Sunteți pe pagina 1din 60

UNIVERSITATEA „ȘTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE ȘI ADMINISTARȚIE


PUBLICĂ

NOTE DE CURS
AFACERI INTERNATIONALE

Prof.univ.dr.ec. Gabriela PRELIPCEAN


CAPITOLUL 1. GLOBALIZAREA SI REGIONALIZAREA ECONOMICA

1.1. INTRODUCERE

Globalizarea poate fi privită ca una dintre cele mai importante forţe cu impact direct asupra
economiei. Potrivit lui Brittan (1998), globalizarea este văzută ca o spirală continuă şi disruptivă care
lasă guvernele neajutorate şi cauzează o serie de probleme economice, socio-culturale şi de mediu.
Procesul globalizării este o realitate. Economia globală, din ce în ce mai integrată, oferă
oportunităţi fără precedent pentru creştere economică şi standarde de viaţă mai ridicate peste tot în
lume (FMI, 2000)
Walker şi Fox (1999) afirmă că integrarea globală a pieţelor financiare poate fi văzută ca un
exemplu de globalizare. Ei susţin că globalizarea financiară este cea mai importantă parte a procesului
de globalizare. Este posibil să îţi formezi o perspectivă asupra procesului globalizării studiind procesul
globalizării financiare şi, mai mult, este recunoscut faptul că economia mondială a devenit mai
integrată datorită procesului de globalizare (Neuland şi Hough, 1999). În ciuda faptului că globalizarea
nu este un fenomen nou, intensitatea procesului de globalizare a crescut la sfârşitul anilor ’90. Această
intensitate este evidenţiată de creşterea tranzacţiilor financiare pe pieţele mondiale. Hak-Min (1999)
afirmă că o creştere de trei ori mai mare a operaţiunilor de capital privat între anii 1980 şi 1990 ar putea
fi atribuită procesului globalizării pe pieţele financiare internaţionale.

1.2. GLOBALIZAREA ECONOMICĂ – CONCEPT ŞI TRĂSĂTURI

Globalizarea este un termen devenit, în ultimul timp, foarte popular şi foarte des utilizat în
diferite contexte în literatura de specialitate. Înainte ca impactul globalizării să poată fi evaluat, este
necesar a fi clarificat sensul globalizării. Definiţia globalizării ar trebui, de asemenea, să dea
posibilitatea de a se distinge faţă de conceptele de internaţionalizare, regionalizare şi liberalizare.
În majoritatea definiţiilor întâlnite în literatura de specialitate, procesul globalizării este privit ca
un proces de eliminare a frontierelor dintre ţări, guverne, economii şi comunităţi.
O’Brien (1992) leagă definiţia globalizării de graniţele geografice. O’Brien subliniază
diferenţele dintre naţional, internaţional, multinaţional şi global. Tranzacţiile naţionale au loc între
companiile din aceeaşi ţară. Activităţile internaţionale sunt activităţi care au loc între ţări diferite.
Internaţional se referă, de asemenea, şi la comerţul care se desfăşoară cu exteriorul unei ţări.
Multinaţional înseamnă că activităţile au loc în mai mult de o ţară. Termenul de „global” combină
elemente internaţionale şi multinaţionale ca o etapă superioară de integrare între ţări. O activitate cu
adevărat globală nu cunoaşte nici un fel de frontiere interne. Redding (1999) defineşte globalizarea ca
fiind procesul de integrare continuă între pieţele de bunuri, servicii şi capital. Definiţia lui Redding
aduce şi ea în discuţie legătura dintre globalizare şi eliminarea graniţelor.
Adesea, în literatura de specialitate, regăsim utilizat şi conceptul de mondializare. Deşi, aparent,
există similaritate a termenilor, ei sunt totuşi utilizaţi în contexte diferite – mondializarea pentru a
sublinia dimensiunea geografică a procesului, globalizarea pentru a sublinia existenţa lumii ca sistem
geo-economic organizat. Noţiunea originară de globalizare trimite, în primul rând, la o logică
managerială a organizării firmelor pe o piaţă având dimensiunile lumii, respectiv pe o piaţă globală.
Aceste firme sunt organizate în reţele, iar lozinca lor strategică este integrarea, în acelaşi timp, a
spaţiului (prin reunirea localului cu globalul, de unde neologismul glocalizare), a concepţiei, producţiei
şi comercializării (în care consumatorul devine un „pro-sumator” sau un „co-producător”), a sferelor de
activitate.

2
Factorii cei mai importanţi care au acţionat şi continuă să acţioneze în favoarea globalizării
sunt:
1. progresul tehnic, care a permis creşterea gamei de produse, diminuarea costurilor de
transport, creşterea vitezei, a siguranţei, transmiterea cu rapiditate a informaţiilor etc. Dezvoltarea
reţelei Internet reprezintă, din acest punct de vedere, un factor decisiv în procesul globalizării;
2. liberalizarea comerţului internaţional şi a investiţiilor internaţionale, care a permis
realizarea schimburilor internaţionale cu tot mai puţine obstacole, la această evoluţie favorabilă
contribuind, în mod hotărâtor, sistemul GATT/OMC;
3. liberalizarea pieţelor de capital, ce a permis creşterea investiţiilor străine directe şi a
firmelor transnaţionale. Firmele multinaţionale şi transnaţionale au un rol foarte important în procesul
globalizării.
Procesul globalizării a fost accelerat în ultimul timp şi de dereglementările privind mişcările de
capital şi de deschiderea marii majorităţi a ţărilor globului spre economia mondială, manifestându-se,
înainte de toate, prin diversificarea formelor de internaţionalizare economică. Cea mai veche formă de
internaţionalizare este reprezentată de comerţul mondial, în această privinţă distingându-se două mari
tipuri de comerţ:
1. Primul tip de comerţ se bazează pe complementaritatea economiilor naţionale, specializarea
fiecăreia dintre ele regăsindu-se în soldul comerţului exterior, uneori excedentar, alteori deficitar, în
funcţie de avantajul comparativ pus în evidenţă de diferenţele relative de productivitate realizate.
2. Al doilea tip de comerţ se bazează pe similaritatea economiilor care au acelaşi nivel de
dezvoltare, intersectarea fluxurilor de export şi import materializându-se în schimbul intra-sectorial sau
intra-productiv (priveşte mai ales mărfurile manufacturate produse într-un regim de concurenţă
monopolistică).
O formă mult mai nouă de internaţionalizare este reprezentată de investiţiile străine directe, care
vin să răspundă unor exigenţe noi, precum:
• imposibilitatea de a produce cantităţi suficiente de marfă în ţările de origine, mai ales în
sectorul primar, din cauza rarităţii resurselor naturale;
• imposibilitatea de a vinde cantităţi suficiente de marfă în ţările de destinaţie din cauza
existenţei unor bariere protecţioniste (în sectorul secundar);
• posibilitatea de a satisface mai bine cererea în ţările de implantare, în special în ţările
dezvoltate, unde filialele de producţie permit o apropiere maximă de pieţele de desfacere;
• posibilitatea de a beneficia de avantaje comparative macroeconomice în ţările de implantare,
în particular în cele aflate în curs de dezvoltare, datorită costurilor salariale mici.
În ţările în curs de dezvoltare, investiţiile străine directe au urmărit nu doar accesul la resursele
naturale sau la pieţele protejate, ci şi beneficiul derivat din unele avantaje comparative
macroeconomice.
Cea mai recentă formă de internaţionalizare constă în apariţia aşa-numitelor „reţele de
întreprinderi”, deoarece devine mult mai convenabil a se încheia şi dezvolta raporturi contractuale cu
parteneri ce acţionează în ţările de implantare (de regulă ţările aflate în plină ascensiune industrială)
decât a se crea filiale de producţie controlate de un sistem puternic structurat şi ierarhizat. Acest sistem,
numit sistem de parteneriat, are numeroase avantaje, permiţând concomitent reducerea aportului de
capital şi a numărului de angajaţi expatriaţi, dar şi gestionarea mai facilă a problemelor apărute în plan
local. În concluzie, procesul internaţionalizării firmelor şi mişcării internaţionale a capitalurilor
reprezintă manifestări dintre cele mai evidente ale globalizării economiei mondiale, fiind accentuate
atât de deciziile adoptate de către state (măsuri de dereglementare), cât şi de mutaţiile tehnologice care
permit atât difuzarea instantanee a informaţiilor, cât şi reducerea costurilor.
Într-o viziune globală asupra evoluţiei pieţelor şi condiţiilor de cost, unele întreprinderi iau în
considerare numai propriul lor interes, localizând producţia (direct sau indirect) în interiorul a diferite
3
ţări. În acest sens, conceptul de “internaţionalizare” a firmelor reprezintă un proces evolutiv în cadrul
căruia sistemele productive naţionale tind să se contopească într-un sistem productiv mondial unic.
Globalizarea reprezintă un fenomen complex, care descrie, în acelaşi timp, atât fenomenele
economice cât şi consecinţele lor politice, sociale etc. Aspectul economic al globalizării poate fi, în
mod concret, măsurat prin dimensiunea fluxurilor de mărfuri, servicii, capitaluri şi forţă de muncă.
Conform aprecierilor experţilor OCDE, globalizarea a cunoscut o dezvoltare în trei etape:
1. prima fază, a internaţionalizării, a avut loc până în anul 1970 şi s-a caracterizat prin
intensificarea schimburilor comerciale, statele lumii păstrându-şi caracterul naţional;
2. a doua etapă, a transnaţionalizării, specifică perioadei 1970-1990, se caracterizează printr-un
dinamism extraordinar al fluxurilor de investiţii străine şi al implantărilor în străinătate;
3. a treia etapă, a globalizării propriu-zise, care a debutat în anii ’90 şi a marcat apariţia
economiei fără frontiere sau a economiei globale, se caracterizează prin apariţia unor reţele mondiale
de producţie, informaţii şi schimburi financiare.
În unele lucrări mai recente se propune o altă ierarhizare a fazelor evolutive ale acestui proces,
în cadrul căruia se regăsesc elemente specifice ale celor trei arii de cuprindere: economică, politică şi
culturală. Din acest punct de vedere, pot fi descrise următoarele faze semnificative:
- faza germinală (Europa, 1400 – 1750): apar primele hărţi ale planetei, ca urmare a noilor
descoperiri geografice, oamenii începând să devină conştienţi că locuiesc pe o planetă care nu mai este
situată în centrul sistemului solar (revoluţionarea astronomiei de către Copernic), se adoptă calendarul
universal, cu alte cuvinte, încep a se contura hotarele viitoarelor puteri coloniale;
- faza incipientă (Europa, 1750 - 1875): apar statele – naţiune, începe să se dezvolte diplomaţia
formală dintre acestea, apar primele convenţii legale internaţionale, precum şi primele idei despre
internaţionalism şi universalism;
- faza decolării (take off, 1875 – 1925): are loc un proces de conceptualizare a lumii în termenii
existenţei unei singure societăţi internaţionale şi a unei singure umanităţi, proces favorizat de
amplificarea legăturilor comerciale dintre naţiuni independente, dezvoltarea comunicaţiilor, migraţii de
masă (mai ales dinspre Europa spre America);
- faza disputelor privind hegemonia mondială (1925 – 1969): declanşată de primul război
mondial şi reconfirmată prin al doilea război mondial, temperată, într-o anumită măsură, de înfiinţarea
Organizaţiei Naţiunilor Unite, care a implementat conceptele de crime de război şi crime împotriva
umanităţii şi a atras atenţia asupra pericolelor ce decurg din ignorarea unor probleme cu caracter global,
precum poluarea, creşterea demografică, epuizarea resurselor naturale, malnutriţia, subdezvoltarea
economică;
- faza globalizării propriu-zise (ultimele decenii ale secolului al XX-lea): au loc progrese uriaşe
în explorarea spaţiului economic şi în telecomunicaţii, apar noi forme de integrare regională, pe fondul
adâncirii fără precedent a diviziunii internaţionale a muncii (specializării internaţionale).
Pe lângă aceste două concepţii privind fazele globalizării, există posibilitatea unei simplificări,
în sensul că procesul globalizării poate fi etapizat astfel: o primă etapă a existat înainte de primul război
mondial, datorată în special politicilor economice liberale, şi cea de-a doua a început după cel de-al
doilea război mondial, cu o amplificare de substanţă în anii ’90.
Indiferent de modul de abordare utilizat pentru a defini globalizarea, acesteia îi lipseşte însă o
definiţie exactă. Totuşi, se poate afirma că, în sens larg, globalizarea se referă la lărgirea, adâncirea şi
grăbirea interconectării globale (Held, 2004).

1.2.1. Conceptualizarea globalizării

În conceptualizarea globalizării economice, se porneşte de la trăsăturile principale ale acesteia.


Prima accentuează noţiunea de globalizare în raport de structură. Structura afirmă sau manifestă
4
efectele sale asupra actorilor sau politicilor alese şi acţiunile unei varietăţi de agenţi – guvernamentali,
economici, organizaţii internaţionale sau particulare. Nu numai că această caracteristică refuză ideea
prin care globalizarea apare ca o forţă economică implacabilă, ci introduce în ecuaţie societatea în
ansamblul său cu scopul de a controla şi gestiona fenomenul globalizării sau de a i se împotrivi
acesteia, dacă obiectivele nu sunt în concordanţă cu ceea ce primeşte din globalizare.
Cea de-a doua caracteristică se referă la natura multidimensională a globalizării, care implică nu
numai factorii economici materiali, ci şi forţe cognitive şi instituţionale care operează în economia
mondială (Higgott, 2000). În consecinţă, presiunile globalizării nu se manifestă doar prin schimburile
comerciale asociate cu competiţia de pe piaţa globală, realizată prin modificările preţurilor, ale cotelor
de piaţă sau ale ratelor profiturilor, ci pot apărea şi influenţele cognitive şi ideatice sau recomandări şi
perspective instituţionale. Influenţa reciprocă între aceste trei dimensiuni ale globalizării – materială,
ideatică şi instituţională - stabileşte contextul obiceiurilor, presiunilor, aşteptărilor şi constrângerilor în
cadrul acţiunilor care au loc (Cocs, 1981). Guvernele, firmele şi alte grupuri sociale trebuie să răspundă
într-un mod sau în altul acestor forţe şi nu le pot ignora. Cu alte cuvinte, chiar dacă statele participă,
doar marginal, la relaţiile economice internaţionale, aceasta nu înseamnă ca ele nu iau parte la
globalizare sau că aceasta nu le afectează într-o oarecare măsură. Conceptualizând în această manieră,
globalizarea este în mod clar mai mult decât o sumă de interacţiuni şi interdependenţe economice între
ţări.
A treia caracteristică a globalizării, evidenţiată de Scholte (1997) constă în tendinţa ei de a
delimita activitatea umană de o anumită localizare, de teritoriu. Hughes (2000) sugerează că
globalizarea este distinctă, din punct de vedere calitativ de internaţionalizare şi liberalizare, două
fenomene adesea asociate cu globalizarea, datorită potenţialului lor diferit de a reconfigura spaţiul
social în afara şi dincolo de noţiunile de localizare şi teritoriu. Însă este important a fi utilizate cu grijă
teoriile hiperglobalizării, care susţin că lumea se mişcă implacabil înspre o lume fără graniţe. Unii
susţin că această lume fără graniţe este trăsătura esenţială a globalizării, fiind un fenomen, încă limitat,
de graniţele naţionale care continuă să pună obstacole în calea fluxurilor de pe piaţa globală. Aceste
graniţe reduc însă, în mai mică măsură, fluxurile financiare globale şi Internetul, în sensul că fondurile
financiare şi informaţiile se mişcă instantaneu pe glob, neconstrânse de graniţe teritoriale. Totuşi,
Hughes evidenţiază o problemă crucială, şi anume, tendinţa globalizării de a reconfigura socialul,
inclusiv spaţiul economic, dincolo de noţiunile precumpănitoare de teritorialitate, şi anume de statele-
naţiune. Este important a studia impactul globalizării asupra reconfigurării spaţiului economic,
identificarea mijloacelor prin care se poate reconfigura spaţiul economic şi modul în care globalizarea
ar putea avea elemente comune cu fenomenul regionalismului.

1.2.2. Principalele viziuni şi controverse ale sensului globalizării economice

Definirea cadrului conceptual al globalizării este mereu rezultatul unui mare şi controversat
dialog mondial. Este totodată normal ca participanţii la acest dialog să nu gândească la fel, să nu aibă
aceleaşi viziuni, părerile lor fiind, deseori, contradictorii, dar şi cu elemente comune între ele. Toate
aceste păreri ordonate logic şi puse cap la cap pot forma o viziune cât se poate de clară asupra
globalizării economice. Dintre toate aceste viziuni se disting câteva, apreciate ca o sinteză a tot ce se
gândeşte mai valoros astăzi despre globalizare. Toate aceste concepţii par să cântărească, fiecare în
parte, beneficiile şi costurile globalizării economice, impactul acestui fenomen mondial asupra vieţii
economico-sociale şi politice de pe planetă. Unii văd globalizarea ca expresie a mondializării societăţii
informaţionale, alţii ca liberalizare, generalizată la scară mondială a circulaţiei mărfurilor şi factorilor
de producţie, creând o piaţă unică. O a treia categorie vede globalizarea ca o nouă formă de
imperialism, de natură tehnologică şi economico-financiară, având ca motor capitalul american. Sunt şi
păreri că globalizarea ar reprezenta un stadiu nou al dezvoltării istorice a capitalismului, în care
5
adâncirea interdependenţelor internaţionale cere integrarea ţărilor pe plan regional, continental şi
mondial.

