Sunteți pe pagina 1din 14

Ministerul Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova

Universitatea de Stat din Moldova


Facultatea de Drept

REFERAT
la tema: „ Dobîndirea creditului prin înșelăciune”

Disciplina: Infracțiuni Economice


Departamentul: Drept Penal

Efectuat:Velenciuc Dorel,
grupa 1
Coordonator: Vitalie Stati

Chișinău, 2017
În condiţiile unei societăţi civile, axate pe principiile statului de drept, pe separaţia
puterilor în stat şi pe respectarea, cu stricteţe, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului, dreptul este chemat să contribuie la valorificarea deplină a tuturor însuşirilor fizice şi
spirituale pe care le însumează persoana umană. Societatea nu se mai situează la un pol al unei
contradicţii, iar individul nu mai este aruncat la celălalt pol. Societatea civilă, în întregul său,
reprezintă o multitudine de relaţii, care nu sunt mediate de stat, dintre indivizi liberi şi egali în
drepturi, care acţionează în condiţiile economiei de piaţă. Considerăm că în această definiţie
autorul are în vedere nu societatea civilă, ci doar „pivotul social” al acesteia, constituit din relaţii
de natură privată. În realitate, în mişcarea de apropiere a individului de societate şi a societăţii de
individ nu poate să nu fie antrenat şi statul.
Amplificarea şi ocrotirea, din ce în ce mai perfecţionată, a drepturilor membrilor societăţii
noastre constituie una dintre modalităţile prin care se asigură, prin drept, perfecţionarea
conţinutului real al raportului individ–stat–societate. Tot mai frecvent apare problema
soluţionării cazurilor de concurenţă dintre normele aparţinând diferitelor ramuri de drept care
ocrotesc aceleaşi drepturi ale membrilor societăţii. În contextul prezentului studiu, un interes
deosebit îl constituie investigarea problemei privind concurenţa normelor penale şi a normelor
nepenale în procesul de apărare a ordinii de drept împotriva ilegalităţilor legate de creditare.
În acest sens, este necesar a menţiona punctul de vedere din doctrina penală, conform
căruia normele, care prevăd răspunderea pentru infracţiunile în sfera bancară, ar trebui
dezincriminate; aceasta nu ar periclita în nici un fel interesele persoanei, ale societăţii şi ale
statului, deoarece faptele menţionate sunt susceptibile şi de influenţarea juridică de altă natură
(de exemplu, de natură juridico-civilă). Oare într-adevăr dezincriminarea normelor, care prevăd
răspunderea pentru infracţiunile legate de creditare, ar comporta mai multe efecte pozitive decât
negative?
Încercând să răspundem la această întrebare, apelăm la opinia lui M.Eliescu, care se referă
la concurenţa dintre normele, care stabilesc răspunderea penală, şi normele care stabilesc
răspunderea civilă: „Dar orarul dintre cele două răspunderi nu este de-a-ntregul neted. Dreptul
zilelor noastre vede ideea de reparaţiune pătrunzând în dreptul penal, sub forma reparării daunei
sociale provocate prin infracţiune, prin măsuri potrivite, de siguranţă... Domeniul răspunderii
instituite de dreptul penal şi cel al răspunderii cârmuite de dreptul civil se interferează. Cele mai
multe din infracţiuni sunt totodată delicte sau cvasidelicte civile care obligă la reparaţiune”.
Aşadar, este posibil cumulul răspunderii penale şi a răspunderii extrapenale (ultima formă
de răspundere fiind stabilită de normele dreptului civil, ale dreptului bancar, ale dreptului
financiar, ale dreptului comercial, ale dreptului fiscal etc.). Din această perspectivă, este deosebit
de relevantă opinia lui G.Vrabie şi S.Popescu, care, printre principiile generale ale răspunderii
juridice, nominalizează „principiul potrivit căruia unei singure violări a normei juridice îi
corespunde o singură imputare a răspunderii, ceea ce nu exclude posibilitatea cumulului
formelor de răspundere juridică, în cazul în care prin una şi aceeaşi faptă au fost încălcate două
sau mai multe norme juridice”.
