Dumnezeu a murit!

”, se spunea la mijlocul secolului al XIX-lea

în Europa Occidentală. Ştirea a ajuns până acolo unde a contat
– până la capătul creştinismului, la graniţa cu China. A făcut
cale întoarsă ca un bumerang şi s-a oprit în Rusia. Nici vorbă
de aşa ceva, căci atunci când păcatul şi divinul muşcă
împreună din măr nu există dovadă mai bună că Dumnezeu
există. Iar ruşii ştiau asta cel mai bine. Cel care avea să le
arate angelicul şi satanicul, care jongla cu Biblia, dar şi cu
Legile Paveline, care putea fi găsit în în alcovurile
aristocratice, dar şi în bojdeucile siberiene îşi instaura propria
religie – Grigori „Grişka” Rasputin. Un mister care se
încăpăţânează să rămână mister. Rasputin, negustorul de
suflete, al cărui nume se confundă cu sfârşitul Rusiei ţariste.
Era primăvara războiului şi a păcii, primăvara lui 1917. Palatul Taurida
era gol, devastat, locuit acum de crivăţ. Familia imperială fusese
alungată şi lăsase în urma ei un popor mânios şi dezorientat. Nu ştia
clar ce i se întâmplă, dar era bine. Euforia revoluţiei se îmbina cu
ezitarea. Peste toate însă domnea speranţa.
Despre începuturile lumii noi s-a scris mult timp înainte: „Ia gândiţi-vă
de ce timpuri avem parte! Numai o singură dată într-o eternitate se
întâmplă asemenea lucruri nemaipomenite. O libertate care a venit
peste noi dintr-o întâmplare, dintr-o neînţelegere.” – aşa se minuna
Iuri Jivago.
Rusia dorea a se îndrepta către o democraţie occidentală – aşa citise
intelighenţia că se întâmplă în urma unei revolte populare, că
paradisul demoratic se va instala, iar în noul stat va curge numai lapte
şi miere. Un grup de oameni s-a strâns repede şi a spus: noi vă vom
arăta dreptatea! Era Guvernul Provizoriu. Dar, mai întâi de toate,
vinovaţii – cu vorba sau cu fapta – ai vechiului regim trebuiau aduşi în
faţa legii. De la primii înalţi oficiali ţarişti până la ultimii mujici
imperialişti erau căutaţi şi arestaţi, fiindu-le deschise procese. Comisia
Extraordinară de Investigaţie a Guvernului Provizoriu era autoritatea
supremă care se ocupa de cei care se făceau vinovaţi de ţarism. În
scurt timp, Fortăreaţa Petru şi Pavel, Bastilia rusească, devenise
neîncăpătoare.

Secţiunea XIII
Dosare peste dosare, zeci de capete de acuzare. Un singur subiect era
destinat să stea în spatele uşilor închise, să se vorbească despre el în
şoaptă, într-o cameră puternic luminată. Ca un simbol, ca un
avertisment, se numea Secţiunea XIII. Şi se ocupa cu „investigarea
activităţii forţelor întunecate”. Procurorul de caz fusese adus de la
sute de kilometri, F.P. Simpson, fostul preşedinte al Curţii de Apel din
provincia Harkov. Şi alţi trei procurori subordonaţi lui, Vladimir Rudnev,
Tihon Rudnev şi Grigori Girchici, aduşi tot din provinciile îndepărtate
ale Rusiei.
De ce atât deranj pentru un caz, când Petrogradul era plin de oameni
ai legii? Pentru a evita ca trecutul recent să le afecteze obiectivitatea
şi integritatea. Numărul cu ghinion, XIII, trebuia să le aducă oamenilor
răspunsuri, trebuia să le aducă pacea celor vii. Dar cum se putea face
asta când se spune că „despre morţi numai de bine”? Aprindeau o
lumânare în faţa unei icoane şi se închinau de trei ori, ca după
rugăciune. Rasputin! Cine era acest om al cărui nume era pe buzele
tuturor umbrelor şi care se auzea pe la toate colţurile, care crease
isterie pe stradă şi panică printre oficialităţi şi servicii secrete? Abia
acum, când bărbatul uscăţiv cu ochi pătrunzători nu mai exista,
oamenii aveau curaj să îl cunoască. Căci până în urmă cu doar câteva
luni, ruşii creau tragedia, şi se bucurau de ea, şi îi dădeau un nume:
Rasputin.

Cine?
Cine era acest sfânt cu puteri tămăduitoare, acest Antichrist? Cine era
desfrânatul şi beţivul, sfătuitorul de nădejde al cuplului imperial? Cine
era predicatorul evangheliilor şi al scripturilor, acest analfabet cu
cartea de rugăciuni la încingătoare? Cine era bărbatul fatal, îmbrăcat
cu cămaşă roşie de mătase şi haină de samur, acest om neîngrijit cu
mâncarea în barbă şi lipsit de maniere? Şi cum a ajuns un nimeni de
nicăieri să scrie epilogul Romanovilor, un blestem ca o previziune?
Pentru el, pentru Rasputin, un om care a incitat întreaga Rusie, şi nu
numai, Guvernul Provizoriu a răscolit toate arhivele, toate seifurile şi
mai ales i-a strâns pe toţi cei mici şi importanţi care puteau răspunde
întrebărilor.
Dumnezeu a murit!”, se spunea la mijlocul secolului al XIX-lea
în Europa Occidentală. Ştirea a ajuns până acolo unde a contat
– până la capătul creştinismului, la graniţa cu China. A făcut
cale întoarsă ca un bumerang şi s-a oprit în Rusia. Nici vorbă
de aşa ceva, căci atunci când păcatul şi divinul muşcă
împreună din măr nu există dovadă mai bună că Dumnezeu
există. Iar ruşii ştiau asta cel mai bine. Cel care avea să le
arate angelicul şi satanicul, care jongla cu Biblia, dar şi cu
Legile Paveline, care putea fi găsit în în alcovurile
aristocratice, dar şi în bojdeucile siberiene îşi instaura propria
religie – Grigori „Grişka” Rasputin. Un mister care se
încăpăţânează să rămână mister. Rasputin, negustorul de
suflete, al cărui nume se confundă cu sfârşitul Rusiei ţariste.
Era primăvara războiului şi a păcii, primăvara lui 1917. Palatul Taurida
era gol, devastat, locuit acum de crivăţ. Familia imperială fusese
alungată şi lăsase în urma ei un popor mânios şi dezorientat. Nu ştia
clar ce i se întâmplă, dar era bine. Euforia revoluţiei se îmbina cu
ezitarea. Peste toate însă domnea speranţa.
Despre începuturile lumii noi s-a scris mult timp înainte: „Ia gândiţi-vă
de ce timpuri avem parte! Numai o singură dată într-o eternitate se
întâmplă asemenea lucruri nemaipomenite. O libertate care a venit
peste noi dintr-o întâmplare, dintr-o neînţelegere.” – aşa se minuna
Iuri Jivago.
Rusia dorea a se îndrepta către o democraţie occidentală – aşa citise
intelighenţia că se întâmplă în urma unei revolte populare, că
paradisul demoratic se va instala, iar în noul stat va curge numai lapte
şi miere. Un grup de oameni s-a strâns repede şi a spus: noi vă vom
arăta dreptatea! Era Guvernul Provizoriu. Dar, mai întâi de toate,
vinovaţii – cu vorba sau cu fapta – ai vechiului regim trebuiau aduşi în
faţa legii. De la primii înalţi oficiali ţarişti până la ultimii mujici
imperialişti erau căutaţi şi arestaţi, fiindu-le deschise procese. Comisia
Extraordinară de Investigaţie a Guvernului Provizoriu era autoritatea
supremă care se ocupa de cei care se făceau vinovaţi de ţarism. În
scurt timp, Fortăreaţa Petru şi Pavel, Bastilia rusească, devenise
neîncăpătoare.

