă frecvent la numeroase
specii de peşti duclcicoli, în principal ciprinide, din apele naturale şi crescătorii, cu precădere din
Europa şi America de Nord. Sunt receptivi la parazitozâ peştii de toate vârstele. Boala are un
caracter epizootie; chiar şi în unităţile cu regim natural de inundaţie, unde populaţia piscicolă este
mai rară, frecvenţa îmbolnăvirilor este mare; în bazinele de creştere vara I-a. invadate de vegetaţie
acvatică, cu mulţi melci, incidenţa parazitării este, de asemenea, mare.
Etîologîe
Agenţii provocatori ai dîplostomozei sunt specii de viermi trematozî aparţinând genului
Diplostomum (syn. Diplostomulum) care, parazitează în stadiul de metacercar, în ochi la peşti (în
cristalin, umoarea sticloasă, între sclerotică şi retină).
Speciile de Diplostomum, frecvent parazite la peşti, sunt: Diplostomum spathaceum Rudolphi, 1819;
Diplostomum clavatum Nordmann, 1832.
Metacercarii de Diplostomum spathaceum (fig. 11.21) au corpul ovalar, turtit dorso-ventral,
transparent, alcătuit din două segmente, cel posterior fiind mult mai mic. Dimensiunile lor sunt de
0,4-0,5 mm x 0,2-0,3 mm. Faţa ventrală a metacercarului este uşor concavă, cea dorsală, uşor
convexă. La extremitatea anterioară a corpului, pe o mică proeminenţă, se află orificiul bucal
înconjurat de ventuza bucală; de la acesta pleacă tubul digestiv, alcătuit din farinx, esofag şi intestin
biramat, terminat orb la partea posterioară a corpului.
De-o parte şi de alta a ventuzei bucale se află câte o mică excrescenţa, ca nişte urechiuşe. Ventral, în
zona mijlocie a corpului, se găseşte ventuza ventrală (acetabulum), dublă ca mărime comparativ cu
cea orală. în urma ventuzei ventrale este
situat organul iui Brandes, cu rol, de asemenea, în fixare. în segmentul posterior al corpului se afla
vezica urinară.
Metacercarii de Diplostomum clavaîwn au corpul mai alungit, foarte mobil, cu contracţii vii,
comparativ cu cei de Diplostomum spathaceum care, au o mobilitate foarte redusă. Prelungirile cu
aspect de urechîuşe lipsesc ia Diplostomum clavatum. La metacercarii maturi de Diplostomum sp.,
se pot observa corpusculii luminoşi, al căror număr şi distribuire constituie caractere taxonomice în
determinarea speciilor.
Ciclul de dezvoltare a speciilor de Diplostomum (fig. 11.22) se desfăşoară prin schimbarea a trei
gazde:
-prima gazdă intermediară este reprezentată de gasteropode din familia
Limneidae (Linmaea stagnalis);
-a doua gazdă intermediară (gazdă complementară) este o specie de peşti;
-gazda definitivă este reprezentată de specii de păsări ihtiofage (Larus larus -
pescăruş).
Paraziţii adulţi trăiesc în intestinul păsărilor ihtiofage, frecvent la pescăruşi. Ouăle paraziţilor ajung
în mediul acvatic odată cu excrementele păsărilor. Din ouă eclozează larva mîracidium care, timp de
10-32 ore rezistă liberă în apă; în acest timp, poate pătrunde în corpul melcilor acvatici (frecvent
Linmaea stagnalis), în hepatopancreasul cărora, prin diviziuni partenogenetice, generează numeroşi
sporocişti, rediî, cercări.
Cercării părăsesc gazda intermediară şi ajung în apă. Aici înoată activ, se fixează pe peştii gazda, îi
penetrează cu ajutorul enzimei hialuronidază şi se localizează în ochi, trasformâdu-se în metacercari.
Prin consumul peştilor infestaţi de către păsările ihtiofage. metacercarii ajung în tubul digestiv al
acestora şi evoluează în adulţi; aceştia elimină ouă şi astfel ciclul se reia.

Epizootologie. patogenie
Sursele de paraziţi sunt păsările îhtiofage (pescăruşi, stârci, cormorani), peştii infestaţi cu
metacercari. melcii acvatici ce adăpostesc sporociştii, rediîle, cercării, ca şi apa care vehiculează
ouâie şi miracidiile.