1.2.2.1. Concepţii ale instituţiilor internaţionale asupra globalizării economice

Concepţia Clubului de la Roma este pusă în evidenţă de cunoscutul om de ştiinţă, Bertrand


Schneider care precizează că „globalizarea constituie o tendinţă care se manifestă în economia
mondială, tendinţă accelerată de dezvoltarea societăţii informaţionale în care ne aflăm în prezent”. În
acest context autorul ridică problema statului naţional deoarece „globalizarea presupune existenţa unei
interdependenţe atât de strânse între statele naţionale, încât nimeni nu mai poate şti cu precizie câtă
libertate de mişcare mai au în realitate guvernele naţionale, mai cu seamă în ceea ce priveşte
problemele economice, fluxurile de capital şi ratele de schimb valutar care eludează controlul băncilor
centrale”. Acelaşi autor precizează că „globalizarea este departe de a fi un proces atotcuprinzător, de
vreme ce multe părţi ale lumii – ţările mai sărace şi multe din ţările în curs de dezvoltare – nu pot să
participe la societatea informaţională”. Se precizează totodată că globalizarea nu cuprinde numai latura
economică, ci toate laturile existenţei umane. Globalizarea trebuie înţeleasă ca extindere rapidă la scară
mondială, a interacţiunilor dintre activităţile societăţii omeneşti. Această interdependenţă, tot mai
strânsă, nu ţine cont de nici un fel de graniţe, nici de timp, nici de spaţiu. Şi nu numai economia s-a
globalizat, ci şi culturile tradiţionale sunt supuse unui adevărat flux informaţional, ca urmare a
dezvoltării ultrarapide a tehnologiei informaţionale”. Despre globalizare, un alt membru al Clubului de
la Roma, Keith Suter, precizează că globalizarea este „cea mai mare sfidare pe care a cunoscut-o
omenirea de trei secole încoace”.
Sintetizând părerile personalităţilor clubului de la Roma putem evidenţia pe scurt, anumite
aspecte ale fenomenului globalizării şi anume:
 Globalizarea este generată de adâncirea interdependenţelor dintre state şi naţiuni;
 Revoluţia informaţională accelerează acest proces;
 Globalizarea cuprinde atât economia, cât şi societatea în ansamblul său;
 Globalizarea cere reconsiderarea rolului statului naţional în economie şi societate şi
permeabilitatea frontierelor statale.

Concepţia Forumului Economic Mondial


Forumul Economic Mondial are contribuţii importante la teoretizarea fenomenului globalizării.
În doctrina acestui prestigios centru globalizarea este o necesitate istorică menită să ducă în final la o
piaţă unică mondială.
Specialiştii forumului, referindu-se la necesitatea şi natura globalizării, spuneau:
 „Avem nevoie de globalizare, pentru că aceasta înseamnă o ocazie de a împărţi la scară globală
capitalul, tehnologia şi cunoştinţele şi de a asigura că putem avea grijă de o lume care la
sfârşitul acestui secol (era vorba de secolul XX) are de patru ori mai mulţi locuitori decât la
începutul lui”;
 „Globalizarea înseamnă deschiderea pieţelor lumii pentru a forma o piaţă mondială unică, total
liberalizată”.
S- a exprimat convingerea că globalizarea se poate înfăptui nu impunând sau imitând modelul
american sau european, ambele bazate exclusiv pe performanţele pieţelor financiare, ci pe baza unor
modele alternative proprii fiecărei ţări, concepute pe termen lung.
Sintetizând ideile emise la nivelul Forumului Economic Mondial, despre natura globalizării, se
observă punerea faţă în faţă a trei contradicţii mari: între Europa şi SUA, între statele slab dezvoltate şi
cele dezvoltate şi între bogaţii şi săracii din toate ţările lumii.

6
Globalizarea în concepţia organismelor ONU
Globalizarea este văzută de ONU prin organismele sale cu vocaţie mondială: PNUD, UNCTAD
şi UNESCO.
PNUD – Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Umană acordă globalizării o mare
importanţă, analizând fenomenul din perspectiva condiţiei umane în lumea contemporană. Astfel,
globalizarea privită din acest unghi nu reprezintă numai pieţele de comerţ, de capital şi financiare, ci tot
ceea ce este fundamental pentru oameni, toate lucrurile care îi înconjoară: tehnologie, mediu, cultură
etc. Globalizarea, condusă de pieţele globale competitive, traversează uşile deschise ale oportunităţilor,
dar acestea nu sunt echitabil împărţite între naţiuni sau popoare. La fel, pieţele eficiente, dar
inechitabile, pot comprima activităţile non-piaţă, vitale pentru dezvoltarea umană. Se recomandă astfel
promovarea globalizării din perspectivă umană prin asigurarea că beneficiile ei sunt repartizate
echitabil şi că relaţiile de interdependenţă care se creează lucrează pentru oameni şi nu numai pentru
profit. De asemenea, sunt benefice reformele în interiorul instituţiilor de guvernanţă globale, care să
asigure o mai mare echitate, noi abordări regionale pentru acţiuni colective, politici naţionale şi locale
care să capteze oportunităţile globale şi să le transpună mai echitabil pentru progresul uman. Deşi are
efecte care se resimt pretutindeni în lume, globalizarea nu se bucură încă de o înţelegere universală.
Globalizarea este înţeleasă, în primul rând şi cel mai important, în termeni economici şi financiari.
Astfel ea ar putea fi definită ca o unire a economiilor naţionale într-o piaţă mondială de bunuri, servicii
şi, în special, de capital, ca un proces de integrare a ţărilor la scară mondială. Deşi se consideră o
problemă, de regulă, economică şi financiară, nu se exclude din câmpul de cuprindere al globalizării
celelalte aspecte ale existenţei sociale, clarificându-se astfel conceptual ca fenomen nu numai economic
şi financiar, ci şi cultural general.
Şi UNCTAD consacră globalizării analize de mare amploare, fapt firesc, deoarece scopurile sale
promovarea comerţului şi dezvoltarea mondială constituie, totodată, şi vectori ai globalizării. În
concepţia UNCTAD, se pune în legătură globalizarea cu liberalizarea, globalizarea fiind produsul
liberalizării.
Politicile de liberalizare au lărgit în mod progresiv spaţiul economic real disponibil pentru
producători şi investitori, alimentând procesul globalizării pe cuprinsul unei mari părţi a economiei
internaţionale, adică ele au pus în mişcare un proces prin care producătorii şi investitorii se comportă ca
şi cum economia mondială ar fi constituită dintr-o singură piaţă de producţie, formată din subsectoare
regionale şi naţionale, şi nu ca un set de economii naţionale între care avem fluxuri de comerţ şi de
investiţii. Globalizarea are la bază trei piloni: comerţul, investiţiile directe şi fluxurile financiare.
Spre deosebire de celelalte organisme ale ONU, UNESCO - Organizaţia Naţiunilor Unite pentru
Educaţie şi Cultură abordează globalizarea din perspectiva profilului său ca organizaţie de cultură şi
educaţie, cu vocaţie mondială. Specialiştii UNESCO concep „globalizarea ca un proces de
mondializare, proces revoluţionar caracterizat prin universalitate”, care implică un sistem economic
internaţional dotat cu un cod de conduită pentru comerţ, finanţe, impozite, politică de investiţii,
proprietate intelectuală şi piaţă de schimb, stabilit după principiul neoliberalismului şi cu un minimum
de reglementări guvernamentale.

1.2.2.2. Concepţii ale economiştilor şi cercetătorilor din domeniu

În marele dialog despre globalizare, un cuvânt puternic de spus îl au economişti şi cercetători


celebri, chiar dacă opiniile lor sunt contradictorii.
În concepţia lui David C. Korten, „globalizarea economică este în mare parte o versiune
modernă a fenomenului imperialist şi are aproximativ aceleaşi efecte. De asemenea, el punctează
următoarele idei:

7
 globalizarea este un proces care „transferă puterea în mâinile guvernelor responsabile pentru
binele public, în cele ale câtorva corporaţii şi instituţii financiare, mânate de un singur
imperativ căutarea profitului financiar pe termen scurt”.
 Corporaţiile mondiale uriaşe controlează şi administrează banii, tehnologia şi pieţele lumii,
acţionează numai pe baza profitului, fără a ţine seama de considerente umane, naţionale şi
locale.
 Forţele unui sistem financiar globalizat „au transformat corporaţiile şi instituţiile financiare,
cândva bune, în instrumente ale unei tiranii de piaţă care se răspândeşte pe toată planeta ca un
cancer, colonizând tot mai multe dintre spaţiile vitale ale Terrei, distrugând moduri de viaţă,
dislocând oameni, făcând neputincioase instituţiile democratice şi devorând viaţa în căutarea
nesăţioasă a banilor.
 Globalizarea economică şi-a extins foarte mult şansele pentru bogaţi de a trece
responsabilităţile lor ecologice în seama săracilor, exportând atât deşeuri, cât şi fabrici
poluante. Autorul demonstrează toate aceste afirmaţii cu date statistice .
O la fel de interesantă concepţie asupra globalizării are şi cunoscutul economist John Kenneth
Galbraith.. Acesta respinge termenul de globalizare, nu pe motive de lingvistică, ci pentru că ar
implica, în conţinutul său, o sursă de naţionalism necontrolat, propunând folosirea altor termeni
echivalenţi ca: ”relaţii internaţionale mai strânse în arii ca: economie, cultură, arte, călătorii şi
comunicaţii”; „internaţionalizarea vieţii economice, asocierea dintre state şi instituţiile lor”;
”parteneriatul dintre state şi popoare”, „deschiderea economică externă a ţărilor”. În alte împrejurări el
preferă termenul de internaţionalism în loc de globalizare.
O contribuţie însemnată la situarea globalizării în contextul său teoretic şi istoric o are şi
Antoine Ayoub, profesor la universitatea din Quebec. El face parte din grupul cercetătorilor care
folosesc în locul termenului globalizare, termenul de mondializare, de fapt cu acelaşi conţinut şi, care,
în concepţia lui, este consecinţa liberului schimb. Antoine Ayoub a ajuns la două concluzii cu caracter
de veritabilă doctrină în materie de mondializare.
Prima concluzie este că „mondializarea cere, ca prealabilă, instaurarea unei economii de piaţă,
caracterizată prin:
a) recunoaşterea juridică şi apărarea proprietăţii private;
b) libertatea de a întreprinde şi de a contracta;
c) existenţa liberei concurenţe”.
A doua concluzie: „prin concurenţă, dincolo de concluziile inutile ale noii semantici, se vede
clar că mondializarea face parte integrantă din sistemul capitalist (sau economia de piaţă) şi nu e, în
final, decât expansiunea acestui sistem de la scară naţională la scară mondială”. Şi alţi economişti şi
oameni de ştiinţă au avut, fiecare în parte, o concepţie bine conturată şi puternice argumente atunci
când au definit globalizarea: Chris Mulheart şi Howard Vane, Jacques Percebois, Harold James,
Shahid Yusuf ş.a.
Este interesant de cunoscut şi părerea unor viitorologi asupra fenomenului de globalizare, cu
atât mai mult a doi dintre aceştia, membri marcanţi ai şcolii americane: John Naisbitt şi Alvin Tofler.
În opinia lui John Naisbitt, una din cele zece megatendinţe care caracterizează viitorul omenirii
se referă la globalizare, fiind intitulată: ”De la economia naţională la economia mondială”. În sensul
său cel mai general, globalizarea este concepută de autor ca o tranziţie „de la economia naţională la
economia mondială”. Economia mondială contemporană este concepută ca „economie mondială
globală”, fenomen apreciat de el, printr-o sugestivă figură de stil, ca o „transformare a planetei într-un
stat global”.
Menţionăm că, în problema globalizării, Alvin Tofler nu a tratat în mod exclusiv globalizarea.
Folosind rar termenul de globalizare, el se referă însă la ea în dese rânduri, folosind termeni cu valoare
echivalentă ca: ”sistem global”, ”globalism”, „reţea globală”, „o nouă ordine globală”, „sistem mondial
8
globalizat”. Totuşi în pofida caracterului lor fragmentar, aceste referiri au o cotă înaltă de relevanţă
pentru înţelegerea globalizării.

1.2.3. Globalizarea: structură, proces şi mijloc

Trei aspecte trebuie amintite în această discuţie. Primul, globalizarea implică reconfigurarea
spaţiului economic, dar nu implică, în mod necesar, nici redefinirea spaţiului economic mondial, nici
absenţa teritorialităţii. În schimb, spaţiul economic optim pare a fi la nivel regional. Acesta nu
sugerează o cale prin care să poată fi explicată, din punct de vedere funcţional, relaţia dintre
regionalizare şi globalizare. Totuşi, relaţia funcţională dintre aceste două fenomene implică faptul că
firmele transnaţionale pot răspunde pozitiv la regionalizare. Globalizarea, cu alte cuvinte, deschide un
spaţiu pentru agenţi, în special pentru o parte a actorilor state, pentru a influenţa comportamentul
corporaţiei.
Discuţia identifică, de asemenea, trei situaţii posibile de presiune ale globalizării, care ar putea
rezulta din adoptarea politicilor pentru cooperare regională – presiuni economice şi materiale, influenţe
cognitive şi reguli instituţionale. Nu există o determinare logică care să puncteze faptul că
regionalismul deschis este singura politică de răspuns la procesul de globalizare. Tendinţele
compensatorii pot duce şi spre alte forme de regionalism, de exemplu, modelul de rezistenţă. Multe
depind de modul cum actorii localizaţi în contextele locale, sociale şi politice răspund la presiunile
structurale asociate cu globalizarea, pe de o parte, şi imperativele locale, sociale şi politice, pe de altă
parte; aceasta fiind opusă globalizării logice. In zilele noastre, există curente semnificative în lumea
economică, atât neoliberale, cât şi globalizante. In acest sens, globalizarea nu este o structură stabilă, ci
una care poate fi provocatoare.
Globalizarea este în parte condusă de inovaţiile tehnice şi de acţiunile individuale necoordonate
ale actorilor economici raţionali care încearcă să-şi maximizeze câştigurile economice (în lucrările
economice liberale), totuşi aceasta nu înseamnă că globalizarea reprezintă o forţă economică
inexorabilă. Este necesar să se recunoască că globalizarea este un proces condus de alegerile politicilor
de către diferiţi actori – guverne, corporaţii, organizaţii internaţionale şi individuale – care pun în
evidenţă structurile instituţionale necesare pentru susţinerea proceselor globalizării. Aceasta implică, de
asemenea, posibilitatea pentru societatea umană, incluzând aici şi guvernele, să conducă procesele sau
să încerce să o modeleze conform idealurilor lor. Există, de asemenea, ideea că regionalismul apare ca
răspuns la fenomenul de globalizare.

