Ion Barbu

Particularități ale lirismului. Etapele creației

1. Poezia lui Ion Barbu este cu mult deosebită de cea a lui Arghezi și Blaga, înțelegerea poetului
asupra a ceea ce trebuie să fie poezia e mai aproape de concpția unor poeți moderni și singulari ca
Mallarme sau Valery, decât de concepția mai generală, impusă de romantism. Apoi nu trebuie uitat că
poetul a fost dublat de un matematician și că modul de a gândi în spiritul abstract al matematicii s-a
impus și în planul reprezentărilor poetice. Barbu însuși (într-un interviu din 1927) avansa ipoteza între
poezie și matematică: ”Oricât ar părea de contradictorii acești doi termeni la prima vedere, există undeva,
în dmomeniulînalt al geometriei, un loc luminos unde se întâlnește cu poezia. Suntem contemporanii lui
Einstein care concurează pe Euclid în imaginarea de universuri abstracte, fatal trebuie să facem și noi
concurență demiurgului în imaginarea unor lumi probabile... Ca și în geometrie, nțeleg prin poezie o
anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile de existență. Pentru mine poezia este o
prelungire a geometriei, așa că, rămânând poet, n-am părăsit niciodată domeniul divin al geometriei”.
Din acest mod specific de a concepe poezia derivă și originalitatea formulei ei. Ceea ce reține mai întâi
atenția este mobilul, nu foarte obișnnuit, al lirismuli. Starea poetică a lui Ion Barbu nu e provocată de
evenimente autobiografice ca iubirea, prietenia, durerea etc., nici de încântarea în fața peisajului sau de
nostalgia copilăriei. Poezia lui e provocată de contemplarea lumii în totalitatea ei, de dorința de
comunicare cu Universului în ceea ce are el ca esență, dincolo de înfățișările de suprafață, o lume a ideilor
pure. Starea poetică barbiană este o stare de intelectualitate. Toate acestea determinăo tensiunes
sufletească puternică. De altfel, Ion Barbu a polemizat întotdeauna cu ”poezia leneșă”, cu poezia ”refuzată
de Idee”, cu ”muritoarele melodii”, moderniste sau tradiționaliste, tinzând să se așeze ”sub constelația și în
rarefierea lirismuluipur, depărtat cu maimmulte poduri de raze de zodia celeilalte poezii, genul hibrid,
roman analitic înversuri, unde, sub pretext ed confidență, sinceritate, disociație, naivitate, poți ridica orice
proză la măsura de aur a Lirei”. Barbu n-a avut întru totul dreptate în aceste considerații ale sale, poezia e
frumoasă ca roman analitic în versuri, ca roman al unei vieți, ca autobiografic, ca subiectivitate,
confidență sinceritate, disociație, naivitate, naivitatea poetică a creatorului sincer cu sine însuși. Poate
poetul se referea la Mircea Eliade (avea 20 de ani pe atunci), poate la Hortensia Papadat-Bengescu sau
Camil Petrescu. Dar cum fiecare trebuie să-și tragă turta pe spuza lui, și Ion Barbu a făcut-o. Ceea ce l-
afăcut ”mare” pe Arghezi, de pildă, este îmbrățișarea vieții în toate aspectele, de la agonie la extaz, de la
abject la sublim. Să ne gândim la picturile și desenele lui Francisco Goya, de exemplu, sau la picturile
minunat de subiective, de nebunești ale lui Vincent Van Gogh, sau la tablourile serafice ale lui Rafael,
Tiziano, sau cele pline de vivacitate, de viață, de ”omenesc”, ale lui Michelangelo. Dacă poate am
nedreeptățit geniul filosofic al lui Blaga spunând că anumite poezii ale sale par prețioase, reci, la prima
vedere, preocupate prea mult de formă, în mod aparent, atunci să spunem despre poezia lui Ion Barbu că
trăiește într-o atmosferă rarefiată, undeva pe piscurile munților Himalaya... Însă poezia lui Ion Barbu e
Arhetip, purul Arhetip, arhetip cosmogonic sau metaarhetip, arhetip al umbrei sau animei, al sinelui,
cugetare superioară și reflecție intelectualizată, din care se naște, după Jocul prim al creației, un Joc
secund mai pur.

