Acest film este construit parțial din

casete de supraveghere făcute publice,

interceptări ale transmisiilor radio/TV

și filme de propagandă

colectate și produse de Ministerul Securității de Stat

(STASI) din fosta Republică Democrată Germană.

Acest film a fost făcut

de tovarășii de la Divizia 8,

Secțiunea 1, Districtul Karl Marx

Zile de supraveghere: 14

Personal: 8

Mașini cu stație radio: 2

Echipament: 2 camere ascunse,

tip Schwan 5

care au înregistrat obiectivul ”Husar”

și cartierul unde locuia ”Rolle”...

Republica Democrată Germană

a fost cea mai supravegheată societate din istorie.

Pentru a supraveghea și controla

17 milioane de oameni,

Ministerul Securității de Stat, sau Stasi,

dispunea de 92.000 de ofițeri

și 200.000 de informatori.

Fiecare aspect al vieții publice și private

era supravegheat în Dictatura Proletariatului.

S-a născut în Orașul Karl Marx,

unde pretinde că a avut o copilărie fericită.

Iat-o la 14 ani, în ziua de Jugendweihe -

un fel comuniune comunistă.

Aceștia sunt frații ei gemeni,

mama ei,

tatăl ei,

iar acesta este Karl Marx,

autorul Manifestului Comunist.

Marx n-a pus niciodată piciorul în acest oraș,

anterior numit Chemnitz,

care a adoptat acest nume

după Cel de-al doilea război mondial.

Orașul Karl Marx a devenit o putere industrială

sub stăpânirea proletariatului.

În 1971, un artist rus a primit sarcina

de a-i onora pe muncitori în 40 de tone de bronz.

Apoi zidul a căzut... și orașul a votat

ca numele lui să redevină Chemnitz.

În câteva săptămâni, a fost stearsă

orice urmă a lui Karl Marx și a trecutului comunist,

însă capul său a fost prea greu, așa că a rămas,

imobil, martorul luptei ce avea să continue.

Germanii numesc perioada de după căderea zidului

Die Wende - cotitura sau schimbarea.

Cu libertatea nou câștigată,

a plecat cât de departe a putut - America.

În lumea nouă, orizontul era nesfârșit.

Trecutul ei era de-acum istorie.

Dar ea era sentimentală.

Nu tânjea după ziduri sau Partid,

ci după sentimentul de ”acasă”.

Germanii din Est

au chiar un cuvânt pentru asta: Ostalgie.

Când era copil, Vestul era doar un vis.

În Germania de Est nu aveau Western-uri,

ci Indianer Filme,

în care indienii erau eroii

ce luptau împotriva opresorului expansionist.

În lumea lor cu susul în jos,

orizontul era limitat, dar viitorul era sigur.

Chiar după Anul Nou, și-a vizitat socrii din America.

Au făcut ce fac de obicei americanii de sărbători.

Aici, vedem un om distrus de forțele

capitalismului nestăpânit de secol XX.

A sunat acasă să le ureze

cele bune de sărbători părinților ei.

A răspuns fratele ei
și i-a spus să se întoarcă imediat acasă.

Când a întrebat de ce,

i-a spus că tatăl lor s-a sinucis.

Avea 57 de ani, o căsătorie fericită,

era un om prosper. Dar cine era de fapt?

15 ani mai târziu

În germană, există cuvinte speciale

pentru a descrie problemele de memorie și uitare.

Există ”Erinnerungskultur” - cultura amintirii -

și ”Vergangenheitsbewältigung” -
procesul de împăcare cu trecutul.

Când eram mică, tatăl meu ne povestea

despre cum el ar fi fost un campion de ciclism,

cel mai rapid om din Saxonia,

însă noi n-am văzut niciodată o poză cu el pe bicicletă.

Tatălui meu îi plăcea să conducă

și se credea
cel mai bun șofer de pe planetă.

Dar îmi amintesc că a fost un eveniment

atunci când ne-am luat prima mașină -

o Skoda S100 de culoare Sahara Sand.

Nu știu de ce alegeau astfel de culori

cu nume exotice când nimeni nu putea merge în Est.

Era un fel de cruzime specială.

O dată, am ajuns chiar până în Ungaria.

Dacă vine cineva, spunem că facem un film

despre mine, un film de familie, OK?

Tatălui meu îi plăcea ca totul să fie perfect în casă.

Și nu-mi vine să cred că fac asta.

Tata mă punea să fac asta și în copilărie.

Nu-mi plăcea atunci, nu-mi place nici acum.

În 1999, asemenea orașului Karl Marx,

tatăl ei a decis să-și șteargă existența.

Chiar după Anul Nou, și-a spălat și lustruit mașina

până ce aceasta arăta ca nouă.

Apoi și-a adunat și ars în secret

toate documentele și fotografiile.

Istoria scrisă a vieții

și realizărilor sale a fost arsă
până ce orice dovadă a existenței sale
s-a transformat în scrum.

A condus apoi până la casa pe care o menținuse

într-o stare perfectă atâția ani

și s-a spânzurat de un copac din grădină.

A lăsat în urmă doar întrebări.

La două zile după moartea tatălui ei,

s-a întors acasă

și a găsit o scrisoare de la el în poștă.

Această scrisoare pe care mi-a trimis-o tata

e singurul lucru pe care l-a lăsat în urmă.

Nu și-a explicat gestul.

Nu a trimis nimic mamei, fraților mei, nimănui.

Eu am fost singura persoană care a primit ceva.

”Ar fi deja timpul

pentru a emigra din Germania pentru totdeauna!

Dar fiindcă voi sunteți încă atât de tineri -

nu ca mine!

Cele mai calde salutări

22 decembrie 1998”

Există referința la Germania, cât de nefericit era

cu privire la situația de atunci a țării.

Mi-a trimis și o vedere

pe care eu o trimisesem în primăvara lui 1990,

după primele și ultimele alegeri libere din RDG.

Această vedere a fost în biroul meu

în toți acești ani.

Calde salutări. Cine încheie așa

ultima scrisoare către fiica sa.

N-are niciun sens.

Și-mi trimite o vedere spunându-mi

să plec și eu din Germania.

Doar nu te sinucizi fiindcă

ești nemulțumit de țara ta, nu?

Cei care se sinucid

nu lasă prea des în urmă scrisori.
Cei mai mulți nu scriu nimic.

Deci m-au interesat foarte mult

acele puține cazuri

în care oamenii au încercat să explice

de ce s-au sinucis.

