Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Untitled 1.odt
Untitled 1.odt
Untitled 1.odt
Secţiunea XIII
Dosare peste dosare, zeci de capete de acuzare. Un singur subiect era
destinat să stea în spatele uşilor închise, să se vorbească despre el în
şoaptă, într-o cameră puternic luminată. Ca un simbol, ca un
avertisment, se numea Secţiunea XIII. Şi se ocupa cu „investigarea
activităţii forţelor întunecate”. Procurorul de caz fusese adus de la
sute de kilometri, F.P. Simpson, fostul preşedinte al Curţii de Apel din
provincia Harkov. Şi alţi trei procurori subordonaţi lui, Vladimir Rudnev,
Tihon Rudnev şi Grigori Girchici, aduşi tot din provinciile îndepărtate
ale Rusiei.
De ce atât deranj pentru un caz, când Petrogradul era plin de oameni
ai legii? Pentru a evita ca trecutul recent să le afecteze obiectivitatea
şi integritatea. Numărul cu ghinion, XIII, trebuia să le aducă oamenilor
răspunsuri, trebuia să le aducă pacea celor vii. Dar cum se putea face
asta când se spune că „despre morţi numai de bine”? Aprindeau o
lumânare în faţa unei icoane şi se închinau de trei ori, ca după
rugăciune. Rasputin! Cine era acest om al cărui nume era pe buzele
tuturor umbrelor şi care se auzea pe la toate colţurile, care crease
isterie pe stradă şi panică printre oficialităţi şi servicii secrete? Abia
acum, când bărbatul uscăţiv cu ochi pătrunzători nu mai exista,
oamenii aveau curaj să îl cunoască. Căci până în urmă cu doar câteva
luni, ruşii creau tragedia, şi se bucurau de ea, şi îi dădeau un nume:
Rasputin.
Cine?
Cine era acest sfânt cu puteri tămăduitoare, acest Antichrist? Cine era
desfrânatul şi beţivul, sfătuitorul de nădejde al cuplului imperial? Cine
era predicatorul evangheliilor şi al scripturilor, acest analfabet cu
cartea de rugăciuni la încingătoare? Cine era bărbatul fatal, îmbrăcat
cu cămaşă roşie de mătase şi haină de samur, acest om neîngrijit cu
mâncarea în barbă şi lipsit de maniere? Şi cum a ajuns un nimeni de
nicăieri să scrie epilogul Romanovilor, un blestem ca o previziune?
Pentru el, pentru Rasputin, un om care a incitat întreaga Rusie, şi nu
numai, Guvernul Provizoriu a răscolit toate arhivele, toate seifurile şi
mai ales i-a strâns pe toţi cei mici şi importanţi care puteau răspunde
întrebărilor.
Dumnezeu a murit!”, se spunea la mijlocul secolului al XIX-lea
în Europa Occidentală. Ştirea a ajuns până acolo unde a contat
– până la capătul creştinismului, la graniţa cu China. A făcut
cale întoarsă ca un bumerang şi s-a oprit în Rusia. Nici vorbă
de aşa ceva, căci atunci când păcatul şi divinul muşcă
împreună din măr nu există dovadă mai bună că Dumnezeu
există. Iar ruşii ştiau asta cel mai bine. Cel care avea să le
arate angelicul şi satanicul, care jongla cu Biblia, dar şi cu
Legile Paveline, care putea fi găsit în în alcovurile
aristocratice, dar şi în bojdeucile siberiene îşi instaura propria
religie – Grigori „Grişka” Rasputin. Un mister care se
încăpăţânează să rămână mister. Rasputin, negustorul de
suflete, al cărui nume se confundă cu sfârşitul Rusiei ţariste.
Era primăvara războiului şi a păcii, primăvara lui 1917. Palatul Taurida
era gol, devastat, locuit acum de crivăţ. Familia imperială fusese
alungată şi lăsase în urma ei un popor mânios şi dezorientat. Nu ştia
clar ce i se întâmplă, dar era bine. Euforia revoluţiei se îmbina cu
ezitarea. Peste toate însă domnea speranţa.