1.3. GLOBALIZARE ECONOMICĂ VS. REGIONALIZARE ECONOMICĂ

Globalizarea a fost definită în diferite moduri, prin mii şi mii de cuvinte, însă o idee comună
este aceea că aceasta generează interacţiuni intense, cu creşteri fluctuante, între naţiuni-state şi societăţi
prin fluxurile materiale, monetare, umane, de idei şi informaţii, în procesul de a deconstrui treptat
graniţele teritoriale şi a le ataşa şi noi caracteristici. Aceasta face ca regionalizarea economică în
procesul globalizării, să apară, mai degrabă, un fenomen paradoxal, care a generat un mare interes
pentru cercetători in ultimele decenii, mai ales în ceea ce priveşte interdependenţele create. In timp ce
globalizarea tinde spre eliminarea graniţelor, regionalismul pare a fi o încercare a actorilor-state de a se
reimpune la un nivel diferit, creând, prin urmare, un nou spaţiu teritorial, mai extins; acest spaţiu, mai
întins, rareori duce la crearea unei unităţi politice noi sau la crearea unui superstat. Este important a
studia legătura dintre cele două fenomene atât de diferite.
Lucrările recente ale cercetătorilor identifică două căi prin care regionalismul reprezintă un
rezultat sau un răspuns la procesul de globalizare. Aceste căi depind de modul în care este concepută
relaţia, ca fiind conciliantă sau antagonică. Primul aspect – regionalismul deschis - este modelul
9
dominant în literatură, obţinut prin conceptualizarea regionalismului ca o cale spre globalizare şi are ca
scop intensificarea participării respectivei economii naţionale în procesul globalizării. Este un model
care decurge din perspectiva economică liberală. Un model contrastant, care privilegiază politica
naţională, explică regionalismul ca o încercare a statelor sau ai altor actori locali de a rezista la efectele
negative ale globalizării. Principala ţintă, în acest caz, este de a păstra politicile sociale naţionale, cu
includerea aspectelor sociale locale ameninţate de globalizare. Totuşi, realităţile din economia mondială
contemporană conduc la concluzia că aceste modele ideale, au două slăbiciuni rezultate din
inconsecvenţa interpretărilor empirice. Pe scurt, aceste modele suferă printr-o concepţie inadecvată a
relaţiilor statelor cu societăţile naţionale, pe de o parte, şi cu actorii pieţei globale (celelalte state), pe de
altă parte. Aceste limitări conduc la necesitatea utilizării unui instrumentar mai apropiat, a unui cadru
analitic care integrează perspectiva teoretică economică, realistă, cu politicile naţionale, locale. Această
apropiere oferă un câştig analitic substanţial în explicarea regionalismului ca un rezultat al globalizării,
precum şi formele pe care le îmbracă.
Este necesar ca, în primul rând, să fie avansată o concepţie asupra globalizării economice care
ajută la extinderea înţelegerii modului în care globalizarea poate fi asociată regionalismului, la fel de
bine cum furnizează un cadru de referinţă atunci când operează cu acest concept în cazul analizelor
empirice. In al doilea rând, globalizarea este concepută ca un fenomen structural multidimensional,
care ne duce dincolo de comuna, dar mai degrabă, îngusta interpretare liberală a globalizării, ca o
extindere a integrării economice dintre state.
Hettne, Inotai şi Sunekal (1999) sunt de părere că este important să se facă distincţia între
globalizare şi regionalizare. Diferenţa între concepte este dată de faptul că unii văd regionalizarea ca o
cărămidă din marea construcţie a globalizării, în opoziţie cu cei care au sentimentul că regionalizarea
este o barieră în procesul de globalizare. Potrivit lui Hettne, Inotai şi Sunekal, procesul globalizării
conduce la o diminuare a rolului regionalizării, deoarece globalizării i se atribuie adesea eliminarea
delimitărilor geografice, respectiv eliminarea graniţelor dintre state.
Regionalizarea poate fi legată şi de integrarea sporită a economiei ţărilor într-o regiune
(Matthews, 1987). Există cinci paşi în procesul integrării regionale şi anume zone de liber schimb,
uniuni vamale, pieţe comune, uniuni economice şi uniunea economică şi monetară. Integrarea
economică este, de mulţi ani, privită ca un sinonim pentru regionalizare.
Calitz (2000) afirmă că un proces de integrare poate avea ca finalitate o unitate politică şi
consideră că regionalizarea este compatibilă cu globalizarea, deoarece aceasta, până la urmă, oferă
protecţie companiilor regionale pentru a le permite să concureze la nivel internaţional. Totuşi, autorul
subliniază faptul că până la atingerea etapei de integrare economică universală, exclusivitatea grupării
regionale poate fi dăunătoare pentru procesul de globalizare. Procesul regionalizării creează condiţii
propice pentru liberalizarea comerţului multilateral. Din literatura de specialitate este cunoscut faptul
că liberalizarea comerţului este un pas important în procesul globalizării.
Globalizarea poate fi privită şi ca o extensie a procesului de regionalizare datorită faptului că
aceasta conduce la eliminarea graniţelor dintre ţări şi implicarea în proces a organizaţiilor economice
regionale.
Unii autori consideră criticile la adresa procesului de globalizare ca fiind justificate şi că este
necesară intervenţia liderilor mondiali pentru stoparea acestui proces. Keet (1998) este de părere că
procesul de globalizare nu este un proces încheiat. Potrivit lui Keet, globalizarea poate fi stopată prin
revenirea la regionalism şi integrare regională.
Există opinii potrivit cărora nu există o relaţie clară între regionalism şi globalizare. Hettne,
Inotai şi Sunekal (1999 ) sunt de acord cu Keet, indicând faptul că procesul de regionalizare nu este
neapărat o piatră de temelie pentru globalizare. Cele două procese se dezvoltă în acelaşi timp şi nu sunt
neapărat într-o relaţie liniară. Din cauza avantajelor şi dezavantajelor, este chiar posibil ca unele regiuni

10
din lume să adopte globalizarea şi apoi, din cauza dezavantajelor, să revină la un proces de
regionalizare.

1.4. O COMPARAŢIE ÎNTRE PROCESUL INIŢIAL DE GLOBALIZARE ŞI ETAPA


ACTUALĂ

Procesul actual al globalizării este diferit de cel de la sfârşitul secolului al XIX-lea din
următoarele considerente: prima etapă a globalizării a rezultat în urma sistemului economic liberal de
dinainte de 1914, iar cea de-a doua este considerată etapa de după anii 1945. Cele două etape ale
globalizării se aseamănă prin deschiderea crescută în domeniul comerţului internaţional şi prin
creşterea fluxurilor de investiţii străine directe şi de capital. Nivelul relativ al acestor fluxuri
înregistrate în anul 1914 a fost atins din nou abia în anul 1970. Există însă diferenţe majore între aceste
etape, prima dintre ele fiind legată de nivelul neatins până atunci al fluxurilor de capital de pe pieţele
financiare internaţionale. Acesta a fost evident în crizele din Asia, atunci când s-a retras capitalul din
această regiune. Bordo, Eichengreen şi Kim (1998) au indicat şi faptul că, deşi există o corelaţie între
fluxurile nete de capital din aceste două perioade, nivelul de integrare pe piaţa de capital este acum
mult mai ridicat. Motivul acestei integrări ridicate este progresul tehnic care face posibil comerţul prin
intermediul a numeroase instrumente şi la scară globală.
O a doua diferenţă dintre cele două perioade ale globalizării este faptul că în prima dintre aceste
două perioade nu exista nici o instituţie financiară internaţională, precum FMI, pentru a stabiliza
economia globală în momentele de instabilitate financiară internaţională. Nici Organizaţia Mondială a
Comerţului nu exista ca să stabilească reguli globale pentru comerţul internaţional cu bunuri şi servicii.
În al treilea rând, acum există mult mai multe ţări care participă la economia mondială decât în
perioada de dinainte de 1914. Astăzi există peste 200 de ţări, iar ONU are în componenţă peste 190.
În al patrulea rând, actualul proces al globalizării este alimentat de progresele din tehnologia
informaţiei şi comunicării. Aceste progrese oferă mijloace optime de coordonare a activităţilor
economice internaţionale şi împiedică guvernele să impună bariere fluxurilor comerciale sau celor de
capital. Scăderea costurilor transportului a fost un prim stimulent al procesului iniţial de globalizare.
Redding (1999) consideră că nu este oportună o comparaţie între cele două perioade din punctul
de vedere al relaţiei dintre comerţ şi PIB. Motivul este acela că PIB are o structură diferită de cea din
prima perioadă a globalizării. Serviciile constituie acum un procent mai mare din PIB decât la sfârşitul
secolului al XIX-lea. Redding afirmă că ar fi mai relevantă o comparaţie între valoarea fluxurilor
comerciale şi valoarea adăugată a acestuia pentru a determina creşterea în intensitate a procesului de
globalizare.

1.4.1. Vectorii globalizării economice contemporane

Nu putem să ignorăm faptul că extinderea procesului de globalizare a avut loc pe fondul a două
procese ale deceniilor trecute:
 căderea sistemului comunist, ceea ce a permis extinderea geografică a sistemelor bazate pe
economia de piaţă, inclusiv revoluţia capitalistă din sistemele cu economie centralizată.
(exemplu China anilor 70);
 reformele de natură neoliberală care au avut loc în ţările Europei Occidentale, îndeosebi în
Marea Britanie, în America Latină şi în Asia de sud-est (Bari, 2003)
Aceste schimbări în domeniul politicii publicilor au fost încurajate de organisme specializate
internaţionale, care au pledat prin aşa numitul Consens de la Washington, pentru deschiderea pieţelor
financiare interne, privatizarea masivă, liberalizarea comerţului.

11
Prezentată de cele mai multe ori ca un proces ireversibil, globalizarea are la bază trei cauze
principale: tehnologică, politică şi economică.
Cauza principală, primul vector al globalizării, poate fi numită de departe inovaţia tehnologică
care a cuprins mai ales tehnologia informaţiei şi comunicaţiile. Dezvoltarea informatică are şi a avut un
asemenea impact asupra mobilităţii şi comunicării, încât „revoluţia tehnologică” implică şi o „revoluţie
socială”, deci ceea ce Alvin Tofler numea „al treilea val”.
Evoluţiile spectaculoase în planul dezvoltării tehnologice în sfera informaticii şi
telecomunicaţiilor din ultimul deceniu au contribuit, printr-o adevărată „revoluţie a informaţiilor” pe
care au declanşat-o, într-o mare măsură, la globalizarea vieţii economice internaţionale contemporane.
Prin însăşi natura lor noile tehnologii din sfera largă a comunicaţiilor au o dimensiune globală, ele nu
recunosc şi nu respectă graniţele naţionale. Creşterea fără precedent a vitezei de transmitere a
informaţiilor, diversificarea mijloacelor de transmitere a acestora şi sporirea fiabilităţii acestora sub
impactul noilor tehnologii conduc la sporirea „vizibilităţii transfrontaliere” a evenimentelor naţionale.
Acest lucru determină ca un eveniment dintr-o ţară să exercite, instantaneu şi sigur, un impact asupra
altei ţări. Evenimentele, subiectele şi problemele nu mai pot fi menţinute în interiorul graniţelor unei
ţări sau regiuni, ci dacă sunt importante, ele se transformă în evenimente globale, subiecte globale şi
probleme globale.
Fenomenul creşterii explozive a telecomunicaţiilor şi al globalizării reţelelor de telecomunicaţii
determină efecte de mare anvergură asupra celor mai diverse sfere ale vieţii economice contemporane,
conturate deja cu deosebită pregnanţă, pe termen scurt, care pot fi uşor măsurate, dar şi pe termen lung,
a căror amploare la ora actuală nu poate fi pe deplin sesizată, poate cel mult intuită.
Al doilea vector sau motor important al globalizării este hegemonia ideologiei neoliberale,
curent ideologic global, apărut odată cu triumful economiei de piaţă şi al societăţii de consum şi, în
care, democraţia este considerată liantul dintre cele două. A existat şi încă mai există o intensă
interacţiune între globalizarea tehnologică şi cea ideologică. Această interacţiune a dus la globalizarea
prin economie şi a economiei însăşi (Bari, 2003)
Prin urmare, globalizarea poate fi înţeleasă ca fiind rezultatul conectării acestor două motoare :
noua tehnologie şi hegemonia valorilor neoliberale.
Ideea neoliberală îndeamnă politicienii la liberalizarea pieţelor, la descentralizarea economiilor
şi la privatizarea societăţilor de stat. Inovaţiile tehnologice au permis agenţilor economici să obţină un
avantaj net de pe urma posibilităţilor deschise de noile pieţe libere. S-a permis, astfel, deplasarea liberă
a capitalului.
Există mulţi adepţi ai ideii că nu economia a fost cea care a determinat dezvoltarea procesului
de globalizare, ci tehnologia şi ideologia conform căreia o colectivitate se poate lansa în acţiuni de
natură internaţională sau, mai curând, care promovează ideea creaţiei unei lumi fără limite,
caracterizată tot mai puţin de ideea definirii teritoriilor, promovând o nouă „geografie a puterii”.
Acest proces pare să fi căpătat un caracter de sine stătător, ca o forţă necontrolabilă. În termeni
sociologici, această situaţie se poate defini prin teorema lui Thomas: „Dacă oamenii definesc o anumită
situaţie ca fiind reală, atunci această situaţie devine reală prin consecinţele acestei definiţii”.
Dincolo de motoarele care le pornesc şi de vectorii care le conduc, este bine de menţionat faptul
că în economia mondială s-au produs şi se produc o serie de procese obiective, care sunt reale şi care,
prin modul lor de manifestare, au ca şi consecinţă certă manifestarea pregnantă şi totodată extinderea
fenomenului de mondializare, şi anume:
 necesităţile de producţie şi consum, pentru diverse produse sau servicii, ale unei naţiuni sau
ale unui stat cresc şi se diversifică mult mai repede decât poate producţia naţională să le
creeze şi să le satisfacă la un nivel tehnologic şi de eficienţă economică optim. Ca urmare,
statele şi firmele sunt nevoite să se specializeze în producţia unor produse şi servicii şi să
importe ceea ce tehnologic sau economic nu este oportun să producă.
12
 o tendinţă reliefată de mai toate statisticile internaţionale constă în dinamică mai rapidă a
creşterii comerţului exterior şi mondial în comparaţie cu producţia mondială; (Postelnicu şi
Postelnicu, 2000)
 rezultatul obiectiv al tendinţelor de mai sus constă în creşterea cotei de export sau de import,
respectiv a coeficientului de dependenţă a economiei unei ţări faţă de economia mondială.
Ca exemplu, coeficientul de dependenţă al Angliei, în 1850, era de aproximativ 6-8%, pentru ca
în prezent acest coeficient să reprezinte aproape 60%. Dacă se urmăreşte coeficientul de dependenţă
pentru mai multe ţări se observă un coeficient redus de dependenţă pentru ţările dezvoltate ca SUA şi
Japonia, precum şi pentru ţările mici, dar subdezvoltate, ca Pakistan şi Bangladesh (Moisuc, 2001).
Un coeficient de dependenţă foarte ridicat au ţările mici şi mijlocii dezvoltate, cum sunt Olanda
(122%) şi Cehia (129%), pentru celelalte ţări coeficientul de variaţie variază în raport de resursele
naturale exportabile sau poziţia geografică.
Faptul că există ţări al căror coeficient de dependenţă depăşeşte 100% faţă de PIB se explică
prin aceea că aceste ţări practică pe larg operaţiuni de switch şi lohn, import pentru reexport, import
pentru prelucrarea sau asamblarea sumară a produselor importate, astfel că valoarea exporturilor din
aceeaşi sursă este mai mare. În asemenea situaţie se află ţări precum Olanda şi Cehia, amintite mai sus,
la care mai trebuie adăugate multe altele: Singapore, Panama, Grecia, Thailanda ş.a.
 Creşterea importanţei pieţei externe pentru o naţiune obligă inevitabil statele să adopte
măsuri de liberalizare a schimburilor economice prin reducerea treptată până la dispariţie a taxelor
vamale, abandonarea graduală a obstacolelor netarifare, astfel ca relaţiile economice externe să se
dezvolte armonios, corespunzător necesităţilor economice ale statelor. Liberalizarea mişcărilor
internaţionale a mărfurilor, capitalurilor, serviciilor, forţei de muncă şi tehnologiilor reprezintă acea
deschidere spre exterior, care conduce practic la dispariţia graniţelor comerciale, fără a fi afectate însă
graniţele statale.
 Un alt proces obiectiv îl constituie adoptarea de reglementări comune de către state,
concretizate prin acorduri comerciale, tratate, convenţii privind eliminarea dublei impuneri, regimul
favorabil investiţiilor externe, acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate, precum şi crearea de
instituţii şi organisme internaţionale comune de natură mondială, regională sau subregională, atât
publice, cât şi private.
 Un alt proces îl reprezintă adoptarea de către state a unor măsuri de integrare economică
internaţională, integrare care prezintă etape şi forme variate, cum ar fi: integrarea vamală, integrarea
fiscală, integrarea agricolă, integrarea monetară, care pot funcţiona sub forma integrării interstatale,
transstatale sau suprastatale. O formă mai avansată a integrării constă în crearea pieţei interne unice a
tuturor statelor membre, adoptarea unei monede unice, crearea unei bănci centrale unice, asigurarea de
rezerve monetare comune, mişcarea liberă a mărfurilor şi serviciilor, a forţei de muncă, a capitalurilor
şi tehnologiilor moderne. Globalizarea se prezintă deci ca un proces obiectiv şi necesar şi cunoaşte mai
multe etape şi forme, de la cele mai simple până la cele mai complexe, inclusiv prin organizarea unor
instrumente supranaţionale de integrare.