Pentru procesul de apărare împotriva infracţiunilor economice (inclusiv împotriva infrac-
ţiunilor legate de creditare) este specifică interferenţa sferelor dreptului penal şi ale altor ramuri
de drept (înainte de toate, ale dreptului civil). Or, obţinerea şi acordarea creditului constituie
obiectul de reglementare în primul rând al dreptului civil. Normele juridice civile
corespunzătoare sunt conţinute în Secţiunea a 3-a „Creditul bancar” din Capitolul XXIV
„Contractele şi operaţiunile bancare” şi, într-o anumită măsură, în Capitolul VII „Împrumuturi”
din Titlul III al Cărţii a treia „Obligaţiile” a Codului civil al Republicii Moldova. Deci, obţinerea
creditului şi acordarea creditului constituie obiectul raporturilor juridice contractuale, iar
neexecutarea obligaţiunilor contractuale atrage aplicarea răspunderii civile contractuale.
Dar dacă aplicarea răspunderii civile nu exclude aplicarea răspunderii penale, care trebuie
să fie criteriile pentru ca o ilegalitate să fie susceptibilă nu numai de influenţarea juridico-civilă,
dar şi de influenţarea juridico-penală? Referindu-ne concret la infracţiunile legate de creditare –
„Dobândirea creditului prin înşelăciune” (art.238 CP RM) – putem prezenta următorul răspuns:
ilicitatea penală a faptei, prevăzute la art.238 CP RM, este determinată de înşelarea victimei de
către făptuitor; nu oricare prezentare a informaţiilor – în scopul obţinerii unui credit sau majorării
proporţiei acestuia, fie al obţinerii unui credit în condiţii avantajoase – determină intervenţia legii
penale; această intervenţie este justificată numai dacă informaţiile date sunt cu bună-ştiinţă false.
În alţi termeni, dacă încălcarea normei de drept civil este însoţită de înşelăciune sau de
abuzul de încredere, apar temeiurile aplicării răspunderii penale.
Abordând problema concurenţei normelor penale şi a celor de drept civil în contextul
stabilirii răspunderii pentru fapta de dobândire a creditului prin înşelăciune, V.Stati afirmă:
„Această faptă nu poate fi privită ca o neexecutare a obligaţiei contractuale. Legea penală
stabileşte momentul de consumare a ei înainte de încheierea contractului de credit, la etapa de
verificare de către instituţia financiară a documentelor de credit. Chiar dacă falsul nu este
depistat la această etapă, fiind stabilite raporturi contractuale între solicitantul de credit şi
instituţia financiară, nu poate fi vorba de o neexecutare a obligaţiei contractuale”. Totuşi,
precizia ne obligă să recunoaştem că, în cazul depistării falsului după încheierea contractului de
credit, aplicarea răspunderii penale nu poate exclude aplicarea răspunderii civile. Aceasta
deoarece prezenţa semnelor infracţiunii, prevăzute la art.238 CP RM, nu exclude prezenţa
neexecutării obligaţiilor care decurg din încheierea contractului de credit.
În orice caz, mai important este să stabilim că aplicarea răspunderii civile nu exclude în
mod automat posibilitatea aplicării răspunderii penale.
Onestitatea, credibilitatea reprezintă exigenţele de care o piaţă civilizată nu se poate
dispensa. Nesocotirea flagrantă a acestor exigenţe poate constitui un motiv întemeiat pentru
aplicarea mijloacelor juridico-penale. În acest sens, susţinem punctul de vedere al lui I.Deleanu:
„Cetăţenii... trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să
încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi. Este implicată aici ideea sancţionării „abuzului de
drept” sau, corect vorbind, a „exercitării abuzive” a dreptului. Într-adevăr, exercitându-şi
drepturile, titularul lor trebuie să o facă în scopul social-economic sau politic pentru care legea a
recunoscut şi a garantat acele drepturi. Devierea exercitării dreptului de ratio legis înseamnă
exercitarea lui anormală şi deci condamnabilă”.
Considerăm că în cazul dobândirii creditului prin înşelăciune (art.238 CP RM), devierea
exercitării dreptului de la ratio legis este evidentă. Mai mult, această deviere este într-atât de
gravă, încât reclamă intervenţia legii penale.
În literatura de specialitate este cvasiunanim recunoscut că pericolul social (prejudiciabili-
tatea), ca aspect material al faptei, este criteriul ce permite delimitarea diverselor tipuri de
ilegalităţi. Tocmai gradul de prejudiciabilitate este indiciul care condiţionează intensitatea
măsurilor de influenţare juridică. Prezenţa înşelăciunii şi a abuzului de încredere în conţinutul
infracţiunii, prevăzute la art.238, este un temei suficient pentru a aplica faţă de subiecţii acestor
infracţiuni măsuri de influenţare juridică-penală.