Dinamica ciclului biologic al speciilor de Oipîostomum prezintă unele caracteristici, dependente în
mare parte de temperatura apei. Astfel, metacercarii ajunşi în tubul digestiv ai păsărilor ihtiofage, se
transformă în viermi adulţi în 4-5 zile. Fiecare vierme adult elimină odată cu excrementele gazdei,
câteva sute de mii de ouă/zi care, în mare pane sunt depuse în perioada iunie-septembrie. De obicei,
ouăle depuse până la început de iulie, eclozează mai repede, până la sfârşitul lunii; cele depuse la
sfârşitul lunii august, eclozează abia în luna mai a anului următor.
In sezonul cald. embriogeneza durează 10-15 zile. Din numărul total de ouă. cea 80% eclozează şi
40% ajung să infesteze melcii. Sub 7°C nu are loc eclozarea ouălor. Iarna, datorită îngheţului, cea
10% din ouă mor.
Infestările masive ale melcilor din noua generaţie, se produc în lunile iunie-iulie. In 1-2 luni, funcţie
de temperatura apei, miracidiile pătrunse în corpul melcilor, se transformă în sporocişti, ocupând tot
hepatopancreasul acestora. Un melc elimină câteva zeci de mii de cercări/zi, aceştia rezistând în apă
circa o zi.
Metacercarii pot trăi în cristalinul peştilor peste 4 ani şi se pot cumula prin reinfestări. în jurul lor se
produce liza ţesutului. Când paraziţii sunt în număr mare, cristalinul se opacifiazâ. vederea fund
afectată total sau parţial. Efectul patogen este mult mai mare prin traversarea cercărilor prin corpul
peştilor, provocând acestora afecţiuni numite cercarioze.
Manifestări clinice
Peştii se infestează cu cercări încă din stadiul de alevmi. La scurt timp de la pătrunderea cercărilor in
corpul puilor de peşti, aceştia devin agitaţi; pe suprafaţa corpului lor apare o hipersecreţie de mucus.
După câteva ore de la infestare, pot să apară mişcări dezordonate ale puilor, sau aceştia pot sta
nemişcaţi, reacţionând cu întârziere la stimulii externi. Toate aceste manifestări sunt urmate de
moarte în câteva ore.
In cazul puietului de până la 1 an, cercării de Dipîosîomum spaîhaceum, în drumul lor spre ochi. pot
ajunge frecvent în creier, distrugând conexiunile celulelor nervoase şi provocând congestii şi
hemoragii cerebrale. Cercării ajunşi în creierul puilor de peşti, pot produce moartea acestora în 4-8
ore, iar la alevini, într-o oră. în zonele de pătrundere în corpul puilor, la nivelul tegumentului, în
special la baza înotătoarelor, apar hemoragii peteşiale.
IN OCHII PESTILOR infestaţi, metacercarii rezultaţi prin închistarea cercărilor, produc, prin acţiune
mecanică şi toxică, afecţiuni ale globilor oculari. Corpul mat al paraziţilor împiedică pătrunderea
luminii, respectiv excitarea retinei, provocând pierderea vederii. Din cauza inflamaţiei şi a depunerii
de săruri calcare, cristalinul se opacifiază, capătă o culoarea alburie.
Corneea devine şi ea opacă în camera anterioară a ochiului se acumulează o cantitate mare de lichid
care determină deformarea corneei.
Ochii infestaţi cu metacercari sunt mai mari, ieşiţi din orbite; ca urmare a tensiunii interioare pot
plesni. Peştii infestaţi prezintă o culoare întunecată a corpului, se hrănesc mai greu, au un ritm de
creştere încetinit, slăbesc, sunt mai uşor vânaţi de pasările ihtiofage. Moartea lor este provocată de
invadarea de către un număr mare de paraziţi (250-500). în invaziile slabe, nu apar tulburări vizibile.
Leziuni anatomo- şi bistopatologice
în dipiostomoză, leziunile apar la nivelul globilor oculari, metacercarii de Diplosîomum sp.
provocând procese inflamatorii, liza ţesuturilor înconjurătoare, opacifierea cristalinului. Uneori,
ochit au cristalinul complet lizat; alteori, în invazii masive, datorită tensiunii interioare, plesnesc.
în cazul puietului de până la 1 an, se pot înregistra congestii şi hemoragii cerebrale, provocate de
cercării de Diplostomum spaîhaceum, care, în drumul lor spre ochi, ajung şi în creier.