Acesta este Prof. Udo Grashof, istoric,

expert în sinuciderile din Germania de Est

și autorul unei cărți

despre scrisorile sinucigașilor.

Și asta aparține...

A fost împreună cu scrisoarea.

Am și plicul aici.

E doar o fotografie.

Da... dar e ca o ușă deschisă,

e o metaforă e plecării.

Face aluzie la părăsirea țării.

Da, e posibil.

Cred că aceasta e legătura

dintre vedere și mesajul scris.

Își ia la revedere.

E o scrisoare de dragoste.

Și ultimele cuvinte: ”Cele mai calde salutări”

și nu doar ”Calde salutări” de exemplu...

A folosit patru cuvinte pentru a spune ”Te iubesc„.

Poate că acesta e mesajul scrisorii.

E contradictoriu și toți suntem contradicții.

Istoria e o contradicție și știu, ca istoric,

că trebuie să fii sceptic în legătură cu sursele tale.

Trebuie să te îndoiești de tot... la început.

Fii alert, suspicious pe oricine.

Nu risca nimic.

Te vei confrunta nu numai cu un peisaj turistic,

ci cu istoria Germaniei. Nu e semn bun.

Această carte a fost scrisă, capitol după capitol,

nu de un singur om, nu de un singur Führer,

ci de întreg poporul german.

Capitoul 1

viața în RDG văzută prin ochii mamei

Aceasta este mama ei.

Tocmai ce a împlinit 75 de ani.

E o femeie ce nu poate arunca nimic.

Viața ei e expusă la vedere,

însă unele lucruri sunt ținute în cutii.

De unele lucruri îmi amintesc cu drag.

Sunt multe experiențe plăcute și frumoase.

Există și experiențe neplăcute, despre care

nu prea vorbesc nici până în ziua de azi.

Aici era petrecerea voastră de logodnă.

Nu, e seara dinaintea nunții.

Aveai 25 de ani.

Tata.

Cred că eram la momentul respectiv...

un aplicant.

La un moment dat imi ceruseră...

să mă alătur Partidului.

Candidat se numea,
Candidat al Partidului.

Nu m-am alăturat Partidului din convingere.

Nu credeam în acest Stat.

Îmi era doar frică.

Frică de lipsa oportunităților, de a nu putea

studia, de a nu se întâmpla ceva rău.

Doar mai târziu am realizat...

Eram așa naivă și credeam

că toată lumea îmi vrea binele.

Mai târziu am realizat

că nu e chiar așa.

Scuză-mă, trebuie să răspund.

Dacă crești într-o societate democratică,

e greu să-ți imaginezi că oamenii

se nasc în interiorul dictaturii.
Nu decizi să te naști în RDG sau SUA.
Te naști într-un loc, în anumite condiții.

El e Dr. Douglas Selvage,

expert în Războiul Rece și RDG.

Și oamenii au încercat doar

să se descurce cât mai bine în condițiile date.

Asta explică de ce
a existat atâta complicitate.

Trebuia să ne împăcăm cu situația.

Am avut copii și am încercat mereu...

să ne strecurăm.

Să construim relații pentru a obține lucruri

care nu erau așa de ușor de obținut.

Nu era nimic minunat în asta,

știam toți, nimănui nu îi făcea plăcere.

Dar nimeni nu se apuca să zică:

vrem să dăm jos regimul.

Nu oricine poate sau vrea să fie erou.

Mai ales dacă astfel

îți nenorocești familia.

Nu, nu sunt de acord.

Nu era chiar așa de groaznic.

Mă revoltă tot mai mult

să aud rapoarte sau comentarii

care reduc această țară

doar la opresiune și STASI.

STASI a existat, știam toți asta.

Dar nu ne-a fost ațât de aproape

cât să ne simțim amenințați.

Ne-am trăit mica noastră viață.

Prietenie, prietenie, prietenie!

Pentru oameni e important

ca binele să triumfe asupra răului.

Deschideți poarta!

S-a deschis granița!

Nu se poate, e imposibil!
Ba se poate.
A doua zi era la fel.

Bună ziua, stimați telespectatori.

Nu lăsați semaforul să vă încurce.

După cum a spus ministrul Dickel,

granița este și rămâne deschisă.

De la minut la minut,
sunt tot mai mulți oameni care trec

de la vest la est ca întotdeauna

și de azi, de asemenea, de la est la vest.

Nici acum nu știu de ce

nu am plecat undeva imediat în ziua aceea.

Toți plecau către Hof sau altundeva,

își luau prima de bun-venit și plecau în Vest.

Noi am fost mai reticenți la început.

Mai avem puțin timp,

să mergem repede la mașina aceea.

IB 67-76, fără vreun înțeles.

Veniți din Berlinul de Vest,

Cum au fost formalitățile de la graniță?

Fără probleme.
Am fost plăcut surprins.

A fost minunat,
așa cum ne doream de mult timp.

Am plecat abia după o săptămână sau două.

Ne-am luat prima de bun-venit și apoi...

ești condiționat de multe lucruri materiale...

și apoi am rămas în fața unui magazin

de brânzeturi. Un magazin de brânzeturi!

Apoi am rămas șomeri.

Tata la fel.

Nu l-au mai vrut la VEB Mechanisierung,

așa că vindea curele de ceas.

Iar eu vindeam ziare.

Minunat.

A fost o perioadă plină de învățăminte.

Pentru amândoi, cred.

E dificil...
Faptul că viața cu care eram obișnuiți
s-a încheiat brusc

și tot ce acumulaserăm în acei ani,

cunoștințe, ocupații...

brusc nu mai aveam nimic.

Pentru unii e mai dificil,

pentru alții mai ușor.

Eu m-am integrat mai bine

în această nouă viață.

Mi-a făcut plăcere să fac ceva nou.

Nu mai pot acum.

Se spune că fiecare familie are secrete.

Ei bine, iată un secret:

în 1990, când părinții ei

îsi reconstruiau viața,

tatăl a primit o serie de scrisori anonime

ce îl acuzau că ar fi lucrat pentru STASI.

În afară de a fi numit nazist, faptul că

ai lucrat pentru poliția secretă

e cea mai gravă acuzație

pe care o poate primi un est-german.

”Au fost clarificate

serviciile dvs. pentru STASI?

Sau astfel de oameni au fost angajați

de dvs. între timp?

Încă investigăm cazul.

Revizorii”

Aproape că uitasem.

