România de ieri, la fel ca cea de astăzi – memoriile principelui Nicolae Şuţu

Principele Nicolae Şuţu, fiul ultimului domn fanariot din Ţările Române, s-a
remarcat drept una dintre figurile cheie din Moldova în perioada cuprinsă între tratatul de
pace la Adrianopol (1829) şi unirea de la 1859. Inteligent, cult, rafinat, cu un ascuţit simţ
al observaţiei, dar şi tendenţios şi discret până la omisiuni dintre cele mai grave, Nicolae
Şuţu a lăsat în urma sa volume întregi de manuscrise, între care nişte memorii deosebit de
utile pentru istoria modernă a României. Studiul lor relevă probleme perene ale societăţii
româneşti, actuale şi astăzi.
Principele Nicolae Şuţu s-a născut în 1798, la Constantinopol, fiind fiul
fanariotului Alexandru Şuţu, dintr-o strălucită familie grecească ai cărei membri se aflau
de sute de ani în slujba sultanilor ca interpreţi, responsabili cu politica externă şi
hospodari ai Ţărilor Române. De mic a fost impresionat de cruzimea şi dispreţul cu care
turcii îi tratau pe grecii din Fanar, în ciuda utilităţii acestora, astfel încât a păstrat toată
viaţă un puternic resentiment faţă de otomani. Mai mult, apreciind că salvarea
ortodocşilor din imperiul otoman, fie ei greci sau români, nu putea veni decât din partea
imperiului ţarist, s-a manifestat permanent drept un filorus convins, deşi nu se amăgea cu
privire la intenţiile anexioniste ruse.
În copilărie, principele s-a bucurat de o educaţie aleasă, pe care s-a străduit să o
valorifice în timpul ultimei domnii a tatălui său, în Ţara Românească, între 1818 şi 1821.
Moartea tatălui său şi izbucnirea revoluţiei greceşti de la 1821 a făcut ca Nicolae Şuţu să
nu mai poată aspira cu şanse reale la unul dintre tronurile Ţărilor Române. Cu toate
acestea, după un scurt exil la Braşov, în Transilvania, a decis totuşi să se stabilească în
Moldova, unde se căsătorise cu Ecaterina Cantacuzino, moştenitoarea unor întinse
domenii, spre deosebire de o parte a fraţilor săi, care s-au înrolat în serviciul tânărului
statului grec.
După 1829, educaţia sa aleasă, puterea sa de muncă, dar şi simpatiile pentru noua
putere protectoare rusă l-au propulsat în vârful ierarhiei administrative şi politice, Nicolae
Şuţu ajungând destul de repede să deţină prestigiosul titlu de mare logofăt. A avut un rol
important în numirea domnilor Mihail Sturdza (1834-1849) şi Grigore Alexandru Ghica
(1849-1853; 1854-1856) şi a fost una dintre eminenţele cenuşii din spatele domniilor
acestora, îngrijindu-se pentru o lungă perioadă de corespondenţa oficială şi privată a
acestora sau deţinând diverse funcţii ministeriale. De asemenea, a contribuit activ la
adoptarea legislaţiei neceare pentru modernizarea Moldovei şi a fost primul mare
economist român, opera sa cea mai importantă fiind „Notiţii statistice asupra Moldaviei”
(1852).
S-a manifestat întotdeauna drept un om politic cu viziuni moderate, mai degrabă
conservatoare, fiind un adept al progresului lent, dar temeinic, şi având oroare faţă de
revoluţii şi, în special, de liberalii radicali din Ţara Românească, „roşii” cum mai erau
numiţi, conduşi de I.C. Brătianu şi D.A. Sturdza, pe care îi eticheta ca „demagogi”.
După unirea de la 1859, pe care a susţinut-o, deşi cu o oarecare reticenţă, a ieşit
treptat de pe prima scenă a politicii româneşti, atât ca urmare a noilor forţe ale
eşichierului politic şi ale vârstei sale înaintate, cât şi a faptului că protectoratul rusesc
fusese abolit prin tratatul de pace de la Paris din 1856. Cu toate acestea, a fost pentru un
timp membru al Adunării parlamentare şi membru al Comisiei Centrale de la Focşani,
unde domnitorul Cuza dorea să valorifice experienţa sa ca legislator. La scurtă vreme
după ieşirea din viaţa politică, principele Nicolae Şuţu decedează în 1871.
Inteligent, rafinat, cult, abil ca om politic, păstrând acea pricepere bizantină în
ceea ce priveşte conducerea statelor şi viaţa de curte, Nicolae Şuţu a fost de asemenea un
bun patriot şi un fin observator, care şi-a îndreptat nu rar atenţia spre a identifica tarele
societăţii româneşti contemporane lui, cu intenţia de a le schimba. Cu toate acestea,
fragmente extinse din memoriile sale (publicate postum în franceză, în 1899, la Vienne),
comparate cu realităţile de astăzi, dovedesc că multe dintre metehne sunt perene, având
cauze mult mai profunde decât sistemul politic existent la un moment dat.
În cele ce urmează, prezentăm câteva dintre aceste fragmente, invitându-vă să
reflectaţi asupra drumului parcurs de societatea românească de la 1829 până astăzi. Să fie
el unul circular sau nici măcar atât, să fi bătut pasul pe loc în tot acest timp? Dacă nu aţi
şti, aţi putea bănui că ele sunt scrise în secolul al XIX-lea şi nu sunt desprinse din ziarele
zilelor noastre?