Evoluţie, mortalitate
Prognosticul bolii este rezervat, funcţie de intensitatea parazitării, starea peştelui. Mortalitatea acută
este foarte rară.
Speciile planctonofage cu vederea afectată de prezenţa paraziţilor, continuă să se hrănească, de
aceea, prognosticul bolii in cazul lor este favorabil. La crapul infestat, în special la puiet, în
populaţiile intens parazitate (250 - 500 paraziţi într-un ochi) se înregistrează mortalităţi. Ritmul de
creştere încetinit şi înrăutăţirea stării generale a peştelui sunt consecinţa localizării anevoioase a
hranei.
Diagnostic
întrucât cataracta şi orbirea peştelui poate fi provocată şi de alte cauze, pentru un diagnostic corect
este necesar examenul microscopic al preparatelor proaspete, realizate din cristalinul peştilor
infestaţi (mărite de 25-60x), ce permite observarea cu uşurinţă, a metacercari lor .
Metacercarii pot fi evidenţiaţi în cristalin şi macroscopic, prin orientarea ochiului peştelui sub un
unghi favorabil pentru lumina incidenţă.
Examenul microscopic confirmă prezenţa metacercarii or, permite determinarea speciilor şi oferă
date cu privire la intensitatea parazitării.
Profilaxie şi tratament
• întrucât cataracta vierminoasă nu poate fi tratată, singura cale de limitare a ei este cea preventivă,
întrerupând ciclul de dezvoltare al paraziţilor prin distrugerea gazdelor intermediare (melcii). în
acest scop, acolo unde este posibil, periodic, bazinele se vor vida şi trata cu var.
• Ghittino, P. (1985), menţionează unele rezultate obţinute în tratarea cataractei vierminoase la
păstrăvul curcubeu (35-340 g), prin folosirea produsului Droncit Bayer (un tenicid utilizat în
patologia câinelui), în doză de 330 mg/kg peşte /zi, administrat timp de 6 zile consecutiv. Efectul
acestuia constă în dezintegrarea metacercarilor şi împiedicarea penetrării şi migrării cercărilor.
5 DIPLOSTOMOZA
Diplostomoza sau "cataracta vierminoasă", este o parazitoză ce se manifestă frecvent la numeroase
specii de peşti duclcicoli, în principal ciprinide, din apele naturale şi crescătorii, cu precădere din
Europa şi America de Nord. Sunt receptivi la parazitozâ peştii de toate vârstele. Boala are un
caracter epizootie; chiar şi în unităţile cu regim natural de inundaţie, unde populaţia piscicolă este
mai rară, frecvenţa îmbolnăvirilor este mare; în bazinele de creştere vara I-a. invadate de vegetaţie
acvatică, cu mulţi melci, incidenţa parazitării este, de asemenea, mare.
Etîologîe
Agenţii provocatori ai diplostomozei sunt specii de viermi trematozi aparţinând genului
Diplostomum care, parazitează în stadiul de metacercar, în ochi la peşti (în cristalin, umoarea
sticloasă, între sclerotică şi retină).
Speciile de Diplostomum, frecvent parazite la peşti, sunt: Diplostomum spathaceum Rudolphi, 1819;
Diplostomum clavatum Nordmann, 1832.
Metacercarii de Diplostomum spathaceum au corpul ovalar, turtit dorso-ventral, transparent, alcătuit
din două segmente, cel posterior fiind mult mai mic. Dimensiunile lor sunt de 0,4-0,5 mm x 0,2-0,3
mm. Faţa ventrală a metacercarului este uşor concavă, cea dorsală, uşor convexă. La extremitatea
anterioară a corpului, pe o mică proeminenţă, se află orificiul bucal înconjurat de ventuza bucală; de
la acesta pleacă tubul digestiv, alcătuit din farinx, esofag şi intestin biramat, terminat orb la partea
posterioară a corpului.
Ciclul de dezvoltare a speciilor de Diplostomum se desfăşoară prin schimbarea a trei gazde:
-prima gazdă intermediară este reprezentată de gasteropode din familia
Limneidae (Linmaea stagnalis);
-a doua gazdă intermediară (gazdă complementară) este o specie de peşti;
-gazda definitivă este reprezentată de specii de păsări ihtiofage (Larus larus -
pescăruş).