Iar pe tata...
cred că l-a afectat foarte mult.

Poate faptul că cineva...

l-a crezut în stare să fie informator.

Și nu doar că l-a crezut, l-a și acuzat.

Este o acuzație!

Iar asta l-a afectat foarte mult.

E ciudat că nu a încercat niciodată...

să-și citească sau să-și obțină
sau să-și vadă dosarul de la STASI.

A spus vreodată
că ar vrea să se sinucidă?

E mai rău,
chiar a mai încercat să o facă.

În primăvara lui 1991, tatăl ei

a luat o mână de pastile

și a intrat cu mașina companiei

într-un copac.

În mod clar, tata nu a vrut

ca nimeni să afle despre asta.

Singurul care a știut a fost

domnul Teubig, nimeni alticneva.

- Domnul Teubig a știut?

- Da.

- Și noi nu?
- Nu.

Era cu mașina, deci nu se putea...

ține totul secret.

Dar voi nu erați acasă,

așa că de voi puteam ascunde asta.

L-am vizitat la spital

și ne-au spus o poveste cum că

a avut probleme cu inima,

a leșinat la volan și s-a lovit de copac.

Reacția mamei tale e de înțeles.

Spune multe despre relația

părinților tăi.

Mama ta a încercat să compenseze.

E ceea ce fac mamele, trebuie să

echilibreze cumva familia.

Și nu știu ce s-a întâmplat înainte,

în anii '70, '80, poate erau și alte probleme.

Dacă aș fi știut atunci de aceste scrisori,

de tentativa de sinucidere,

sigur că aș fi pus niște întrebări.

Dar nu am știut nimic,

deci nu am întrebat nimic.
Nu mi-ar fi trecut prin minte să-l întreb:
hei, ai lucrat ca informator?

De ce aș fi bănuit așa ceva?

Cine a fost?
A lucrat pentru STASI, oficial sau neoficial?

A fost un informator?
Un alt om decât tatăl pe care îl știa?

Au fost tentativele de sinucidere

o reacție la rușine?

Sau îi era frică de faptul că adevărul

ar ieși la iveală și l-ar distruge.

Cine a scris scrisorile și de ce?

Desigur, în filme, ar fi mers pur și simplu

la un expert în STASI,

care i-ar fi spus ce mașină de scris

a fost folosită, indicând astfel vinovatul.

Închisoarea STASI Hohenschönhausen

Andrea, unde este grafologul?

Astfel, concluzionez că este

o mașină de scris de uz personal,

produsă pentru export,

cel mai probabil modelul Kolibri,

produs de VEV Groma.

Dacă cerneala ar fi neagră,

aș putea și mai exact.

RDG - statistica secretă a sinuciderilor

Filmul ”Viețile celorlalți”

a fost foarte important

pentru a face cunoascut STASI-ul

în lumea întreagă.

El este Hubertul Knabe, directorul

Memorialului Închisorii Hohenschönhausen

și campionul victimelor poliției secrete.

Însă filmul a fost plin de greșeli

și am avut o lungă discuție cu regizorul

când a vrut să facă filmul aici,
iar eu nu i-am dat permisiunea
fiindcă povestea era așa stranie.

Nu există niciun ofițer STASI

care să-și fi ajutat victima

în felul descris în film.

E timpul pentru adevăruri neplăcute.

Conform regizorului, e foarte important

să i se arate publicului

că există ceva bun în interiorul răului,

făcând referire și la ”Lista lui Schindler”.

I-am replicat că Schindler chiar a existat,

pe când al său Wiesler nu.

Nu avem nici măcar un caz similar.

Era foarte periculos pentru cineva din sistem

să-și ajute una din victime

fiindcă erau supravegheate de ei.

STASI-ul nu e o ficțiune.

Dacă vrei să prezinți adevărul,

trebuie să rămâi la fapte,

iar cel mai bun mod de a face asta

este de a arăta istoria

în camerele originale, în mediul de atunci.

Aici avem arhitectura

ca martor al acelui timp.

Deși regimul a fost unul criminal,

opresiv, distrugător de destine,

acesta nu a fost atât de evident

criminal precum cel al naziștilor.

Nu avem fotografii cu munți de cadavre,

ci doar aceste camere goale.

Aici, de exemplu, lipsește

mobila de atunci -

biroul anchetatorului,
un dulap special pentru dosare.

Lipsește și una din uși.

În mod normal aveau două uși,

astfel ca niciun zgomot

să nu răzbată în exterior.

- Mulțumesc.
- Cu plăcere.

Nu știu ce v-au spus

tovarășii din Leipzig.

Nimic.

Te simțeai cu adevărat pierdut

într-o astfel de cameră.

Sentimentul de completă neajutorare,

de frică, știind că pot face ce vor cu tine

e dificil de explicat celorlalți.

Cum explici sentimentul de frică?

Trebuie s-o simți.

- Ce se aude?
- Câini.

cu siguranță sunt câini.

Sună îngrozitor.

Poate sunt înfometați.

Acest regim era foarte sofisticat,

un fel de dictatură modernă.

La fel ca în romanul lui Orwell, ”1984” -

erai supravegheat și controlat total

de către stat, într-un mod invizibil.

STASI-ul era un sistem de supraveghere

care nu te urmărea după ce făceai ceva rău,

ci încercau să dezvolte
un sistem profilactic de supraveghere.

Erich Mielke, ministrul securității de stat

spunea mereu:

Trebuie să știm cine e cine.

Aceasta e întrebarea principală.

Trebuie să știm ce gândesc oamenii

și asta înainte ca ei să acționeze.

Rezultatul era
că nu puteai avea încredere în nimeni.

Pentru oameni, e esențial

să aibă încredere în ceilalți.
Altfel nu poți supraviețui.

Trebuie să găsești oameni

în care să poți avea încredere.

Dacă acest sentiment e distrus de stat,

atunci îi poți diviza pe oameni.

La 19 ani, student fiind, am început

să introduc pe furiș cărți interzise în RDG.

Și am făcut-o împreună cu un preot

din Germania de Est,

o persoană foarte carismatică,

cu barbă și păr lung care îmi spunea:

Avem nevoie de aceste cărți,

ne hrănim cu ele.

Făceam contrabandă cu cărți ale dizidenților.

Iubește-ți dușmanul.

După căderea RDG-ului, a ieșit la iveală

faptul că și el era informator.

Acest prieten foarte apropiat.