A nu aplica aceste măsuri ar însemna a fi adeptul dictonului „vigilantibus, et non
dormientibus, jura subveniunt; servat lex, succurunt jura subveniunt” („legile servesc doar celor
care veghează, nu dorm; dreptul este scris numai pentru cei care veghează, care se îngrijesc de
interesele lor”). În condiţiile economiei de piaţă, ar fi cu totul inadecvat a condiţiona
prejudiciabilitatea faptelor de un asemenea criteriu cum ar fi abilitatea făptuitorului de a înşela,
însoţită de credibilitatea şi lipsa de experienţă a victimei. Concepţia, bazată pe un asemenea
criteriu, ar avea un impact negativ nu doar asupra temeiului aplicării art.238 CP RM, dat şi
asupra dezvoltării relaţiilor economice. Aceasta deoarece circuitul economic se întemeiază pe
încredere. Lipsa acesteia încetineşte considerabil acest circuit, deci se răsfrânge negativ asupra
fiecărui membru al societăţii. Iată de ce, asigurarea juridico-penală a relaţiilor economice de
piaţă reprezintă un imperios deziderat. Care trebuie să fie gradul influenţării juridico-penale,
încât să nu fie subminată capacitatea de autoreglare a economiei de piaţă? Pe parcursul istoriei,
acest grad era stabilit pe cale empirică, exprimându-se în coraportul dintre dreptul public şi
dreptul privat. În orice caz, se cere o aşa implicare a dreptului penal care ar putea asigura
protecţia economiei de piaţă împotriva atingerii potenţiale a principiilor de funcţionare şi
dezvoltare a acesteia. Însă, aceasta nu trebuie să presupună măsuri anticonstituţionale, specifice
economiei planificate, în care normele juridico-civile sunt substituite de norme juridico-penale.
Aplicarea ultimelor îşi are raţiunea numai atunci când se face abuz de libertatea relaţiilor
economice de piaţă şi de dreptul de proprietate. De menţionat însă că aplicarea legii penale nu
înseamnă abolirea relaţiilor economice de piaţă şi nici lichidarea dreptului de proprietate.
Delimitarea dintre infracţiunile legate de creditare şi încălcările normelor de drept civil se
face pe criterii de calitate, deci după prezenţa (sau lipsa) înşelăciunii ori a abuzului de încredere.
În prezenţa acestor indici de defraudare este obligatorie reacţia legii penale. Prezenţa sau absenţa
criteriilor cantitative – mărimea prejudiciului cauzat victimei sau mărimea veniturilor obţinute de
făptuitor – este subsecventă prezenţei sau lipsei criteriilor calitative specificate mai sus. Atunci
când criteriile cantitative lipsesc, repararea prejudiciului cauzat victimei şi încasarea venitului
obţinut de făptuitor trebuie să ţină de domeniul dreptului civil.
Aşadar, deosebirea principială dintre influenţarea juridico-civilă şi influenţarea juridico-
penală rezidă în faptul că, în primul caz, este restabilit dreptul subiectiv violat şi este reparat
prejudiciul cauzat. În opoziţie, în ipoteza influenţării juridico-penale, infractorul este sancţionat.
Deci, în primul caz, influenţării este supus patrimoniul subiectului, iar în cel de-al doilea caz
influenţării este supus însuşi subiectul acestuia – persoana (fizică sau juridică).
În literatura de specialitate această repartizare a funcţiilor între cele două forme de
influenţare juridică este percepută uneori nu tocmai corect. Astfel, N.I. Pikurov nu este de părere
că rolul dreptului penal constă doar în stabilirea sancţiunilor pentru violarea drepturilor
subiective. În opinia acestui autor, nu este exclusă posibilitatea conectării normelor de drept
penal la reglementarea relaţiilor, care decurg dintr-un contract, pe calea stabilirii răspunderii
penale pentru acţiunile ce denotă un pericol real de încălcare a obligaţiunilor juridico-civile. În
calitate de exemplu el aduce norma care prevede răspunderea penală pentru obţinerea ilegală a
unui credit (art.176 din Codul penal al Federaţiei Ruse): „La prima vedere, în cazul dat, dreptul
penal pătrunde în sfera exclusivă a reglementării juridico-civile, întrucât priveşte condiţiile de
încheiere a unui contract. Deci, legea penală intervine încă până la momentul cauzării efective a
prejudiciului... Fapta de obţinere ilegală a unui credit este mai aproape de metoda de
reglementare a dreptului penal decât de cea a dreptului civil. Aceasta deoarece maniera în care
făptuitorul creează pericolul cauzării prejudiciului patrimonial face iluzorie posibilitatea
restabilirii drepturilor subiective violate, atunci când prejudiciul va fi deja cauzat”.