Paraziţii adulţi trăiesc în intestinul păsărilor ihtiofage, frecvent la pescăruşi. Ouăle paraziţilor ajung
în mediul acvatic odată cu excrementele păsărilor. Din ouă eclozează larva mîracidium care, timp de
10-32 ore rezistă liberă în apă; în acest timp, poate pătrunde în corpul melcilor acvatici (frecvent
Linmaea stagnalis), în hepatopancreasul cărora, prin diviziuni partenogenetice, generează numeroşi
sporocişti, redii, cercari.
Cercarii părăsesc gazda intermediară şi ajung în apă. Aici înoată activ, se fixează pe peştii gazda, îi
penetrează cu ajutorul enzimei hialuronidază şi se localizează în ochi, trasformându-se în
metacercari. Prin consumul peştilor infestaţi de către păsările ihtiofage. metacercarii ajung în tubul
digestiv al acestora şi evoluează în adulţi; aceştia elimină ouă şi astfel ciclul se reia.

Epizootologie. patogenie
Sursele de paraziţi sunt păsările ihtiofage (pescăruşi, stârci, cormorani), peştii infestaţi cu
metacercari, melcii acvatici ce adăpostesc sporociştii, rediile, cercarii, ca şi apa care vehiculează
ouăle şi miracidiile.
Infestările masive ale melcilor din noua generaţie, se produc în lunile iunie-iulie. In 1-2 luni, funcţie
de temperatura apei, miracidiile pătrunse în corpul melcilor, se transformă în sporocişti, ocupând tot
hepatopancreasul acestora. Un melc elimină câteva zeci de mii de cercari/zi, aceştia rezistând în apă
circa o zi.
Metacercarii pot trăi în cristalinul peştilor peste 4 ani şi se pot cumula prin reinfestări. în jurul lor se
produce liza ţesutului. Când paraziţii sunt în număr mare, cristalinul se opacifiază, vederea fund
afectată total sau parţial. Efectul patogen este mult mai mare prin traversarea cercărilor prin corpul
peştilor, provocând acestora afecţiuni numite cercarioze.
Manifestări clinice
Peştii se infestează cu cercări încă din stadiul de alevmi. La scurt timp de la pătrunderea cercărilor in
corpul puilor de peşti, aceştia devin agitaţi; pe suprafaţa corpului lor apare o hipersecreţie de mucus.
După câteva ore de la infestare, pot să apară mişcări dezordonate ale puilor, sau aceştia pot sta
nemişcaţi, reacţionând cu întârziere la stimulii externi. Toate aceste manifestări sunt urmate de
moarte în câteva ore.
In cazul puietului de până la 1 an, cercarii, în drumul lor spre ochi. pot ajunge frecvent în creier,
distrugând conexiunile celulelor nervoase şi provocând congestii şi hemoragii cerebrale; pot produce
moartea acestora în 4-8 ore, iar la alevini, într-o oră în zonele de pătrundere în corpul puilor, la
nivelul tegumentului, în special la baza înotătoarelor, apar hemoragii peteşiale.
Metacercarii rezultaţi prin închistarea cercarilor, produc, prin acţiune mecanică şi toxică, afecţiuni
ale globilor oculari. Corpul mat al paraziţilor împiedică pătrunderea luminii, respectiv excitarea
retinei, provocând pierderea vederii. Din cauza inflamaţiei şi a depunerii de săruri calcare, cristalinul
se opacifiază, capătă o culoarea alburie. Corneea devine şi ea opacă în camera anterioară a ochiului
se acumulează o cantitate mare de lichid care determină deformarea corneei.
Ochii infestaţi cu metacercari sunt mai mari, ieşiţi din orbite; ca urmare a tensiunii interioare pot
plesni. Peştii infestaţi prezintă o culoare întunecată a corpului, se hrănesc mai greu, au un ritm de
creştere încetinit, slăbesc, sunt mai uşor vânaţi de pasările ihtiofage. Moartea lor este provocată de
invadarea de către un număr mare de paraziţi (250-500); în invaziile slabe, nu apar tulburări vizibile.
Evoluţie, mortalitate
Prognosticul bolii este rezervat, funcţie de intensitatea parazitării, starea peştelui. Mortalitatea acută
este foarte rară. Speciile planctonofage cu vederea afectată de prezenţa paraziţilor, continuă să se
hrănească, de aceea, prognosticul bolii in cazul lor este favorabil. La crapul infestat, în special la
puiet, în populaţiile intens parazitate (250 - 500 paraziţi într-un ochi) se înregistrează mortalităţi.
Ritmul de creştere încetinit şi înrăutăţirea stării generale a peştelui sunt consecinţa localizării
anevoioase a hranei.