Despre începuturile lumii noi s-a scris mult timp înainte: „Ia gândiţi-vă
de ce timpuri avem parte! Numai o singură dată într-o eternitate se
întâmplă asemenea lucruri nemaipomenite. O libertate care a venit
peste noi dintr-o întâmplare, dintr-o neînţelegere.” – aşa se minuna
Iuri Jivago.
Rusia dorea a se îndrepta către o democraţie occidentală – aşa citise
intelighenţia că se întâmplă în urma unei revolte populare, că
paradisul demoratic se va instala, iar în noul stat va curge numai lapte
şi miere. Un grup de oameni s-a strâns repede şi a spus: noi vă vom
arăta dreptatea! Era Guvernul Provizoriu. Dar, mai întâi de toate,
vinovaţii – cu vorba sau cu fapta – ai vechiului regim trebuiau aduşi în
faţa legii. De la primii înalţi oficiali ţarişti până la ultimii mujici
imperialişti erau căutaţi şi arestaţi, fiindu-le deschise procese. Comisia
Extraordinară de Investigaţie a Guvernului Provizoriu era autoritatea
supremă care se ocupa de cei care se făceau vinovaţi de ţarism. În
scurt timp, Fortăreaţa Petru şi Pavel, Bastilia rusească, devenise
neîncăpătoare.
Secţiunea XIII
Dosare peste dosare, zeci de capete de acuzare. Un singur subiect era
destinat să stea în spatele uşilor închise, să se vorbească despre el în
şoaptă, într-o cameră puternic luminată. Ca un simbol, ca un
avertisment, se numea Secţiunea XIII. Şi se ocupa cu „investigarea
activităţii forţelor întunecate”. Procurorul de caz fusese adus de la
sute de kilometri, F.P. Simpson, fostul preşedinte al Curţii de Apel din
provincia Harkov. Şi alţi trei procurori subordonaţi lui, Vladimir Rudnev,
Tihon Rudnev şi Grigori Girchici, aduşi tot din provinciile îndepărtate
ale Rusiei.
De ce atât deranj pentru un caz, când Petrogradul era plin de oameni
ai legii? Pentru a evita ca trecutul recent să le afecteze obiectivitatea
şi integritatea. Numărul cu ghinion, XIII, trebuia să le aducă oamenilor
răspunsuri, trebuia să le aducă pacea celor vii. Dar cum se putea face
asta când se spune că „despre morţi numai de bine”? Aprindeau o
lumânare în faţa unei icoane şi se închinau de trei ori, ca după
rugăciune. Rasputin! Cine era acest om al cărui nume era pe buzele
tuturor umbrelor şi care se auzea pe la toate colţurile, care crease
isterie pe stradă şi panică printre oficialităţi şi servicii secrete? Abia
acum, când bărbatul uscăţiv cu ochi pătrunzători nu mai exista,
oamenii aveau curaj să îl cunoască. Căci până în urmă cu doar câteva
luni, ruşii creau tragedia, şi se bucurau de ea, şi îi dădeau un nume:
Rasputin.
Cine?
Cine era acest sfânt cu puteri tămăduitoare, acest Antichrist? Cine era
desfrânatul şi beţivul, sfătuitorul de nădejde al cuplului imperial? Cine
era predicatorul evangheliilor şi al scripturilor, acest analfabet cu
cartea de rugăciuni la încingătoare? Cine era bărbatul fatal, îmbrăcat
cu cămaşă roşie de mătase şi haină de samur, acest om neîngrijit cu
mâncarea în barbă şi lipsit de maniere? Şi cum a ajuns un nimeni de
nicăieri să scrie epilogul Romanovilor, un blestem ca o previziune?
Pentru el, pentru Rasputin, un om care a incitat întreaga Rusie, şi nu
numai, Guvernul Provizoriu a răscolit toate arhivele, toate seifurile şi
mai ales i-a strâns pe toţi cei mici şi importanţi care puteau răspunde
întrebărilor.