Considerăm neîntemeiată afirmaţia privind conectarea legii penale la reglementarea
relaţiilor, care decurg din încheierea unui contract (în cazul dat, a unui contract de credit bancar),
pe calea stabilirii răspunderii penale pentru neexecutarea unei obligaţiuni juridico-civile.
Conectarea dreptului penal la reglementarea relaţiilor sociale ar fi posibilă în ipoteza în care
normele de drept penal ar oferi noi drepturi sau ar incumba noi obligaţiuni părţilor la contract.
Însă, această ipoteză este de neconceput. Obligaţiunea celui care săvârşeşte o infracţiune legată
de creditare este de a se supune coerciţiei statului sub forma tragerii la răspundere penală.
Această obligaţiune este însă pe deplin conformă cu funcţia de apărare a dreptului penal, nefiind
specifică funcţiei reglatorii a dreptului civil şi a altor ramuri de drept nepenale.
Studiind rolul dreptului penal în sistemul ramurilor de drept, V.V. Malţev menţionează: „În
procesul de apărare a relaţiilor sociale, care sunt reglementate de dreptul civil, trebuie să fie luat
în consideraţie caracterul acestor relaţii (obiectul apărării juridico-penale), deci, prin urmare, şi
caracterul normelor de drept civil ... De aceea, în situaţia dată, dreptul civil are o anumită
prioritate în faţa dreptului penal. Dar această prioritate nu se transformă într-un raport de
„subordonare” pe verticală, din moment ce forţa juridică a acestor ramuri de drept este egală”.
În acelaşi context, A.E. Jalinski consideră că „procedeele de tranşare a coliziunilor dintre
legislaţia penală şi cea civilă trebuie să se bazeze pe prioritatea legislaţiei civile în ce priveşte
evaluarea juridică a acţiunii, care apare în calitate de fapt juridic, şi respectiv, pe caracterul
accesoriu al legislaţiei penale”.
La rândul său, A.M. Iakovlev exprimă următorul punct de vedere: „Astăzi, când, după
criza economică din 1998, au reapărut apelurile de amplificare a reglementării de către stat a
relaţiilor economice, trebuie de accentuat că, în condiţiile dezvoltării reuşite a economiei, forţa
reglementării de către stat a economiei constă în asigurarea aplicării efective în practică a
normelor Codului civil. A încerca să influenţezi asupra relaţiilor economice prin a ameninţa cu
aplicarea pedepsei înseamnă a contribui la restrângerea pieţei, a circuitului civil”.
Aşadar, autorii citaţi optează pentru primatul reglementării juridico-civile a activităţii
economice.
În contrast, alţi autori propun îmbinarea metodei juridico-penale şi a celei juridico-civile în
apărarea relaţiilor economice. Astfel, P.Iani menţionează: „Provoacă obiecţii viziunea despre
legea penală ca despre o lege accesorie, adiacentă, ca despre o lege care poate fi aplicată numai
dacă nu contrazice legea civilă”. Împărtăşind un punct de vedere similar, A.V. Naumov
consideră: „Nu există nici o ramură de drept ale cărei norme nu ar fi înglobate organic în
normele de drept penal. În aceste cazuri, condiţiile răspunderii penale pentru comiterea faptelor
prejudiciabile se conţin nu numai în normele penale, dar şi în normele altor ramuri de drept”.
Considerăm mai acceptabilă poziţia exprimată de P.Iani şi A.V. Naumov. Aşa cum susţine
S.Poleakov, această poziţie nu contravine art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale. Menţionăm că în norma respectivă este stabilit principiul, conform
căruia orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei. Iar S.Poleakov
consemnează: „Intervenţia statului în cauzele privind drepturile private poate duce la încălcarea
acestui principiu. În raporturile juridice civile, interesele statului nu trebuie să predomine asupra
intereselor părţilor. De aceea, poziţia deosebită a statului pentru apărarea intereselor sale în
cauzele civile nu corespunde cerinţei de egalitate a părţilor şi nu poate fi considerată conformă
principiului echităţii”.