Diagnostic
Intrucât cataracta şi orbirea peştelui poate fi provocată şi de alte cauze, pentru un diagnostic corect
este necesar examenul microscopic al preparatelor proaspete, realizate din cristalinul peştilor
infestaţi (mărite de 25-60x), ce permite observarea cu uşurinţă, a metacercari lor .
Metacercarii pot fi evidenţiaţi în cristalin şi macroscopic, prin orientarea ochiului peştelui sub un
unghi favorabil pentru lumina incidenţă. Examenul microscopic confirmă prezenţa metacercarilor,
permite determinarea speciilor şi oferă date cu privire la intensitatea parazitării.
Profilaxie şi tratament
• întrucât cataracta vierminoasă nu poate fi tratată, singura cale de limitare a ei este cea preventivă,
întrerupând ciclul de dezvoltare al paraziţilor prin distrugerea gazdelor intermediare (melcii). în
acest scop, acolo unde este posibil, periodic, bazinele se vor vida şi trata cu var.
• Ghittino, P. (1985), menţionează unele rezultate obţinute în tratarea cataractei vierminoase la
păstrăvul curcubeu (35-340 g), prin folosirea produsului Droncit Bayer (un tenicid utilizat în
patologia câinelui), în doză de 330 mg/kg peşte /zi, administrat timp de 6 zile consecutiv. Efectul
acestuia constă în dezintegrarea metacercarilor şi împiedicarea penetrării şi migrării cercărilor.
6 CESTODOZE LA PEŞTI
Cestodozele peştilor sunt boii provocate de viermi platelminţi aparţinând clasei Cestoda
Cestodele sunt în exclusivitate viermi endoparaziîi, cei mai mulţi parazitând în intestin Ia vertebrate.
Adaptările lor extreme la endoparazîtism au condus la pierderea completă a aparatului digestiv si la
creşterea capacităţii de reproducere.
Deşi variate sub aspect morfologic, cestodele prezintă unele trăsături de organizare comune. Astfel,
corpul lor, alungit, turtit dorso-ventral. Ia marea majoritate este segmentat, cu aspect de panglică, de
lungimi ce variază de Ia câţiva mm la peste 10 m. Cu unele excepţii, corpul este alcătuit din trei
zone distincte:
- scolex, situat anterior, prevăzut cu organe de fixare, ca: ventuze, botridii, pseudobotridii, trompe
cu cârlige sau combinaţii ale acestora, funcţie de grup.
- gât sau regiunea proligeră - zonă de creştere nesegmentată, care generează proglotele;
- strobilul, alcătuit din proglote (1 - 4500) dispuse liniar şi fiecare conţinând un aparat genital
hermafrodit; cele mai apropiate de zona proligeră sunt proglotele mai tinere: ultimele sunt cele
vârstnice, conţin ouă embrionate şi de obicei se desprind de strobil.
Ciclul de dezvoltare al cestodelor parazite la peşti se caracterizează prin parcurgerea mai multor
stadii larvare (coracidium, procercoid, plerocercoid) şi prin schimbarea a 1-2 gazde intermediare,
prima fiind un nevertebrat (oligochet, copepod. amfipod. etc.) (fig. 11.35). Peştii pot fi pentru
cestode gazdă definitivă sau a doua gazdă intermediară (complementară).
Ouăle de cestode ajung în excrementele gazdei definitive şi cu acestea în apă, unde, in cazul unor
specii, generează lâna coracidium, capabilă de înnot, ce va fi înghiţită de prima gazdă intermediară.
La alte specii, ouăle sunt ingerate direct de gazda intermediară, eclozând în intestinul acesteia.
Ingerate sub formă de coracidium sau ouă, larvele de cestode penetrează pereţii intestinului gazdei
intemediare şi-şi continuă dezvoltarea în cavitatea corpului acesteia, transformându-se în procecoid.
Peştii se infestează consumând nevertebratele care adăpostesc procercoîzii. In corpul peştilor,
procercoidul penetrează peretele intestinal şi se închistează în viscere sau musculatură- dezvo!tându-
se în plerocercoid; sunt şi specii de cestode la care plerocercoidul se formează în lumenul intestinal
a! peştelui (Ord. Teîraphyllideă). Şi într-un caz şi în altul, peştele acţionează ca o a doua gazda
intermediară (complementară).
Transformarea plerocercoidului în adult se petrece în intestinul gazdei definitive (peşti răpitori,
pasări şi mamifere ihtiofage) care a ingerat gazda complementară (specii de peşti paşnici).