Secţiunea XIII
Dosare peste dosare, zeci de capete de acuzare. Un singur subiect era
destinat să stea în spatele uşilor închise, să se vorbească despre el în
şoaptă, într-o cameră puternic luminată. Ca un simbol, ca un
avertisment, se numea Secţiunea XIII. Şi se ocupa cu „investigarea
activităţii forţelor întunecate”. Procurorul de caz fusese adus de la
sute de kilometri, F.P. Simpson, fostul preşedinte al Curţii de Apel din
provincia Harkov. Şi alţi trei procurori subordonaţi lui, Vladimir Rudnev,
Tihon Rudnev şi Grigori Girchici, aduşi tot din provinciile îndepărtate
ale Rusiei.
De ce atât deranj pentru un caz, când Petrogradul era plin de oameni
ai legii? Pentru a evita ca trecutul recent să le afecteze obiectivitatea
şi integritatea. Numărul cu ghinion, XIII, trebuia să le aducă oamenilor
răspunsuri, trebuia să le aducă pacea celor vii. Dar cum se putea face
asta când se spune că „despre morţi numai de bine”? Aprindeau o
lumânare în faţa unei icoane şi se închinau de trei ori, ca după
rugăciune. Rasputin! Cine era acest om al cărui nume era pe buzele
tuturor umbrelor şi care se auzea pe la toate colţurile, care crease
isterie pe stradă şi panică printre oficialităţi şi servicii secrete? Abia
acum, când bărbatul uscăţiv cu ochi pătrunzători nu mai exista,
oamenii aveau curaj să îl cunoască. Căci până în urmă cu doar câteva
luni, ruşii creau tragedia, şi se bucurau de ea, şi îi dădeau un nume:
Rasputin.

Cine?
Cine era acest sfânt cu puteri tămăduitoare, acest Antichrist? Cine era
desfrânatul şi beţivul, sfătuitorul de nădejde al cuplului imperial? Cine
era predicatorul evangheliilor şi al scripturilor, acest analfabet cu
cartea de rugăciuni la încingătoare? Cine era bărbatul fatal, îmbrăcat
cu cămaşă roşie de mătase şi haină de samur, acest om neîngrijit cu
mâncarea în barbă şi lipsit de maniere? Şi cum a ajuns un nimeni de
nicăieri să scrie epilogul Romanovilor, un blestem ca o previziune?
Pentru el, pentru Rasputin, un om care a incitat întreaga Rusie, şi nu
numai, Guvernul Provizoriu a răscolit toate arhivele, toate seifurile şi
mai ales i-a strâns pe toţi cei mici şi importanţi care puteau răspunde
întrebărilor.
Totul semăna a tabloid ieftin, ca bârfa de seară din faţa porţii, numai
că acum întrebările se puneau de o singură parte, iar informaţiile erau
scrise, ştampilate şi îndosariate. Au mers până pe tărâmul proscrişilor,
în taigaua siberiană, de unde au adus la capitală oameni deja bătrâni,
dar care îl cunoscuseră pe copilandrul Rasputin. Au fost aduşi preoţi şi
călugări, cei care i-au deschis uşa către mântuire tânărului tulburat.
Ţărănci cu basmale înflorate, baronese cu jupoane creponate, femei
cu haine peticite, prinţese cu voaluri şi mărgele, toate – deloc puţine –
au povestit procurorilor despre şarmul de neînţeles al bărbatului
devotat ţarinei. Pe uşa din spate, aşa cum încă este obiceiul, au venit
oficialii: mai un prinţ, mai un militar, câte un agent străin sau spion
rus. Toţi unul şi unul, toţi s-au mobilizat pentru a pune cap la cap
informaţiile despre omul care intrigase o ţară întreagă şi despre a
cărui reputaţie se ştia până în Vest. „Ruşii pot păcătui, dar nu pot
fi fără Dumnezeu”
În inima Rusiei, acolo unde aproape mereu răul învinge. Acolo unde
aşezările umane sunt date de gol numai de fumul ce iese din coşuri
sau de sunetul de clopot al bisericilor. Acolo unde gheaţa începuse a fi
spartă abia la finalul secolului al XVI-lea, sub teroarea lui Ivan cel
Groaznic. Mergi mult şi vezi oameni diferiţi, dar pe care gerul i-a făcut
fraţi. Treci şi munţii Urali şi descoperi că lumea lui Andrei Rubliov a
rămas la fel. Satul Pokrovskoe, din gubernia Tobolsk, s-a înscris pe
hartă undeva în timpul Ecaterinei cea Mare, dar se pare că perioada
modernă nu a ajuns până la siberieni. Aici, pe malul râului Tura, printre
cei slabi de înger, începe povestea lui Rasputin. Documentele spun că
pe 9 ianuarie 1869, Efim şi Anna Rasputin devin părinţi; şi că o zi mai
târziu băieţelul este botezat la biserica din sat. Nicio cometă nu a
străbătut cerul şi nici copii cu dinţi de fier sau câini cu şase picioare nu
s-au născut atunci, după cum umbla vorba. Numai atât: în fiecare an
de 10 ianuarie, ruşii ortodocşi îl sărbătoresc pe Sfântul Grigorie de
Nyssa, cel supranumit „filosoful şi misticul”. Aşa că, în cinstea lui,
copilul a fost numit Grigori. Familia Rasputin a stat mult timp cu doliul
la poartă, căci înainte ca Grigori să vină pe lume cinci copii le-au murit
înainte de a apuca să facă primii paşi. Mai târziu, cei doi soţi au mai
avut o fată la nunta căreia a petrecut şi fratele ei.
Consătenii lui Rasputin îşi amintesc că era un băiat retras, deloc
comunicativ – a început să vorbească la doi ani şi jumătate, şi la drept
vorbind nici când a ajuns la Curtea ţarilor nu avea un discurs coerent.
Erau vremurile oamenilor simpli, când educaţia era numai ceea ce
învăţai acasă şi pe uliţă – doar 20% din populaţia Rusiei avea studii.
Erau supuşi născuţi parcă resemnaţi. Nu ştiau carte, dar ştiau că voia
lui Dumnezeu nu trebuie pusă la îndoială. Sudba îi spuneau ei
destinului implacabil. Erau cei care, dincolo de pielea bătătorită şi
caracterul îmbibat în alcool, credeau în semne şi minuni. Şi adesea, în
adâncul inimii, siberienii s-au considerat superiori ruşilor europeni. Ei l-
au educat pe Rasputin, dar tot ei l-au respins.
Încă din adolescenţă a împărtăşit dragostea tatălui pentru vodcă –
după o zi de muncă se cuvenea o noapte de beţie. Şi cum în multe
cazuri excesul de alcool face consumatorul să treacă bariera bunului
simţ şi nu numai, nici în cazul lui Efimovici – băiatul lui Efim – nu se
făcea rabat de la regulă. Ţipa cât îl ţineau prăselele, înjura trecătorii
care se opreau, se agăţa de fete şi începea să le sărute cu foc. Şi cu
toate că în provinciile ruseşti, unde nici marii Petru sau Ecaterina nu
au reuşit să abolească feudalismul, asemenea scene erau la ordinea
zilei, Rasputin ţinea capul de afiş drept desfrânatul satului.
În ciuda renumelui pe care şi-l făcuse în sat, tânărul era cunoscut şi
pentru legătura lui cu divinitatea. Unii mai sceptici, alţii înfricoşaţi de-a
dreptul, oamenii din Pokrovskoe povesteau cum, într-o seară, fiind
invitaţi mai mulţi prieteni de-ai tatălui său acasă, a auzit că unui om
sărac din sat îi fusese furat calul. Pe dată, Rasputin s-a ridicat şi l-a
indicat pe hoţ ca fiind unul din grup. Se pare că viziunea sau intuiţia
nu l-au înşelat. Din când în când, pleca împreună cu familia în mici
pelerinaje la mănăstirile din apropiere, una rămânându-i dragă –
lăcaşul de cult Znamensky, din apropierea Tobolskului. Aşa se face că,
în vara anului 1886, în apropierea majoratului, Rasputin a cerut
permisiunea de a merge acolo singur. Era în preajma Adormirii Maicii
Domnului, când tânărul pelerin a întâlnit-o pe Praskovaya Fedorovna
Dubrovina, de care s-a îndrăgostit iremediabil. Fata de 20 de ani,
blondă şi cu ochii căprui, era mai mult decât şi-ar fi putut dori
Rasputin: îi accepta firea rebelă şi credea cu tărie că are har într-ale
bisericii.
Pe 2 februarie 1887, cei doi s-au căsătorit şi, pentru o perioadă,
conform tradiţiei, s-au mutat în casa mirelui. În acea vreme, o
epidemie de tuse convulsivă bântuia Siberia. Rata mortalităţii în
rândul copiilor era alarmant de ridicată, însă nimeni nu se plângea –
aşa era voia Domnului. Nici proaspăta familiei a lui Grigori nu a
scăpat: din cei şapte copii pe care i-au avut, numai trei au atins vârsta
maturităţii: Dimitri, Maria şi Varvara.