În replică la cele menţionate, trebuie de spus că, într-adevăr, imixtiunea neîntemeiată a
organelor judiciare în desfăşurarea raporturilor de drept civil are loc de multe ori conştient.
Persoanele, care nu sunt sigure de justeţea argumentelor lor şi de reuşita soluţionării litigiului
patrimonial în cadrul procesului civil, apelează uneori la procedee ilegale pentru a atrage de
partea lor autoritatea publică. Totuşi, aceasta nu înseamnă că atunci când, pe lângă indicii unei
încălcări a normelor de drept civil, au fost descoperite elemente constitutive ale unei infracţiuni
economice, statul nu trebuie să intervină. Principiul egalităţii în drepturi reclamă ca situaţii egale
să fie tratate egal, iar situaţii inegale – diferit. Infractorul şi victima se află în posturi inegale:
primul a adus atingere unor valori şi relaţii sociale ocrotite de legea penală, iar a doua a suportat
un prejudiciu fizic, patrimonial sau moral. Iată de ce, în prezenţa unor motive suficiente, una şi
aceeaşi persoană poate fi supusă atât răspunderii civile, cât şi răspunderii penale.
În ce priveşte concordanţa sau neconcordanţa aplicării paralele a răspunderii civile şi a
celei penale cu prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, este necesar a specifica următoarele: Curtea Europeană a Drepturilor Omului
invocă, în soluţionarea speţelor, principiul securităţii în raporturile juridice (Hotărârea din
25.07.2002, SovtransavtoHolding contra Ucrainei), precum şi un alt principiu esenţial în materie
penală, conform căruia statul în calitate de garant al ordinii publice, este liber de a adopta măsuri
penale necesare (Hotărârea din 9.06.1998, Incal contra Turciei). De altfel, au fost cazuri când
statele au fost condamnate pentru că nu au adoptat o legislaţie penală suficient de eficace pentru
a apăra drepturile garantate de Convenţie (Hotărârea din 26.03.1985 X şi Y contra Olandei).
În acest sens, considerăm că art.238 CP RM este o normă suficient de eficace pentru a
apăra drepturile garantate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor funda-
mentale. În principal, se are în vedere apărarea dreptului de proprietate: conform Primului
protocol adiţional la Convenţie, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea
bunurilor sale; nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică
şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional (art.1). De
asemenea, suntem de părere că art.239 CP RM sunt conforme cu principiul securităţii în
raporturile juridice şi cu principiul libertăţii statului de a adopta măsuri penale necesare. Or,
participanţilor oneşti şi de bună-credinţă la relaţiile economice trebuie să le fie asigurată
securitatea împotriva faptelor participanţilor neoneşti şi de rea-credinţă la aceleaşi relaţii.
Măsurile de asigurare juridico-penală a acestei securităţi, exprimate prin aplicarea art.238 CP
RM, derivă din respectarea suveranităţii legislative a Republicii Moldova, care este armonizată
cu respectarea obligaţiunilor internaţionale de către Republicii Moldova.
În dezvoltarea acestei idei, ne exprimăm convingerea că suveranitatea legislativă a
Republicii Moldova, manifestată în adoptarea art.238 CP RM – „Dobândirea creditului prin
înşelăciune”, este în consonanţă deplină şi cu prevederile art.1 din Protocolul adiţional nr.4 la
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale: „Nimeni nu poate fi
privat de libertatea sa pentru singurul motiv că nu este în măsură să execute o obligaţie
contractuală”.
În acest sens, suntem de acord cu opinia potrivit căreia dispoziţia în cauză nu se aplică
pentru neexecutarea frauduloasă sau intenţionată a unei obligaţii. Căci în art.238 CP RM se are
în vedere tocmai o astfel de neexecutare a obligaţiei contractuale, redată prin sintagma
„prezentarea cu bună-ştiinţă a unor informaţii false” din articolul respectiv.
O sintagmă similară, care ar indica asupra manifestării intenţiei şi fraudei de către
făptuitor, a lipsit în art.1553 „Dezafectarea sau nerambursarea creditului” din Codul penal din
1961, care stabilea pedeapsa pentru anumite modalităţi ale faptei corespunzătoare. Astfel,
conform acestui articol, era prevăzută răspunderea penală pentru folosirea mijloacelor de credit
contrar destinaţiei indicate în contractul de credit, fie pentru nerambursarea creditului şi a
dobânzilor în termenele şi în condiţiile stipulate în contractul de credit, dacă prin aceste acţiuni
instituţiei financiare i-au fost cauzate pagube materiale în proporţii mari.