1.4.2. Analize ale procesului de internaţionalizare/globalizarea activităţii economice

O firmă multinaţională sau transnaţională este o întreprindere care angajează investiţii străine
directe (ISD) şi deţine sau controlează activităţi aducătoare de valoare în mai mult de o ţară. Această
definiţie stă la baza definirii unei multinaţionale (FMN) şi reprezintă una dintre definiţiile acceptate,
atât de către cercurile academice, de mediul de afaceri sau de agenţiile de colectare a datelor, cum ar fi
OECD, UNCTAD – divizia investiţii, tehnologie şi dezvoltarea întreprinderii, cât şi de majoritatea
guvernelor naţionale şi a entităţilor supranaţionale. Literatura de specialitate a încercat să evidenţieze
diferenţa dintre universul firmelor care deţin producţii în străinătate şi cele care au angajamente străine
13
importante şi/sau urmăresc o strategie integrată managerial şi/sau organizaţional în ceea ce priveşte
operaţiunile lor autohtone şi străine. De asemenea, se face diferenţa între firmele multinaţionale (FMN)
care conduc un grup de filiale străine, care se bucură de o largă independenţă, producând fiecare bunuri
şi servicii, mai ales pentru piaţa locală, şi multinaţionalele care îşi tratează filialele ca fiind o parte
importantă a reţelei regionale sau globale a activităţilor creatoare de bunuri şi a celor care exploatează
active.
Literatura de specialitate a identificat mai multe criterii de evaluare a gradului sau a intensităţii
multinaţionalităţii sau transnaţionalităţii unei întreprinderi, şi anume:
a. numărul şi mărimea filialelor străine sau a companiilor asociate pe care le deţine sau asupra
cărora are un control;
b. numărul ţărilor în care deţin sau în care controlează activităţi aducătoare de valoare, cum ar fi:
mine, plantaţii, fabrici, vânzări, bănci, birouri şi hoteluri;
c. proporţia bunurilor sale globale, a veniturilor sau a forţei de muncă deţinută de către filialele
străine;
d. gradul de internalizare a managementului sau a proprietăţii;
e. măsura în care activităţile aducătoare de valoare, de exemplu cercetarea şi dezvoltarea (R&D)
sunt internalizate. Printre altele, această măsură intenţionează să capteze calitatea şi
profunzimea producţiei străine, precum şi contribuţia filialelor străine la accesarea sau la
crearea directă a cunoaşterii;
f. gradul de extindere şi structura valorii adăugate obţinută ca urmare a unui management eficient
al firmelor multinaţionale;
g. măsura în care responsabilitatea creării şi folosirii instituţiilor şi activelor, precum şi deciziile
referitoare la problemele financiare şi de marketing, revin filialelor străine.
În timp ce aceste criterii ne ajută la delimitarea diferitelor tipuri de ISD şi de producţii
internaţionale, nu trebuie omis faptul că alegerea momentului în care o firmă trebuie să devină
multinaţională (corporaţie regională şi/sau globală) este arbitrar. Din moment ce nici un index al
activităţii internaţionale nu reuşeşte să capteze dimensiunea potrivită pentru fiecare firmă, majoritatea
studiilor de astăzi tind să folosească o combinaţie de variabile reprezentând, de exemplu, rata medie a
tuturor activelor străine ca procent din activele globale, ocuparea forţei de muncă străine ca procent din
forţa de muncă globală şi vânzările străine ca procent din vânzările la nivel mondial.
UNCTAD a utilizat o combinaţie a unor variabile încă din 1995 pentru a-şi realiza propriul
Index al Transnaţionalităţii (TNI) principalelor FMN, publicat în fiecare an ca parte a World Investment
Report. Nivelul de multinaţionalitate al firmelor, care determină schimbări în economia mondială,
variază considerabil, atât în ceea ce priveşte răspândirea geografică a activităţilor, cât şi referitor la
gradul de integrare al acestor activităţi în străinătate. De exemplu, potrivit datelor furnizate de
UNCTAD (2006), referitoare la cele mai mari 100 de FMN-uri non-financiare din lume existente în
anul 2004, 84 de firme au înregistrat un raport TNI favorabil, reprezentând mai mult de 40%.
Competitivitatea globală a principalelor FMN din industrie şi servicii din lume este rezultatul direct al
operaţiunilor lor străine, incluzând sursele externe de bunuri intermediare şi cunoaşterea (Dunning şi
Lundan, 1998; Dunning şi McKaig-Berliner, 2002).
Alte trei încercări de realizare a unor indici asemănători merită menţionate. Prima este cea a lui
van Tulder şi alţii (2001) reprezentată de proiectul intitulat SCOPE; ei au strâns rapoarte similare
referitoare la cele mai mari 200 de firme din lume şi în ceea ce priveşte măsura în care FMN-urile
europene şi non-europene au mărit sau au redus ponderea producţiei de bunuri şi a vânzărilor în această
regiune. Folosind datele din anii 1993 şi 1995, proiectul SCOPE a arătat că în timp ce firmele non-
europene (FMN americane şi japoneze) şi-au mărit ponderea regională într-o mică măsură, firmele
europene au înregistrat o situaţie inversă. Al doilea efort notabil a fost cel al lui Krugman (2001, 2005),
care a analizat măsura în care vânzările celor mai mari FMN-uri din lume, componente ale Triadei, sunt
14
cuprinse în cadrul regiunii lor de origine (care este America de Nord, Europa şi Asia) sau sunt
răspândite în două sau mai multe regiuni. Precursorul acestui studiu a fost Templeton Global
Performance Index, care evalua nu doar gradul multinaţionalităţii, dar şi performanţa financiară a
operaţiunilor din străinătate ale firmelor în Fortune Global 500; însă, uneori exista un decalaj mare între
performanţa activităţilor autohtone şi străine ale firmelor – măsurat prin profituri, active sau venituri -
ceea ce sugerează faptul că există limite în ceea ce priveşte capacitatea FMN-urilor de a realiza strategii
globale (Gestrin şi alţii, 2000).
O limită a măsurării globalizării evidenţiată de Krugman este cea referitoare la faptul că are în
vedere doar destinaţia geografică a output-urilor FMN şi nu acordă o atenţie deosebită sursei input-
urilor. Krugman şi Verbeke (2004, 2007) afirmă că, activităţile în amonte ale FMN sunt mai uşor de
internaţionalizat, decât cele din aval: vânzările şi distribuţia. Se presupune că dacă numărul de ţări
integrate în economia globală creşte, atunci şi gradul de globalizare al firmelor este de aşteptat să
crească. Această situaţie este o constatare suplimentară punctului de vedere original oferit de Krugman,
care se referea la faptul că regiunea de origine poate avea o influenţă puternică asupra strategiei
corporative şi că, şi atunci când vorbim despre FMN la nivel global, luarea deciziilor trebuie să se facă
printr-o bună informare cu privire la cererile şi oportunităţile prezente în cele mai importante pieţe şi, în
special, atunci când profitabilitatea operaţiunilor din străinătate este mai redusă decât cea din ţara de
origine.
A treia încercare de evaluare şi izolare a regionalului faţă de răspândirea globală a activităţii
FMN a aparţinut lui Dunning (2002) care, bazându-se pe datele din SCOPE, şi-a îndreptat atenţia
înspre FMN-urile europene angajate în activităţi de obţinere a valorii adăugate în afara ţării lor de
origine, dar tot în Europa, realizând comparaţii cu restul lumii. El a descoperit că în 1998, circa 37%
din activele străine deţinute de principalele 38 de FMN europene erau localizate în afara Europei. În 12
dintre aceste companii, raportul a fost mai mare cu 50% în cazul FMN-urilor din domeniul farmaceutic,
alimentar, al băuturii şi tutunului, iar multinaţionalele din Anglia, Elveţia şi Olanda erau cele mai
globalizate. Totuşi, două treimi din FMN-urile europene îşi aveau localizate majoritatea activelor
străine în altă parte a Europei.
Schimbările din mediul economic extern şi cel tehnologic în decursul ultimelor decenii au
favorizat o creştere bruscă a diversificării geografice a originii FMN şi a ţărilor în care au localizate
filiale.
În timp ce procesul de internaţionalizare dezvoltat de şcoala de la Uppsala a fost util în
înţelegerea extinderii iniţiale a procesului de către multe FMN în căutare de pieţe din ţările dezvoltate,
pentru ţările mici, a fost mai puţin relevant pentru găsirea de motivaţii pentru ISD. Acestea includ o
mare parte din investiţiile în căutare de resurse, a celor în căutare de active (mai degrabă decât a
activelor de exploatare) şi a apariţiei aşa-numitelor firme « născute la nivel global ». Cu toate acestea,
îndreptarea atenţiei asupra importanţei învăţării în strategiile firmei, modelul subliniază un aspect al
procesului internalizării, care continuă să fie de importanţă majoră, deşi învăţarea din experienţă este
din ce în ce mai mult completată cu alte forme de învăţare în reţeaua FMN.
Într-adevăr, învăţarea prin imitaţie sau ca rezultat al cercetării deliberate şi al scanării de noi
informaţii, este o parte din ce în ce mai importantă a activităţilor FMN generate de cunoaştere
(Forsgren, 2002). În plus, după cum Delios şi Henisz (2003) au arătat, factorii instituţionali din ţara
gazdă, cum ar fi incertitudinea legată de politica de mediu sau de credibilitatea guvernului în realizarea
politicilor sale, afectează tipul investiţiilor şi tipul de învăţare întreprinse de către firme.
În măsura în care multinaţionalele sunt în procesul de a deveni transnaţionale (Bartlett şi
Ghoshal, 1989), sau metanaţionale (Doz et al., 2001), astfel încât firma să coordoneze o reţea
interdependentă de relaţii intra şi inter firmă, al cărui obiectiv este cunoaşterea şi integrarea
instituţională în cadrul firmei, absenţa unor forme indirecte de învăţare în modelul procesului este într-
adevăr o deficienţă majoră. Cu toate aceste critici modelul de creştere treptată a angajamentului faţă de
15
resursele firmelor serveşte ca punct de pornire pentru etapele timpurii ale procesului de
internaţionalizare şi în cazul fluxurilor mai puţin experimentate, de obicei firmele mai mici.
O abordare complementară a dinamicii configurării firmei a fost iniţial preluată de către
analiştii organizaţionali, care au subliniat avantajele specifice firmei care apar ca urmare a faptului că
fac parte dintr-o reţea de activităţi complementare şi care au vizualizat procesul de internaţionalizare ca
fiind dependent de avantajele relaţiilor de cooperare transfrontalieră, în special între cumpărători şi
vânzători. Studiul primilor analişti ai reţelelor (de exemplu, Johanson şi Mattson, 1987) a arătat că, din
moment ce firmele sunt dependente unele de altele în reţelele în care acestea operează, activităţile lor
trebuie să fie coordonate. Această coordonare este determinată de piaţă sau de ierarhiile individuale sau
trasă mai bine este trasată de tranzacţiile web, imitată de către firmele angajate într-o serie de relaţii de
schimb bilateral. Din moment ce aceste relaţii necesită timp şi efort pentru a se stabili şi a se dezvolta,
forma lor exactă va depinde nu numai de interesele imediate ale firmei, dar şi de modul în care aceasta
afectează eficienţa reţelei ca întreg (şi, prin urmare, pe termen lung, propria-i eficienţă).
Odată cu extinderea geografică a multor FMN contemporane, schimbări substanţiale au avut loc
în organizarea sistemică a firmelor, dintre care unele pot fi cel mai bine caracterizate în termeni de
reţele. Astfel, faţă de schimbarea configuraţiei structurii administrative, graniţele FMN au devenit mai
poroase, au inclus mai multe forme de capital şi relaţii diferite, decât cele de capital, cum ar fi firmele
mixte şi alianţele strategice. Iinfluenţa activităţilor naţionale de reglementare a ONG-urilor precum şi ai
altor non-actori de pe piaţă asupra firmei au crescut în mod semnificativ la nivel global.
Adoptarea terminologiei reţelelor din informatică este o modalitate de a încerca prezentarea
complexităţii organizării şi funcţionării FMN-urilor. Astfel de reţele sunt similare cu cele din modelul
reţelei liniare de programare, în care există noduri legate prin diferite procese şi se caută modul optim
de alocare a resurselor prin intermediul reţelei. Unele noduri sunt, de obicei, mai importante decât
altele şi dacă astfel de noduri reprezintă filialele sau diviziunile de afaceri ale firmei, acestea sunt
importanţă strategică în cadrul reţelei FMN.
În plus, faţă de bunurile intermediare şi de produsele finite, între membrii reţelei se transferă şi
cunoştinţe (Dunning, 1997; Dunning şi Boyd, 2003). În acest proces al cunoaşterii sunt incluşi şi
oamenii şi organizaţiile şi relaţiile de învăţare şi experienţele împărtăşite între aceştia (Cantwell, 1991).
Provocarea pentru FMN constă în capacitatea de absorbţie a cunoştinţelor generate la nivel local sau
deţinute de către filialele sale străine precum şi sprijinirea lor cu diferite resurse, inclusiv cele
financiare. (Birkinshaw, 1996; Birkinshaw şi Hood, 1998; Holm şi Pedersen, 2000). Dintr-o
perspectivă structurală, multinaţionalele trebuie să găsească un mod specific de coordonare a unităţilor
sale disparate, astfel încât să-i permită urmărirea oportunităţile pieţei, şi în acelaşi timp, să aibă
capacitatea de a ajunge şi la "robinetul" diverselor locaţii ale resurselor specifice din străinătate.
FMN în căutare de resurse urmăresc o altă cale de internaţionalizare faţă de FMN în căutare de
pieţe sau active. Paşii de mai jos reprezintă o ilustrare a creşterii angajamentelor străine de resurse şi a
complexităţii coordonării transfrontaliere. În timp ce unele firme pot parcurge toate cele cinci faze
identificate, altele, în funcţie de motivele implicării economice străine, pot sări peste una sau mai multe
faze. Nu există nici o indicaţie cu privire la cât de mult timp i-ar lua unei firme pentru a parcurge toate
fazele.
Faza 1: Exporturile şi aprovizionarea externă
Firmele iniţial se angajează în tranzacţii înafara frontierelor naţionale din două motive. Primul
este acela de a achiziţiona active generatoare de venituri sau intrări în lanţul valorii lor la un cost real
mai mic decât se poate obţine din sursele interne. Cel de-al doilea este cel de a proteja pieţele existente
sau de a căuta noi pieţe de desfacere. În ambele cazuri, decizia de a deveni internaţională este în mod
normal, doar unul din multele opţiuni strategice pe care o firmă poate să le exercite. De exemplu,
resursele şi capacităţile pe care o firmă le utilizează în căutarea şi servirea pieţelor străine ar putea fi
mai bine cheltuite pentru diversificarea de noi linii de activitate în piaţa de origine, modernizarea
16
capacităţilor sale de aprovizionare, îmbunătăţirea productivităţii în fabricile sale autohtone sau în
achiziţionarea altor companii indigene. Alternativ, o firmă care caută să obţină active prin fuziuni şi
achiziţii poate alege să facă acest lucru prin intrarea într-o alianţă cu o firmă străină.
În termeni de resurse transferate în străinătate, Faza 1 implică un angajament minim şi se
bazează, mai mult, pe procedee contractuale. O firmă care-şi vinde producţia sa intermediarilor poate
să-şi extindă activităţile investind în marketing şi distribuţie în străinătate sau extinzându-şi activităţile
de producţie în străinătate, în timp ce, o firmă importatoare de materii prime poate încheia doar
înţelegeri contractuale pe termen lung cu furnizori sau ar putea dori să exercite un control mai bun şi să
investească în străinătate, fie printr-o achiziţie, fie printr-o investiţie greenfield. Totul depinde de
caracteristicile pieţei vizate, de tipurile de bunuri şi servicii produse şi comercializate, de structurile
pieţei în care firmele concurează şi de natura mecanismelor de tranzacţionare transfrontalieră.
Literatura de specialitate sugerează că valoarea şi semnificaţia acestor variabile puternic influenţată de
considerentele economice, politice, instituţionale şi culturale ale ţării respective. Sunt d asemenea
relevanţi factorii specifici firmei, cum ar fi capacităţile tehnice şi manageriale ale firmei investitoare,
potenţialul său rol din noua piaţă, cunoştinţele sale despre competitori sau potenţialii concurenţi, cât şi
calitatea instituţiilor din ţările gazdă.