Și nu a fost singurul.

Am avut mai mulți prieteni

care lucrau pentru STASI.

Acest lucru nu mi-l puteam imagina înainte,

fiindcă credeam că îți poți da seama

dacă cineva lucrează pentru poliția secretă.

Poți vedea asta în felul cum e îmbrăcat.

L-am întrebat pe șeful departamentului

care se ocupa cu cazul meu:

Cum ai putut să-mi trimiți informatori?

Fiindcă trăiam în Vest, mi-aș fi dat seama

imediat că fac parte din STASI.

El mi-a spus:

Nu am trimis noi informatori,

i-am luat pe cei din jurul tău.

Exista o regulă principală

foarte populară în Germania de Est:

Dacă trei oameni stau la o masă,

cel puțin unul e informator.
Credeți că e ceva adevărat
în aceste scrisori?

Da.

Îmi pot imagina că e ceva adevăr...

Tata ajuta mereu oameni

în situații dificile.

Iar asta cred că nu era așa ușor

pe timpul RDG-ului.

frații ei gemeni

Se obișnuia ca, în clasa a 8-a,

cei mai puternici băieți să fie retrași

pentru a deveni soldați parașutiști.

La început ești entuziasmat:

parașutist, ce tare!

Am vorbit apoi despre asta acasă.

Și mama și tata ne-au spus

că nu e așa grozav cum ni se spune,

e o mare prostie,
așa că să stăm un pic în umbră.

De asemenea, că suntem prea tineri.

Să terminăm întâi școala, o să mai dureze.

Dacă ne mai întreabă, să spunem asta.

Bineînțeles, asta am și făcut.

Apoi doamna Bombor, secretara de partid

din școală,

profesoara noastră de rusă și engleză,

a mers la tata la serviciu.

I-a scris mai întâi o scrisoare...

lui Erwin Scherzer, șeful tatei de atunci.

Erwin a invitat-o și i-a spus: lasă

copiii în pace, să învețe ceva folositor.

De ce ar fi făcut Erwin asta?

I-a făcut o favoare tatei.

Cei doi erau prieteni.

Pentru mine ar avea sens...

faptul că tata l-a putut influența cumva.

Nu spun că tata era sigur un agent STASI,

dar nu vreau nici să exclud

această posibilitate.

Nu m-ar șoca neapărat să fie așa.

Cerere pentru informații,

pentru a vedea documente

și pentru a primi copii ale înregistrărilor

Securității de Stat din fosta RDG.

Poate că ar fi bine să avem acces

la acest dosar, care sigur există.

Sunt de acord.

Poate găsim ceva acolo.

Deși, sincer, mi-e și un pic teamă.

Dacă afli că cineva în care

ai avut încedere a făcut ceva...

E greu.

De asta am crezut mereu

că e mai bine să nu știu.

E greu să trăiești apoi

cu astfel de lucruri.

Să realizezi că ai judecat
complet greșit o persoană, că era un lup...

Sincer, eu chiar vreau să știu.

arhiva STASI din Berlin

Acesta este fostul sediu principal STASI

din Berlin.

După căderea zidului, oamenii au dat buzna

în interior.

Nu voiau răzbunare, își voiau doar dosarul.

Fuseseră supravegheați sau

existau informări despre ei?

Ideea din spatele STASI-ului era că

aveai acces la informație,

știai mai multe decât oricine.

Când am început, era pentru prima dată

când o societate a decis
să deschidă arhivele poliției secrete
pentru restul lumii.

Există condiții, nu poți vedea orice.

E complicat fiindcă e concepută

să fie navigată doar de către STASI.

Suntem prinși în sistemul lor și

trebuie să decodificăm informația

pentru a o face accesibilă azi.

În cazul fiecărei informații,

trebuie să fim atenți ce poate primi fiecare,

ce ajută la înțelegerea mecanismelor dictaturii,

și ce nu, fiindcă trebuie să protejăm

drepturile și libertăților celor din dosare.

Dacă ne spui că STASI a avut un efect major

asupra istoriei familiei tale,

treaba noastră e să te ajutăm

să înțelegi.

Trebuie să verificăm cine ești,

cine a fost tatăl tău, dacă a decedat.

Altfel oricine poate pretinde

că e altcineva și poate obține informații.

Avem tot felul de mecanisme

pentru protejarea confidențialității.

STASI nu funcționa precum Google,

introduci un nume și vezi apoi toate datele.

Există în jur de 41 de milioane de fișe

în 4000 de subsisteme, organizate pe teme.

Poate fi o stradă dintr-un oraș -

controlul corespondenței.

Vezi aici o mică parte din acest index.

Secretul corespondenței era garantat

în Germania de Est.

Dar STASI îți putea oricând

confisca scrisorile.

La poștă, existau camere secrete

unde deschideau scrisorile cu abur cald

și le citeau.
Uneori le puneau pe microfilm.
Uite, plicurile apar ca niște căsuțe.

Toate aceste scrisori au fost filmate,

iar oamenii le primeau apoi fără să știe

că au trecut prin mâinile poliției secrete.

Sunt folosite ca dovezi

pentru procese politice

sau doar ca bază de date uriașă

pentru tipuri de scris.

Tot acest material reprezintă

doar două cartiere din Berlin.

Există 111 km de materiale în arhivă.

Informațiile legate de o persoană

pot fi în multe locuri diferite...

Tehnologia e o sabie cu două tăișuri.

Ai atâta informație,
dar cum o poți folosi?

La un moment dat,
nici n-o mai poți analiza.

O poți păstra și o poți consulta

mai târziu când devine importantă,

când cineva are un comportament ostil.

Ai strâns ani de zile de informații

într-o bază de date uriașă

și vrei să o folosești pentru

a afla mai multe despre o persoană,

pentru a o distruge psihologic.

Probabil că poate fi un avantaj.

Dar întrebarea e cum te descurci

cu o cantitate atât de mare de date?

Cum poți interpreta, analiza totul?

Nu am idee cum ar fi procedat STASI

cu un instrument ca Facebook.

Sunt sigur că l-ar fi găsit

foarte folositor.

Sperase să obțină un răspuns rapid,

dar există mii de cereri

și chiar dacă tatăl ei are un dosar,

ar putea dura ani
până să fie găsite toate informațiile.

Adevărul este mereu

un răspuns la niște întrebări.

În dosarele STASI,
există două tipuri de adevăr.

Adevărul creat de STASI,

de întrebările lor

și cel creat de întrebările mele.