Organizarea statului şi condiţiile economice

„Legile şi regulamentele acestea, lansate fără metodă şi fără continuitate nu
contribuiau deloc la întărirea mecanismului politic, nici la sprijinirea intereselor sociale.
Veniturile publice se reduceau paralel cu sporirea impozitelor şi puţina încredere pe care
această stare de lucruri o inspira în afară îndepărta capitalurile străine care ar fi putut,
creând antreprize de utilitate generală, să contribuie din plin la progresul nostru.
Într-adevăr, nimic nu-i mai trist decât să compari actele pretenţioase care au
mâncat timpul legislatorilor noştri şi al guvernanţilor noştri cu absenţa celor dintâi
elemente pentru asigurarea bunăstării naţionale. Industria noastră lâncezeşte în tiparele
vechii rutine, comunicaţiile sunt anevoioase, scumpe, întrerupte adesea deodată prin
starea proastă a drumurilor; cheltuielile de producţie sunt enorme, în absenţa agenţilor
naturali şi mecanici, precum şi din cauza dobânzilor exorbitante, a neglijenţei celei mai
crase în tot ce priveşte ordinea, salubritatea, siguranţa în provincie. Într-un cuvânt, cele
mai simple noţiuni asupra primelor nevoi ale civilizaţiei sunt abandonate pentru visele
unei imaginaţii necontrolate şi a unor maimuţăreli copilăreşti.” (p. 314)

Valorile politice
„Cum am înţeles noi în general aceste libertăţi şi cum le-am folosit? Această
investigare va fi de ajuns pentru a explica răul în care ne aflăm. Libertăţii, ca şi
autonomiei, i-am dat un înţeles nelimitat; am crezut că ne e totul îngăduit, am scuturat
orice frâu şi independenţa opiniilor noastre a însemnat denigrarea şi înjosirea
autorităţii, batjocorirea şi defăimarea a tot ce ni s-a părut superior într-un fel oarecare.
Ignorând adevăratul înţeles al patriotismului, cu cât ne-am pus mai de-a curmezişul, cu
atât ne-am crezut mai patrioţi." (p. 319)

Participarea la viaţa politică

„Poporul asistă la desfăşurarea evenimentelor cu cea mai desăvârşită indiferenţă
şi n-are nicio opinie. Mărginindu-se la cercul strâmt al preocupărilor individuale, nu-şi
formulează aspiraţiile, chiar atunci când îi sunt lovite interesele, n-are păreri despre
desfăşurarea lucrurilor şi puterea guvernanţilor. Dacă suferă, atribuie cu resemnare
suferinţa destinului şi nu participă la o manifestare politică decât dacă e împins fie de
guvern, fie de un partid de acţiune.” (p. 362)
 „Se înşală complet cel care ar vrea să asemuiască ceea ce manifestarea opiniei
unui popor civilizat are impunător şi inviolabil cu votul smuls unei populaţii care nu-şi
dădea seamala ce încercare era supusă şi care n-a ştiut decât să asculte cu ochii închişi
de autoritate, oricare ar fi fost ea.
La noi masele n-au altă opinie decât cea care li se vâră în cap de către agenţii
puterii; o primesc orbeşte, pentru că niciodată nu le-a fost dat să judece, şi asta pe bună
dreptate.” (p. 334-335)

Comportamentul conducătorilor politici şi consecinţele sale nefaste

„Respectul legalităţii – primul element de ordine – e străin obiceiurilor, educaţiei
şi moravurilor hospodarilor noştri; ei au călcat instituţiile noastre în picioare ca să-şi
facă interesele, au considerat legile noastre literă moartă, substituindu-le un arbitrariu
fără limită, supunând voinţei lor dreptul, justiţia, regulamentele, convenienţele şi
interesele publice. De aici corupţia socială, predominarea interesului individual asupra
celui individual, dezodinea financiară, perpetuarea abuzurilor, dispreţul legii, absenţa
oricărui progres şi recrudescenţa răului general imun la orice tentativă de îmbunătăţire
parţială; el nu va fi înlăturat decât printr-un tratament sistematic şi radical.” (p. 259-
260)

Relaţiile cu alte puteri

„Sub hospodarii moldoveni, consulii puterilor europene şi-au arogat puteri
incompatibile cu principiile general acceptate de dreptul ginţilor, ca şi de dreptul
public.” (p. 259)

Educaţia
„Instrucțiunea publică, încredințată în general unor capete tinere, exaltate,
formează noua generație după chipul lor și ațâță zilnic spiritul de nimicire în niște
suflete care se pătrund cu atât mai ușor de el, cu cât ies din școli în mare măsură doar cu
îngâmfarea ignoranței.” (p. 315)

Bibliografie selectivă
Filitti, Georgeta (ed.), Memoriile Principelui Nicolae Şuţu, mare logofăt al Moldovei:
1798-1871, Bucureşti, Humanitas, 2013.