Faza 2: Investiţii în marketing şi distribuţie


Aceste servicii constau în servicii de tranzacţionare, de comercializare şi financiare aferente
exporturilor din ţara de origine sau ale vânzării unei filiale străine pe piaţa locală. ISD legate de comerţ
şi de marketing acoperă un spectru larg de funcţii şi o firmă poate alege diferite trasee de intrare pe o
anumită piaţă.
Un alt caz al Fazei 2 de intrare este cel al unei firme care, pentru a exploata eficient orice
avantaj competitiv pe care îl deţine, trebuie să combine aceste avantaje cu altele, deţinute de către o
firmă sau grupuri de firme dintr-o ţară străină. În astfel de cazuri, în timp ce firma ar putea dori să
deţină controlul total, prin internalizarea funcţiilor de marketing şi de distribuţie, practicile de afaceri
opace şi reţelele locale exclusive ar putea face acest lucru imposibil pentru a servi piaţa fără a avea un
partener local.
De asemenea, trebuie reamintit faptul că investiţiile în activităţi legate de comerţ reprezintă,
uneori, un prim pas pentru producţia străină de bunuri şi servicii. Mai mult, o prezenţă comercială
poate oferi firmei o posibilitate mai mare de a deţine propria capacitate de producţie străină sau îi oferă
o perspectivă asupra tehnologiei străine, asupra instituţiilor şi structurilor organizaţionale şi, de
asemenea, o modalitate de adaptare a produsului la cerinţele clienţilor străini.
Firmă „născută la nivel global” este un tip de întreprindere la nivel global al cărui proces de
internaţionalizare a fost accelerat. Aceste firme sunt, de multe ori, firme cu o tehnologie intensivă, care
deservesc nişe de piaţă şi care au adoptat structuri flexibile, pot lucra cu la furnizorii şi clienţi din
întreaga lume, încă din faza de startare a activităţii (Madsen şi Servais, 1997). Începând cu studiul lui
Oviatt şi McDougal (1994) referitor la participaţiunile noi internaţionale, cercetarea cu privire la
antreprenoriatele internaţionale a explorat internaţionalizarea unei firme mici, în special în domenii de
înaltă tehnologie. Aceste studii au căutat să evalueze care dintre canale sunt disponibile pentru această
categorie de firme pentru a ajunge pe pieţele internaţionale şi modul lor de specializare, precum şi
structurarea participaţiunilor internaţionale şi modalitatea prin care procesul de internaţionalizare este
influenţat (Gabrielsson şi Kirpalani, 2004; Knight şi Cavusgil, 2004; Kuemmerle, 2005).
Impactul unor astfel de firme este dificil de evidenţiat, deoarece nu există o definiţie clar
acceptată cu privire la perioada la care se referă termenul de „născut” şi la modul în care natura globală
a acestor firme trebuie interpretată. În măsura în care ele furnizează o gamă redusă de produse sau
servicii, au un nivel redus de resurse aflate în afara graniţelor ţării de origine şi se angajează în
exporturi ca principala lor activitate transfrontalieră, se consideră ca fiind „firme globale”.
17
Faza 3: Producţia externă de produse şi servicii intermediare
În timp ce Faza 2 este un pas esenţial în evoluţia unei FMN, cantitatea de resurse şi capacităţile
angajate sunt, de obicei, destul de mici. Pentru multe firme de producţie, (dar nu pentru toate),
activitatea de căutare de pieţe, investiţie iniţială greenfield, tinde să fie scăzută comparativ cu
activităţile care aduc valoare adăugată firmei. Ca şi în cazul pieţelor locale sau regionale mărite,
viabilitatea economică a creării sau achiziţionării unei facilităţi străine de producţie poate să crească.
Măsura în care acest fapt conduce la ISD depinde de tipurile de produse intermediare sau de
produse finite furnizate, de natura proceselor de producţie utilizate şi de calitatea capacităţilor locale de
aprovizionare. În cazul în care procesul intern de producţie este intensiv în capital sau cere o mulţime
de echipamente specializate şi forţă de muncă foarte instruită, atunci poate trece mult timp până la
începerea producţiei pe piaţă Dacă scara optimă a filialei este mică şi input-urile locale sunt uşor de
procurat şi ieftine, atunci producţia străină poate fi modalitatea iniţială de intrare pe piaţa externă.
Odată cu apariţia internetului şi îmbunătăţirea telecomunicaţiilor creşte eficienţa preluării de la
sursă a multor servicii de peste hotare, cum ar fi call center-urile, funcţiile de back-office şi
programarea calculatorului. În astfel de cazuri, producţia de servicii se află în locuri cu forţă de muncă
instruită corespunzător şi competitivă din punct de vedere al costurilor, în timp ce serviciul, în sine,
poate fi transferat în calitate de intrare intermediară înapoi la firma de origine sau direct către clienţii
din întreaga lume.
Dacă o companie, care anterior a exportat bunuri finale către propriile sale filiale constată că,
dintr-un motiv sau altul, este de dorit din punct de vedere economic sau strategic să producă o parte sau
toate produsele într-o ţară străină, dar că este cel mai bine să facă acest lucru prin acordarea de licenţe
sau să încheie un acord de franciză cu o firmă străină, atunci firma va înlocui exportul de produs final
cu un export de produs intermediar sau serviciu.
Există o vastă literatura de specialitate cu privire la posibilitatea de a alege între producerea
unui anumit bun sau serviciu într-o unitate internă de producţie şi exportarea sau fabricarea lui în ţara în
care este vândut (sau într-o ţară terţă). Importante pentru luarea acestor decizii sunt analizele costurilor
comparative la export referitoare la fabricaţie, organizare şi comercializare faţă de cazul producţiei
locale, precum şi aşteptările legate de mărimea viitoarei pieţe, de costurile de transport, barierele
comerciale ale guvernului şi stimulentele oferite investitorilor străini direcţi.

Faza 4: Aprofundarea şi extinderea reţelei de valoarea adăugată


În timp ce firmele în Faza 3 efectuează prelucrarea intermediară, cum ar fi montajul în
străinătate, firmele din Faza 4 efectuează toate sarcinile legate de producerea unui produs final şi se
angajează în comercializarea şi distribuţia produsului final, fie pentru piaţa gazdă, fie pentru export.
Utilizând tehnologia locală şi know-how-ul din exterior pentru a dezvolta noi produse, filiala poate
obţine ceea ce este cunoscut ca un "produs mandat", dându-i un rol mai important în reţeaua
multinaţională comparativ cu o simplă operaţie de asamblare. În Faza 4, filialele străine controlează
cele mai multe etape ale lanţului producerii de valoare şi pot începe să dezvolte tipuri de conexiuni
contractuale şi de cooperare care le transformă în membrii pieţei gazdă. În general, în timp ce Faza 4, a
internaţionalizării, este mai mult axată pe capabilităţile filialelor, în faza 5, o mai mare atenţie este
acordată integrării filialei în reţeaua FMN. Un factor care separă filialele din Faza 4 de cele din faza 5
constă în rolul activităţilor inovatoare. Filialele din Faza 4 se bazează pe cercetare şi dezvoltare
efectuate în ţara de origine a FMN sau într-un centru afiliat de excelenţă în altă ţară gazdă.
Intrarea în Faza 4 reprezintă o continuare a procesului de penetrare a filialei străine care a fost
angajată anterior în prelucrarea intermediară în Faza 3. Astfel de activităţi, de obicei, necesită minimum
de investiţii în competenţele umane, capital fizic şi infrastructură instituţională şi, prin urmare, tind să
implice mai puţin risc.
18
Etapa 5: Reţeaua integrată multinaţională
Referitor la intrarea pe o piaţă externă şi la strategiile de expansiune, majoritatea FMN –urilor
coordonează, într-o anumită măsură, operaţiunile lor externe şi interne. Înainte ca producţia străină să
aibă loc trebuie luate o serie de decizii care influenţează prosperitatea filialelor în căutare de resurse şi
de pieţe, controlate centralizat şi coordonate de către societatea-mamă.
Faza 5 în evoluţia unei investiţii a FMN presupune o distribuţie a activităţilor cu valoare
adăugată între ţara de origine şi ţările străine. În această fază, societatea-mamă şi filialele străine
realizează produse diferite, fiecare fiind apoi vândute pe pieţele mondiale sau regionale şi, în practică,
sunt, în mod frecvent, tranzacţionate în cadrul FMN.
Există relativ puţine FMN-uri care realizează produse integrate global (Rugman şi Verbeke,
2004), şi greu vreuna dintre ele şi-a dezvoltat cu adevărat relaţii reciproce în ceea ce priveşte resursele
materiale şi de organizare între diferitele unităţi de producţie (Hedlund, 1986; Bartlett şi Ghoshal,
1989; Doz et al., 2001; Birkinshaw et al., 2003).
Mai mult decât atât, strategiile de produs se bazează pe o alocare a resurselor mai mult
intraregională, decât interregională. Pot exista unele specializări ale activităţii între ţările din Triadă, dar
pot fi, de asemenea astfel de specializări între ţări din Triada, de exemplu, în cadrul UE. Întrebarea este
dacă regionalizarea producţiei FMN este un pas spre globalizare sau este un substitut pentru aceasta.
În Faza 4, se observă că unele filiale străine au dobândit un statut special în cadrul FMN la care
au fost parte prin a primi un "mandat de produs" şi pentru că au devenit membri ai pieţei gazdă. În Faza
5, astfel de filiale au mai multe şanse de a deveni de o importanţă strategică ca "centre de excelenţă"
specializate, ceea ce înseamnă că filiala are responsabilitatea globală pentru dezvoltarea şi promovarea
excelenţei într-o zonă de competenţă în cadrul firmei (Holm şi Pedersen, 2000). Cu toate acestea,
transferul şi utilizarea cunoştinţelor localizate şi a instituţiilor accesate sau create de filială pentru restul
firmei depind de capacitatea FMN de a seta stimulente adecvate pentru realizarea integrării.
O soluţie la problema de integrare a cunoştinţelor este oferită de firma metanaţională (Doz et
al., 2001). În timp ce concurenţii ar putea încerca să remodeleze organizaţiile lor existente prin
cultivarea centrelor de excelenţă şi prin a investi masiv în sisteme mai bune de informare şi de
management al cunoaşterii, firmele metanaţionale au mai multe şanse să se concentreze pe identificarea
şi accesul la noi tehnologii, transformarea lor în produse inovatoare şi, în final, creşterea inovaţiilor la
nivel global. Avantajul lor cheie este procesul neconvenţional de prospectare a cunoştinţelor de
pretutindeni în mediul de operare al firmei.
Astfel, au fost prezentate principalele strategii de intrare pe pieţe şi au fost descrise etapele de
internaţionalizare, prin care o firmă progresează, precum şi modul în care acestea sunt dependente de
motivaţiile iniţiale ale ISD, precum şi categoria de strategii fezabile de intrare pe anumite pieţe.
Modalitatea de implicare globală a unei firme va fi legată de structura sa organizaţională,
sistemele informaţionale şi procedurile de guvernare. De asemenea, trebuie subliniat faptul că
modalităţile de intrare a firmelor pe pieţele din străinătate şi necesitatea extinderii sau restructurării ISD
existente, este determinată de caracteristicile specifice industriei şi ţării respective, precum şi ca
răspuns strategic al firmelor la cerinţele pieţei.

1.5. DIMENSIUNEA MATERIALĂ: SCHIMBAREA DINAMICILOR DE COMPETIŢIE

Există similarităţi istorice între modelele comerciale, financiare şi de producţie din perioadele
trecute şi în cele de după anul 1970, ceea ce reprezintă cel mai clar epoca globalizării (Oman, 1994).
Punctul de vedere al specialiştilor în globalizare diferă în funcţie de diferenţele de volum, scop, viteză,
politica de cluster, profunzimea proceselor economice şi interacţiunile din economia mondială existente
19
între cele două perioade (Petrella, 1996, Higgott, 2000). Mai mult, legăturile contemporane globale
sunt “organic diferite” din cauza schimbărilor în maniera în care firmele organizează producţia şi
modul în care acestea cooperează şi se completează una pe cealaltă. Acest aspect atrage atenţia asupra
fundamentelor dinamicii firmei, ca proces aflat sub influenţa globalizării şi care evidenţiază tendinţa de
reconfigurare a spaţiului economic.
Una dintre cele mai importante forţe motrice a globalizării constă în răspândirea şi adoptarea
unui model flexibil al corporaţiei sau organizaţiei industriale, în special în economia mondială de după
anul 1970 (Oman, 1994). Se observă că sistemele flexibile de producţie se dezvoltă sub incidenţa
modelelor funcţionale, integrate, de producţie ale transnaţionalelor (Dunning, 1993, Oman, 1994).
Guvernele şi firmele interesate de creşterea economică şi de profitabilitate trebuie să găsească noi căi
de acţiune pentru schimbările survenite în producţie, care devine astfel mai organizată.
Mai întâi, creşterea modifică modelele de producţie care devin mai flexibile şi, mai mult, este
acompaniată de schimbarea surselor de creare a bogăţiei, de la capitalul natural, cum ar fi munca
necalificată sau slab calificată, pământul şi resursele naturale, la capitalul “creat”, bazat pe informaţie,
tehnologie, resursa umană înalt calificată şi management organizaţional (Dunning, 1993). Totuşi,
generalizările trebuie făcute cu grijă, deoarece activele naturale rămân importante în multe dintre
sectoarele economice; de asemenea, este evident că tehnologia şi abilităţile au devenit cruciale în
sectorul productiv şi în sectorul de servicii, în mod special în sectoarele cu valoare adăugată mare.
Activele create tind să devină specifice unei anumite firme, potenţial mobile, duc la creşterea
structurală considerabilă a capitalului mondial. Guvernele interesate de creştere economică înaltă sunt
încrezătoare în firmele care deţin aceste active create pentru a stabili activităţile de producţie în care
sunt implicate economiile respective, subliniind importanţa crucială a investiţiilor străine directe (ISD),
mai ales pentru ţările în curs de dezvoltare şi evidenţiind competiţia intensă dintre guverne (Stopford şi
Strange, 1991).
Deciziile de producţie rămân, totuşi, la latitudinea firmelor transnaţionale, pe care guvernele
încearcă să le atragă (Petrella, 1996). Competiţia pentru ISD între ţări, devine mult mai intensă din
momentul în care guvernele încearcă să atragă aceleaşi tipuri de firme în economiile lor ca şi în trecut,
prin adoptarea unor politici economice similare celor bazate pe export. Curentul liberalismului,
răspândit în toată lumea a dat o nouă dimensiune alegerii amplasamentului firmelor care deţin aceste
active mobile. Storper (1997) sugerează că locaţiile geografice particulare sunt în întregime capabile a
substitui diferenţele de cost nominale. Se pare că spaţiul economic mondial devine omogen în ceea ce
priveşte politica economică. Totuşi, acest curent de omogenizare nu trebuie să fie exagerat, deoarece, în
funcţie de avansul tehnologic şi de liberalizarea fluxurilor financiare, producţia poate fi acum localizată
mult mai uşor decât în decadele anterioare. Aceasta face competiţia pentru ISD mult mai intensă, iar
abilitatea firmei de a schimba localizarea, odată stabilită, este mult mai restrictivă decât în mod
obişnuit. Guvernele vor concura unele cu altele pentru a atrage aceste active înainte ca ele să devină
locaţie.
În afara guvernelor, firmele sunt obligate să răspundă noii competiţii. Globalizarea a dus la un
mediu de afaceri mult mai complex pentru firme şi mult mai competitiv, în special ca şi “coordonare şi
configurare a verigilor de producţie, care au devenit cheia de a crea şi susţine avantajul competitiv”.
Aceasta induce o povară enormă pentru firmele emergente, în special din ţările în curs de dezvoltare,
care sunt noi în acest joc şi care, de asemenea, nu pot concura cu corporaţiile globale, din ţările
dezvoltate, în primul rând din cauza lipsei capitalului.

1.5.1. Impactul globalizării asupra tranzacţiilor internaţionale

20
Oponenţii procesului de globalizare au indicat faptul că impactul globalizării asupra ţărilor
dezvoltate şi a celor în curs de dezvoltare este diferit. Brittan (1998) afirmă că globalizarea a
determinat creşterea resurselor ţărilor dezvoltate, însă nu a agravat sărăcia din ţările în curs de
dezvoltare.
Concepţia lui Hak-Min (1999) diferă de cea a lui Brittan în ceea ce priveşte decalajul dintre
distribuţia veniturilor în ţările dezvoltate şi cele în dezvoltare, indicând faptul că globalizarea
economiei mondiale integrate a condus la o creştere industrială într-un număr limitat de ţări dezvoltate.
Un număr mare de ţări dezvoltate au întâmpinat probleme financiare grave, care au condus la o
adâncire a decalajului dintre veniturile ţărilor dezvoltate şi a celor în curs de dezvoltare. Între anii 1980
şi 1990 mai mult de 90% dintre tranzacţiile financiare ale lumii au fost realizate în 25 din cele
aproximativ 200 ţări ale lumii (Hak-Min). Cota ţărilor cu venituri mici în fluxurile globale de capital nu
a depăşit 1% din totalul tranzacţiilor internaţionale. Aceste evoluţii sunt văzute de Gill şi Law (1988) ca
fiind o etapă transnaţională de dezvoltare a capitalismului. Ohmae (1985) afirma că economia globală
este dominată de trei blocuri economice regionale şi anume cel american, cel european şi cel asiatic.
Aceste trei blocuri regionale au efectuat 43% din tranzacţiile globale de capital şi 56% din toate
tranzacţiile de portofoliu între anii 1980 şi 1990 (Hak-Min, 1999).

1.5.2. Impactul globalizării asupra distribuţiei internaţionale a veniturilor

Există două aspecte în evaluarea impactului globalizării asupra distribuţiei veniturilor.