STASI se întreba:

Cine este dușmanul și cum putem dovedi

că este într-adevăr dușmanul?

Dar noi avem întrebări diferite.

În dosare, vom găsi material empiric

care ne permite să răspundem

diferitelor noastre întrebări.

Pentru mine, în asta rezidă valoarea

dosarelor STASI.

Nu mă interesează întrebările lor.

Îți poți găsi propriul tău adevăr.

Ascunse la cel de-al 4-lea etaj,

departe de cataloage și subsisteme,

se găsește un alt fel de istorie secretă:

o lume conspirativă,
invizibilă pentru ea în toți acei ani.

Un cercetaș sovietic, un polonez,

doi cehoslovaci precum și un est-german

se întorc acasă pe podul Glienicker

la familiile lor, la tovarășii lor,

la cauza lor - lupta pentru

idealurile socialismului și păcii.

Pe lângă catalogarea obsesivă,

luarea de notițe, ascultarea celorlalți,

cei de la STASI știau

și să filmeze foarte bine.

Aici învățau să folosească camere secrete

în locuri publice fără să fie detectați.

Își urmăreau țintele.

Învățau să focuseze.

În mulțime, puteau urmări

o persoană în mers sau o bicicletă.

După absolvire, jurau să trăiască

în umbră,

fiind trimiși
în toate colțurile Germaniei de Est,

unde li se atribuiau
obiective conspirative.

Nu le scăpa niciun aspect al societății.

Aici, este observată rutina unei fabrici.

Este înregistrată
fiecare intrare și ieșire.

A sta împreună cu oamenii de după perdea

este un exercițiu de răbdare.

Zi de zi,
săptămână de săptămână.

Camera se antrena
pe aceeași locație.

Ce se întâmplă?

Klaus, e întunecat aici în spate.

Nu ne vede, nu mai fi așa fricos.

Cât e ora, Klaus?

Uită-te la ceas, spune-mi exact.

9:10?

Chiar arată ca un capitalist.

Un om de afaceri adevărat, un umflat.

Fără să vrea, STASI-ul a surprins

realitatea brută.

Un fel de adevăr documentar.

O epopee a rutinii,

într-o țară care a promis

că fiecare zi va semăna cu ultima.

Urmărind. Așteptând.
Sacoșa e goală. Sacoșa e plină.

Același cuplu merge pe aceeași stradă.

Văzute prin ochiul opresorului,

fiecare gest și acțiune capătă un nou înțeles.

Ce au descoperit?

De ce nu îl iau?

Un bărbat se apropie.

De unde a venit?

Ce vrea?

De ce a luat cuțitul?

Toți sunt suspecți.

Dușmanul e fiecare.

Aici vedeți intermediarul ”Rolle”.

Imaginile au fost filmate

cu un Pentaflex16 dintr-un loc secret.

Distanța dintre cameră și ”Rolle”

era de aproximativ 70 de metri.

Orașul Karl Marx

Unde e toată lumea?

E un oraș de fantome,

blocați între un trecut abandonat

și un viitor nerăscumpărat.

Tatăl ei a lucrat aici,

la combinatul Heckerts,

unde era asistentul directorului.

Orașul Karl Marx era renumit

pentru fabricarea instrumentelor de precizie.

Mii de oameni lucrau cândva

în aceste fabrici.

După căderea zidului,

ele au fost achiziționate

de cel care a oferit mai mult,

promițând un viitor ce nu a mai venit.

Un sfert din populație s-a mutat.

Cartiere întregi au fost abandonate

și urmează să fie demolate.

Rata de sinucidere a bărbaților

de vârstă mijlocie a atins vârful în 1991.

În 2006, Chemnitz a avut cea mai scăzută

rată a natalității din lume.

Prima casă a familiei

a fost în acest bloc de tip Plattenbau.

Pentru copii,
a fost raiul pe pământ.

Își amintește cum frații ei

testau legile gravitației

aruncând moloz de pe balcon

pe trecători.

În fiecare clădire

exista un administrator
din partea autorităților

care era cu ochii pe rezidenți.

Liberă de fantasma
propriei nostalgii,

începe să-și vadă viața anterioară

în adevăratele culori.

Când era copil, îi plăcea să vadă

parada militară împreună cu tatăl ei.

Stătea pe umerii lui,

absorbită de priveliște.

Mai târziu, pe când era studentă,

marșurile de 1 mai erau obligatorii

și a învățat să facă cu mâna absentă,

știind că entuziasmul era măsurat și înregistrat.

Tot ce conta era să fii văzut.

Banner-ul le reamintește că muncitorii

sunt învingătorii istoriei.

În fiecare an,
parcul de distracții era prezent în oraș.

Luminile, muzica, caruselul.

Era o scurtă evadare.

În mulțime,
se simțeau liberi și invizibili,
fără să știe că, și aici,
orice acțiune le era înregistrată.

arhiva STASI din Chemnitz

Aici am vrut să evidențiem

structura STASI-ului,

inclusiv locul de întâlnire dintre spioni,

informatori neoficiali și ofițerii STASI.

Lothar Raschker - șef secțiune arhiva STASI

Am folosit această hartă,

pe care am marcat casele conspirative

folosite de persoane private,

ce le permitea informatorilor, de exemplu,

să obțină informații.

Aceștia primeau și ceva bani,

trebuiau să procure mâncare, băutură,

pentru întâlnire, de la cafea la alcool.

E ilustrată aici prezența lor extinsă

în toate zonele.

Verdele reprezintă
locațiile mai importante ale STASI.

La finele anului 1989, existau

aproximativ 12.000 de informatori neoficiali

în orașul Karl Marx, apoi 3500 agenți

full-time în 22 de birouri districtuale.

Existau și numeroase departamente aici...

Noi locuiam aici.

Așa arăta casa.

Casa era totul pentru părinții mei.

Și-au petrecut tot timpul

făcând-o să arate frumos.

Era micul lor refugiu probabil.

Vom căuta grădina.

Era un castan mare în mijloc.

Poate că el a supraviețuit.
Deci, să vedem.

Casa aceea veche era și înainte aici.

Drumul era foarte îngust, cu două benzi,
foarte puțin trafic.

Aici era casa părinților mei.

Asta nu era înainte.

Cred că în spate
se mai vede bătrânul castan.

Iată familia fericită.

Era o alee chiar acolo, în față.

A condus până acolo,

în capăt era un stejar mare.

