Sunteți pe pagina 1din 5

Arthur Schopenhauer

Schopenhauer (1788–1860) este, printre filozofi, o figură în multe privinţe


singulară. Este pesimist, în timp ce aproape toţi ceilalţi sunt optimişti. Nu este
întru totul academic, precum Kant şi Hegel, dar nici nu se plasează cu totul
în afara tradiţiei academice. Îi displace creştinismul şi preferă religiile Indiei –
atât hinduismul, cât şi budismul. Este un om de o vastă cultură, interesat la fel
de mult de artă ca şi de etică. Este neobişnuit de imun la naţionalism şi la fel de
familiarizat cu autorii englezi şi francezi ca şi cu cei din ţara sa. A avut în
totdeauna mai puţină priză la filozofii de profesie decât la artişti şi literaţi aflaţi
în căutarea unei filozofii în care să poată crede. Cu el începe supralicitarea
Voinţei, caracteristică pentru o mare parte a filozofiei secolelor al XIX-lea şi
al XX-lea; dar pentru el Voinţa, deşi fundamentală din punct de vedere
metafizic, este un rău din punct de vedere etic – opoziţie posibilă doar pentru
un pesimist.

El recunoaşte trei surse ale filozofiei sale – Kant, Platon şi Upanişadele – dar
nu cred că-i datorează lui Platon atât de mult cât crede el însuşi. Viziunea sa
filozofică are o anumită afinitate temperamentală cu cea a epocii elenistice; este
o viziune obosită şi valetudinară, pentru care pacea preţuieşte mai mult
decât victoria, iar chietismul mai mult decât încercările de reformă, pe care le
consideră inevitabil futile.

Viaţa

Ambii săi părinţi aparţineau unor familii negustoreşti de vază din Danzig
(Gdansk), locul său de naştere. Tatăl său era un voltairian, pentru care Anglia
însemna ţara libertăţii şi a inteligenţei. La fel ca majoritatea cetăţenilor de frunte
din Danzig, ura atentatele Prusiei la independenţa oraşului liber Danzig şi a fost
cuprins de indignare atunci când acesta a fost anexat de Prusia în 1793 –
indignare ce l-a făcut să se mute la Hamburg, deşi a suferit prin asta o
însemnată pierdere pecuniară.

Schopenhauer a trăit acolo împreună cu tatăl său din 1793 până în 1797; apoi
a petrecut doi ani la Paris, la sfârşitul cărora tatăl său afla cu plăcere că
băiatul aproape uitase germana. În 1803 a fost plasat la o şcoală cu internat
din Anglia, unde a prins ură faţă de nesinceritate şi de ipocrizie. Peste alţi doi
ani, ca să-i facă pe plac tatălui său, devenea funcţionar la o casă de comerţ din
Hamburg, dar nu agrea defel perspectiva unei cariere de afaceri şi tânjea
după o viaţă literară şi academică. Lucrul acesta a devenit posibil în urma
morţii tatălui – probabil un suicid; mama sa a primit bucuroasă ideea ca băiatul
să abandoneze comerţul şi să urmeze şcoala şi universitatea. De aici am putea
fi tentaţi să presupunem că el ar fi preferat-o pe mamă tatălui, dar adevărul este
exact opus: pe mamă o antipatiza, iar tatălui i-a păstrat o amintire plină de
afecţiune.

Mama lui Schopenhauer era o doamnă cu aspiraţii literare, care s-a stabilit la
Weimar cu două săptămâni înaintea bătăliei de la Jena. Acolo a ţinut un salon
literar, a scris cărţi şi a cultivat prietenii cu oameni de cultură. Băiatului nu-i
purta o mare afecţiune şi nu-i trecea deloc cu vederea greşelile. Îl punea în
gardă faţă de patosul umflat şi găunos; pe băiat, flirturile ei îl agasau. La vârsta
majoratului, Arthur a moştenit o modestă avere; începând de atunci, el şi mama
şi-au devenit din ce în ce mai insuportabili unul celuilalt. Fără îndoială că
proasta lui părere despre femei se datorează, cel puţin în parte, certurilor pe
care le-a avut cu mama sa.

Încă pe când trăia la Hamburg a ajuns sub influenţa romanticilor, îndeosebi a lui
Tieck, Novalis şi Hoffmann, de la care a învăţat să admire Grecia şi să
gândească rău despre elementele ebraice din creştinism. Un alt romantic,
Friedrich Schlegel, i-a amplificat admiraţia faţă de filozofia indiană. În anul în
care a ajuns la majorat (1809) s-a dus la universitatea din Gottingen, unde a
prins admiraţie pentru Kant. Doi ani mai târziu s-a dus la Berlin, unde a studiat
în principal ştiinţe; a audiat prelegeri de-ale lui Fichte, dar acesta i-a trezit
dispreţ. Entuziasmul stârnit de războiul de eliberare l-a lăsat indiferent. În
1819 a devenit Privatdozent la Berlin şi a avut vanitatea să-şi programeze
prelegerile la aceleaşi oră cu cele ale lui Hegel; neizbutind să-i ademenească
pe auditorii acestuia, curând a încetat să mai predea. În cele din urmă, s-a
stabilit la Frankfurt, unde a dus o viaţă de burlac bătrân.