FMI (2000) a analizat 42 de ţări în care se concentrează 90% din populaţia planetei, pentru a
observa dacă a avut loc eliminarea diferenţei de venituri dintre aceste state. Studiul a arătat că nivelul
producţiei pe cap de locuitor a crescut în mod spectaculos pe parcursul secolului XX.
Raportul de dezvoltare al Naţiunilor Unite din anul 1992 citat de Mander şi Goldsmith (1996)
afirmă că există decalaje mari în distribuţia veniturilor la nivel mondial. Se subliniază, de asemenea, şi
faptul că decalajul dintre veniturile ţărilor a crescut începând cu anul 1960. Acest punct de vedere este
susţinut de Todaro (1985) demonstrează că ţările dezvoltate au înregistrat o creştere a PIB-ului de doar
1,1% pe an între 1960 şi 1982. În aceeaşi perioadă, ţările în curs de dezvoltare au înregistrat o creştere
medie a PIB-ului de 3,1% pe an. FMI a arătat că cea mai bogată parte a populaţiei lumii şi-a sporit
venitul de şase ori între 1900 şi 2000. Venitul celei mai sărace părţi din populaţia lumii s-a îmbunătăţit
doar cu 3% în aceeaşi perioadă.
Masson (2001) afirmă că problema este mult mai complicată, el comparând nivelul creşterii
economice în ţări care sunt implicate activ în procesul globalizării cu ţările care nu participă activ la
procesul de globalizare. Masson a concluzionat explicând faptul că cele treizeci de ţări care au
participat activ la procesul de globalizare au înregistrat o creştere de 3,5% în anii ’80 şi 5% în anii ’90.
Ţările care nu au participat activ la procesul de globalizare nu au înregistrat creşteri după 1980. Ţările
care şi-au deschis economiile au crescut într-un ritm mai rapid decât celelalte ţări în curs de dezvoltare
(Masson, 2001). Prin urmare, este greşit să susţinem că globalizarea a cauzat distribuţia scăzută şi
inegală a veniturilor în ţările în curs de dezvoltare.
FMI-ul afirmă, de asemenea, că globalizarea a dus la o creştere economică de neegalat în
secolul trecut. PIB-ul global pe locuitor a crescut de aproape cinci ori în această perioadă. Această
creştere nu a fost mereu una constantă. Creşterea cea mai accentuată a avut loc în a doua jumătate a
secolului, datorită creşterii comerţului şi a procesului de liberalizare financiară. În perioada interbelică,
globalizarea a întâmpinat rezistenţă în ţările care au adoptat o politică comercială de tip închis orientată
spre propria economie, protecţia fiind asigurată prin creşterea tarifelor. Creşterea economică în
perioada 1913-1950 a fost de mai puţin de 1%.
Astfel, se poate concluziona că, în ciuda contribuţiei globalizării la accelerarea creşterii
economice, aceasta nu a contribuit la micşorarea decalajului dintre veniturile ţărilor dezvoltate şi ale
21
ţărilor în curs de dezvoltare. Problema este că distribuirea inegală a veniturilor poate fi cauzată în
principal de participarea scăzută a ţărilor în curs de dezvoltare în procesul globalizării.
A doua problemă este de a decide dacă creşterea economică este un indicator util pentru a
dovedi dezvoltarea economică şi creşterea nivelului de trai. Mander şi Goldsmith (1996) afirmă că PIB-
ul pe locuitor nu este cel mai bun indicator pentru a măsura dezvoltarea economică, ca de exemplu
condiţiile sociale ale ţărilor.
Potrivit FMI (2000), mai multe ţări cu venituri mici cum ar fi, de exemplu, Sri Lanka, dovedesc
o dezvoltare socială impresionantă, în ciuda poziţionării slabe, ca şi dezvoltare economică în urma
globalizării. Faptul că decalajul dintre venituri nu a fost în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare, nu a
împiedicat creşterea economică din aceste ţări.
Un alt indicator în dezvoltarea economică este indicele dezvoltării umane (IDU). Indicele
dezvoltării umane se bazează pe agregarea indicatorului PIB, cu nivelul educaţiei şi cu speranţa de
viaţă pentru a determina nivelul dezvoltării. Una dintre cele mai importante contribuţii aduse de Crafts
(2000) a fost să indice diferenţele majore dintre nivelurile indicilor de dezvoltare umană şi decalajul
veniturilor. În ciuda acestor venituri mici, aceste ţări şi-au sporit IDU-ul prin îmbunătăţirea serviciilor
medicale şi, în consecinţă, a nivelului de trai. Această creştere a nivelului de trai a condus la o sporire a
speranţei de viaţă.
În ciuda faptului că globalizarea a dus la o adâncire a decalajului dintre veniturile ţărilor
dezvoltate şi cele ale ţărilor în curs de dezvoltare, aceasta a avut o influenţă benefică asupra nivelului
producţiei şi a comerţului la nivel internaţional. Trecerea către pieţele globale integrate oferă condiţii
propice pentru creşterea economică şi poate îmbunătăţi nivelul de trai al ţărilor în curs de dezvoltare.
Se ştie, de asemenea, că ţările cu o economie concentrată mai ales pe exporturi au şanse mai
mari de a impulsiona creşterea economică şi de a se dezvolta decât ţările cu o economie axată pe
importuri. Astfel, se poate afirma că globalizarea poate oferi o soluţie la problemele de dezvoltare
întâmpinate de ţările şi regiunile în curs de dezvoltare.

1.5.3. Impactul globalizării asupra muncii

Unul din cele mai vizibile efecte ale globalizării se poate observa la nivelul pieţei muncii, şi
anume, a forţei de muncă. Confruntările de idei contemporane se concentrează pe două aspecte:
impactul globalizării asupra şomajului şi impactul asupra salarizării şi a standardelor/condiţiilor de
muncă.
Oponenţii globalizării susţin că acest fenomen va duce la creşterea şomajului în ţările aflate în
curs de dezvoltare. Alţi specialişti în economie afirmă că ameninţarea venită din partea ţărilor care au
un nivel al salariilor scăzut ar conduce mai degrabă la şomaj. Astfel, ţările în dezvoltare vor exporta
locuri de muncă către ţările dezvoltate. Brittan (1998) susţine că punerea nivelului crescut al şomajului
din ţările în dezvoltare pe seama globalizării ar fi o dovadă de superficialitate. El crede că cererea de
muncitori necalificaţi a scăzut, datorită progreselor tehnologice. În schimb a crescut cererea de forţă de
muncă calificată. Motivul este acela că existenţa personalului calificat devine necesară pe măsură ce se
dezvoltă tehnologia.
Nader (1993) şi Brecher şi Costello (1994) contrazic afirmaţiile lui Brittan, arătând că
globalizarea a dus la scăderea puterii de negociere a angajatului în relaţie cu companiile internaţionale.
Acest lucru este adevărat, pentru că graniţele dintre ţări sunt încă vizibile pentru forţa de muncă.
Mobilitatea acesteia este restricţionată destul de sever. Conform celor afirmate de Scholte (1997.), nu se
ştie cu siguranţă dacă producţia transfrontalieră va duce la pierderea siguranţei locului de muncă şi la
salarii mai scăzute. Astfel, globalizarea nu reprezintă neapărat un dezavantaj pentru forţa de muncă.
Beck (2000), consideră că cererea scăzută de muncitori necalificaţi se datorează concurenţei de
pe pieţele economice globale. Conform Fondului Monetar Internaţional, aceşti muncitori s-ar fi aflat în
22
pericol de a-şi pierde locul de muncă chiar şi în absenţa globalizării, datorită faptului că economiile
ţărilor dezvoltate se orientează tot mai mult către servicii, iar cererea de muncitori necalificaţi a scăzut.
O a doua problemă legată de muncă şi impactul globalizării asupra acestui segment este
impactul asupra condiţiilor de muncă. S-au exprimat temeri cu privire la faptul că globalizarea va duce
la o scădere dramatică a acestora, din cauză că ţările vor încerca să-şi crească competitivitatea prin
reducerea salariilor, a impozitelor şi prin dereglementare.
Brittan (1998) confirmă faptul că este necesară protejarea drepturilor muncitorilor o dată cu
creşterea gradului de interdependenţă între ţări. Ţările în dezvoltare vor fi nevoite să crească salariile
pentru că altfel vor fi aduse în discuţie condiţiile de muncă şi, astfel, ţările nu vor neglija drepturile
muncitorilor pentru a deveni mai competitive. Dacă ţările în dezvoltare devin însă mult prea preocupate
de aceste condiţii şi impun o legislaţie foarte strictă, acest lucru poate avea, de asemenea, un impact
negativ asupra competitivităţii pe pieţele internaţionale.

1.6. MODELE ALE RELAŢIEI GLOBALIZARE – REGIONALIZARE


1.6.1. Regionalismul deschis: interpretarea economică, liberală, politică

Relaţia dintre globalizare şi regionalizare poate fi complementară. Privite din afară, cele mai
multe proiecte regionale contemporane conduc la presupunerea că acestea sunt realizate pentru a
intensifica participarea ţărilor membre la piaţa mondială (Gamble şi Payne, 1996). Acesta este
regionalismul deschis, în contrast cu regionalismul închis din anii 1960 şi 1970 care a determinat o
izolare a ţărilor şi a făcut posibilă definirea conceptului de dependenţă (Grugel şi Hout, 1999).
Regionalismul deschis este modelul teoretic dominant al relaţiei globalizare – regionalizare în literatura
de specialitate (Mittelman, 2000).
Regionalismul deschis, cum a fost termenul original folosit, a însemnat o formă a
regionalismului, bazată, mai degrabă, pe principiile liberalizării unilaterale, decât pe liberalizarea
negociată, pe principii nediscriminatorii, ceea ce înseamnă că aceste concesii regionale erau oferite atât
membrilor, cât şi ne-membrilor (Drysdale şi Garnant, 1993). Termenul este acum folosit într-un sens
mai general, pentru a caracteriza schemele regionale care sunt, în mod fundamental, legate de
globalizare şi de piaţa mondială. Pentru aceasta, în schemele regionale caracterizate ca regionalism
deschis, schimbul de preferinţe dintre partenerii regionali nu este acompaniat de impunerea de noi
bariere ţărilor ne–partenere. Unii autori definesc un proiect de regionalism deschis ca fiind unul în care
membrii existenţi sunt dispuşi să admită noi membri în grupul lor, însă numai aceia care se vor
conforma regulilor interne şi îşi vor asuma angajamentele (Mittelman, 2000).
Existenţa stimulentelor economice şi căutarea eficienţei şi competitivităţii sunt elemente
folosite pentru a explica regionalismul deschis ca politică de răspuns la globalizare. În literatura de
specialitate, regionalismul deschis este explicat ca fiind un proiect al guvernelor apărut ca răspuns la
nevoilor corporaţiilor care doresc creşterea competitivităţii pe piaţa mondială, folosind calea regională
ca un mijloc de a pătrunde în economia globală (Grugel şi Hout, 1999; Hveem, 2000). Interpretarea
aceasta sugerează că aceste proiecte cer o dereglementare locală extinsă, pe lângă liberalizarea
comerţului, scopul final fiind cel de reducere a rolului statului în viaţa economică şi de a realiza
câştiguri în sensul creşterii eficienţei firmelor transnaţionale. Regionalismul deschis este un exemplu de
„globalizare medie”.
O interpretare strict ideatică ar însemna că liberalizarea globală este superioară liberalizării
regionale, chiar dacă strategiile corporaţiei arată că reţelele naţionale de producţie reprezintă
configuraţia optimă pentru modurile flexibile de producţie. Chiar dacă preferinţa este de a organiza
producţia la nivel regional, liberalizarea mondială permite corporaţiilor să aleagă locaţia pentru
investiţii şi în oricare configuraţie spaţială care este în acord cu nevoile firmei respective. In timp ce

23
corporaţiile globale, tind să organizeze producţia pe baze regionale, localizarea stadiilor producţiei
regionalizate în diferite părţi ale lumii este, de obicei, parte a strategiei globale.
Regionalismul este soluţia la problemele de acţiune colectivă şi un posibil instrument în
negocierile viitoare, astfel, cooperarea regională poate, potenţial, să conducă la liberalizarea globală.

1.6.2. Regionalismul ca rezistenţă la globalizare: legitimitatea şi politicile locale

Al doilea tip de model ideal al relaţiei dintre regionalizare şi globalizare întâlnit în literatură,
aduce explicit la nivel naţional o corelaţie corectă cu modelul de bază al regionalismului deschis, care
se focalizează numai la nivel sistemic. Trăsătura esenţială al unui model „rezistent” este să păstreze
formele regionalismului particular prin instrumentele naţionale politice sau aranjamentele social
naţionale şi economice, care sunt greu de susţinut, în mod individual, în contextul globalizării
(Mittelman, 2000). Modelul de rezistenţă, astfel, accentuează preocuparea faţă de valorile sociale şi
cele non-economice, ca distribuţia şi justiţia socială, ca principala forţă de conducere pentru
regionalism, în contrast cu modelul de bază al regionalismului deschis, care accentuează eficienţa şi
competitivitatea. Totuşi, forţele sistemice – globalizarea – intră în discuţie; răspunsul la acestea –
regionalismul rezistent – este mediat prin politica economică naţională.
Cele mai multe exemple de regionalizare în economia mondială de astăzi sunt exemple de
regionalism deschis, incluzând aici şi Uniunea Europeană (Mittelman, 2000). Modelul de rezistenţă
poate să apară, în mod consecvent, ca o trăsătură empirică a proiectelor regionale de a se angaja
complet în procesul de globalizare; aceste proiecte sunt ele însele provocate de grupurile locale care
sunt afectate de liberalizarea regională, mai ales dacă nu există o protecţie socială echivalentă sau
măsuri compensatorii dorite.
Oferind o alternativă la modelul de regionalizare deschisă, prin faptul că legitimitatea locală
priveşte guvernele, modelul rezistent, din păcate, impune o separare a economiei de politici;
conceptualizarea creşterii economice sau eficienţei (economia), primul scop al regionalismului deschis
şi legitimitatea sunt opuse unul altuia.
Cele două modele ale regionalismului oferă o viziune limitată pentru relaţia dintre state şi pieţe,
fie ele naţionale sau mondiale, precum şi în relaţia cu celelalte state. În regionalismul deschis, forţele
pieţei mondiale sunt luate ca date şi sunt considerate ca fiind bune, în acelaşi timp, conferind beneficii
tuturor statelor într-o manieră pozitivă. Statele-actori se angajează în regionalism pentru că reprezintă o
cale eficientă de integrare a economiei naţionale în economia globală. Modelul rezistent la globalizare,
în contrast, explică regionalismul ca o încercare de a bloca forţele pieţei globale.

1.6.3. Regionalismul deschis: varianta atragerii de investiţii străine directe (ISD)

Perspectiva economică în relaţia globalizare – regionalizare, sugerează că în cazul


regionalismului deschis, unde guvernele caută angajarea în economia globală, acestea pot folosi
regionalizarea, chiar de o manieră intenţionată, pentru a manipula aspectele particulare ale procesului
globalizării, respectiv pentru a beneficia de situaţia creată. Apare ideea că guvernele nu sunt
întotdeauna neajutorate în faţa globalizării şi pot găsi spaţiul de a se angaja în acţiuni de cooperare,
acţiuni care schimbă sau interferează cu piaţa globală.
Mittelman (2000) face aluzie la aceasta când sugerează că logica capitalului global, şi anume
tendinţa lui de a se angaja în producţia regională, oferă statelor – naţiune un stimulent pentru a colabora
“în obţinerea unor părţi din piaţă, în dezvoltarea comerţului şi găsirea de oportunităţi investiţionale”.
Regionalismul reprezintă un mijloc pentru redirecţionarea capitalului mondial într-o anumită regiune.
Corporaţiile nu răspund pozitiv la prezenţa pieţelor regionale, când se decid unde să investească. In
astfel de cazuri, regionalismul deschis este mai puţin condus de concepţii înguste despre eficienţa
24
economică şi mai mult priveşte atragerea ISD, care este sursa cheie a creşterii economice pentru multe
ţări. Guvernele pot răspunde la puterea structurală a transnaţionalelor sau la producţia mondială de
capital, prin folosirea, în mod activ a regionalismului, pentru a atrage noi capitaluri în regiune şi, prin
aceasta, în economia naţională.

1.6.4. Regionalismul “în dezvoltare” sau care privilegiază capitalul local

Făcând o distincţie analitică între capitalul local şi cel străin, reiese un al patrulea model al
regionalismului, care este numit în literatura de specialitate regionalism care privilegiază capitalul local
sau regionalism “în dezvoltare”. Derivând din noţiunea de stat în dezvoltare, acest regionalism
presupune intervenţia statului în pieţe pentru promovarea politicilor naţionale de dezvoltare. În acest
caz, prin adoptarea acestui model al regionalismului, firmele locale pot deveni competitive la nivel
internaţional. Acest lucru poate fi obţinut pe două căi: deschiderea pieţei regionale datorită cooperării şi
protecţie temporară sau privilegii pentru capitalul local în piaţa deschisă. Potrivit teoriei comerţului
strategic, ambele măsuri pot conduce la protejarea beneficiilor firmelor locale faţă de firmele străine
competitive.
Paul Krugman (1994) arată că “măsurile protecţioniste la import pot fi privite ca o promoţie a
exportului”, iar modelul de comerţ strategic dezvăluie că, atunci când o firmă locală are o poziţie
privilegiată pe piaţa locală, ea se va bucura şi de un avantaj în faţa firmelor străine. O piaţă locală
puternic protejată oferă o mai largă scară dinamică firmelor privilegiate. Aceasta sugerează că prin
acordarea protecţiei selective sau privilegiilor firmelor locale pe o piaţă mărită, produsă datorită
colaborării regionale, regionalismul poate fi teoretic folosit ca un instrument care ajută la dezvoltarea
industriei locale competitive.

Concluzii
Analiza pledează pentru acordarea unei atenţii mai mari nivelului regional în explicarea
procesului de globalizare. Varianta ISD a regionalismului deschis şi a regionalismului “în dezvoltare”,
ambele influenţate de realităţile economice, reprezintă încercări de a manipula într-un fel sau în altul
forţele pieţei mondiale. Interesele care conduc la aceste forme de regionalism trebuie concepute în
termenii dinamicii politicii regionale, şi mai puţin în competiţia interstatală. Se avansează argumentul
că tipul de proiect regional care apare ca răspuns la globalizare, cu identificarea a patru astfel de
modele ideale, va fi determinat de dinamica politicii economice locale, chiar şi pentru proiectele
regionale care, în cele din urmă, vor fi angajate în globalizare.