·0 Apropierea de lirica lui Barbu ne poate pasiona prin evoluția oarecum surprinzătoare a
creației lui, care cunoaște trei-patru etape principale. Dar peste toate deosebirile există unul
și același poet, mișcat într-un fel anumit de spectacolul lumii și tocmai unitatea substanțială
a acestei poezii e tulburătoare;

·1 Într-un interviu acordat lui Felix Aderca, în 1927, creația lui Ion Barbu era împărțită în
patru etape: parnasiană, antonpannescă, expresionistă și ”șaradistă”. În studiul din 1935,
”Introducere în poezia lui Ion Barbu”, Tudor Vianu propune trei etape: parnasiană, baladic-
orientală și ermetică;

·2 1. Prima etapă este cea parnasiană, a versurilor publicate între 1919 și 1920 în revista
”Sburătorul” a lui Eugen Lovinescu, din care fac parte poezii ca: ”Lava”, ”Munții”, ”Copacul”,
”Banchizele”, ”Panteism”, ”Pentru Marile Eleusinii”, ”Arca”, ”Pytagora”, ”Râul”, ”Umanizare”
ș.a.;

·3 Scurte și riguroase ca formă – câteva sunt sonete, poeziile propun un univers tematic
restrâns. Barbu descrie peisaje mineralizate, forme ale geologicului și ale florei, evocă zeități
mitologice sau surprinde procese de conștiință. În acest registru se înscrie poezia ”Panteism”,
în care poetul face un legământ al lepădării de păcatul contemplației abstracte a naturii în
favoarea trăirii profunde a vieții în conștiință;

·4 Evitând poezia-confesiune, exprimarea directă a năzuințelor sufletului său, Ion Barbu le

transferă unor elemente ale naturii: copacul, banchizele, munții, pământul, ceea ce indică o
 tendință de a folosi simboluri obiective, elemente ale naturii terestre cu valoare de simbol.
Peisajele, pasteluri exotice și imaginare, închid în ele elanuri și limite ale ființei umane,
aspirații patetice și încrâncenate refuzuri, ca în ”Copacul” sau”Banchizele”;

·5 Poezia ”Umanizare” scoate în evidență un conflict dramatic al ființei umane, care, în

aspirația ei spre absolut, trebuie să opteze între două principii: intelectual și senzual, între
contemplația ”apolinică” și trăirea ”dionisacă”. Poezia, spune Barbu, le împacă pe
amândouă, într-un proces unic, într-o sinteză, în care Gândirea se transfigurează luând
forme concrete de ”sunet, linie, culoare”. Ideea devine ”muzică a formei în zbor, Euritmie”,
deci intuiție a esenței lumii;

·6 2. Etapa a doua, baladică și orientală (1921-1925), indică orientarea spiritului poetului spre
concretul lumii, cum și anunțase în ”Umanizare”. Aici pot fi integrate poeme ca ”După melci”,
”Riga Crypto și lapona Enigel”, ”D-ra Hus”, ”Isarlâk”, ”Nastratin Hogea la Isarlâk”, publicate
din a doua jumătate a a lui 1921 până în 1925 în ”Viața românească” și ”Contimporanul”
(”După melci” apăruse în volum). Mai toate sunt lungi, datorită în bună măsură pasajelor
descriptive, consecință imediată a preocupării de concret; au un caracter narativ, ”baladic”,
pentru că în ele ”se zice” o poveste, în sfârșit, evocă o lume pitorească, de inspirație
autohtonă sau balcanică, asemănătoare cu cea din viziunea lui Anton Pann;

·7 Excepțională este acum sugestia picturală. Expresia e proaspătă și pregnantă, dezvăluind în

Ion Barbu un poet al cuvântului, nu numai al ideii și viziunii, cum îl cunoscusem la început.
Poezia ”Nastratin Hogea la Isarlâk” este o meditație și o satiră, în același timp, asupra stării
de solitudine;

·8 Isarlâk este o cetate ideală, așezată ”la mijloc de Rău și Bun”, populată cu oameni care
trăiesc deopotrivă deliciile spiritului și pe cele ale vieții ”într-o slavă stătătoare”, univers
fabulos în care se echilibrează totul. Ciclul Isarlâkului aprofundează mai mult ideea
pătrunderii în lumea reflectată, într-o lume stranie, de vis (aceasta ne amintește de arhetipul
animei, din inconștientul nostru). Isarlâk reprezintă astfel sacrificarea totală a trupului prin
scufundarea sufletului în vis;

·9 3. Ultima etapă a poeziei lui Ion Barbu este una de încifrare a semnificațiilor, numită din
această cauză etapa ermetică. Etapa ermetică este marcată de un limbaj criptic, încifrat, o
exprimare abreviată, uneori în cuvinte inventate. Conceptul ”ermetic” înseamnă abscons,
încifrat, la care accesul se face prin revelație și inițiere, prin calea profundă a sufletului, care
este eul reflectat, amintind de Hermes, zeul grec care deținea secretele magiei astrologice;