Sunt şi specii de cestode care nu au nevoie în dezvoltarea lor de gazdă complementară; in aceste
cazuri, transformarea procercoidului în adult se face direct în intestinul gazdei definitive.
7 Liguloza
Agentul etiologic al ligulozei peştilor este larva plerocercoidă a cestodelor din genurile Ligula şi
Digramma. Afecţiunea este întâlnită la ciprinide, gobiide şi cobitide.
In general, peştii se infestează cu copepode care constituie prima gazdă intermediară (conţin
procercoizi) a paraziţilor. Larvele străbat peretele intestinal şi se localizează în cavitatea abdominală.
Stadiul de parazit matur sexual evoluează în intestinul păsărilor ihtiofage ce reprezintă gazda
definitivă. Frecvenţa afecţiunii într-o apă piscicolă este în strânsă legătură cu abundenţa păsărilor
ihtiofage.
In cavitatea abdominală a peştilor parazitează 1 – 17 plerocercoizi, reprezentând în general, o
treime din greutatea corpului. Peştii parazitaţi sunt mult slăbiţi, au abdomenul mărit şi prezintă
întârzieri în creştere. Presiunea exercitată de larve asupra intestinelor şi pereţilor abdominali poate fi
excesiv de puternică şi astfel la un moment dat se ajunge la ruptura peretelui abdominal. La
necropsie se constată emacierea musculaturii, reducerea în volum a viscerelor şi prezenţa de lichid
ascitic. Moartea peştilor survine în urma epuizării (154, 155, 183).
Invaziile parazitare cu cestode depistate la efectivele piscicole studiate în nord-estul
Moldovei) au fost dominate de infestaţiile produse de larvele plerocercoide ale speciilor Ligula
intestinalis şi Digramma interrupta. Specia de peşte gazdă cea mai afectată a fost sângerul din ferma
V., care a fost parazitat într-un grad intens de larvele cestodului L. intestinalis, cu apariţia de semne
clinice ale bolii. Literatura de specialitate rusă, occidentală şi română subliniază infestaţii masive cu
ligulide, dar mai mult pentru peştii din apele naturale de mare suprafaţă. Semnalăm prezenţa de
invazii mixte cu ambele cestode la sângerul din ferma V., probabil datorită condiţiilor prielnice
dezvoltării paraziţilor (154, 155) .
Diagnosticul ligulozei se stabilește prin examenul necropsic, când în cavitatea abdominală se
găsesc una sau mai multe larve.
Profilaxia acestei parazitoze se bazează pe reducerea prezenţei păsărilor ihtiofage,
întreruperea ciclului vital al paraziţilor, prin distrugerea gazdelor intermediare primare (crustacee
copepode). Curativ, se recomandă pescuirea exemplarelor intens parazitate, vidarea şi tratarea cu var
nestins a bazinelor, aspersarea periodică a apei cu soluţii de Triclorfon (0,4 mg/l) pentru anihilarea
crustacelor parazitate.

8 Botriocefaloza
Botriocefaloza este o parazitoză nespecifică a ciprinidelor dulcicole, care evoluează sub
formă cronică. Se întâlneşte la puietul de crap şi cosaş şi mai rar la adulţi. Agentul patogen al
parazitozei este reprezentat de specii ale genului Bothriocephalus, cea mai des întâlnită fiind specia
B. acheilognathi.
Paraziţii se localizează în porţiunea anterioară a tubului digestiv. Ouăle eliminate cu fecalele
sunt înghiţite de copepode, în care se formează procercoidul. Copepodele sunt consumate de peşti,
iar în tubul digestiv al acestora se formează plerocercoizii, care devin helminţi maturi sexual după
aproximativ 16 zile (155).
Peştii planctonofagi se pot infesta pe tot parcursul vieţii. Peştii bentofagi (se hrănesc cu
bentos) şi cei prădători se infestează numai în stadiul de puiet care este predominant planctonofag.
Peştii înaintaţi în vârstă nu îşi pierd însă toţi paraziţii, continuând să disemineze ouăle acestora.
Perioada maximă de infestare a peştilor este în lunile iulie şi august, când se poate ajunge la
prevalenţe de 95 – 100% din populaţie şi la intensivităţi de 150 – 690 paraziţi/exemplar (173). In
perioada rece a anului încetează reproducerea paraziţilor şi o parte din ei sunt eliminaţi.