Avea o căţeluşă pe nume Atma (sufletul lumii ), zilnic se plimba câte două
ceasuri, fuma dintr-o pipă lungă, citea ziarul londonez Times şi folosea
corespondenţi spre a culege dovezi despre celebritatea sa. Avea o orientare
antidemocratică şi a detestat revoluţia de la 1848; credea în spiritism şi magie;
în camera sa de lucru ţinea un bust al lui Kant şi un Buddha de bronz. În
modul său de viaţă încerca să-l imite pe Kant, exceptând obiceiul acestuia de a
se scula din pat dimineaţa devreme.

Opera

Principala sa operă, Lumea ca voinţă şi reprezentare, a fost publicată la


sfârşitul anului 1818. El a considerat-o de mare importanţă şi a mers până la a
spune că anumite alineate din ea îi fuseseră dictate de Sfântul Duh. Spre
marea sa dezamăgire şi umilinţă, cartea n-a stârnit niciun ecou. În 1844 l-a
convins pe un editor să scoată o a doua ediţie; dar abia peste alţi câţiva ani a
început să primească ceva din recunoaşterea după care tânjea.

Sistemul lui Schopenhauer este o adaptare a celui kantian, dar o adaptare în


care accentul cade pe cu totul alte aspecte ale Criticii decât cele care au
reţinut atenţia lui Fichte sau a lui Hegel. Aceştia s-au debarasat de lucrul în
sine, dând astfel cunoaşterii un rol fundamental din punct de vedere metafizic.
Schopenhauer a păstrat lucrul în sine, dar l-a identificat cu voinţa. El susţinea
că ceea ce în percepţie îmi apare drept corpul meu este de fapt voinţa mea.

În sprijinul acestei viziuni, privită ca dezvoltare a lui Kant, pledau mai multe
considerente decât erau dispuşi să recunoască majoritatea kantienilor. Kant
susţinuse că studiul legii morale ne poate transporta dincolo de fenomene,
dându-ne o cunoaştere pe care percepţia sensibilă nu o putea da; de asemenea,
că legea morală priveşte în esenţă voinţa. Pentru Kant, deosebirea dintre un
om bun şi unul rău ţine de lumea lucrurilor în sine şi priveşte voinţele lor.
Rezultă că, pentru Kant, voinţele aparţin negreşit lumii reale şi nu celei
fenomenale. Fenomenul ce corespunde unui act de voinţă este o mişcare
corporală; iată de ce, în viziunea lui Schopenhauer, corpul este o aparenţă
a cărei realitate este voinţa.

Dar voinţa care se află în spatele fenomenelor nu poate consta dintr-un număr
de voliţii diferite. Potrivit lui Kant – iar în privinţa asta Schopenhauer este de
acord cu el – atât spaţiul cât şi timpul aparţin doar fenomenelor; lucrul în sine
nu este în spaţiu sau timp. Prin urmare, voinţa mea, în sensul în care este
reală, nu poate fi datată şi nici compusă din acte de voinţă separate, pentru că
sursa pluralităţii, adică, în limbajul scolastic, „principiul individuaţiei”, sunt timpul
şi spaţiul. Ea nu poate fi identificată nici cu voinţa întregului univers;
individualitatea mea este o iluzie, rezultată din aparatul meu subiectiv de
percepţie spaţio-temporală. Reală este doar o unică voinţă colosală, care se
manifestă în cuprinsul întregii naturi, atât însufleţite cât şi neînsufleţite.

Din cele spuse până aici, ne-am putea aştepta ca Schopenhauer să identifice
această voinţă cosmică cu Dumnezeu şi să formuleze o doctrină panteistă
aidoma celei a lui Spinoza, în care virtutea ar consta în conformitatea cu voinţa
divină. Pesimismul său duce însă, în acest punct, la o dezvoltare diferită.
Voinţa cosmică este rea; voinţa în întregul ei este rea sau, în orice caz, este
sursa întregii noastre suferinţe fără sfârşit. Suferinţa este inerentă oricărei
vieţi şi ea se amplifică cu orice spor de cunoaştere. Voinţa nu are un scop
conştient, a cărui atingere ar aduce mulţumire. Deşi până la urmă moartea
biruie negreşit, noi urmărim scopurile noastre deşarte „aşa cum continuăm să
umflăm întruna o băşică de săpun, deşi ştim cu certitudine că va plesni”. Feri-
cirea este o himeră, pentru că o vrere neîmplinită ne pricinuieşte durere, iar
împlinirea are ca unic rezultat saţietatea.