·10 Mai întâi există un punct de tranziție, reprezentat de ”Oul dogmatic”, ”Ritmuri pentru nunțile
necesare” sau ”Uvedenrode”, publicate între 1925-1926. În ele se păsterază încă legătura cu
etapa anterioară prin pasajele narative și descriptive, care fac poezia mai ușor de descifrat.
Călinescu susține că de fapt aici se face simțit ermetismul autentic al poeziei lui Barbu,
pentru că se bazează pe simboluri, cel din ”Joc secund” nefiind decât un ermetism de
”dificultate filologică”, ținând de o sintaxă poetică dificilă;

·11 Poeziile amintite se circumscriu, metaforic vorbind, în ideea ”nunții”, înțeleasă ca pătrundere
în miracolul creației universale. ”Oul dogmatic” este chiar un simbol al misterului ”nunții”,
pentru că în structura lui duală se reperezintă lumea dinaintea nuntirii, creația de dinaintea
Genezei. Banalul ou demonstrează că ”mărunte lumi păstrează dogma”, că macrocosmosul
se repetă în microcosmos. De aceea el este făcut să devină obiect de contemplație: ”E dat
acestui trist norod / Și oul sterp ca de mâncare / Dar viul ou, la vârf cu plod, / Făcut e să-l
privim la soare!”

·12 Văzut în lumina soarelui, oul relevă însăși esența universului, imaginea eternă a increatului;
·13 În ”Ritmuri pentru nunțile necesare” se evocă trei căi de cunoaștere: prin eros (sau senzuală),
reprezentată astral prin Venus, prin rațiune, având ca simbol pe Mercur, și prin
contemplație poetică, care e tutelată de Soare: ”Roata Venerii / Inimii / Roata capului /
Mercur / În topire, în azur, / Roata Soarelui / Înspre tronul moalei Vineri / Brusc, ca toți
amanții tineri / Am vibrat / Înflăcărat.”

·14 Fiecare experiență este o ”nuntă”, adică o comuniune cu esența lumii, dar prin primele două
contopirea nu e perfectă. Senzațiile permit numai un contact fulgurant, iar intelectul ignoră,
pentru a face operațiile proprii cunoașterii logice, condiția fundamentală a Universului, care
e devenirea continuă;

·15 Aspirația spre absolut se împlinește doar prin atingerea contemplației poetice, prin viziunea
directă a principiului universal, când ”intrăm / Să ospătăm/ În cămara Soarelui / Marelui /
Nun și stea, / Abur verde să ne dea, / Din căldări de mări lactee, / La surpări de curcubee, /
În firida ce scântee / eteree.” În termeni mai simpli, poezia pune problema raportului dintre
cunoașterea logică și cea metaforică, așa cum o pusese și Blaga în ”Eu nu trivesc corola de
minuni a lumii”;

·16 N.B. apolinic și dionisiac (de la numele zeilor Apollo și Dionysos) sunt categorii estetice
formulate de Nietzsche în lucrarea” Nașterea tragediei din spiritul muzicii” (1872). Ele
reflectă, pe plan estetic, opoziția dintre cei doi zei ai artei la greci: Apollo, zeul muzicii, al
poeziei, al luminii, al artelor frumoase, al fanteziei, visului și profeției, era identificat adesea
cu soarele.

·17 Dionysos, tumultuosul zeu al beției extatice, patronul muzicii lirico-ditirambice, sărbătorit în
cântări și dansuri cu caracter orgiastic, reprezintă principiul sumbru și irațional al
existenței, dominată de instincte, de dezlănțuiera firii. Dionysos, ca zeu al extazului, al
misterelor, personifica tulburarea, zbuciumul plin de fervoare, bahic. Nietzsche, în ”Nașterea
tragediei” folosește termenul de ”apolinic” în sensul de atitudine meditativă, expresie a
gândirii senine, întemeiată pe echilibru, armonie, măsură, și pe cel de ”dionisiac” cu sensul
de încordare, crispare majoră. Principiul apolinic este aparența frumosului și visului care
generează contemplația pură, trăirile liniștitoare, a cumpătării și înțelepciunii. Opoziția
mitică dintre apolinic și dionisiac corespunde celor două categorii artistice: a visului și
mitului și a trăirii dezlănțuite, a forțelor inconștiente și abisale.

·18 O atmosferă de natură apolinică avem, de pildă, în ”Sara pe deal”, de Mihai Eminescu sau
cea dionisiacă în ”Dați-mi un trup, voi, munților” de Lucian Blaga. În această ultimă poezie
apolinicul se îmbină cu dionisiacul pentru a crea o atmosferă tipic existențialistă, specifică
poeziei de început a lui Blaga;

·19 Cele două ipostaze corespund tipului artistului oniric, visător, fantezist, contemplativ și
tipului de artist al beției. Interferate, cele două categorii estetice duc la creația ”într-o lume a
imaginii”, a unei opere de artă concomitent apolinică și dionisacă: tragedia greacă antică, în
care delirul dionisac se sublimează în viziunea apolinică.