CAPITOLUL 2. INTEGRAREA ECONOMICA – CONCEPT SI TEORII

2.1. Introducere

25
Procesul de integrare a ţărilor membre ale Uniunii europene reprezintă un exemplu de integrare
totală prin care diferitele economii naţionale urmăresc să formeze o nouă entitate economico-socială
mai vastă, echilibrată, substituind progresiv elementele componente.
Pentru Marchal, unul din teoreticienii de referinţă în teoria integrării, un astfel de proces este
“integrare teritorială” deoarece se referă la “un fenomen care, într-un spaţiu delimitat geografic, este
total în ce priveşte toate elementele vieţii economice, sociale, tehnice şi politice”. La această definiţie
Marchal mai adaugă cel puţin încă două : “fuziune progresivă a economiilor naţionale pe toate
planurile, în primul rând economic şi apoi, prin forţa lucrurilor, pe plan social şi în final politic” şi
“intensificarea (consolidarea) solidarităţii care domneşte sau trebuie să domine între diversele elemente
ale unui ansamblu”.
Pe baza acestor definiţii, se înţelege că “integrarea teritorială” este un proces dinamic,
progresiv, limitat în spaţiu, de creare a unui ansamblu nou, bazat pe o reţea complexă de legături de
solidaritate în toate domeniile; este un proces prin care economiile naţionale fac loc unei noi entităţi,
punctul de plecare fiind fuziunea economică, iar cel final fuziunea politică – dar nu ca scop în sine, ci
ca o necesitate, “prin forţa lucrurilor”.
Un prim aspect ce poate fi constatat este importanţa acordată solidarităţii în procesul de
integrare economică. Marshal nu lasă aici loc de discuţii. El precizează clar : “un spaţiu integrat va fi
un spaţiu de solidaritate”. Solidaritatea este necesară pentru a asigura unitatea şi echilibrul noii entităţi
şi va determina o anumită viziune asupra condiţiilor de integrare, a mecanismelor şi instrumentelor
folosite, deoarece: ”există un spaţiu integrat atunci când legăturile de solidaritate care există între
diversele sale elemente sunt astfel încât libertatea totală a schimburilor nu dăunează nimănui şi este în
profitul tuturor“. Aceasta caracterizează spaţiul naţional; un spaţiu similar trebuie creat prin integrare,
un spaţiu în care indivizii şi grupurile sociale să fie conştiente de apartenenţa la o comunitate, să fie
solidare atât cât uman este posibil.
Acordând solidarităţii o importanţă determinantă în realizarea unui spaţiu integrat, Marchal va
defini trei procese de integrare, laturi (componente) ale integrării depline, în funcţie de natura
solidarităţii, respectiv: integrare economică, socială şi politică. Integrarea economică reprezintă
realizarea solidarităţii economice prin formarea unei reţele complexe de legături interdependente între
agenţii economici ai ţărilor participante; integrarea socială completează integrarea economică şi este
specifică integrării depline, dar nu va fi niciodată totală, deoarece niciodată oamenii nu se vor simţi
deplin solidari; integrarea politică, consecinţă a celorlalte, reprezintă existenţa unităţii de decizie şi se
poate realiza sub două forme: confederală şi federală. Ca finalitate, integrarea teritorială va fi atât
economică cât şi socială şi politică, un proces desfăşurat în toate cele trei domenii.
Observăm la Marchal aşa numita logică cumulativă a integrării, principiul solidarităţii şi
criteriul teritorial - confirmate în planul concret al integrării europene.
Importanţa legăturilor de solidaritate pentru existenţa unui spaţiu integrat pare a fi luată în
considerare şi de Perroux (1954). Referindu-se la integrarea vest-europeană, Perroux consideră
integrarea drept procesul prin care se urmăreşte ”înlocuirea echilibrelor naţionale şi a echilibrelor între
naţiunile europene şi între acestea şi cele din afara Europei, cu un nou echilibru al unui ansamblu
format din naţiunile europene, considerat mai favorabil şi socotit ca stabil în profitul său”. Perroux
depăşeşte cadrul european al analizei pentru a oferi, în concepţia sa, o teorie general valabilă a
integrării regionale. El porneşte de la abordarea comparativă a integrării unei naţiuni şi a integrării unor
spaţii economice diferite, urmărind să demonstreze care sunt condiţiile de integrare, necesitatea
adoptării unei politici de integrare, consecinţele posibile şi să precizeze modul în care trebuie apreciate
rezultatele obţinute. În explicarea integrării la nivelul naţiunii accentul cade pe limitele autoreglării
economice pe baza mecanismelor pieţei libere (creştere polarizantă, dezintegrantă) şi a rolului
integrator al puterilor publice (prin favorizarea circulaţiei informaţiei şi repartizarea “corectată” a
avantajelor obţinute). Concluzia la care ajunge Perroux este că problema fundamentală a integrării unor
26
spaţii economice diferite şi, mai ales, inegal dezvoltate o constituie evitarea exercitării de către una din
părţi a rolului de integrator în beneficiul său şi în dezavantajul celorlalte părţi (chiar dacă beneficiul
respectiv coincide cu cel al ansamblului). Rezultatele obţinute nu se apreciază prin prisma ansamblului,
ci a fiecăreia dintre unităţile componente. Asigurarea coeziunii economice şi sociale a ansamblului,
respectarea principiului reciprocităţii, eliminarea oricăror raporturi de dominaţie între parteneri şi
evitarea polarizării sunt absolut necesare creării unui spaţiu integrat, echilibrat şi solidar.
O serie de clarificări utile înţelegerii procesului de integrare aduce şi Philips (1962). El acordă o
importanţă deosebită distincţiei între integrarea pieţelor şi integrarea economiilor, considerând că
integrarea pieţelor reprezintă un mijloc de a crea comportamente mai concurente, de a realiza o piaţă
concurenţială şi se defineşte într-o optică pe termen scurt (în care formele de piaţă determină
comportamentele); integrarea economiilor este considerată ca fiind procesul prin care se urmăreşte
obţinerea unui progres susţinut, implică solidaritate şi reciprocitate şi este concepută într-o optică pe
termen lung (în care comportamentele influenţează la rândul lor formele de piaţă, aşa încât, “rezultatele
finale obţinute în scurtă perioadă conduc pe termen lung la comportamente noi şi, prin acestea, la noi
forme de piaţă”.
Rezultă că, integrarea pieţelor este o componentă a mecanismului de integrare a economiilor şi
presupune în primul rând eliminarea barierelor artificiale din calea schimburilor (integrare negativă) şi
apoi ameliorarea funcţionării pieţei respective (integrare pozitivă).
Conceptele de “integrare negativă” şi “integrare pozitivă” desemnează practic două mecanisme
de realizare a integrării economice sau, eventual, două laturi ale aceluiaşi mecanism. Integrarea
negativă constă în desfiinţarea tuturor obstacolelor din calea liberei circulaţii care pot exista în
interiorul statelor sau abolirea graduală a restricţiilor cantitative şi a taxelor de import din calea
schimburilor dintre ţări, în scopul bunăstării comerciale a ariei integrate. Conform opticii liberale,
integrarea este doar amenajarea spontană a economiilor aşa cum rezultă din ‘legea pieţei’. Eliminarea
barierelor vamale declanşează un proces automat de integrare datorită capacităţii autoregulatoare, de
adaptare, a economiilor. A. Marchal a definit însă “pseudo-integrare” procesul integrării economiilor
prin mecanismul integrării negative. Motivat de principiul solidarităţii, el este un adept al integrării
voluntariste, dirijiste, al integrării pozitive. Integrarea pozitivă presupune cel puţin un minim de
intervenţie în direcţia coordonării şi armonizării politicilor economice în scopul ameliorării funcţionării
pieţei.
Integrarea economiilor apare astfel ca un proces declanşat prin integrare negativă şi reglat prin
integrare pozitivă. (A. Marshal, Fr. Perroux, B. Balassa).
Spre exemplu, Fr. Perroux consideră că prin integrare se urmăreşte obţinerea pentru un anumit
număr de spaţii economice “a mijloacelor unei mai bune alocări a resurselor lor, pentru o dezvoltare
autonomă, în beneficiul propriilor populaţii”. Mijloacele nu se obţin însă automat, prin liberalizarea
schimburilor, ci prin trei mecanisme de integrare.
Integrarea prin piaţă (prin jocul liber al legilor pieţei), în urma eliberării barierelor din calea
schimburilor reciproce, este considerată insuficientă creşterii şi dezvoltării autonome pe termen lung.
Perroux propune două mecanisme complementare-integrarea prin investiţii şi integrarea instituţională,
deşi fără rigoare ştiinţifică. Integrarea prin investiţii constă în crearea de spaţii industriale ce depăşesc
pe cele naţionale pentru creşterea interdependenţei economice între diversele părţi constitutive,
probabil în scopul asigurării bazelor solidarităţii. Ea apare însă, mai curând, nu ca un mecanism distinct
ci ca un rezultat şi, în acelaşi timp, factor de susţinere a procesului integrării. Integrarea instituţională
este propusă a se folosi concomitent cu celelalte două în procesul integrării unor spaţii inegal
dezvoltate şi constă în intervenţii publice acolo unde legile pieţei nu oferă posibilitatea unei dezvoltări
autonome; este o integrare pozitivă, absolut necesară în integrarea spaţiilor inegal dezvoltate.
Teoria integrării a câştigat mult şi prin dezbaterile legate de perceperea integrării economiilor
ca proces sau ca stare. Tendinţa dominantă este de a considera integrarea un proces, deoarece :
27
- integrarea deplină nu există ca stare ci este doar un proces şi mai curând o politică, pentru că nu
există solidaritate deplină şi integrarea presupune mereu eforturi de coordonare, instrumente, politici
etc. (A. Marshal);
- dinamismul vieţii economice face ca orice ansamblu integrat să fie mereu în curs de integrare (G.
Cevallos).
Un mare succes a avut B. Balassa cu propunerea de a defini integrarea economică atât ca
proces, cât şi ca stare. “Privită ca proces, ea înseamnă luarea acelor măsuri care să ducă la abolirea
discriminărilor între unităţile economice aparţinând unor state naţionale diferite; considerată ca stare,
reprezintă lipsa oricărei forme de discriminare din calea economiilor naţionale” (Balassa, 1962).
Observăm, ca şi la A. Marshal, că există o politică de integrare şi nu o integrare automată, realizată prin
mecanismele pieţei libere, stimulate în acţiunile lor de liberalizarea schimburilor şi lărgirea pieţelor.
Privită ca proces evolutiv, integrarea economiilor, începând cu punctul de declanşare, se va
desfăşura etapizat. Stabilirea etapelor şi a caracteristicilor fiecăreia constituie una din problemele pe
care teoria integrării a încercat să le rezolve şi în care vocea cea mai auzită (punctul de vedere cel mai
răspândit şi acceptat în literatura de specialitate) este cea a lui Balassa (1962).
Astfel, considerând integrarea economică un proces în evoluţie spre o situaţie caracterizată de
integrare, B Balassa pune în evidenţă mai multe etape ale acestuia, care reprezintă “tot atâtea trepte”.
Sunt însă forme sau trepte? Prezentându-le, vom observa că cele patru etape pot fi apreciate ca forme
de integrare a economiilor şi ca trepte ale integrării depline (totale).
Prima etapă, zona de liber schimb, presupune eliminarea taxelor vamale şi a restricţiilor
cantitative din calea schimburilor între statele membre. Uniunea vamală, a doua etapă, adaugă la
procesul liberalizării schimburilor comerciale dintre ţările partenere constituirea unui tarif vamal
comun faţă de ţările terţe.
În practică, se constată că zonele de liber schimb cunosc şi elemente specifice, teoretic, doar
uniunii vamale. Membrii Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (A.E.L.S.) consideră, de exemplu, că
nimic nu împiedică adoptarea într-o zonă a liberului schimb a unor dispoziţii complementare (privind
regulile concurenţei, armonizarea unei politici economice, etc.). Experienţa AELS demonstrează că
realizarea unei zone de liber schimb presupune mai mult decât simpla desfiinţare a barierelor interne
din calea schimburilor reciproce; s-a produs o uniformizare a regulilor privind practicile concurenţei, a
avut loc şi coordonarea limitată a politicilor naţionale, îndeosebi a politicii comerciale adoptată faţă de
ţările UE.
O a treia etapă de integrare este piaţa comună în care, între ţările membre, sunt eliminate
restricţiile în calea liberei mişcări a mărfurilor şi a factorilor de producţie. Ultima fază, uniunea
economică, combină elementele specifice pieţei comune cu armonizarea politicilor economice
naţionale şi chiar politici comune.
Diferenţele între piaţa comună şi uniunea economică sunt, în realitate, greu observabile.
Libertatea de circulaţie a mărfurilor şi a factorilor de producţie nu se poate realiza fără politici comune
şi armonizarea politicilor economice. Se poate aprecia, mai curând, că piaţa comună impune trecerea la
un nivel superior de integrare. Economiile naţionale devin deja atât de interdependente încât orice
măsură de politică economică luată de unul dintre parteneri are impact ce depăşeşte spaţiul naţional,
impunând coordonarea. Este astfel de înţeles de ce se vorbeşte de o logică cumulativă a integrării după
care, odată debutat, procesul continuă natural prin determinare economică până la integrarea politică;
evident, dacă există voinţa politică necesară.
Integrarea economică parcurge toate cele patru etape şi presupune în final “unificarea politicilor
monetară, fiscală, socială, anticiclică şi recunoaşterea unei autorităţi supranaţionale ale cărei decizii
leagă statele membre.”
În concluzie, integrarea europeană este un proces evolutiv de integrare deplină a economiilor
naţionale într-o nouă entitate; elementele definitorii sunt:
28
- declanşarea procesului de integrare se produce prin desfiinţarea barierelor tarifare şi netarifare din
calea schimburilor comerciale;
- integrarea economică se realizează concomitent în toate domeniile, progresiv, etapizat, conform unei
legităţi proprii, finalizând cu integrarea politică;
- principiul de bază al integrării îl constituie solidaritatea, în toate formele sale;
- o serie de instrumente de intervenţie se impun deoarece simpla acţiune a legilor pieţei nu conduce la
situaţia considerată a fi în avantajul fiecărui participant şi a ansamblului în acelaşi timp.

2.2. Etape în evoluţia integrării europene

Ţările semnatare ale Tratatului de la Roma, împreună cu cele care au aderat ulterior (Marea
Britanie, Irlanda, Danemarca în 1973, Grecia în 1981, Spania şi Portugalia în 1986, Suedia, Finlanda şi
Austria în 1995) au parcurs un drum lung, conflictual şi controversat. De la Roma la Maastricht a curs
un timp în care, în baza unei legităţi proprii şi prin voinţă politică, integrarea europeană a evoluat prin
aprofundare şi prin extindere, apropiindu-se de obiectivul fundamental - unitatea politică.
Ţările comunitare s-au lansat în procesul integrării prin construirea unei uniuni vamale ca
premisă esenţială formării pieţei comune şi conturării celorlalte politici economice necesare unificării.

A. Uniunea vamală
Europenii şi-au propus formarea unei uniuni vamale între ţările membre într-o perioadă de
tranziţie de 12 ani (eventual 15 ani dacă se impunea), prin eliminarea taxelor vamale, stabilirea unui
tarif vamal comun şi eliminarea restricţiilor cantitative (Nechita, 1997).
Primul proces, derulat în trei etape, a fost unificarea tarifară realizată prin “dezarmarea
tarifară” intra-comunitară liniar sau selectiv. O “clauză de accelerare” a permis adoptarea unui ritm mai
rapid pentru realizarea reducerilor tarifare într-un context economic favorabil. Taxele vamale interne
au fost desfiinţate în totalitate şi aliniate la tariful vamal comun la 1 iulie 1968 cu doi ani mai devreme
decât termenul prevăzut. Tariful vamal extern comun s-a stabilit la nivelul mediei aritmetice a taxelor
aplicate la 1 ianuarie 1957, în cele patru zone vamale ale Comunităţii (Benelux, Franţa, Italia, şi
R.F.G.), cu câteva excepţii, îndeosebi pentru sectorul agricol.
Funcţionarea eficientă a Uniunii vamale a impus pe lângă eliminarea taxelor vamale şi tariful
vamal comun, desfiinţarea celorlalte restricţii comerciale şi armonizarea reglementărilor naţionale.
Ţările membre şi-au păstrat însă numeroase măsuri de politică comercială netarifară, în principal de
natură fiscală, tehnică şi fito-sanitară, care s-au constituit în importante obstacole în calea schimburilor
reciproce. După primii ani de succes, integrarea europeană a parcurs o perioadă de criză, fiind relansată
la mijlocul anilor '80 printr-un program având drept scop "desăvârşirea pieţei comune" până în 1992.