Totul semăna a tabloid ieftin, ca bârfa de seară din faţa porţii, numai
că acum întrebările se puneau de o singură parte, iar informaţiile erau
scrise, ştampilate şi îndosariate. Au mers până pe tărâmul proscrişilor,
în taigaua siberiană, de unde au adus la capitală oameni deja bătrâni,
dar care îl cunoscuseră pe copilandrul Rasputin. Au fost aduşi preoţi şi
călugări, cei care i-au deschis uşa către mântuire tânărului tulburat.
Ţărănci cu basmale înflorate, baronese cu jupoane creponate, femei
cu haine peticite, prinţese cu voaluri şi mărgele, toate – deloc puţine –
au povestit procurorilor despre şarmul de neînţeles al bărbatului
devotat ţarinei. Pe uşa din spate, aşa cum încă este obiceiul, au venit
oficialii: mai un prinţ, mai un militar, câte un agent străin sau spion
rus. Toţi unul şi unul, toţi s-au mobilizat pentru a pune cap la cap
informaţiile despre omul care intrigase o ţară întreagă şi despre a
cărui reputaţie se ştia până în Vest. „Ruşii pot păcătui, dar nu pot
fi fără Dumnezeu”
În inima Rusiei, acolo unde aproape mereu răul învinge. Acolo unde
aşezările umane sunt date de gol numai de fumul ce iese din coşuri
sau de sunetul de clopot al bisericilor. Acolo unde gheaţa începuse a fi
spartă abia la finalul secolului al XVI-lea, sub teroarea lui Ivan cel
Groaznic. Mergi mult şi vezi oameni diferiţi, dar pe care gerul i-a făcut
fraţi. Treci şi munţii Urali şi descoperi că lumea lui Andrei Rubliov a
rămas la fel. Satul Pokrovskoe, din gubernia Tobolsk, s-a înscris pe
hartă undeva în timpul Ecaterinei cea Mare, dar se pare că perioada
modernă nu a ajuns până la siberieni. Aici, pe malul râului Tura, printre
cei slabi de înger, începe povestea lui Rasputin. Documentele spun că
pe 9 ianuarie 1869, Efim şi Anna Rasputin devin părinţi; şi că o zi mai
târziu băieţelul este botezat la biserica din sat. Nicio cometă nu a
străbătut cerul şi nici copii cu dinţi de fier sau câini cu şase picioare nu
s-au născut atunci, după cum umbla vorba. Numai atât: în fiecare an
de 10 ianuarie, ruşii ortodocşi îl sărbătoresc pe Sfântul Grigorie de
Nyssa, cel supranumit „filosoful şi misticul”. Aşa că, în cinstea lui,
copilul a fost numit Grigori. Familia Rasputin a stat mult timp cu doliul
la poartă, căci înainte ca Grigori să vină pe lume cinci copii le-au murit
înainte de a apuca să facă primii paşi. Mai târziu, cei doi soţi au mai
avut o fată la nunta căreia a petrecut şi fratele ei.
Consătenii lui Rasputin îşi amintesc că era un băiat retras, deloc
comunicativ – a început să vorbească la doi ani şi jumătate, şi la drept
vorbind nici când a ajuns la Curtea ţarilor nu avea un discurs coerent.
Erau vremurile oamenilor simpli, când educaţia era numai ceea ce
învăţai acasă şi pe uliţă – doar 20% din populaţia Rusiei avea studii.
Erau supuşi născuţi parcă resemnaţi. Nu ştiau carte, dar ştiau că voia
lui Dumnezeu nu trebuie pusă la îndoială. Sudba îi spuneau ei
destinului implacabil. Erau cei care, dincolo de pielea bătătorită şi
caracterul îmbibat în alcool, credeau în semne şi minuni. Şi adesea, în
adâncul inimii, siberienii s-au considerat superiori ruşilor europeni. Ei l-
au educat pe Rasputin, dar tot ei l-au respins.