Sensul direct al prevederii: „fie nerambursarea creditului şi dobânzilor în termenele şi în
condiţiile stipulate în contractul de credit” denotă că aceasta se raportează la un litigiu ce decurge
din obligaţiunile contractuale şi deci nerespectarea lor urmează a fi sancţionată conform
prevederilor Codului civil. Nu există nici un indiciu care ar imprima ilicitate penală modalităţii
descrise în formula precitată. Prevăzând pentru o asemenea faptă pedeapsa privaţiune de libertate
pe un termen de la trei la şapte ani, legiuitorul moldovean a ignorat prevederile art.1 din
Protocolul adiţional nr.4 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale.
Luând în calcul această omisiune, la 2.04.2002 Curtea Constituţională a Republicii
Moldova a adoptat Hotărârea nr.17 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din
art.1553 din Codul penal în redacţia Legii nr.1436-XIII din 24.12.1997 „Pentru modificarea şi
completarea Codului penal”. Astfel, Curtea Constituţională a relevat că expresia „fie
nerambursarea creditului şi dobânzilor în termenele şi în condiţiile stipulate în contractul de
credit” din art.1553 CP RM din 1961 contravine art.1 din Protocolul adiţional nr.4 la Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Pe cale de consecinţă, Curtea
Constituţională a declarat neconstituţională această expresie.
Respectând această hotărâre, instanţele judecătoreşti, care au examinat cauze penale referi-
toare la infracţiunea prevăzută la art.1553 CP RM din 1961, au dispus întemeiat achitarea
inculpaţilor. Totodată, în unele cazuri condamnarea a fost făcută conform art.1553 CP RM din
1961, deşi din materialele cauzei nu rezultă că persoana condamnată şi-ar fi neexecutat fraudulos
sau intenţionat obligaţiile de rambursare a creditului.
Astfel, putem constata: în cazul în care relaţiile dintre participanţii la activitatea economică
– economic egali şi juridic egali în drepturi – sunt cuprinse de cadrul reglementării juridice,
atunci când interesul lor impulsionează întreaga economie, exercitarea voinţei acestor
participanţi este realizată şi reglementată de dreptul civil. Totodată, dacă drept imbold al
activităţii economice apare nu interesul economic individual, ci interesul statului (specificat în
indicaţia care suplineşte contractul), atunci realizarea voinţei statului este asigurată prin
ameninţarea aplicării răspunderii penale.
Executarea corespunzătoare a condiţiilor contractului constituie fundamentul activităţii
economice normale în contextul dezvoltării relaţiilor economice de piaţă. Conform alin.(2) art.572
CC RM, obligaţia trebuie executată în modul corespunzător, cu bună-credinţă, la locul şi în
momentul stabilit. Potrivit alin.(1) şi (2) art.602 CC RM, neexecutarea obligaţiei include orice
încălcare a obligaţiilor, inclusiv executarea necorespunzătoare sau tardivă; în cazul în care nu
execută obligaţia, debitorul este ţinut să-l despăgubească pe creditor pentru prejudiciul
cauzat,dacă nu dovedeşte că neexecutarea obligaţiei nu-i este imputabilă.
Cu toată varietatea cazurilor de neexecutare a obligaţiilor contractuale (violarea dreptului
patrimonial, cauzarea prejudiciului etc.), implicarea statului în derularea raporturilor de drept
civil dintre subiecţii independenţi şi juridic egali în drepturi este justificată doar în cazul în care –
pe lângă restabilirea dreptului violat, repararea prejudiciului etc. – este justificată şi sancţionarea
făptuitorului. În aceste circumstanţe, este oare întemeiat să vorbim despre existenţa concurenţei
dintre normele penale şi normele civile în procesul de apărare a ordinii de drept împotriva
ilegalităţilor legate de creditare?
Pentru a răspunde la această întrebare, este necesar a identifica semnificaţia juridică a
conceptului de concurenţă. În context, T.G. Cernenko consideră că, în cazul concurenţei, uneia
dintre normele concurente trebuie să i se acorde prioritatea. De asemenea,
L.D. Gauhman vede esenţa concurenţei în posibilitatea de a alege o singură normă din două care
concurează.