·20 Curentele literare care se

întrepătrund în opera lui Ion Barbu sunt expresionismul, prima
etapă, parnasianismul a doua etapă, și ermetismul a treia etapă, alături deinfluențe ale
romantismului, suprarealismului și impresionismului.

·21 De notat pe scurt câteva trăsături ale celor 3 curente literare (două-trei):

·22 Expresionismul a fost un curent artistic modernist, avangardist, inițial prezent în poezie și
pictură, avându-și originea în Germania, la începutul secolului al XX-lea. Aceasta este
 caracterizată de prezentarea lumii din perspectivă strict subiectivă, distorsionată
intenționat, pentru a crea momente emoționale care să transmită idei și stări de spirit.
Artiștii de orientare expresionistă caută să exprime înțelegerea lumii prin propria lor
perspectivă sau experiență emoțională, prin comparație cu înțelegerea ”obișnuită” sau
rațională a lumii materiale;

·23 Apărut ca reacție împotriva realismului și a extensiei acestuia, naturalismul, expresionismul

a apărut inițial de la ideologiile unui grup de pictori germani, împotriva academismului și a
convențiilor estetice rigide. Acest curent literar ia naștere în Germania, într-un moment de
extremă tensiune socială a anilor 1911-1925, înainte și în timpul primului război mondial;

·24 Arta plastică expresionistă păstrează temele tradiționale pe care le expune într-o formulă
nouă, prin excesul de culaore, cromatica stridentă, contrastantă, linii frânte și curbe. Această
estetică se răsfrânge și asupra literaturii, care cultivă cu precădere trăiri covârșitoare,
puternice, aspirația eului spre absolut;

·25 Eul liric se reîntoarce la origini, spre paradigma mitică, spre timpurile primordiale, când
ființa se contopea cu cosmosul, formând un întreg. Astfel, apare negarea orașului, poetul
căutând refugiu în mituri, credințe, ritualuri străvechi. Crezul artistic reprezintă o întoarcere
în timp, în zonele arhetipale ale culturii și ale omenirii;

·26 Trăirile sufletești, sentimentul inutilității, subiectivitatea apar constant în poezia

expresionistă. Salvarea vine prin reîntoarcerea eului la originar, la timpurile mitice,
primordiale;

·27 Filosofia lui Nietzsche influențează tehnica expresionistă prin frenezia dionisiacă a
sentimentelor, potențarea ideii de destin implacabil, de dezlănțuire, de eliberare a eului;

·28 Lucian Blaga, poate cel mai valoros expresionist român, surprinde esența acestui curent
literar: ”De câte ori un lucru e astfel redat încât puterea, tensiunea sa interioară, îl întrece, îl
transcendează, trădând relațiuni cu cosmicul, cu absolutul, cu ilimitatul, avem de-a face cu
un produs artistic expresionist.” (Lucian Blaga, ”Filosofia stilului”).

·29 Elemente definitorii ale expresionismului:

·30 Permanenta nevoie de absolut, aspirația spre ideal;

·31 Anularea vechilor dogme ale realismului care nu fac nimic altceva decât să surprindă
realitățile factice, logice ale vieții, în favoarea căutării unei realități spirituale;

·32 Căutarea originalului, a increatului, a ineditului;

·33 Reîntoarcerea la primordial, la origini, la universul mitic;

·34 Tragismul existențial surprins și depășit, odată ce ființa reușește să atingă absolutul, prin
spiritualizarea trăirilor, acestea devenind cosmice, metafizice;

·35 Teme și motive predilecte: tristețea și neliniștea metafizică, disperarea, absența, neantul,
moartea, dezagregarea eului, natura halucinantă; categorii estetice cultivate: fantasticul,
macabrul, grotescul, miticul, magicul;

·36 Imaginile poetice sunt vii, stranii, constrastante, asemenea picturilor expresioniste;
·37 Limbajul este uneor violent, șocant;

·38 În literatura universală, reprezentanții expresionismului sunt: Gottfried Bien, Georg Heym,
Georg Kaiser (Germania), Georg Trackl, Franz Werfel, Franz Kafka, Theodor Daubler
(Austria), August Strindberg (Suedia);