Drumul spre divinitate începe cu primele 500 de verste

Faptul că îşi întemeiase o familie nu însemna că Rasputin se dăduse
pe brazdă. Ba chiar mai rău. Vecinii lui spun că îşi înşela nevasta, fura
până chiar şi pâinea din casă, pentru a o da la schimb pentru băutură,
iar scandalurile se ţineau lanţ. Orice infracţiune, cât de mică, îl implica
pe Rasputin. „Oamenii mă învinuiau când ceva nu era bine, chiar dacă
nu aveam nimic de a face cu acel lucru”, avea să se plângă el mai
târziu. Vecinul său, Kartavtsev, mărturisea că odată l-a prins cum fura
scânduri din gradul lui. Rasputin s-a speriat că a fost prins în fapt şi a
vrut să îl lovească pe proprietar cu toporul. Acesta din urmă, pentru a
se apăra, l-a lovit în faţă cu o scândură, în urma impactului
rămânându-i permanent un cucui într-o parte a frunţii. Având în
vedere şi această ultimă întâmplare, dar mai ales pentru faptul că era
o persoană nocivă comunităţii, oamenii s-au hotărât ca, pentru o
perioadă, Rasputin să fie trimis în exil. În schimb, el a venit cu o
soluţie mai bună: să meargă în pelerinaj. Era primăvara anului 1897,
Rasputin avea 28 de ani şi pornea pe drumul de 500 de verste către
mănăstirea Sfântul Nicolae din Verkhoturye.
Era drumul său către Dumnezeu. Rasputin a fost sincer cu sătenii, dar
mai ales cu el însuşi. A fost o auto-penitenţă: dormea la adăpostul
copacilor şi mânca rădăcinoase, încercând să găsească în natură calea
către divinitate. A ajuns în final în oraşul cu 40 de biserici şi mănăstiri.
Şi el, ca majoritatea pelerinilor, s-a îndreptat către mănăstirea Sfântul
Nicolae, acolo unde se se aflau moaştele Sfântului Simion, un fost
nobil care renunţase la toate bogăţiile, luând calea pocăinţei şi
milosteniei.
Acolo, Rasputin l-a cunoscut pe Macarie, un pustnic tânăr care era
cunoscut şi plăcut în rândul credincioşilor. Cu toate că era analfabet,
el părea că are har, propovăduind ideea că Dumnezeu este acolo chiar
şi pentru cei mai mari păcătoşi. Biserica se umplea în timpul predicilor
sale, iar Rasputin, fermecat mai presus de toate de spiritul de lider, l-a
ales pe Macarie să îi fie mentor. Atât el, cât şi vecinii lui mărturisesc că
la Verkhoturye, Rasputin l-a găsit pe Dumnezeu. Spunea adesea că
acolo mai tot timpul auzea o voce interioară care îl îndemna să
urmeze tiparul vieţii de creştin şi să fie în slujba Domnului. „Am căutat
în adâncul inimii să învăţ care este salvarea omului. Am muncit din
greu şi nu am dormit mai deloc”, spunea el mai târziu.
Odată ajuns acasă, a renunţat la alcool şi a devenit vegetarian,
singurul viciu rămânându-i tutunul. Aici, în satul său, Rasputin a
devenit acel lider la care visa. Vocea plină de dramatism şi mişcările
teatrale îl făceau să pară unul dintre acei fanatici religioşi. Fenomenul
nu era unul străin Rusiei ţariste. Acei oameni bisericoşi ce îşi duceau
credinţele la extrem şi care îşi creau o legătură imaginară cu
Dumnezeu, un fel de pythii ale Greciei Antice, erau numiţi „nebuni
întru Hristos”. Iar Rasputin a ştiut care este cantitatea de nebunie
necesară pentru ca oamenii să îl urmeze. Atitudinea lui încrezătoare
era parcă ghidată după vorbele lui Antonie cel Mare: „Vor veni
vremurile când oamenii se vor comporta precum nebunii, şi dacă vor
vedea pe cineva care nu se comportă la fel, se vor revolta împotriva
acestuia şi îi vor spune: «Eşti nebun!» – pentru că el nu este ca ei”.