Peştii masiv infestaţi sunt mult slăbiţi, constatându-se întârzieri în creştere şi dezvoltare; au
abdomenul mărit, înoată la suprafaţa apei şi nu se mai hrănesc
Necropsia evidenţiază enterită şi atrofie intestinală. Infestaţiile reduse sunt însoţite de
enterită catarală, iar infestaţiile mari de enterită hemoragică. Hemoragiile se extind treptat în
mucoasa şi submucoasa intestinală, remarcându-se histologic, dilatarea vaselor sanguine. În cazul
infestaţiilor cronice parametrii hematologici au valori scăzute – cantitatea de hemoglobină este la
jumătate faţă de valoarea normală (154).
La crapul şi cosaşul crescut în fermele T. si V. au fost puse în evidenţă infestaţii intestinale
moderate cu cestodul Bothriocephalus gowkongensis. Parazitismul a determinat uşoare stagnări ale
ritmului de creştere la exemplarele parazitate.
Profilactic, se recomandă distrugerea copepodelor ce conţin forme larvare (cu Triclorfon) şi
distrugerea ouălor cestodului prin aspersarea de clorură de var pe fundul bazinelor. Tratamentul se
realizează prin administrarea de antihelmintice în furaje (Yomesan 0,1 mg/kg peste, Niclosamid,
Cestocarp 20 g/ kg peşte în prima zi şi 10 g/ kg peşte, a doua zi.
Diagnosticul se stabileşte prin examinarea fecalelor cu remarcarea prezenţei ouălor şi prin
examenul macroscopic al cestodului.
9 DIFILOBOTRIOZA LARVARA
Difolobotrioza larvară face parte din categoria plerocercozelor — parazitoze provocate peştilor de
plerocercoizii unor specii de viermi cestozi ce au ca gazdă definitivă unele mamifere şi păsări
ihtiofage, ca şi omul.
Difilobotrioza larvară este întâlnită la specii de peşti răpitori, cum sunt ştiuca (Esox lucius L.,
1758.), bibanul (Perca fluviatilis L., 1758.) mihalţul (Lota Iota L., 1 758.) ghiborţul (Acerina cenma
L., 1758.), unele salmonide ş.a.

Etiologie
Agenţii provocatori ai difilobotriozei larvare sunt plerocercoizi de viermi cestozi aparţinând
speciilor de Diphyllobothrium,mai comuna fiind specia Diphyllobothrium latum.
- Diphyllobothrium vogeli Kuhlow, 1953.
Plerocercoizii acestor viermi au corpul alungit, rotunjit în secţiune, lung de la 2-3 mm până la câţiva
cm, de culoare alb-murdar sau crem, nesegmentat, cu o zonă cefalică, delimitată sau nu de corp, cu
două şanţuri bothriale mai mult sau mai puţin dezvoltate. Ei parazitează liber sau închistaţi în
musculatură, diferite organe interne, cavitatea corpului, la unele specii de peşti răpitori care
reprezintă o a doua gazdă intermediară (complementară), prima fiind specii de crustacee copepode
(Cyclops, Diaptomus, Mesocyclops). Gazda definitivă este reprezentată de om, mamifere şi păsări
ihtiofage.
Parazitează liber, neînchistaţi, în musculatură ficat, gonade şi alte organe interne, Ia ştiucă, biban,
mihalţ, ghiborţ, unele salmonide, având ca gazdă definitivă omul şi unele mamifere ihtiofage.
Ciclul de dezvoltare al viermilor aparţinând sp. de Diphyllobothrium implică schimbarea a 3 gazde
şi parcurgerea a 3 stadii larvare. La Diphyllobothrium latum, specie frecvent parazită la om , ciclul
de dezvoltare se desfăşoară prin schimbarea a trei gazde, peştii reprezentând gazda complementară.
Ouăle viermilor adulţi eliberate în intestinul gazdei definitive, ajung odată cu excrementele acesteia
în apă unde, are loc dezvoltarea embrionară. După 6-14 zile, funcţie de temperatura apei, din ouă se
eliberează larva coracidium, care este ingerată de prima gazdă intermediară - specii de crustacee
copepode (Diaptomus gracilis, Cyclops streenus, Mesocyclops oithonoides ş.a.). Din intestinul
acestora, larva migrează în cavitatea corpului crustaceului unde, după 7-14 zile se dezvoltă în
procercoid.