Încă din adolescenţă a împărtăşit dragostea tatălui pentru vodcă –
după o zi de muncă se cuvenea o noapte de beţie. Şi cum în multe
cazuri excesul de alcool face consumatorul să treacă bariera bunului
simţ şi nu numai, nici în cazul lui Efimovici – băiatul lui Efim – nu se
făcea rabat de la regulă. Ţipa cât îl ţineau prăselele, înjura trecătorii
care se opreau, se agăţa de fete şi începea să le sărute cu foc. Şi cu
toate că în provinciile ruseşti, unde nici marii Petru sau Ecaterina nu
au reuşit să abolească feudalismul, asemenea scene erau la ordinea
zilei, Rasputin ţinea capul de afiş drept desfrânatul satului.
În ciuda renumelui pe care şi-l făcuse în sat, tânărul era cunoscut şi
pentru legătura lui cu divinitatea. Unii mai sceptici, alţii înfricoşaţi de-a
dreptul, oamenii din Pokrovskoe povesteau cum, într-o seară, fiind
invitaţi mai mulţi prieteni de-ai tatălui său acasă, a auzit că unui om
sărac din sat îi fusese furat calul. Pe dată, Rasputin s-a ridicat şi l-a
indicat pe hoţ ca fiind unul din grup. Se pare că viziunea sau intuiţia
nu l-au înşelat. Din când în când, pleca împreună cu familia în mici
pelerinaje la mănăstirile din apropiere, una rămânându-i dragă –
lăcaşul de cult Znamensky, din apropierea Tobolskului. Aşa se face că,
în vara anului 1886, în apropierea majoratului, Rasputin a cerut
permisiunea de a merge acolo singur. Era în preajma Adormirii Maicii
Domnului, când tânărul pelerin a întâlnit-o pe Praskovaya Fedorovna
Dubrovina, de care s-a îndrăgostit iremediabil. Fata de 20 de ani,
blondă şi cu ochii căprui, era mai mult decât şi-ar fi putut dori
Rasputin: îi accepta firea rebelă şi credea cu tărie că are har într-ale
bisericii.
Pe 2 februarie 1887, cei doi s-au căsătorit şi, pentru o perioadă,
conform tradiţiei, s-au mutat în casa mirelui. În acea vreme, o
epidemie de tuse convulsivă bântuia Siberia. Rata mortalităţii în
rândul copiilor era alarmant de ridicată, însă nimeni nu se plângea –
aşa era voia Domnului. Nici proaspăta familiei a lui Grigori nu a
scăpat: din cei şapte copii pe care i-au avut, numai trei au atins vârsta
maturităţii: Dimitri, Maria şi Varvara.
Creştinul universal
Rasputin a fost creştin până la moarte, devotat Bisericii Ortodoxe
Ruse. Doar că el a învăţat de la toţi. Rusia era orbită de religie, fie ea
una de notorietatea creştinismului, fie multele secte mai mult sau mai
puţin dubioase. Şi din această cauză el a fost bănuit întotdeauna că ar
aparţine unui cult sau altuia. Îi asculta pe baptişti, dar şi pe creştinii
de rit vechi care respingeau reformele patriarhului Nikon, din 1660, pe
duhobori sau pe molocani. De asemenea, el a avut multe de învăţat
chiar de la un deţinut – fostul preot Barbarin, care fusese acuzat de
erezie şi închis la mănăstirea din Abalak. Cel mai mult, trecutul, dar şi
viitorul lui Rasputin îl legau de secta hlîstilor. Înfiinţată în jurul anului
1617, doctrina de bază a sectei era că şi oamenii de rând au puteri
miraculoase. Îmbrăcaţi în robe albe, hlîstii se întâlneau la miezul nopţii
în pivniţe sau locuri special amenajate sub pământ, cântau imnuri
religioase şi dansau sălbatic, lovindu-se reciproc cu biciuri, până le
curgea sânge. Apoi se angrenau în orgii sexuale. Paradoxal, credinţa
lor era că numai păcatul trupesc aduce mântuirea. Argumentele că
Rasputin nu făcea parte din secta hlîstilor sunt simple: de pe o parte,
el ştia că astfel de comportament obscen îi va închide drumul către
cercurile elitiste, iar pe de altă parte, Rasputin era un lider, care îşi
dorea proprii adepţi.