Creştinul universal
Rasputin a fost creştin până la moarte, devotat Bisericii Ortodoxe
Ruse. Doar că el a învăţat de la toţi. Rusia era orbită de religie, fie ea
una de notorietatea creştinismului, fie multele secte mai mult sau mai
puţin dubioase. Şi din această cauză el a fost bănuit întotdeauna că ar
aparţine unui cult sau altuia. Îi asculta pe baptişti, dar şi pe creştinii
de rit vechi care respingeau reformele patriarhului Nikon, din 1660, pe
duhobori sau pe molocani. De asemenea, el a avut multe de învăţat
chiar de la un deţinut – fostul preot Barbarin, care fusese acuzat de
erezie şi închis la mănăstirea din Abalak. Cel mai mult, trecutul, dar şi
viitorul lui Rasputin îl legau de secta hlîstilor. Înfiinţată în jurul anului
1617, doctrina de bază a sectei era că şi oamenii de rând au puteri
miraculoase. Îmbrăcaţi în robe albe, hlîstii se întâlneau la miezul nopţii
în pivniţe sau locuri special amenajate sub pământ, cântau imnuri
religioase şi dansau sălbatic, lovindu-se reciproc cu biciuri, până le
curgea sânge. Apoi se angrenau în orgii sexuale. Paradoxal, credinţa
lor era că numai păcatul trupesc aduce mântuirea. Argumentele că
Rasputin nu făcea parte din secta hlîstilor sunt simple: de pe o parte,
el ştia că astfel de comportament obscen îi va închide drumul către
cercurile elitiste, iar pe de altă parte, Rasputin era un lider, care îşi
dorea proprii adepţi.
Convingerea că are o legătură cu divinitatea s-a întărit în 1898 când,
spune el, aflându-se pe câmp, din cer i s-a arătat Fecioara Maria, care
i-a indicat orizontul. Rasputin a luat această viziune ca pe un semn că
trebuie să plece din nou în pelerinaj. El simţea că Sfânta Maria îi
pregătea un destin măreţ. „Odată, am petrecut noaptea într-o cameră
unde se afla icoana Maicii Domnului”, povestea Rasputin de multe ori
celor care credeau în puterile sale. Când s-a trezit, pe sticla tabloului
sfânt se prelingeau lacrimi, iar sfânta i-a vorbit: „Plâng pentru
păcatele omenirii, Grigori. Pleacă, umblă, şi curăţă oamenii de
păcate”. Şi, dintr-o dată, ca din senin, în 1900, Rasputin anunţa că o
voce din cer i-a spus că trebuie să plece în pelerinaj la Muntele Athos,
în Grecia.
Pentru un stranniki – pelerin rus, tot acest drum era mai mult decât o
simplă călătorie. Era o luptă cu exteriorul, cu sinele, căci lumea
îndoielnică din Demonii lui Dostoievski era la tot pasul. Îşi spunea
mereu în minte, ridicând parcă un zid de apărare: „Doamne Iisuse
Christoase, ai milă de mine, păcătosul”. Ducea o luptă precum cea din
pustiu a lui Iisus, când în cele 40 de zile ispita malefică l-a ademenit,
încercând să îl atragă de partea sa. Şi Grigori a avut obstacolele sale,
care i-au întărit credinţa. „Totul m-a interesat: binele, răul; am
acceptat totul şi nu m-am îndoit de nimic. Am mers câte 40-50 de
verste pe zi fără să observ furtunile, vântul sau ploaia. Rar îmi
permiteam să mănânc: în Tambov am mâncat numai cartofi. Nu
aveam niciun ban şi nu îmi făceam griji în privinţa timpului. Dumnezeu
a oferit”. Aşa scria rusul plecat către casa creştinismului.
Şase luni a mers fără să îşi schimbe hainele sau să se spele. Cât era
ziua de mare mergea, iar noaptea se ruga. A ajuns la Athos cu dorinţa
de a deveni călugăr. Părerea i s-a schimbat brusc, căci, conform
spuselor lui, oamenii sfântului lăcaş preferau homosexualitatea. Şi cu
toate că Rasputin era o persoană care accepta multe dintr-ale
eroticului, ce a descoperit în Grecia i-a stârnit repulsie faţă de viaţa
monahală. S-a întors în Siberia, unde mai înainte de a merge acasă a
trecut pe la Macarie, vechiul lui mentor. „Întrucât tu nu poţi găsi
mântuirea într-o mănăstire, trebuie să îţi salvezi sufletul în lume”, i-a
spus acesta, convins că pe Rasputin îl aşteaptă un destin măreţ.
Pentru Grişka, nici acasă nu era bine. Sătenii îl priveau cu suspiciune,
dar aveau motive întemeiate. Se pare că pe drumul pribegiei nu îşi
lăsase şi obiceiurile. Odată întors în Pokrovskoe, el îşi reîncepu idilele
fugitive cu fetele locului. Pasiunile lui sexuale erau impulsive, creând
adesea conflicte. Rasputin explica aceste porniri ca fiind partea lui
întunecată, pe care o îmbrăţişa ca fiind trimisă de la Dumnezeu.
Singura care îl susţinea în continuare şi care înţelegea că aceste
lucruri sunt o povară, şi nu o plăcere, era soţia lui. Rasputin simţea din
ce în ce mai mult că locul lui nu mai este în Siberia. Timpul l-a grăbit –
în 1902, el îşi pune desaga în spate şi porneşte de-a lungul râurilor
Tura şi Volga până ajunge în Kazan.

„Jesus Christ Superstar”. De la ţăran la vedetă

Rasputin nu s-a oprit întâmplător în oraşul Kazan, căci acesta era pe
atunci unul dintre cele mai importante centre teologice din Rusia. Dar
înainte de a ajunge acolo, reputaţia i-o luase înainte, făcându-şi loc în
sufletele oamenilor, dar şi în ierarhia neoficială a bisericii. Era starets.
În tradiţia ortodoxiei ruse, această titulatură nu o obţinea decât acel
preot bătrân, înţelept şi plin de har, care aduce sufletelor oropsite
Fericirile, dar şi care îi învaţă pe cei rătăciţi de la drumul credinţei
Decalogul. Ruşii aveau nevoie de o mână de fier care să îi conducă,
dar şi de cineva care să le aline spiritul însetat de minuni. Vremurile
nu erau tocmai bune pentru Biserica Rusă: un loc cât mai sus pe
maldărul de bani şi implicarea în politică i-au făcut pe ruşi să caute
răspunsurile în altă parte. Biserica, fragil liant dintre popor şi
conducerea ţării, stătea la începutul secolului XX la mâna ţăranului –
el, cel mai aproape de Dumnezeu, cel care niciodată nu îi punea la
îndoială judecata. Înţelepciunea ţăranului, de asta avea nevoie
Biserica pusă într-un con de umbră. Rasputin ştia jocul, dar el făcea
regulile. Le-a dat ruşilor ce au vrut. Grigori Rasputin îşi propusese
parcă să cucerească lumea.
Înfăţişarea lui era aceeaşi dintotdeaua – şi parcă miza pe ea, ca într-un
rol dintr-o piesă de teatru unde costumaţia are o importanţă capitală.
Avea o fizionomie greu de uitat: înalt şi uscăţiv, cu pomeţii ascuţiţi şi
tenul ars de soare. Părul lung, slinos, şi barba încâlcită, adesea cu
resturi de mâncare în ea, semănând cu un Christos schimonosit.
Degetele lungi, subţiri, parcă mumificate, se terminau cu nişte unghii
neîngrijite şi murdare, protejate de bătături făcute la munca
pământului. Purta haine lungi, închise la culoare, de obicei o rubaşcă
şi pantaloni largi. Un portret apocaliptic, al cărui punct central îi erau
ochii: o privire pătrunzătoare de om nebun, care voia să îţi străpungă
interiorul, să îţi răscolească toate păcatele, să provoace o furtună pe
care tot el avea să o potolească. Aducea nelinişte, dar şi calm, ca o zi
capricioasă de toamnă târzie. Prezenţa lui făcea pe oricine să îşi spună
că ceva nu este omenesc la el, căci multora le încremeneau fiorii reci
pe spate – aducea cu el parcă vântul tăios al Siberiei, vântul dintr-o
altă lume. Şi-aşa a rămas de atunci, de la 33 de ani de când a ajuns în
Kazan, şi de când vestea despre duhovnicul înzestrat cu har divin a
ajuns la Sankt Petersburg.
Rasputin a câştigat inimile tuturor. Deşi neînvăţat, el avea o intuiţie
ascuţită şi o inteligenţă nativă, ştiind mereu să fie medicament şi
răspuns pentru orice. El credea cu tărie că are puteri supranaturale şi,
din această cauză, trata oamenii la fel, indiferent de statutul pe care îl
aveau. Umbla vorba ca gândul şi ca vântul despre minunile pe care le
făcea, dar şi despre previziunile mici, de viitor apropiat. Cei mai
sceptici spun că Rasputin nu era altceva decât un bun psiholog, care
analiza cu rapiditate persoanele şi situaţiile, făcea o legătură între
toate cu fir roşu, găsind imediat o rezolvare. Se spune că într-o zi ar fi
mers la el un bărbat cu soţia lui care înnebunise după moartea
copiilor. El îşi amintea că „disperarea soţiei mele s-a transformat în
nebunie şi doctorii nu puteau face nimic în privinţa asta. Cineva m-a
sfătuit să merg la Rasputin. Imaginaţi-vă asta: după ce a vorbit cu ea
preţ de jumătate de oră, ea s-a însănătoşit în totalitate. Spuneţi ce
vreţi împotriva lui, poate chiar este aşa. Dar el mi-a salvat soţia – şi
acesta este adevărul!”.
Grişka era iubit şi de înaltele feţe bisericeşti, în ciuda scandalurilor
sexuale în care era implicat, sau a ereziilor de care era acuzat. Unul
dintre susţinătorii săi era chiar arhimandritul Mănăstirii celor Şapte
Lacuri, părintele Gavril. El spune că Rasputin l-a avertizat să aibă grijă
cu un anume călugăr Filip, dar nu l-a băgat în seamă – asta, până când
tânărul preot l-a atacat cu un cuţit. De atunci, Gavril era convins că se
află în prezenţa unui om cu puteri mistice. Rasputin şi-a câştigat
autoritatea spirituală în regiune, iar Episcopul Andrei a văzut în el acel
ceva de care Rusia avea nevoie şi l-a trimis la capitală.