Și acolo s-a spânzurat.

Est-germanii s-au îndrăgostit

de programul spațial sovietic.

Singura cale de ieșire era în sus.

A studiat la o școală de elită rusească

ce purta numele Valentinei Tereshkova,

prima femeie care a ajuns în spațiu.

Acolo, rușii îi învățau

ordinea Universului Socialist.

Jana era prietena ei cea mai bună.

Ea a crezut cu adevărat.

Odată, ea credea în socialismul real și prezent.

Acum crede în puterea copacilor.

Se poate testa mergând către un copac

și simțindu-l.

Sau simțind ce vine din pământ.

Stăteam la un moment dat lângă un copac

care crescuse strâmb, cumva răsucit.

M-am gândit, vreau să știu de ce.

M-am lipit de trunchi pentru a simți -

eu acum cum aș...

și cumva m-a împins și pe mine,

ca și cum voiam să plec de pe locul acela.

Și apoi am înțeles de ce acel copac

crescuse așa.
Voia să scape, să fugă de ceva.

Și, dat fiind că nu se poate mișca,

trebuie să găsească altă soluție.

Dacă găsește un loc de unde

poate crește mai bine,

atunci va crește în sus.

Altfel, va crește într-o parte.

Ambii părinți ai Janei

au lucrat pentru STASI.

Au trăit o viață secretă.

Eram cumva de partea statului, da.

Faptul că se întâmplau anumite

lucruri în fundal...

cumva nu era atât de evident sau pregnant

la noi față de alte familii.

Cei care au fost afectați

de munca Ministerului Securității de Stat

probabil că aveau o cu totul altă perspectivă.

Acasă nu se vorbea despre muncă.

Tata deloc, mama era cumva altfel, dar...

lucra pur și simplu

ca asistentă pe ambulanță și punct.

Și ce credeai că este tatăl tău?

Atunci, în clasa a 4-a?

Era pur și simplu la muncă

și își făcea treaba.

Venea acasă sau era de serviciu.

Nu avea nicio importanță

în viața noastră de familie.

Iar dacă cineva voia să știe

cu ce se ocupă ai mei,

spuneam că lucrează la forțele armate.

Copiii nu aveau voie să știe unde lucrăm.

Era petrecerea de Crăciun la serviciu,

cu toți copiii.

Și generalul se mai așeza

lângă un copil și îl întreba:
Și, cu ce se ocupă tata?

Când a venit și al nostru la rând,

a răspuns: metalurgist.

Foarte bine!

Foarte puțini au auzit numele.

Doar dacă au avut de-a face cu noi,

într-un fel sau altul.

Pentru mine,
socialismul a fost ceva foarte măreț.

Cu motto-ul: nu vor mai fi războaie,

foamete, toți oamenii sunt egali...

Și nu putem merge decât înainte

dacă construim, construim, construim.

Destul fusese distrus în război.

Și eram și foarte mândru!

Și când m-au întrebat

dacă vreau să fiu candidat pentru Partid...

m-am gândit, minunat!

În prima zi în orașul Karl Marx,

la cartierul general districtual,

am scris două pagini A4 cu

obligații.

Să nu vorbesc cu nimeni,
să slujesc până la moarte...

În mod normal, nici în ziua de azi

nu ar trebui să vorbesc cu nimeni despre asta!

Trebuia să fie pe viață.

Apoi am fost repartizat

la Departamentul 8.

Acolo se făceau observații,

erau investigate anumite persoane,

erau foarte multe sarcini, arestări...

Ce fel de oameni
deveneau informatori?

Oamenii care erau cel mai aproape

de ce ne interesa pe noi.

Mă refer la ce tip de persoană,

era un anumit tip?

Nu.

Pe unii îi recrutam și sub presiune,

cum se spunea.

Foloseam o tâmpenie
pe care o făcuseră,

dacă își înșelaseră soția de exemplu.

Foloseam asta
pentru a pune presiune pe ei.

Ideea era: dacă nu lucrezi cu noi,

o să-ți pierzi soția sau slujba.

Au fost astfel de cazuri.

Îi spuneau Zersetzung sau dezintegrare:

practic încercau să submineze viața cuiva,

distrugându-l psihologic

până în momentul în care

acesta nu mai opunea rezistență.

Și puteau face asta în diverse moduri.

Puteau răspândi zvonuri despre cineva

spunând că este informator.

Sau intrau în apartamentul cuiva

și rearanjau săptămânal mobila

doar pentru a-i arăta:

Am fost aici.

Dacă le povesteau apoi prietenilor

despre asta, aceștia spuneau că sunt nebuni.

Exista un mic grup care efectua

percheziții conspirative în locuințe.

Dacă aveam o persoană suspectă

pe care o cunoșteam în clădire,

efectuam percheziții fără ca ea să știe

sau să observe ceva,

prin urmare nu modificam nimic

în locuință.

Dacă era nevoie,

se instala și un microfon în locuință,

dar de asta se ocupa alt departament.

Aceștia mergeam împreună în locuință
și făceau mai întai o poză cu un Polaroid.

Dacă cineva atingea sau muta ceva

și nu îi mai știa locul,

se uitau imediat pe poză

și reașezau obiectul exact la fel.

Bineînțeles, toată lumea avea mănuși

și pozau orice li se părea suspect.

Uneori, eram pus să stau în casa scării.

În caz că venea cineva,

trebuia să-l opresc cu orice preț.

În astfel de cazuri,
frica depășea iubirea de patrie.

Poate nu e important pentru film,

dar vreau să menționez asta.

M-am confruntat și eu cu STASI

odată, un eveniment traumatic pentru mine,

atunci când au pătruns în locuința noastră.

Cei din familia mea erau plecați

și eu tocmai mă întorceam acasă,

când i-am găsit pe cei de la STASI

căutând ceva în apartament.

M-au și arestat atunci

fiindcă le deranjasem operațiunea.

Într-o anumită măsură,

acest eveniment mi-a schimbat viața.

Nu mergeam niciodată
în altă cameră fără martor.

Acolo ridicam un pic cămășile,

ne uitam sub așternuturi...

Majoritatea aveau scris pe un bilețel

programul TV din Vest,

dar altfel nu prea găseam mare lucru.

Era totul absurd.

Apoi, de pe o zi pe alta,
pur și simplu nu am mai putut.

Îmi era rușine de mine însumi,

ca să fiu sincer.

Frica creștea din ce în ce mai mult.