Convingerea că are o legătură cu divinitatea s-a întărit în 1898 când,
spune el, aflându-se pe câmp, din cer i s-a arătat Fecioara Maria, care
i-a indicat orizontul. Rasputin a luat această viziune ca pe un semn că
trebuie să plece din nou în pelerinaj. El simţea că Sfânta Maria îi
pregătea un destin măreţ. „Odată, am petrecut noaptea într-o cameră
unde se afla icoana Maicii Domnului”, povestea Rasputin de multe ori
celor care credeau în puterile sale. Când s-a trezit, pe sticla tabloului
sfânt se prelingeau lacrimi, iar sfânta i-a vorbit: „Plâng pentru
păcatele omenirii, Grigori. Pleacă, umblă, şi curăţă oamenii de
păcate”. Şi, dintr-o dată, ca din senin, în 1900, Rasputin anunţa că o
voce din cer i-a spus că trebuie să plece în pelerinaj la Muntele Athos,
în Grecia.
Pentru un stranniki – pelerin rus, tot acest drum era mai mult decât o
simplă călătorie. Era o luptă cu exteriorul, cu sinele, căci lumea
îndoielnică din Demonii lui Dostoievski era la tot pasul. Îşi spunea
mereu în minte, ridicând parcă un zid de apărare: „Doamne Iisuse
Christoase, ai milă de mine, păcătosul”. Ducea o luptă precum cea din
pustiu a lui Iisus, când în cele 40 de zile ispita malefică l-a ademenit,
încercând să îl atragă de partea sa. Şi Grigori a avut obstacolele sale,
care i-au întărit credinţa. „Totul m-a interesat: binele, răul; am
acceptat totul şi nu m-am îndoit de nimic. Am mers câte 40-50 de
verste pe zi fără să observ furtunile, vântul sau ploaia. Rar îmi
permiteam să mănânc: în Tambov am mâncat numai cartofi. Nu
aveam niciun ban şi nu îmi făceam griji în privinţa timpului. Dumnezeu
a oferit”. Aşa scria rusul plecat către casa creştinismului.
Şase luni a mers fără să îşi schimbe hainele sau să se spele. Cât era
ziua de mare mergea, iar noaptea se ruga. A ajuns la Athos cu dorinţa
de a deveni călugăr. Părerea i s-a schimbat brusc, căci, conform
spuselor lui, oamenii sfântului lăcaş preferau homosexualitatea. Şi cu
toate că Rasputin era o persoană care accepta multe dintr-ale
eroticului, ce a descoperit în Grecia i-a stârnit repulsie faţă de viaţa
monahală. S-a întors în Siberia, unde mai înainte de a merge acasă a
trecut pe la Macarie, vechiul lui mentor. „Întrucât tu nu poţi găsi
mântuirea într-o mănăstire, trebuie să îţi salvezi sufletul în lume”, i-a
spus acesta, convins că pe Rasputin îl aşteaptă un destin măreţ.
Pentru Grişka, nici acasă nu era bine. Sătenii îl priveau cu suspiciune,
dar aveau motive întemeiate. Se pare că pe drumul pribegiei nu îşi
lăsase şi obiceiurile. Odată întors în Pokrovskoe, el îşi reîncepu idilele
fugitive cu fetele locului. Pasiunile lui sexuale erau impulsive, creând
adesea conflicte. Rasputin explica aceste porniri ca fiind partea lui
întunecată, pe care o îmbrăţişa ca fiind trimisă de la Dumnezeu.
Singura care îl susţinea în continuare şi care înţelegea că aceste
lucruri sunt o povară, şi nu o plăcere, era soţia lui. Rasputin simţea din
ce în ce mai mult că locul lui nu mai este în Siberia. Timpul l-a grăbit –
în 1902, el îşi pune desaga în spate şi porneşte de-a lungul râurilor
Tura şi Volga până ajunge în Kazan.