·39 Parnasianismul este un curent literar apărut în Franța, la mijlocul secolului al XIX-lea,
care cultivă o poezie impersonală, obiectivă, un joc al formei și al imaginii, manifestându-se
ca reacție fermă împotriva romantismului, care suprasaturase lumea literară prin exces de
sentimentalism și fantezie. Poezia lui Ion Barbu, exprimată într-un vocabular dur, pe un ton
grav, se deosebește totuși de lirica parnasiană prin aceea că poetul român evocă antichitatea
greacă, din care se revarsă o vitalitate frenetică, în deplină concordanță cu ritmurile vii ale
naturii;

·40 Parnasianismul, derivat din ”parnasian”, fr. ”parnassien”, este un curent poetic constituit în
deceniul al șaptelea al secolului al XIX-lea, ale cărui principii sunt opuse atât principiilor
naturalismului, cât și celor ale literaturii romantice. Poetul exclude din poemele sale orice
preocupare de viață socială și refuză să-și dezvăluie emoțiile și sentimentele intime. Poezia
lor este impersonală, obiectivă, rece, reținută. Numele de parnasieni l-au adoptat poeții ale
căror versuri s-au publicat în culegerea antologică ”Parnasul contemporan” (fr. ”La
Parnasse Contemporain”);

·41 Parnasienii își proclamă ”impersonalitatea în artă”, poezia lor devenind nu ”mărurisire a
sentimentelor”, ca la romantici, ci descriere poetică, repovestire a unor mituri sau legende,
comentariu sau meditație filosofică. Acestea sunt temele predilecte ale parnasianismului.
Negând fondul emotiv și retoric al versurilor, parnasienii acordă deosebită atenție formei,
perfecțiunii versificației, cultivării unor specii lirice cu formă fixă cum sunt sonetul, rondelul,
pantumul și folosirii unui vocabular strălucitor, ”prețios”. Ei reclamă retragerea artistului
”în turnul său de fildeș” și idealul ”artei pentru artă””. Versul parnasian este plastic și se
remarcă prin rigoare canonică, prin sonoritatea cuvintelor și rimele inedite și bogate;

·42 Obs. Pantum este o poezie cu formă fixă, alcătuită din catrene, în care versul al doilea este
repetat de versul cinci, șase, nouă, zece, treisprezece, apoi versul patru e repetat de versul
șapte, opt, de unsprezece, doisprezece, cincisprezece ș.a.m.d., iar facultativ ultimul vers îl
repetă pe primul. În plus, primele două versuri ale fiecărui catren enunță o idee care e
reluată, într-o paralelă, în celelalte două. Este o poezie care cere virtuozitate;

·43 Principalii poeți parnasieni sunt: Leconte de Lisle, considerat șeful școlii parnasiene,
franceze (”Poeme antice”, ”Poeme barbare”), Theophile Gautier, a cărui capodoperă poetică,
”Emailuri și camee” se distinge prin riguroasă obiectivitate picturală a descrierilor,
rafinament coloristic, arhitectonică impresionantă a versurilor, Jose Maria de Heredia,
reprezentant principal al parnasianismului, maestru al sonetelor ș.a.;

·44 Leconte de Lisle își afirmă atitudinea individualistă și reținută, care constituie și o
dominantă a parnasianismului: : ”În orgoliul meu crunt, în mormântul meu fără glorie, /
Chiar de-aș fi înghițit de neagra veșnicie, / Nu-mi voi vinde lumii durerea sau entuziasmul”;

·45 În literatura română Alexandru Macedonski sfârșește ca poet parnasian, iar Ion Barbu
debutează cu versuri de factură parnasiană. În 1943 Nicolae Davidescu publică o ”Antologie
a poeziei parnasiene”;

·46 Ermetismul este un curent mistic-ocult, apărut în Antichitate, al cărui nume provine de la
controversatul personaj Hermes Trismegistul , autorul unor scrieri ermetice, considerat
 totodată și ca părinte al alchimiei. Ermetismul a influențat modul de gândire a unei părți a
lumii până în secolul al XVII-lea.

·47 Principii ale ermetismului: precum sus, tot astfel și jos, principiul mentalismului,
principiul ritmului, principiul vibrației, principiul cauzei și al efectului, principiul polarității,
principiul genului; principiul opoziției, principiul unirii contrariilor (coincidentia
oppositorum), principiul identității contrariilor (complexio oppositorum), principiul cifrei
(numărului) mistic, principiul microcosmosului lăuntric, principiul animei, principiul unirii
mistice bărbat-femeie (mysterium coniuctionis) etc.

·48 În literatură, ermetismul este curentul literar caracterizat de caracterul neînțeles, ermetic
(de unde derivă și numele curentului) al unei opere literare. Ca trăsătură principală,
ermetismul folosește un limbaj extrem de încifrat, de intelectualizat, care de cele mai multe
ori este de neînțeles, ermetic.