Ciocoii vechi şi noi

Era 1903. Prima întâlnire cu grandiosul Petersburg. Era o lume nouă,
europeană, unde vechile lui obiceiuri nu îşi aveau locul decât cel mult
într-o manieră hedonistă. Străzile largi, asfaltate, clădirile somptuoase,
baroce, şi chiar bisericile care erau făcute direct proporţional cu
divinitatea îi luaseră ochii lui Rasputin. Era o lume care trebuia să fie a
lui.
Cu o scrisoare de recomandare de la episcopul Kazanului, cel care
avea să devină umbra Romanovilor îşi făcea intrarea în societatea
rusă însetată de spiritualitate. Prima redută pe care a cucerit-o a fost
Biserica Aleksandr Nevski. Acolo, episcopul Serghei, rectorul
Seminarului Teologic din Sankt Petersburg, l-a luat sub aripa lui
protectoare, convins fiind şi de descrierea părintelui Andrei – ca
adevărat starets, om al lui Dumnezeu, care putea resuscita credinţa
rusă – dar şi de dogma străveche, conform căreia divinitatea lucrează
prin oameni simpli.
Imediat după întâlnirea lor, părintele l-a prezentat pe Rasputin unui
grup select de înalt preasfinţiţi, printre care se afla şi arhimandritul
Teofan, duhovnicul ţarinei Aleksandra. Era şansa lui, şansă pe care nu
a ratat-o. Le-a povestit despre viaţă şi credinţă, despre religie şi păcat,
şi cum toate fac parte din fiinţa umană. Şi printre atâţia erudiţi, el s-a
impus ca singur lider, ca un Aleksandr Nevski în faţa tătarilor. Şi ca să
îşi ducă numărul până la capăt, el a făcut trei predicţii preoţilor
prezenţi: unul dintre ei va suferi în curând de hernie, un altul îşi va
pierde mama, iar celălalt va deveni tată în afara căsătoriei.
Previziunile s-au adeverit, iar întrega bisericime era la picioarele lui
Rasputin. Însă pentru ceea ce avea să devină Grişka în istoria Rusiei,
părintele Teofan a avut un aport mare. Acesta îi devenise un soi de
impresar: îl lăuda tuturor cunoscuţilor, îl introducea în toate cercurile
înaltei societăţi. Printre nobilii care credeau în puterile lui se numărau
şi Marile Ducese de Muntenegru, Milica şi Anastasia, ambele
căsătorite cu câte un membru al familiei Romanov.
Rasputin a găsit Rusia la ananghie. Sviataia Rus, Rusia ortodoxă, Rusia
creştină, cea care justifica şi se identifica cu dinastia Romanov,
aproape că devenea un mit. Krestianin – ţăranul rus – păstra chiar prin
etimologia numelui legătura cu creştinismul. O religie modelată după
nevoile lui. Ortodoxia de la sat nu era altceva decât un aliaj între
creştinism, ritualuri păgâne şi superstiţii. Canoanele elementare erau
respectate – ţăranul rus ţinea posturile, îşi scotea căciula în biserică,
de sărbători nu lucra, iar fiece zi începea şi se termina cu semnul
crucii. Toate le făcea ca un mecanism, fără ataşament – le făcea
pentru că aşa trebuie. În schimb, creştinul de la oraş era pe cale de
dispariţie. Aristocraţii ruşi căutau religii alternative, iar o parte a
intelighenţiei aducea suflul pro-darwinist din Vest. Icoanele de pe
pereţi priveau neputincioase cum ruşii adoptă plăcile ouija, în
încercarea de a contacta sufletele celor dispăruţi, şi cum rugăciunile
de seară sunt înlocuite cu şedinţe de spiritism. În Rusia domnea un
dezechilibru spiritual care cerea un factor comun între cele două
tabere. Şi se pare că acesta fusese găsit: Rasputin. El satisfăcea
nevoia de exotism a nobililor, dar şi pe cea de creştinism a ţăranilor. El
începea să devină una dintre cele mai cunoscute şi căutate persoane
din Sankt Petersburg, o vedetă în adevăratul sens la cuvântului, mai
ales că noul său prieten, jurnalistul Sazonov, îl promova intens în
presa locală.