Infestarea peştilor receptivi (biban, stiucă, mihalţ ş.a.) se face prin consumul crustaceelor ce
adăpostesc procercoizii. După digerarea crustaceilor, procercoizii sunt puşi în libertate; aceştia, prin
propriile mişcări şi prin secreţia unor substanţe enzimatice, traversează peretele tubului digestiv (în
special stomacul), migrează în cavitatea corpului, gonade, muşchi, ficat şi alte organe interne,
transformându-se în plerocercoizi. Există şi posibilitatea ca peştii mari, răpitori, sa se infesteze
urmare a ingerării de peşti mici care nu participă în mod obişnuit la ciclul biologic al viermilor, dar
care, acumulează plerocercoizii prin consumul de crustacee copepode infestate cu procercoizi.
(Leinati, L. et al. 1963, citaţi de Ghittino, P., 1985.).
Infestarea gazdei definitive (om, câine, pisică, vulpe) are loc prin consumul de către aceasta a
peştelui în stare crudă, parazitat cu plerocercoizi. Plerocercoizii ajunşi în intestinul gazdei definitive,
evoluează în viermi adulţi, capabili de a produce ouă şi astfel ciclul se reia.
Epizootologie, patogenic
Sursele de paraziţi pentru peşti sunt gazdele definitive infestate cu viermii adulţi a căror ouă ajung în
apă, ca şi crustaceele copepode ce adăpostesc procercoizii.
Gradul de patogenitate a plerocercoizilor depinde de numărul lor şi de dimensiunea peştelui afectat.
Plerocecoizii ce se dezvoltă în corpul peştilor receptivi, acţionează la locurile de parazitare mecanic,
provocând unele tulburări în structura şi funcţiile organelor parazitate.
Manifestări clinice
In general, peştii infestaţi cu plerocercoizi nu evidenţiază simptome de boală. La infestări puternice,
se înregistrează un ritm de creştere încetinit al acestora. în infestarea masivă a musculaturii peştelui,
aceasta apare ,, măzărată " (fig. 11. 57)
Evoluţie, mortalitate
Difilobotrioza larvară este mai puţin periculoasă pentru peşti. Periculozitate mare prezintă pentru
om, atunci când acesta consumă peştele în stare crudă, infestat cu plerocercoizi.
In difilobotrioza larvară nu se înregistrează mortalităţi în populaţiile piscicole afectate (cu excepţia
cazurilor de infestare gravă la tineret). Se constată doar diminuarea ritmului de creştere a peştilor
parazitaţi, degradarea aspectului lor comercial cauzată de prezenţa liberă sau închistată a
plerocercoizilor în musculatură, organele interne, cavitatea corpului, ca şi deprecierea nutritivă a
cărnii infestate.
In literatura de specialitate se menţionează cazuri de mortalitate în pepinierele de somon, ca urmare
a a parazitării puietului de 5- 10 cm cu plerocercoizi de D. dentriticum, localizaţi în inimă şi alte
viscere.
Diagnostic
Diagnosticul în difilobotrioza larvară se stabileşte corect prin disecţia peştelui uspectat, examinarea
macroscopică a cavităţii corpului, musculaturii, gonadelor şi ltor organe interne în care ar putea
exista plerocercoizii, urmată de examinarea licroscopică a fragmentelor din acestea, în vederea
evidenţierii şi determinării iaraziţilor.
Profilaxie şi tratament
• întrucât peştii receptivi la difilobotrioza larvară sunt specii răpitoare, metodele ; tratament nu dau
rezultate. Singurele măsuri care pot preveni sau limita extinderea irazitozei sunt cele profilactice.
Ele vizează întreruperea ciclului de dezvoltare al iraziţilor şi constau în:
• depistarea focarelor de difilobotrioza şi declararea acestora;
• dehelmintizarea populaţiilor umane infestate;
• împiedecarea deversării în ape a dejecţiilor umane şi a celor ce provin ; la unităţile de prelucrare
a peştelui infestat;
• alimentarea cu apă a bazinelor piscicole amenajate din surse curate, iere de paraziţi;
• combaterea crustaceelor copepode, gazdele primare ale viermilor;
• congelarea, înainte de consum, a peştelui parazitat, la - 10 ° C, timp de 48 h, pentru distrugerea
plerocercoizilor;
• educaţia sanitară a populaţiilor umane, în sensul consumării peştelui după tratarea lui termică
(fierbere, congelare) în vederea distrugerii eventualilor raziti transmisibili.