·49 Reprezentanți: George Bacovia, Ion Barbu (etapa ermetică) ș.a.

Concepția artistică sau arta poetică

Concepția artisticăa poetului se desprind mai ales din poeziile ”Joc secund (din ceas dedus)”,
”Timbru” și ”Riga Crypto și lapona Enigel”, dar și din poezii precum ”Oul dogmatic” sau ”Ritmuri pentru
nunțile necesare”.

Joc secund

Prima strofă debutează cu o fixare temporală a confesiunii poetice a autorului: ”Din ceas, dedus”.
Aceasta denotă faptul că poetul se referă la creația sa poetică ca la o abstragere din contingent, din lumea
fenomenală, din curgerea timpului. Dacă el ca persoană umană, este supus timpului și rigorilor acestuia,
poezia sa este dedusă din timp, un fragment de timp etern. În ”Noaptea de sânziene” de Mircea Eliade,
însuși personajul principal, Ștefan Viziru, se retrage din timp, în odaia sa misterioasă, numită camera
Sâmbo, sau prisăcarul Anisie trăiește într-o lume eternă, folclorică, în care timpul își pierde dimensiunile
obișnuite. ”Adâncul acestei calme creste” conține în sine un oximoron: ”adânc” și ”creastă” a unui munte.
Epitetul, fie adjectiv sau adverb, ”adânc ” ne duce mai degrabă cu gândul la adâncul unei ape, al unei
mări, lac sau ocean. Dar poetul se referă la o înălțime care este în același timp ”adâncă”, deci cuvântul are
un sens figurat. Astfel, sensul primului vers este acesta: din curgerea implacabilă a timpului, din lumea
fenomenală, din contingent, abstragem profunzimea unei vieți interioare, care se ridică la înălțimea unui
ideal. Acest ideal este oglindit, reflectat de cer, și nu de apele unei ape stătătoare sau curgătoare. Apare
astfel o inversare a polilor opuși, cer-pământ, specifică poeziei ermetice, al cărei prim principiu postulează
că lucrurile ”de sus” sunt la fel cu cele ”de jos”. Totodată și o armonie a contrariilor, chiar o identitate a
lor: vârful unui munte – adâncimea mării, lume fenomenală, caracterizată de trecerea timpului – lume
abstractă, purificată în oglindă, chip – oglindire, ape – mântuit azur (cer). Totul corespunde unei viziuni
senine, ”calme” a poetului, care nu se simțe amenințat de nici o primejdie, nu simte în sufletul său nici o
îndoială, s-a ridicat la contemplarea superioară a ideilor eterne. Această contemplare presupune o
”înecare a cirezilor agreste”, adică a ceea ce este fenomenal, concret, poate a simțirilor poetului, a
pornirilor sale senzuale, uneori caracterizate de vibrații joase, grosiere, lipsite de spiritualitate, de ideal, în
”grupurile apei” născând, ”tăind””un joc secund, mai pur”. Astfel apa în care sunt înecate ”cirezile agreste”
nu numai că apare purificată, dar este, întocmai ca și cerul, o lume ordonată, clară, din care a fost
eliminat haosul, întâmplarea și ceea ce este grosier, impur.
A doua strofă debutează cu o exclamație retorică: ”Nadir latent!” care semnifică polul opus al
zenitului, punctul celest de maximă amplitudine, în opoziție cu nadirul, punctul sferei cerești situat la
orizont. Poetul se face ecoul astfel al unei duble semnificații a celor doi poli opuși, sus și jos, și anume cel în
care zenitul conține în sine un ”nadir latent”, adică orice principiu care poate fi găsit în lumea fenomenală
sau abstractă conține în sine, în mod latent, principiul opus – pe de o parte, iar în mod figurat că situația
cea mai bună, mai plină de sens se poate transforma în opusul ei, adică în cea mai lipsită de sens, de
perspectivă sau orizont spiritual situație. Poetul dă glas astfel unui paradox, conținut criptic în doar două
cuvinte și o exclamație retorică. Dar în lumea abstractă a ideilor, a idealurilor, aceste două principii
contrare sunt la fel de viabile, au aceeași capacitate de subzistență, au aceeași justificare și sens de a
exista. Acest lucru este posibil numai în orizontul creației, în care poetul ridică spre sine toate fragmentele
de sens și de semnificație ale creațiilor sale, într-o însumare care să le cuprindă pe toate.
 Această capacitate de sinteză a poetului este posibilă numai în orizontul principiului adevărului,
al binelui, al frumosului, în ”zbor invers” nefiind posibilă adevărata creație poetică. Poezia, arta, cere în
plus talent, putere de sacrificiu, astfel ca poetul să istovească din sine o nouă semnificație, un nou sens în
creația pe care o oferă lumii.