Referindu-se la coraportul dintre norma penală şi cea civilă, N.S. Taganţev afirmă: „Dacă
ilegalitatea presupune atât încălcarea pedepsibilă a normei, cât şi cauzarea prejudiciului
patrimonial, atunci această ilegalitate are un caracter complex, incorporând ilegalitatea penală şi
ilegalitatea civilă...”. Aşadar, legitimitatea aplicării răspunderii civile de rând cu răspunderea
penală – condiţionată de specificul funcţiei primei forme de răspundere juridică menţionate –
exclude un asemenea coraport dintre normele civile şi normele penale, cum este concurenţa. Or,
funcţia răspunderii civile este una restaurativ-compensatorie. Tocmai acest specific al funcţiei
date constituie temeiul excluderii formei respective de răspundere juridică din rândul celor al
căror coraport este caracterizat de principiul „non bis in idem” („a nu fi pedepsit de două ori
pentru aceeaşi faptă”). Funcţia răspunderii civile este nu de a pedepsi, ci de a restabili în drepturi
persoana lezată.
Lipsa concurenţei interramurale dintre normele legislaţiei civile şi ale legislaţiei penale,
care stabilesc răspunderea juridică, exclude necesitatea elaborării vreunor procedee sau reguli în
baza cărora s-ar da prioritate unora sau altora din ele. La săvârşirea unei fapte, care conţine atât
indicii încălcării unei norme de drept civil, cât şi elementele constitutive ale unei infracţiuni
economice, este corect să vorbim nu despre concurenţa dintre normele penale şi normele civile,
ci despre aplicarea complexă a ambelor.
Dar, în cazul ilegalităţilor legate de creditare apare problema ce vizează nu doar aplicarea
răspunderii penale şi a răspunderii civile. Poate fi aplicată şi răspunderea „bancară”, specifică
ramurii dreptului bancar. Natura coraportului dintre răspunderea penală şi răspunderea „bancară”
devine relevantă şi în cazul infracţiunii prevăzute la art.238 CP RM, când dobândirea creditului
prin înşelăciune se face de către o bancă comercială de la o altă bancă comercială sau de la
Banca Naţională a Moldovei. Pot fi oare aplicate în paralel normele aparţinând dreptului penal şi
cele aparţinând dreptului bancar? Sau trebuie făcută o alegere între cele două tipuri de norme
care stabilesc răspunderea juridică de forme diferite?
Normele, care stabilesc temeiul răspunderii „bancare” inclusiv pentru ilegalităţile legate de
creditare, sunt lit.b) alin.(1) art.10 şi art.38 din Legea instituţiilor financiare, adoptată de
Parlamentul Republicii Moldova la 21.07.1995.
La concret, potrivit lit.b) alin.(1) art.10 din legea nominalizată, Banca Naţională a
Moldovei poate retrage autorizaţia băncii în cazul în care au fost comise încălcări enumerate la
art.38 din acelaşi act legislativ.
În art.38 din Legea instituţiilor financiare sunt enumerate următoarele acţiuni ilegale
susceptibile de răspundere „bancară”:
a) încălcarea Legii instituţiilor financiare, a actelor normative ale Băncii Naţionale a
Moldovei;
b) încălcarea condiţiilor din autorizaţie sau a obligaţiunilor fiduciare;
c) angajarea în operaţiuni riscante sau dubioase;
d) omiterea de raportare, raportarea cu întârziere sau raportarea de date eronate privind
indicatorii de prudenţă bancară sau alte exigenţe prevăzute în actele normative ale
Băncii Naţionale a Moldovei;
e) nerespectarea măsurilor de remediere stabilite de Banca Naţională a Moldovei.
Printre măsurile de remediere şi sancţiunile aplicate de Banca Naţională a Moldovei în
cadrul răspunderii „bancare” faţă de instituţia financiară, proprietarii sau administratorii ei, art.38
din Legea instituţiilor financiare consemnează:
a) emiterea unui avertisment;
b) încheierea cu instituţia financiară a unui acord care prevede măsuri de remediere;
c) emiterea ordonanţei privind încetarea încălcărilor, efectuarea măsurilor de remediere şi
aplicarea de sancţiuni;
d) aplicarea şi perceperea incontestabilă a amenzii faţă de instituţia financiară până la
0,3% din capitalul acesteia;
e) limitarea sau suspendarea activităţii instituţiei financiare;
f) retragerea autorizaţiei etc.
Totodată, accentuăm că, în conformitate cu alin.(4) art.38 din legea sus-numită, măsurile şi
sancţiunile prevăzute la prezentul articol nu exclud aplicarea altor măsuri şi sancţiuni conform
legislaţiei.