Boala unuia, miracolul altuia

La Palatul Aleksandr din Ţarskoe Selo domnea liniştea. Din pereţii
clădirii parcă se auzeau cântece de leagăn, rostite şoptit, răguşit de
către domovoi, demonii-gardieni ai casei. Aici locuiau ultimii Romanovi
– ultimul basm cu prinţi şi prinţese, baluri şi intrigi, dar în care binele
nu a învins.
Cuplul imperial Nicolae al II-lea şi Aleksandra Feodorovna se retrăsese
la 25 de kilometri depărtare de capitală. Fosta prinţesă de Hesse,
crescută la Curtea bunicii sale, regina Victoria, deprinsese de mică
sobrietatea şi exigenţa engleză, lucruri ce au ajutat-o la cârmuirea
Imperiului Ţarist. Ea a fost fermecată însă de obiceiurile ruseşti, şi mai
ales de cutumele care legau casa regală de popor. Înţelesese că Rusia
e ţara care îşi venerează depotrivă Dumnezeul, cât şi ţarul. Şi la fel de
bine ştia că pătura ţărănimii reprezintă ţara, oamenii simpli, cei mulţi
care contau. Chiar într-o scrisoare îi spunea bunicii sale, care o sfătuia
că dragostea şi loialitatea poporului se câştigă: „Scumpa mea bunică,
faci o greşeală: Rusia nu e Anglia. Aici nu avem nevoie să câştigăm
dragostea supuşilor. Poporul rus îşi venerează ţarii ca pe nişte
divinităţi, de la care le vine întreaga milostenie şi norocul”. Însă ceea
ce conta e faptul că Romanovii moşteniseră credinţa ortodoxă. Ţarul
mergea pe ideea ţăranilor, care credeau în destinul scris de
Dumnezeu şi care trebuia acceptat. În schimb, ţarina Aleksandra ştia
că totul depinde de credinţa interioară a fiecăruia, şi că divinitatea
ascultă rugile cu adevărat pure.
Nicolae al II-lea şi Alix s-au căsătorit pe 21 octombrie 1894. Un an mai
târziu apărea pe lume prima lor fiică, Olga, iar până în iunie 1901
Romanovii mai aveau încă trei fete: Tatiana, Maria şi Anastasia. Dar ca
orice familie cu sânge albastru aşteptau un fiu pentru a moşteni
tronul. Au apelat la medicina precară ce exista atunci, la tot felul de
leacuri, şi chiar la serviciile unui anume „monsieur Philippe”, care se
presupunea a fi expert în ştiinţe oculte. Pe 30 iulie 1904, ţarul scria în
jurnalul lui: „O zi de neuitat, măreaţă pentru noi – bunătatea lui
Dumnezeu s-a pogorât asupra noastră”. Ţarina aducea pe lume un
băiat, ţareviciul Aleksei. Bucuria nu a durat multă vreme la palat, căci
la şase săptămâni de la naştere băieţelul a suferit o hemoragie.
Sângele i-a curs din nas timp de trei zile – diagnosticul era sumbru,
hemofilie. În acele vremuri nu se cunoştea vreun leac pentru această
boală, dar se ştia că în anumite cazuri poate fi fatală. S-a aflat că
hemofilia lui Aleksei era o „moştenire” din familia Hesse, căci mai
multe rude ale ţarinei muriseră din această cauză. Vestea a căzut ca
un trăznet în familia Romanov, iar Aleksandra a luat vina asupra ei,
dedicându-se pe dată postului şi rugăciunilor. Ţareviciul era atent
îngrijit, fiind însoţit mereu de Derevenko, un marinar care îl făcuse pe
micul Aleksei să se îndrăgostească de mare numai din poveşti.
Era 1 noiembrie 1905 când, după cum vorbeşte lumea, a început
sfârşitul Romanovilor. În acea zi, soţii Romanov erau în vizită la vila din
Peterhof a surorilor de Muntenegru, Milica şi Anastasia. Ţarul nota în
jurnalul personal: „Am cunoscut un om al lui Dumnezeu – Grigori, din
provincia Tobolsk”. Destinul ultimei dinastii ruse avea să se
împletească cu cel al lui Rasputin. Şi cum ţarina Aleksandra era
fascinată de universul spiritual al Sfintei Rusia, ţăranul din Siberia a
ajuns repede să fie îndrăgit. De atunci au trecut opt luni până când s-
au întâlnit din nou. Rasputin devenise în scurt timp un oaspete
obişnuit la palat, căci pentru conducătorii Rusiei, reprezenta vocea
poporului. Pentru el, Nicolae al II-lea şi soţia sa erau Matuşka şi
Batiuşka, mămica şi tăticul Rusiei, şi în plus necioplitul Grişka nici cu ei
nu folosea pronumele de politeţe sau adresările oficiale.
Micul Aleksei era firav, adesea foarte slăbit. Avea zile bune, când se
juca în grădina palatului alături de surorile sale, dar şi zile rele, când
crizele hemofilice speriau toţi membrii familiei. Rasputin se ruga
mereu pentru sănătatea ţareviciului, însă adevăratele lui puteri nu au
fost cunoscute până în iunie 1907. Olga, sora mai mică a ţarului, era
de faţă când nepotul ei a leşinat, iar doctorii au spus că i s-a declanşat
o hemoragie interioară şi că nu pot face nimic să-i amelioreze starea.
Aleksandra l-a chemat îndată pe Rasputin, care, după ce s-a rugat
aproape o oră la căpătâiul băiatului, acesta şi-a revenit. Ţarina s-a
convins că Grigori este un om sfânt şi că în urma rugilor sale
puternice, Dumnezeu i l-a trimis. Şi astfel, Rasputin a devenit mai mult
decât un simplu tămăduitor – el era omul de încredere al Romanovilor.
Poziţia lui la Curtea imperială a devenit de neclintit în 1912.
Aleksandra şi Aleksei erau plecaţi să viziteze domeniul regal de
vânătoare de la Spala, din estul Poloniei. Atunci, micuţul a suferit o
criză puternică, cu sângerare masivă, doctorii preconizând că în scurt
timp abdomenul i se va umple cu sânge. Bisericile trăgeau clopotele,
iar credincioşii se închinau pentru însănătoşirea viitorului ţar.
Rasputin, plecat în satul natal, a primit o telegramă de la ţarină în care
îi comunica starea gravă a fiului ei. Rugăciunile din faţa icoanei Maicii
Domnului nu au fost în zadar. Pericolul trecuse exact ca un simplu
strănut – o confirmau uluiţi medicii, o confirma şi Rasputin, de la mii
de kilometri: „Dumnezeu ţi-a văzut lacrimile şi ţi-a ascultat rugile. Nu
jeli. Micuţul nu o să moară”. Iar în ciuda vieţii de burghez care avea să
îl scoată la suprafaţă pe Rasputin cel din adolescenţă, el era mulţumit
că îl poate servi pe ţar, şi era colacul de salvare al ţareviciului.