Timbru

Poezia ”Timbru” face parte din volumul ”Joc secund”, publicat în 1930, un volum caracterizat de
încriptarea limbajului poetic, care devine mai greu de descifrat, precum și de o anumită dificultate
hermeneutică a cititorului de a descifra mesajul poeziei. Dacă în poezia ”Joc secund” (”Din ceas dedus”)
direcția discursului poetic se îndrepta spre prinderea sensului lumii ascuns de aparențe, de fenomene, în
”Timbru” atenția poetului se îndreaptă spre fenomenalitatea imediată în care se intuiește esența lumii.
Întreaga poezie se constituie într-o metaforă, din care nu lipsesc rupturile sintactice: ”Cimpoiul
veșted luncii” și topica neobișnuită, dată de ordinea cuvintelor în vers: ”Din coasta bărbătească al Evei
trunchi de fum.” Ca specie literară poezia este un pastel, care îmbină descriptivul cu epicul, și totodată un
cântec de dragoste.
Poezia este alcătuită din două catrene, corespunzătoare celor patru secvențe lirice ale poeziei.
Astfel, poezia debutează cu un element al naturii terestre, al vegetației, ”Cimpoiul veșted (al) luncii”, în
care avem un epitet și o sinecdocă, iar anotimpul confesiunii poetice a autorului este toamna. ”Cimpoiul
veșted luncii”, copacul uscat, este comparat cu un fluier aflat în drum, realizat din lemnul unui copac,
altfel spus, accesibil tuturor călătorilor sau pelerinilor care trec, desacralizat, lipsit de capacitatea sa
înnoitoare, dătătoare de viață și sens, în care toți trecătorii pot să-și sune cântecul. El își sună ”durerea
divizată” încet, mai tare..., ceea ce semnifică tristețea, însingurarea poetului, durerea sa care pornește din
starea sa divizată, lipsită de armonie, de conștiința senină a întregului, a totalității, de conștiința unei
ordini superioare a lucrurilor, a unei divinități, a unui Dumnezeu.

În următoarea secvență poetică, alături de copac apare ”piatra-n rugăciune”, ”a humei