Oricum plecau foarte mulți,
majoritatea bine instruiți.

Dacă trebuia să intru într-un apartament,

intram mereu ultimul.

Unii deja aveau pregătite

periuța, pasta de dinți, prosopul,

ce ar fi avut nevoie în închisoare.

Erau deja pregătiți.

Așteptau să vină să-i ia cineva,

fiindcă știau că urma apoi Vestul.

Nu au fost însă toți răscumpărați.

Statul era un negustor criminal

a cărui marfă erau oamenii,

fiindcă își vindeau prizonierii

către Vest.

Erau adunați aici

din toată Germania de Est.

Stăteau în închisoare până când

le era aprobată plecarea în Vest.

Apoi se umplea autobuzul.

Aveam chiar și un autobuz pentru Vest.

Vestul trebuia să plătească recompensa,

asta era partea cea mai importantă,

în funcție de asta stăteau mai mult

sau mai puțin în închisoare.

Înainte de a fi vânduți,
erau transportați într-o închisoare

aflată la vedere într-un cartier

locuit majoritar de ofițeri STASI.

Pe atunci, închisoarea era

în drumul ei către școală.

Mama ei mergea la un liceu

aflat chiar după colț.

Toată lumea o vedea, însă nimeni

nu bănuia nimic,

chiar când furgonete fără geamuri

veneau zi și noapte cu prețiosul transport.

RDG a vândut 35.000 de prizonieri politici

către Germania de Vest,
aceștia plătind aproximativ 100.000 DM
per prizonier, în total peste 3 miliarde DM.

În secolul XVIII, filosoful Jeremy Bentham

a dezvoltat conceptul de supraveghere totală

numit Panopticon sau

locul de unde se vede totul.

Aplicat unei închisori,

celulele au fost construite

în jurul unui turn central

de unde supraveghetorul putea vedea

toate celulele dintr-un singur punct.

Cei din închisoare, sau din fabrică,

bloc sau școală

au început curând să creadă că sunt urmăriți

tot timpul, chiar când turnul era gol.

Supravegherea a fost internalizată,

iar supunerea a devenit automată.

În orașul Karl Marx,

locuitorii nu puteau vedea închisoarea,

ei trăiau într-o închisoare.

Nu erau doar supravegheați de către

aparatul de stat, erau parte din el.

Colaborarea oamenilor obișnuiți

rămâne un subiect tabu.

Avem victime și avem agresori,

însă ce nu se vede este că majoritatea

est germanilor acceptau regimul

și, bineînțeles, colaborau

în diverse moduri.

Fiindcă trebuia să colaborezi

în viața personală.

Făceai atât de multe compromisuri

încât deveneai parte a regimului.

Și acesta e motivul pentru care

RDG-ul a rezistat atâta timp -

fiindcă toți acești oameni au colaborat.

Și doar foarte puțini chiar s-au opus.

Aveai sentimentul că nu poți face nimic.

Fiindcă Partidul părea atât de dominant.

Erau peste tot, în toate fabricile,

aveau influență peste tot.

Nu prea aveai cum să te opui.

Dacă spuneai ceva împotrivă,

te ridicau imediat și dispăreai în închisoare.

Normal că nimeni nu voia asta.

N-am fost atât de revoluționari.

De asta exista acest conformism.

Frica spune doar jumătate de poveste.

Era mai mult decât atât.

Era o combinație de obediență

și comportament de trișor, de șmecher.

Și toți est-germanii știu asta,

toți au făcut asta.

Din această cauză

a fost și așa complicată situația din RDG.

Nu exista doar frică sau a fi erou,

era ceva între cele două.

octombrie 1989

În ultimele 24 de ore,

aproximativ 750 de refugiați din RDG

au intrat în Germania de Vest.

Plecarea prin Ungaria

devine din ce în ce mai dificilă.

Conform refugiaților,

punctele de control din Cehoslovacia

sunt tot mai greu de trecut.

De teamă să nu fie trimiși înapoi...

În principiu, Ungaria a lăsat oamenii

să le treacă granița,

toți mergând apoi la ambasada din Praga.

Dar asta nu a mai fost viabil,

erau prea mulți oameni în ambasadă...

și apoi au decis ca cei din interior

să fie trimiși cu trenurile în RFG.
Și asta s-a întâmplat prin Dresda.
Praga, Dresda, apoi granița către Vest.

Trebuiau să oprească în Dresda

și acolo au izbucnit și revoltele.

Sigur că voiau și alții să urce în tren

și să plece și ei.

gara centrală din Dresda

Ea era atunci la universitatea din Dresda

și a văzut cum forțe ale Securității

se luptau cu mii de protestatari

disperați să prindă trenul spre Vest.

Libertate! Libertate! Libertate!

În primele două trenuri

au urcat agenți din Dresda.

Știi cum arătau când au coborât?

Erau albi ca varul.

Trebuiau să adune pașapoartele.

Le era frică.

L-am și întrebat pe unul din ei:

”Ne era așa de frică.

Nu știam ce se va întâmpla.”

Vrem afară! Vrem afară!

Revolta a fost prima confruntare majoră

a viitoarei revoluții.

36 de zile mai târziu,

ceea ce era de neconceput s-a întâmplat:

zidul a căzut
și granițele s-au deschis.

A doua zi, punctele de control

se puteau auzi pe frecvențele Stasi

raportând numărul de est-germani

ce tranzitau fosta fâșie a morții.

11:59 - 110.500 de persoane

și 4180 de mașini.

De la miezul nopții,
au fost în total 426.800 de persoane.

Numărul total de mașini

nu îl avem încă.
Între timp, de frică să nu le fie
făcute publice secretele,

cei de la STASI au început

să distrugă documentele.

Și-au spus: sfârșitul e aproape,

să distrugem ce putem distruge.

Cu excepția actelor informatorilor,

ele puteau rămâne unde sunt.

Totul a fost rupt în bucăți,

strâns în saci

și dus în niște garaje pe care

le aveam în unitate.

Au luat și o mașină de distrus documente

și zi și noapte au mărunțit hârtii.

Mai încearcă și azi să pună cap la cap

miile de bucățele de hârtie.

arhiva STASI din Berlin

Nu vom permite ca STASI

să dicteze ce știm și ce nu.

Dr. Juliane Schütterle -

asistent șef departament Arhiva STASI

Ei nu au vrut ca noi să știm

ce conțin aceste documente.

Dar noi le re-asamblăm.