Grigori „Gospodin” Rasputin

Aristocraţia îl copleşea pe ţăranul venit din Siberia. În afara faptului că
noul statut de la Curtea ţarilor îi aducea notorietatea, figura sa exotică
de mistic şarmant făcea furori în rândul doamnelor din Petersburg şi
împrejurimi. Era un om complex, un om al contrastelor. Câteodată era
liniştit şi visător, cuprins de armonie, îndemna oamenii spre simplitate
şi pace: „Trebuie să fii simplu, mult mai simplu. Vino cu mine vara în
Pokrovskoe, în spaţiile deschise ale Siberiei. Vom prinde peşte şi vom
munci la câmp. Şi apoi vei învăţa cu adevărat să îl înţelegi pe
Dumnezeu”. Zeci de oameni veneau să îi asculte sfaturile şi predicile –
discursuri cu învăţături din viaţa de zi cu zi presărate cu pilde biblice.
Însă grupuri chiar fanatice erau formate din femei, de viţă nobilă sau
nu – erau suflete îndurerate, înşelate de soţi, sau bolnave, care căutau
alinarea. Rasputin le asculta, era empatic cu ele, şi în felul lui mai
needucat le oferea ceva ce credeau că au pierdut demult: speranţa.
Erau câteva femei cu un statut important în elita rusească care îi erau
total devotate şi pe care el le numea „micuţele doamne”: îl urmau
peste tot, îl îngropau în cadouri scumpe şi aveau grijă să nu îi
lipsească nimic. Dintre toate, una conta poate cel mai mult: Anna
Virubova, confidenta ţarinei. Îi era devotată Aleksandrei fără să o
intereseze nici cea mai mică avere. În timpul procesului din 1917, ea a
dat poate cea mai sinceră declaraţie, un adevăr care era prea simplu
să fie adevăr: „Imaginaţi-vă orice mamă din America al cărei singur fiu
a venit pe lume bolnav, a cărui viaţă este mereu în pericol, şi că acel
copil a fost vindecat miraculos. Să presupunem că persoana care a
făcut acest lucru posibil nu era doctor, ci un călugăr din biserica ei. Nu
ar fi firesc ca acea mamă să îi rămână îndatorată acelui om pentru
restul vieţii? Nu credeţi că ar vrea să îl păstreze aproape pe călugăr,
cel puţin până copilul creşte, să beneficieze de sfatul lui în caz că
boala ar reveni? Aşadar, acesta este întreg adevărul despre Ţarină şi
Rasputin”.
Acasă, Rasputin era acum primit cu ovaţii. Sătenii îi spuneau
Gospodin, Lordul Nobil. Trimitea copiii la magazinul din sat, unde
treceau pe o listă tot ce aveau nevoie, şi el doar plătea. Cumpăra
oamenilor vaci şi cai, construia case pentru săraci şi plătea pentru
înmormântari. Aşa spuneau oamenii locului, dar aşa confirmau şi
ofiţerii de poliţie care îl însoţeau. Rasputin nu a fost niciodată un om
modest, iar faptul că era un apropiat al ţarului îl făcea arogant, având
„mândrie şi şarm demonic”. Nu pierdea nicio ocazie să se laude: „Vezi
crucea asta de aur? Are N ştanţat pe ea. Mi-a dăruit-o ţarul însuşi” sau
„Majestatea Sa, Aleksandra, a cusut cămaşa asta pentru mine. Cu
mâna ei!”
Oamenii simpli îl iubeau, dar în rândul clericilor a stârnit invidie. În
1907, la Pokrovskoe s-a iniţiat o amplă anchetă pe numele lui
Rasputin. Totul a început când el a donat 5.000 de ruble bisericii din
sat. Cârcotaşii spuneau pe la colţuri că dacă într-adevăr ar fi dorit să
ajute, dădea banii şcolii şi nu cumpăra cruci din aur şi candelabre din
argint pentru lăcaşul sfânt. Preoţii Peter Ostroumov şi Feodor
Chemagin din satul siberian l-au denunţat oficial pe Grigori, acuzându-
l de erezie în faţa Episcopului Antonie din Tobolsk. Principala acuză
care i se aducea era faptul că ar fi făcut parte din secta hlîstilor. Nu au
fost găsite probe suficiente, aşa că dosarul a fost închis.

Hoţul neprins e negustor cinstit

Nici înapoi la Ţarskoe Selo nu avea viaţă liniştită. Era de înţeles ca
orice nou venit la palat să fie atent investigat, pentru a se descoperi
eventuale gânduri necurate. Okhrana, poliţia secretă a ţarului, era pe
urmele lui. Şi cum boala ţareviciului Aleksei era ţinută ascunsă,
oamenii nu înţelegeau vizitele atât de dese ale lui Rasputin. Şi cu
toate că l-a asigurat chiar pe Stolipin, şeful departamentului, că nu are
nicio agendă politică ascunsă, acesta a simţit că are o influenţă
negativă asupra ţarului. Şi cu toate că Nicolae a fost deranjat să audă
concluziile subalternului său, a acceptat în final ca Rasputin să fie
persona non grata în capitală timp de cinci ani. Ţarina, profund
mâhnită de decizia luată, a pornit pe cont propriu o anchetă. N-a
descoperit nimic în plus faţă de ceea ce ştia, dar a vrut să accepte
numai partea mistică, şi nu pe cea carnală.
Scandalurile se ţineau lanţ cu Rasputin – şi cu cât Aleksandra
Romanov îl apăra cu mai multă îndârjire, cu atât reputaţia proastă
creştea. Numeroase femei de la palat, dar şi din Petersburg au ieşit în
faţă, acuzându-l de agresiune sexuală. Într-o zi, la uşa lui a bătut un
om care i-a înmânat un plic. Erau fotografii cu el înconjurat de femei
dezbrăcate. „Părăseşte Petersburgul sau îi vom arăta pozele ţarului.”
Rasputin a dat dovadă de maturitate, şi a decis să îşi asume fapta în
faţa lui Nicolae al II-lea. Fire blândă, Romanovul i-a spus că îl va trimite
în mult visata călătorie la Ierusalim, dar să ia acest lucru ca pe un
cadou pentru tot ce a făcut de-a lungul timpului pentru Coroană.
Mitropolitul Antonie, dar şi duhovnicul ţarinei, Teofan, precum şi Milica
şi Anastasia au avertizat familia Romanov că nu este bine ca numele
lor să apară în scandaluri atât de josnice. Înfuriată, ţarina le-a interzis
femeilor să mai vină la palat, iar părintele Teofan a fost trimis în
Crimeea. Şi cu toate că pedepseau pe oricine le contrazicea părerea în
privinţa protejatului lor, Romanovii erau conştienţi de latura lui
malefică. Până în 1912 Rasputin ajunsese să dividă Biserica, puţini
clerici mai având curajul să i se opună.
Ruleta rusească
Nici nu începuse bine Marele Război, căci primul soldat căzuse.
Rasputin. Nici vorbă de vreo luptă pe front. Într-o seară când se
îndrepta spre casă, de niciunde din întuneric, o femeie s-a repezit spre
el şi i-a înfipt un cuţit în stomac. Era la un pas să îşi piardă viaţa, fără
a şti că era poate primul semn că moartea deja intrase în ţară.
De pe patul de spital, Rasputin îi scria ţarului care tocmai semnase
intrarea în război împotriva Germaniei: „Sper la pace şi calmitate, dar
ei plănuiesc un rău mare. Noi cei care suntem parte a vieţii tale îţi
cunoaştem suferinţa. Este foarte greu să nu ne vedem. Cei care îţi
sunt aproape de inimă se întreabă în taină: cum te pot ajuta?”. Deşi
tainele războiului îl depăşeau, Rasputin ştia că familia imperială are
nevoie de el. Însuşi fostul prim-ministru Sergei Witte spunea că
siberianul era un om cheie: „Rasputin cunoaşte Rusia mai bine ca
oricine: spiritul ei, starea, aspiraţiile istorice”. Grigori a trimis înainte
de a pleca o telegramă specială: „Nu îl lăsa pe Tata să se pregătească
de război, căci războiul înseamnă sfârşitul Rusiei şi al nostru, şi va
pierde până la ultimul om”.
Pentru început, lui Rasputin i s-a oferit un apartament modest în
Petrograd. Oamenii îi aflaseră adresa şi în dreptul uşii sale era mereu
coadă: plăteau oricât pentru o minune. Nu putea sta departe nici de
familia regală, dar nici de scandaluri. Venit la Moscova, în martie
1915, unde se afla ţarina, s-a oprit în restaurantul Yar, unde împreună
cu câteva ţigănci a petrecut până dimineaţa. Exagerând cu alcoolul,
Grişka a început să vorbească obscen şi să insinueze că ar fi avut
relaţii intime cu ţarina. Negru de mânie, Nicolae l-a primit la Palat abia
în iunie, să dea o explicaţie. Un om păcătos care a căzut pradă vinului
este o explicaţie puerilă la un nivel aşa de înalt, dar Rasputin a fost
iertat şi de această dată.
În Rusia era haos. Ţarul plecase pe front, iar ţarina se ocupa de
punctele de ajutor pentru răniţi. Se implica în evenimentele umanitare
precum verişoara ei de la est, Regina Maria a României. Ţarul avea
nevoie de cineva de încredere care să se ocupe de problemele statului
cât el este pe front. Persoana cea mai integră şi care ştia că nu îl va
trăda era Alix. Aşa că i-a încredinţat ei frâiele Rusiei – ţarinei şi implicit
lui Rasputin. Acum, mujicul siberian ajunsese mai mult decât visase: al
treilea om în stat.
Nicolae era pus în situaţia de a prelua conducerea armatei. Îi era
teamă, dar tradiţia cerea ca Romanovul să îşi conducă oastea, şi
numai scrisorile pline de dragoste şi încurajări ale soţiei sale l-au ţinut
puternic pe câmpul de luptă sau în faţa hărţilor militare. Fiecare
scrisoare îi vorbea şi despre „prietenul nostru”, Rasputin, care printre
rugăciuni arunca şi câte un sfat: nu trece Carpaţii, lasă deoparte
ofensiva Brusilov, atacă de la sud spre nord. Nicolae o ruga stăruitor
ca informaţiile pe care i le scrie să nu le arate nimănui, însă naiva
ţarină îi răspundea că „El nu-i va spune niciunui suflet. Dar trebuie să
îi cer binecuvântarea pentru deciziile tale”. Cine ocupa posturile oficial
conta prea puţin, căci Rasputin făcea jocurile, dobândind o forţă
manipulatoare uimitoare asupra ţarinei: din toamna lui 1915 până în
primăvară, Rusia schimbase patru prim-miniştri, cinci miniştri de
Interne şi patru miniştri ai Agriculturii.