Considerăm formularea din acest alineat imprecisă şi generatoare de abuzuri. Faţă de una şi
aceeaşi persoană – fizică sau juridică – nu poate fi aplicată în paralel răspunderea „bancară” şi
răspunderea penală. În acelaşi timp, faţă de una şi aceeaşi persoană poate fi aplicată concomitent
răspunderea „bancară” şi răspunderea civilă. Or, atât funcţia răspunderii „bancare”, cât şi funcţia
răspunderii penale este una represivă, de pedepsire. Deci, de o natură total diferită de funcţia
răspunderii civile, aceasta având un caracter restaurativ-compensatoriu. De aceea, concepţia
concurenţei dintre normele care stabilesc răspunderea penală şi normele care stabilesc
răspunderea „bancară” este valabilă în privinţa aceleiaşi persoane fizice sau aceleiaşi persoane
juridice: una şi aceeaşi persoană fizică (proprietarul sau administratorul instituţiei financiare),
precum şi una şi aceeaşi persoană juridică (instituţia financiară) nu poate fi supusă concomitent
şi măsurilor de remediere sau sancţiunilor, prevăzute în art.38 al Legii instituţiilor financiare, şi
răspunderii penale conform art.238 CP RM. Or, din descrierea măsurilor de remediere şi a
sancţiunilor amintite rezultă clar caracterul lor represiv, de pedepsire, nu însă caracterul
resraurativ-compensatoriu. Aplicarea în paralel a răspunderii „bancare” şi a răspunderii penale
faţă de aceeaşi persoană ar constitui o încălcare gravă a principiului „non bis in idem”.
Totodată, nu ar reprezenta încălcare a acestui principiu aplicarea faţă de persoana fizică
numai a răspunderii „bancare” în paralel cu aplicarea faţă de persoana juridică numai a
răspunderii penale. Sau viceversa.
Este necesar a consemna că în compartimentul „Asigurarea legalităţii, garantarea
drepturilor şi libertăţilor omului. Perfecţionarea continuă a cadrului legislativ naţional” din
Programul de activitate a Guvernului Republicii Moldova pe anii 2005-2009 „Modernizarea ţării
– bunăstarea poporului” se pune accentul, printre altele, pe „evaluarea cadrului legislativ naţional
în sensul reformulării unor prevederi echivoce, care permit dubla interpretare şi aplicarea lor
inadecvată”.
Luând în calcul cele menţionate supra, considerăm necesară completarea alin.(4) art.38 din
Legea instituţiilor financiare, după cum urmează: „Faţă de una şi aceeaşi persoană – fizică sau
juridică – nu pot fi aplicate în paralel şi măsurile sau sancţiunile prevăzute la prezentul articol, şi
răspunderea penală sau alte forme de răspundere juridică presupunând coerciţie”.
În concluzie, considerăm că nu este necesară dezincriminarea faptelor prevăzute la art.238
CP RM. Există o necesitate socială evidentă în apărarea juridico-penală a drepturilor şi
intereselor participanţilor de bună-credinţă la relaţiile de creditare. Existenţa şi aplicarea acestor
norme constituie o garanţie de prevenire şi combatere a ilegalităţilor legate de creditare,
caracterizate printr-un grad sporit de prejudiciabilitate, care sunt săvârşite de participanţii de rea-
credinţă la aceste relaţii. Gradul de prejudiciabilitate este criteriul care permite aplicarea de sine
stătătoare, pentru ilegalitatea legată de creditare, fie a răspunderii „bancare”, fie a răspunderii
penale. Totodată, fiecare din formele de răspundere juridică specificate pot fi însoţite de
răspunderea civilă.
1. Brânză S. Infracţiuni contra proprietăţii. - Chişinău: USM, 1999.
2. Brânză S., Ulianovschi X., Stati V. şi alţii. Drept penal. Partea Specială. – Chişinău: Cartier,
2005.
3. Eliescu M. Răspunderea civilă dilectuală. – Bucureşti: Editura Academiei, 1972.
4. Аслаханов А.А. Проблемы борьбы с преступностью в сфере экономики: Автореферат
диссертации на соискание ученой степени доктора юридических наук. – Москва,
1997.
5. Волженкин Б.В. Экономические преступления. – Санкт-Петербург: Юридический
центр Пресс, 1999.
6. Гаухман Л.Д. Квалификация преступлений: закон, теория, практика.- Москва:
ЮрИнфоР, 2001.