Ne ocupăm aici de
documentele mărunțite.

Au fost 16.000 de saci în 1990,

iar în ultimii 25 de ani ne-am propus,

pe lângă munca obișnuită de arhivă,

să reconstruim conținutul acestor saci.

În acest moment, analizăm un sac

ce conține multe documente despre informatori.

Multe documente personale.

Aceste documente originale într-un sac...

înseamnă că cineva va putea să-și vadă

dosarul, care altfel nu ar fi existat.

Poate afla ceva despre soarta sa sau

a unei rude,
lucruri pe care altfel nu le-ar fi aflat.

Au găsit dosarul și documentele,

însă există o semnătură pe dosar

pe care nimeni nu o poate descifra.

Mai verifică o dată cu Chemnitz

să vadă dacă e ceva acolo

și așteaptă răspuns din Chemnitz.

Se poate întâmpla în următoarele zile

sau până în noiembrie.

Toți încercăm să urgentăm un pic lucrurile,

dar tot ce putem face acum e să așteptăm.

două zile mai târziu

Deci... nu a fost informator!

E bine, nu?

Practic, exista un dosar pe numele lui

fiindcă era foarte critic la adresa sistemului.

În cadrul companiei sale.

Nu a vrut să-mi spună...

Mă bucur așa de mult.

dosarul tatălui ei

Epperlein, Wolfgang

Departamentul 18 -
”Persoane din zona politică clandestină”

Era inamic al statului.

Remarci negative ostile cu privire la

strategia economică a Partidului

și a personalităților din conducere

(tovarășul Honecker, tovarășul Mittag).

Între 1984 și 1989, tatăl ei

a fost supravegheat.

Un informator, nume de cod Matias,

a scris rapoarte despre comportamentul său

la muncă și despre familia sa.

Repartizarea informatorului Matias

în zona profesională
pentru clarificarea poziției
politico-ideologice a lui Epperlein.

Cum funcționa asta?

Ce făceau?

Agentul care îl supraveghea pe tatăl tău

și i-a repartizat informatorul

vrea să afle cât mai multe

despre el.

Ce face în timpul liber, de exmplu...

Și apoi face o cerere către

Departamentul 8, unde eram și eu.

Face o cerere pentru efectuarea

unei investigații.

Și apoi Departamentul 8 făcea apel

la anumiți oameni, majoritatea sub acoperire.

Și apoi aveam oameni obișnuiți,

voluntari, care locuiau în apropiere.

Li se puneau întrebări frecvent.

Posibil să fi fost membri de partid...

Și apoi era întocmit raportul

care mergea la agent,

iar acesta îl atașa la dosar.

Este prietenos din fire.

Epperlein e nervos și mereu agitat,

de aceea reacționează impulsiv

și precipitat.

Din punct de vedere moral,

nu se cunoaște nimic negativ despre el.

Slujba și casa
îl țin mereu ocupat.

Mii de investigații au fost făcute. Mii.

Îl cunosc pe Epperlein de ani de zile.

Până acum, îl știam un om prevăzător,

astfel că am avut impresia

că Epperlein a vrut să mă instige

la a face comentarii negative

la adresa tovarășului Honecker.

Ce porc!

A putut fi identificată persoana

înregistrată în actele Securității de Stat

ca informator sub numele de cod ”Matias”:

Scherzer, Erwin.

Erwin Scherzer.

Asta e chiar trist.

Nici nu știu de ce plâng acum.

E deprimant, faptul că un om
în care tata a avut încredere...

Cu siguranță tata a avut încredere în el.

Când avea probleme, se consulta cu Erwin.

Cum a fost cu noi și povestea cu armata.

Erau prieteni și...

De ce fac oamenii așa ceva?

Și chiar doare, e...

Nici măcar nu pot să-l urăsc.

Poate tata cunoștea conținutul dosarului.

Știm? Nu știm.
Nu e un gând prea frumos.

Dacă aș fi acum sigur că tata a știut...

gândul e insuportabil.

Mi-aș dori să fie aici.

Nu mi-am dat seama până acum

cât de emoțional e totul.

Și cât de sfârșită aș fi acum

dacă aș fi aflat că a fost informator.

În momentul ăsta, îmi e doar dor de tata

și vreau să-l iau în brațe

și să-i vorbesc și să-mi cer scuze

că am putut gândi așa ceva.

De asta plâng acum.

Dar e mult mai bine să plâng de asta

decât să o fac fiindcă am aflat

că a fost o persoană complet diferită

decât cea pe care am știut-o.

Deci, e de bine.

A rămas cu mai multe întrebări decât răspunsuri.

Aveau scrisorile anonime vreo legătură

cu informatorul sau erau doar amenințări goale?

Și-a văzut tatăl ei dosarul de la STASI?

A contribuit trădarea prietenului la sinucidere?

Ultimul raport asupra tatălui său

a fost întocmit în octombrie 1989,

cu o lună înainte să cadă regimul.

Ce s-a întâmplat în orașul Karl Marx

în acele ultime săptămâni?

Mânată de un sentiment al familiarului,

de o amintire rătăcită,

un gol între amintirea ei și istorie,

ea caută alinare în aceste dosare.

Orașul Karl Marx, 7 octombrie 1989

Cea de-a 40-a aniversare a RDG-ului

O mulțime se adună la teatru

pentru a protesta împotriva regimului

Un elicopter sovietic zboară deasupra orașului

Grupe de luptă paramilitare din fabrici

se aliniază pe stradă
pentru a intimida protestatarii.

Forțele Securității de Stat se adună,

gata să strivească demonstrația.

Cei de la STASI sunt peste tot,

ascunși în mulțime,

camerele lor deja antrenate

pentru a surprinde dușmanii și agitatorii,

înregistrând fețele dizidenței

pentru strângerea viitoarelor dovezi.

Câteva săptămâni mai târziu,

cei de la STASI au distrus în grabă pozele,

însă acestea au supraviețuit.

Aici sunt eu. Cu tata.

Își amintește ce a știut mereu:

era în interiorul teatrului

în ziua aceea, lângă tatăl ei.

Dintre toate lucrurile înregistrate de STASI,

acest moment este cu siguranță real.

Această poză a fost făcută ca dovadă.

Într-o altă versiune a istoriei,

ar fi fost folosită împotriva lor.

În loc de asta, STASI-ul a surprins

fără să-și dea seama

tatăl pe care ea l-a știut mereu.

tatălui meu