Arsenicul, arma, asasinatul

Ruşii adunaseră prea multe. Picătura care a umplut paharul a fost
eşecul războiului. Era decembrie 1916, şi poporul începuse de ceva
vreme să strige împotriva Romanovilor. Nici Rasputin nu era iertat,
numele lui fiind pe lista neagră a oamenilor ieşiţi în stradă. Elita
rusească învinuia tot troika, doar că erau conştienţi de faptul că sursa
răului o reprezenta cel care le cucerise societatea numai pentru a o
distruge. Cel mai implicat emoţional dintre toţi era prinţul Felix
Iusupov. Îl consuma faptul că un neica nimeni numea miniştri după
bunul plac şi că Biserica mai avea puţin şi se desfiinţa. Mai presus de
toate era măcinat de bănuiala ca Rasputin ar fi spion german. Şi cum
nimeni nu avea capacitatea necesară de a-l elimina, nu exista decât o
singură soluţie: el însuşi. Să scape Rusia de influenţa lui nocivă, dar
pentru asta îi trebuia un plan bine stabilit. Era spre finalul lui 1916,
zăpada se aşezase peste Petrograd, iar pe străzi umbla vorba că
Rasputin urmează să fie asasinat.
29 spre 30 decembrie 1916. Ora 11, aproape de miezul nopţii. Palatul
Moika. Marele Duce Dmitri Pavlovici, Dr. Stanislaw Lazovert, Vladimir
Purişkevici în frunte cu prinţul celei mai bogate familii a Rusiei,
Iusupov, îi pregătiseră lui Rasputin un ultim festin, îmbibat în arsenic.
Iusupov îi cânta şi, cântec după cântec, pahar după pahar, Rasputin se
prinsese în dansul morţii. Doctorul spunea că o singură înghiţitură îl va
trimite pe lumea cealaltă, dar orele treceau, vinul se termina, şi Grişka
petrecea în continuare. Iusupov îi pecetluise soarta: trebuia să moară
atunci şi acolo. Şi-a scos revolverul de la spate şi, apropiindu-se de
Rasputin, a tras. Un glonţ în piept a fost suficient pentru ca sângele să
i se prelingă pe cămaşa albastră de mătase. Corpul său greoi s-a
prăbuşit pe podea. Iusupov a mers la ceilalţi complici la crimă şi s-a
întors pentru a lua cadavrul şi a scăpa de el. Când s-a aplecat
deasupra lui, ochii lui, cu cristalinul ca al şarpelui, l-au fixat cu ură pe
Felix. Rasputin s-a ridicat, împiedicat, şi s-a târât până afară unde ţipa:
„Felix! Felix! Îi voi spune totul ţarinei!”. Purişkevici a preluat comanda:
trei focuri de armă l-au ţintit pe Rasputin, unul lovindu-l drept în
frunte. „L-am omorât pe Grişka Rasputin, duşmanul Rusiei şi al
Ţarului!”. L-au îmbrăcat în haina de samur şi apoi l-au învelit într-o
draperie bleumarin. L-au legat strâns cu o sfoară şi l-au aruncat în apa
râului Neva. Din îngheţ a plecat, în îngheţ s-a întors. Rasputin a fost
găsit câteva zile mai târziu, a fost plâns şi îngropat, el – cel mai iubit
dintre păcătoşi.
Şi când, în martie 1917, Revoluţia Rusă scotea oamenii în stradă, din
colţuri întunecate, din icoanele afumate de pe pereţi, din umbrele ce
nu aveau corp se auzea blestemul lui Rasputin, testamentul scris cu
sânge cu câteva zile înainte de moartea lui: „Scriu şi las în urma mea
această scrisoare la Sankt Peterburg. Simt că voi părăsi această viaţă
înainte de 1 ianuarie. Vreau să fac cunoscut poporului rus, Papei,
Rusiei, mamei şi copiilor mei, pământului rusesc, ce trebuie să
înţeleagă. Dacă voi fi ucis de asasini de rând, şi în mod special de
fraţii mei, ţaranii ruşi, tu, ţarul Rusiei, nu trebuie să te temi de nimic
pentru copiii tăi, ei vor domni sute de ani în Rusia. Dar dacă voi fi
omorât de boieri, nobili şi dacă ei îmi vor vărsa sângele, mâinile lor
vor rămâne mânjite cu sângele meu, pentru 25 de ani, şi ei nu-şi vor
spăla mâinile de sângele meu. Ei vor părăsi Rusia. Fraţii îşi vor ucide
fraţii, se vor ucide şi se vor urî şi pentru 25 de ani nu vor fi nobili în
ţară. Ţar al pământului Rusiei, dacă vei auzi sunetul clopotului care îţi
va spune că Grigori a fost ucis, trebuie să ştii asta: dacă rudele tale
mi-au provocat moartea, atunci nimeni din familia ta, adică nici unul
dintre copiii tăi sau dintre rudele tale nu vor mai rămâne în viaţă
pentru mai mult de doi ani. Vor fi ucişi de poporul rus. Eu mă duc şi
simt nevoia să spun ţarului Rusiei cum trebuie să trăiască dacă eu am
dispărut. Trebuie să gândeşti şi să acţionezi cu prudenţă. Gândeşte-te
la siguranţa ta şi spune rudelor tale că am plătit pentru ele cu sângele
meu. Voi fi ucis. Nu mai sunt printre cei vii. Roagă-te, roagă-te, fii
puternic, gândeşte-te la familia ta binecuvântată. Grigori”. Gura
păcătosului adevăr grăieşte: doi ani au trecut până când Romanovii au
fost împuşcaţi.
*
Guvernul Provizoriu a eşuat. Nimeni nu l-a cunoscut cu adevărat pe
Rasputin, prea mulţi îl iubeau – prea mulţi îl urau. O ruletă rusească la
care nu au câştigat. Viaţa i-a rămas un mister, la fel şi moartea, căci
dosarul poliţiei a continuat mereu să adune probe. A implicat oameni
de rang înalt, conspiraţii MI6 şi, tocmai din acest motiv, nici până
astăzi nu a fost desecretizat. Ruşii nu permit ca Enigma lor să fie
decriptată, căci pentru ei Rasputin este ridicat la rang de istorie.