despuiare” și ”unda logodită sub cer” care ”vor spune – cum?” Piatra, simbol al perenității, al statorniciei,
al credinței, al devotamentului și sfințeniei, simbol al pământului dezgolit, desfăcut în esența sa imutabilă,
și undele apelor, ale unei ape repezi sau lac, logodite cu cerul, reflectând lumea de deasupra, geografia
celestă, tărâm al ideilor eterne, iubirea ideală, vor opune singurătății și solitudinii poetului imaginea
pură, sacră a iubirii absolute.
În a treia secvență poetică, poetul dă glas concepției sale personale despre poezie: ”Ar trebui un
cântec încăpător, precum / Foșnirea mătăsoasă a mărilor cu sare”, ceva inexprimabil, inefabil, care să
exprime frumusețea și puritatea vieții, a iubirii, o stare suprafirească, miraculoasă a naturii, a realității,
tot astfel cum mările de sare, foșnind mătăsos, s-au alcătuit miraculos pe fundul vechilor mări. Altfel spus,
din ceea ce inițial a fost o creație a inconștientului, a meduzelor ce se plimbă sub clopotele verzi, acum
devine o creație a omului unit cu divinitatea, în căutarea sensului suprem al vieții sale, care este iubirea.
Ultima secvență poetică ne duce cu gândul la Paradisul pierdut, o grădină de îngeri, un tărâm
miraculos, încărcat de semnificații adânci, de puritate, de mister, mister din care lipsește orice amintire
dureroasă a păcatului sau a imperfecțiunii, sub semnul căruia se desăvârșește creația, prin ieșirea Evei
”ca un trunchi de fum” din coasta bărbătească.
Astfel, tema principală a acestei poezii este dragostea, dar și sentimentul sacru, contopirea cu
ființa iubită, singura certitudine a vieții și iubirii care poate fi trăită fiind aceea sub orizontului misterului,
care reprezintă o cale de evadare a omului din istorie și din condiția nefericită a creatorului, prin iubire și
prin mit, prin imaginea sacră, arhetipală a tuturor lucrurilor.
Ideea care se desprinde din poezie este aceea că singurătatea, solitudinea, durerea despărțirii,
însingurarea, alienarea, divizarea spiritului, lipsa de speranță, de ideal, condiția nefericită a creatorului
într-o societate ostilă, care nu-l înțelege, pot fi evitate prin recuperarea sensului pierdut, originar al lumii,
prin reîntoarcerea la esențe, la ceea ce are primordial ființa umană, prin participarea la sacru.
Întreaga poezie se constituie într-o pledoarie pentru bine, adevăr, frumos, pentru regăsirea
sacrului, a sensului originar, pierdut al lumii, a paradisului pierdut și refacerea perechii primordiale, un
Eden în care nuditatea nu mai este un păcat, ci o cale de întoarcere spre sine, spre temeiurile firești ale
existenței și ale dragostei, întocmai ca în ”Insula lui Euthanasius” de Mihai Eminescu și ”Maitreyi” de
Mircea Eliade.
Lexicul folosit este simplu, dar adânc evocator. Poetul folosește mai ales termeni din vocabularul
fundamental, susceptibili să intre în construcții figurate. Se poate realiza o sugestivă paralelă între
”piatra-n rugăciune, a humei despuiare”, cu starea originară, de nuditate, a perechii prmordiale. Ca și
piatra care simbolizează credința, statornicia, fidelitatea, devotamentul, și perechea ideală trăiește în
armone, în deplină iubire, ocrotiți de divinitate, fideli și devotați unul altuia
Poezia este alcătuită din două catrene, având rima îmbrățișată, o rimă dulce, muzicală,
expresivă, măsura versurilor constantă, de 13-14 silabe și ritmul preponderent iambic și amfibrahic,
specific poeziei atât culte, cât și populare, alături de peon 3, un ritm grav, solemn, peon 2 și peon 4. Din
punct de vedere prozodic, prima strofă ar arăta astfel: U-/U-/U-/UU-/UUU-/(iamb, iamb, amfibrah,
peon 2, iamb); U-/UUU-/UU-/U-/U-/U (amfibrah, peon 3, iamb, iamb, amfibrah);
U-/UUU-/UU-/UUU-/U (amfibrah, peon 3, amfibrah, peon 3); U-/UUU-/UU-/UUU-/ (amfibrah, peon 3,
iamb, peon 4). Din punct de vedere stilistic, observăm lipsa articolului genitival ”al” din structura
”Cimpoiul veșted luncii”, dar care se poate deduce din text, sinecdoca”cimpoiul veșted luncii”, ”fluierul în
drum”, personificarea ”piatra-n rugăciune”, ”unda logodită sub cer”, ”foșnirea mătăsoasă a mărilor cu
sare”, inversiunea ”a humei despuiare”, ”al Evei trunchi de fum”, metafora ”cântec încăpător”, ”coasta
bărbătească”.
Poezia se remarcă și prin prezența rimei interioare a versurilor, asonanța, ”Cimpoiul veșted
luncii sau fluierul în drum” (se repetă vocala accentuată ”u”), aliterația, ”Dar piatra-n rugăciune, a humei-
n despuiare” (se repetă consoanele ”d”, ”p”, ”r”, ”n”), și asonanță (se repetă vocalele accentuate ”a” și ”u”),
care conferă, alături de ritm, muzicalitate poeziei. În cele două strofe alternează rimele masculine cu cele
feminine, remarcăm reluarea rimelor masculine și feminine din prima strofă în a doua strofă a poeziei.
Titlul poeziei conține în sine o metaforă revelatorie, tot astfel precum în corpusul poezei întâlnim
mai ales metafore plastice, descriptive. Titlul este alcătuit dintr-un singur cuvânt, un substantiv comun
”timbru”. Ne gândim mai întâi la sonoritatea unei voci, la ceea ce-l individualizează pe om, alături de
întreaga sa înfățișare și personalitate. Astfel, timbrul vocii unui om stabilește încă de la început o legătură
sau o corespondență, o atracție sau o respingere. Ne plac anumiți oameni, care au o anumită voce, timbru
al vocii. Timbrul se face purtătorul misterios al personalității ascunse, inconștiente, a fiecăruia dintre noi,
precum și al erotismului personal.
Timbrul cântecului copacului, al poetului este căutarea sensului ascuns sub fenomenalitatea
imediată, sub concretețe, sub senzitiv și reprezintă o împletire a acestei dimensiuni ascunse cu senzația, un
fel de ”audiție colorată”. Poetul își caută timbrul propriei sale voci, care nu este destinat decât perechii
ideale, ieșite din coasta sa, ca ”un trunchi de fum”. Este ceva inefabil aici, inexprimabil, precum nu poți
capta cursul unei ape repezi, al unui pârâu de munte, și totodată senzitiv, aparținând lumii concrete,
fenomenale. Acestei contopiri dintre abstract și concret, dintre fenomenal și transcendent, dintre realitate
și mit i-a dat glas poetul în această poezie prin intermediul metaforei. Metafora se face astfel o cale de
acces spre adevărul poetic, spre adevărul ființei și totodată spre misterul creației.