B. Piaţa comună
Uniunea vamală a fost doar o primă etapă în liberalizarea pieţelor interne.
Ţările comunitare au considerat că trebuie să continue procesul integrării prin instituirea deplină
a celor patru libertăţi fundamentale : a mărfurilor, a capitalurilor, a serviciilor şi a persoanelor. Ele
dau conţinut unei alte forme de integrare, etapă a integrării totale, numită piaţa comună.
Libera circulaţie a mărfurilor reprezintă fundamentul integrării economice. Condiţii specifice
au determinat înregistrarea unor progrese rapide, taxele vamale fiind eliminate până la 1 iulie 1968, faţă
de 1 ianuarie 1970, cât prevedea tratatul. Anii care au urmat au fost, însă, caracterizaţi de o relansare a
practicilor protecţioniste, acceptate prin unele dispoziţii ale tratatului. Ele au fost generate de dificultăţi
structurale înregistrate îndeosebi în industriile tradiţionale ale ţărilor membre, încetinirea creşterii
economice, intensificarea concurenţei internaţionale.
29
Recurgerea la măsuri protecţioniste prezintă pentru un grup de ţări care se integrează cel puţin
trei inconveniente:
- menţinerea unor preţuri mai ridicate pe piaţa internă antrenează un transfer de venit de la consumator
la producător şi este la originea unor pierderi legate de dezvoltarea unor producţii mai puţin eficiente
decât în condiţii de liber schimb ;
- protecţia limitează schimburile internaţionale, posibilităţile specializării şi deci ale unei mai bune
exploatări a economiilor de dimensiune;
- se produce fragmentarea pieţei .
“Cartea albă” distingea în 1985, pentru ţările europene, patru tipuri principale de obstacole în
realizarea pieţei unificate: preferinţe naţionale în cadrul pieţelor publice, frontiere fizice, frontiere
tehnice şi frontiere fiscale.
În consecinţă, eforturile europenilor s-au concentrat asupra instituirii unei circulaţii libere reale
a mărfurilor prin eliminarea obstacolelor existente şi armonizarea legislaţiilor naţionale.
Concomitent, s-a avut în vedere şi libertatea de mişcare a persoanelor. Împreună cu alte măsuri
de armonizare socială, libera circulaţie a persoanelor asigură coeziunea socială necesară existenţei unui
spaţiu unitar, integrat, solidar.
Libertatea de mişcare a lucrătorilor se detaşează ca importanţă datorită implicaţiilor asupra
ocupării forţei de muncă, remunerării, condiţiilor de muncă şi drepturilor cuvenite. Tratatul de la Roma
prevedea prin articolul 48 principiul liberei circulaţii a muncitorilor, “sub rezerva limitărilor justificate
de raţiuni de ordin public, securitate şi sănătate publică” şi neaplicabil ocupaţiilor din administraţia
publică. În 1968 era deja eliminată orice restricţie privind sejurul muncitorilor şi familiilor acestora.
Actul unic, acordul de la Schengen şi Tratatul de la Maastricht marchează momente decisive în
realizarea a ceea ce vest-europenii numesc “Europa cetăţenilor”. Dar, urmare a disparităţilor naţionale
încă existente, se impune continuarea eforturilor de apropiere a legislaţiilor şi întărirea competenţelor
comunitare în scopul constituirii unui veritabil spaţiu intern fără frontiere.
Libera circulaţie a serviciilor are două componente: libertatea de stabilire şi libertatea de
prestare. Realizarea ei presupune folosirea într-o măsură importantă a principiului recunoaşterii
mutuale şi cel al armonizării minimale. Libertatea de stabilire presupune dreptul unei întreprinderi
dintr-un stat membru de a implanta o filială sau orice alt tip de unitate în orice altă ţară parteneră. Orice
discriminare pe criteriu de naţionalitate este interzisă. Libertatea de prestare reprezintă dreptul de a
presta servicii, oriunde în comunitate şi indiferent de naţionalitate. Dificultăţile înregistrate în acest
domeniu ţin de progresele insuficiente în recunoaşterea mutuală a diplomelor şi absenţa unui drept
european al societăţilor.
Libera mişcare a capitalurilor presupune libertatea de prestaţie a serviciilor în domeniul
financiar şi libera circulaţie a capitalurilor. Ea este consecinţa firească a mişcării libere a mărfurilor,
serviciilor şi persoanelor; completează şi sprijină integrarea comercială. Avantajele aşteptate în urma
acestui proces sunt : scăderea costurilor intermediare; diversificarea ofertei; o mai bună organizare şi
implicit posibilităţi ridicate de a face faţă concurenţei pe piaţa financiară internaţională; creşterea
posibilităţilor de finanţare datorită mai bunei mobilizări a economiilor europene.
Piaţa internă unică a evoluat lent. Sub impulsul dat de Actul unic (numit şi Cartea Albă), adoptat
în 1987 în scopul de a pregăti terenul pentru unificarea europeană, piaţa comună a putut deveni efectivă
doar la 1 ianuarie 1993.
În 1985, Comisia europeană a emis un document intitulat Cartea albă. Documentul includea
argumentele şi mijloacele necesare pentru o realizare mai rapidă a celor „patru libertăţi”. Propunând
suprimarea frontierelor fiscale (diferenţele de TVA), tehnice (norme sanitare şi tehnice, monopoluri
publice naţionale) şi fizice (controale vamale). Documentul a fost a semnat în februarie 1986,
reprezintă Actul unic şi este de fapt actul de relansare a procesului de integrare, proces aflat în criză
prin amplificarea barierelor netarifare în spaţiul comunitar. Ţarile memnbre se angajau într-un proces
30
de armonizare legislaţiilor necesar într-un spaţiu de liberă circulaţie a mărfurilor şi factorilor de
producţie. Pentru a facilita procesul de armonizare, Actul unic a introdus principiul recunoaşterii
mutuale şi a extins acordul cu majoritate calificată.
În 1979, hotărîrea Curţii de Justiţie a Comunităţii europene „Cassis de Dijon” a decis că un bun
sau serviciu comercializat legal într-un stat membru trebuie să poată fi vândut fără restricţii în toate
celellalte ţări membre. Acest principiu, al recunoaşterii mutuale permitea căderea întregului arsenal
protecţionist pe care uniunea vamală nu l-a putut elimina şi care s-a dezvoltat pe fondul încetinirii
creşteii, cu incepere de la mijlocul anilor 70. Aplicarea principiului se lovea însă de compromisul de la
„Luxemburg” care însemna că în luarea deciziilor la nivelul Consiliului se practica procedura
unanimităţii „cu o diferenţă rezonabilă”. Practic orice decizie putea fi pusă în discuţie printr-un veto al
unui stat. Compromisul întârzia prin urmare procesul de liberalizare a pieţelor. Acordul unic a permis
aplicarea efectivă a principiului recunoaşterii mutuale şi avansarea în procesul integrării.
Actul unic menţine parţial şi principiul armonizării dar pentru toate problemele referitoare la
desăvârşirea pieţei unice, principiul votului cu majoritate calificată se substituie celui al unanimităţii.
Se menţin deciziile unanime în domenii „sensibile”: fiscalitate, extindere, libera circulaţie a
persoanelor, acţiuni noi. Până la sfârşitul lui 1995, cvasi-totalitatea celor 282 de directive de armonizare
necesare desăvârşirii pieţei unice au fost adoptate; nu toate au fost transpunse însă în legislaţiile
naţionale.

C. Uniunea economică
În literatura de specialitate, piaţa comună şi uniunea economică sunt prezentate ca forme
distincte de integrare.
Din analiza a ceea ce este în fapt o piaţă internă unică, se poate constata că realizarea ei implică
măsuri ce ţin, teoretic, de uniunea economică. Stabilirea unui moment în care un ansamblu de ţări trece
de la realizarea între ele a unei pieţe comune la o uniune economică, este, credem, imposibilă. Piaţa
comună pare mai curând o componentă a uniunii economice, un mijloc de realizare a acesteia.
În cadrul uniunii economice pot exista însă diferite nivele de integrare, în funcţie de: numărul
de politici comune, gradul de armonizare al legislaţiilor, interdependenţa existentă între economiile
participante.
Condiţiile considerate minime pentru reuşita unei uniuni economice sunt:
- existenţa pieţei unice, cu cele patru libertăţi şi armonizarea fiscalităţilor indirecte (T.V.A., accize) ;
- o politică a concurenţei care să asigure buna funcţionare a mecanismelor pieţei; nu poate exista piaţă
unică fără posibilitatea de a controla acordurile, monopolurile, concentrările şi ajutoarele publice ;
- politici comune în scopul realizării coeziunii economice şi sociale a uniunii ;
- coordonarea politicilor economice a statelor membre, obligatorie la un nivel al interdependenţei, când
o măsură de politică economică a unui stat depăşeşte sfera acţiunii sale – spaţiul naţional;
- armonizarea politicilor şi recunoaşterea mutuală.
Uniunea economică este un stadiu de integrare în care interdependenţele sunt atât de accentuate
încât aproape toate politicile economice ies de sub elaborarea strict naţională. Statele membre îşi
păstrează deplina libertate în elaborarea politicii monetare. Renunţarea la aceasta, un pas deosebit de
dificil, se consideră un imperativ deoarece independenţa statelor membre în domeniul monetar
limitează efectele favorabile ale constituirii pieţei unice. Fondatorii Comunităţii erau convinşi că
realizarea pieţei comune va fi condiţionată de politici economice şi monetare comune. Era de la sine
înţeles că instituirea progresivă a pieţei comune va antrena interdependenţe accentuate între economiile
membre, obligând la armonizare şi coordonare într-o primă etapă iar apoi la adoptarea de politici
comune. În momentul lansării procesului, poziţia adoptată a dovedit însă realism prin opţiunea pentru o
formă de integrare ce nu aducea atingere principiului suveranităţii.

31
Elaborarea politicilor economice a revenit statelor membre care îşi asumau obligaţia de a urmări
obiectivele stabilite la nivel comunitar în strânsă colaborare cu instituţiile CEE. Dar, exceptând
agricultura- domeniu în care a fost pusă rapid în aplicare o politică comună, progresele în planul
coordonării/armonizării au fost extrem de lente, întârziind şi chiar punând în pericol procesul de
integrare. La Conferinţa de la Haga din 1969, statele membre au aprobat iniţierea unor măsuri pentru
constituirea unei uniuni economice şi monetare. Măsurile propuse au dat conţinut planului Werner.
Planul prevedea realizarea uniunii economice şi monetare în trei etape în care statele membre ar urma
să-şi armonizeze politicile naţionale pentru a putea trece la politici comune. Rezultatul a fost un eşec
iar procesul a fost relansat 20 de ani mai târziu prin planul Delors(1989). Adoptat în iunie 1989, planul
a reprezentat baza acţiunilor ce au condus la Uniunea Europeană.

D. Uniunea economică şi monetară


Preocuparea ţărilor membre CEE de a introduce o disciplină monetară internă s-a datorat iniţial
problemelor ridicate de interdependenţa ridicată a economiilor şi flotarea liberă a monedelor începând
cu deceniul opt. Diferite etape s-au succedat până la decizia adoptării unei monede unice.
Studiul literaturii privind integrarea monetară relevă două categorii de probleme: oportunitatea
unei monede unice, în funcţie de avantajele şi dezavantajele instituirii acesteia şi modul concret de
realizare a Uniunii Monetare.
1) Două optici diferite se desprind cu privire la oportunitatea monedei unice.
a) Stabilirea unei monede unice este, în viziunea economiştilor care o susţin fără rezerve,
consecinţa firească a pieţei unice şi instrumentul indispensabil funcţionării acesteia. Ei au în vedere o
serie de avantaje pe care moneda unică le-ar produce. Argumentele aduse pleacă de obicei de la rolul
monedei într-o economie modernă. Iată ce ne spune în acest sens André Fourçans: “Moneda
diminuează costurile de informare şi tranzacţii asociate schimburilor. În rolul său de unitate de cont,
mijloc de schimb şi de rezervă, ea face dovada unei productivităţi economice şi sociale incomparabile.
Ea reduce incertitudinea şi costurile inerente activităţii economice, diminuând resursele care ar trebui
altfel investite pentru a obţine, utiliza şi stoca informaţia şi pentru a efectua tranzacţiile necesare
proceselor de producţie şi schimb (Brunner şi Meltzer, 1971). Aceste avantaje sunt cu atât mai
importante cu cât domeniul de utilizare al monedei se lărgeşte (Mendel, 1961).”
Altfel spus, calitativ, argumentele în favoarea unei monede unice sunt aceleaşi cu cele în
favoarea unei economii monetare faţă de economia de troc, chiar dacă, cantitativ, câştigurile sperate
sunt mai mici. Concret, o singură monedă facilitează compararea preţurilor internaţionale fără a fi
nevoie să se strângă şi să se producă informaţii privind ratele de schimb prezente şi viitoare, ca şi
informaţii privind diferitele constrângeri şi reglementări ale pieţelor de schimb. Ea elimină
incertitudinea legată de ratele de schimb, precum şi costurile de conversie asociate tranzacţiilor între
devize. O monedă unică elimină operaţiunile de schimb neproductive pentru colectivitate în ansamblu
său. O lume cu monede multiple, şi pentru care există un risc (potenţial sau real) de schimb, constituie
un obstacol în integrarea pieţelor nu doar monetare şi financiare ci şi de bunuri şi servicii (Kenen,
1976).
Christian de Boissieu, profesor la Universitatea Paris 1, sintetizează într-un articol concepţiile
susţinătorilor monedei unice în spaţiul vest-european privind avantajele nete ale realizării U.E.M.
Avantajele considerate certe sunt:
- U.E.M. este “complementul logic al marii pieţe şi al integrării financiare; moneda comună este o
contra-parte a integrării pieţelor naţionale de factori de producţie (mai ales muncă şi capital) şi a
pieţelor de bunuri”; uniunea monetară condiţionează şi determină creşterea mobilităţii bunurilor şi
factorilor de producţie;
- cu o monedă unică riscul de schimb intra-european dispare şi se elimină costurile datorate recurgerii
la diferite instrumente de acoperire a acestui risc;
32
- se elimină costurile de tranzacţie datorate “trecerii de la o monedă la alta” (se estimează o reducere de
0,5 % din PNB al UE, variind între 0,1% pentru ţările cu monedă puternică şi 1% pentru ţările cu
monedă slabă);
- posibilitatea reducerii costurilor de intermediere bancară şi convergenţa ratelor dobânzii;
- întărirea disciplinei financiare, reducerea instabilităţii şi incertitudinii, dezvoltarea cooperării
economice;
- atragerea unei fracţiuni importante a economiei mondiale sub forma investiţiilor directe şi de
portofoliu.
b) O altă concepţie despre oportunitatea monedei unice este dată de autorii care văd în aceasta o
mare greşeală.
Spre exemplu, Philippe Lagayette ajunge la concluzia că “o piaţă unică nu include o monedă
unică” deoarece nu există legătură logică între integrare economică şi unificare monetară. Problema
principală a sistemelor monetare şi, îndeosebi a Sistemului Monetar European (SME), “nu constă în
absenţa unei monede unice, ci în faptul că sunt fondate pe iresponsabilitate instituţională“. Un sistem
de bănci libere în care oricine este liber să utilizeze orice monedă ar fi evident mult mai bun deoarece
ar reintroduce responsabilitatea băncilor individuale. Existenţa pieţei comune este perfect compatibilă
cu o multitudine de monede deoarece semnificaţia ei ar fi dereglementarea, concurenţa şi
diversificarea.
Argumentele aduse în general împotriva unei monede unice sunt :
- moneda unică, eliminând variaţiile nominale de schimb ale cursurilor, face mai dificile ajustările pe
termen scurt ;
- fiecare naţiune îşi pierde suveranitatea în politica monetară (determinarea ratei de inflaţie şi arbitrarea
între inflaţie şi şomaj) ;
- consecinţe regionale nedorite, generate de neconcordanţa între evoluţia aproape uniformă a salariilor
nominale şi productivităţile mai scăzute ale regiunilor periferice şi de mişcările de forţă de muncă şi de
capital între regiuni; o politică de redistribuire a veniturilor, stimularea delocalizărilor de forţă de
muncă spre regiunile periferice ar constitui soluţia eliminării acestui dezavantaj.

2.3. Teoriile statică şi dinamică a integrării economice

Integrarea regională nu reprezintă un scop în sine. Din punct de vedere politic, integrarea este
considerată mijloc de a reduce tensiunile politice, de a favoriza colaborarea pe plan politic, de a mări
gradul de participare la viaţa politică internaţională. Ţările în curs de dezvoltare menţionează adesea
posibilitatea de a obţine puterea colectivă de negociere în scopul obţinerii de avantaje dar, mai ales,
dorinţa de a evita izolarea, “de a nu rămâne pe dinafară”.
Din punct de vedere economic, Ignat (1994) consideră că argumentele ce vin în sprijinul
integrării economice sunt: economiile derivate din producţia de scară; intensificarea concurenţei;
atenuarea dezechilibrelor balanţei de plăţi; dezvoltarea unor activităţi dificil de realizat în limitele
pieţelor naţionale; creşterea puterii de negociere; un plus de coerenţă în politicile economice; adoptarea
unor reforme structurale altfel imposibile; accelerarea dezvoltării economice.
Integrarea regională presupune constituirea de zone de liber schimb, geografic limitate, în
scopul optimizării alocării resurselor, creşterii eficacităţii aparatului productiv şi dinamizării vieţii
economice.
Avantajele decurg din mai buna valorificare a factorilor de producţie disponibili prin crearea
unui spaţiu concurenţial de mari dimensiuni, favorabil atingerii economiilor de scară şi specializării
conform costurilor comparative.

33
2.4. Analiza statică pe baza teoriei uniunilor vamale

Baza teoretică a integrării derivă din abordările clasice şi neoclasice privind liberul schimb şi a
fost fundamentată de Jacob Viner în 1950 prin “teoria uniunilor vamale”. Dezvoltările ulterioare,
efectuate de J.E.Meade (1955), Gehrels (1955), Scitowsky (1958), R.C. Lipsey (1960), H.G. Johnson
(1965), A.Marchal(1965), B.Balassa(1962) şi J.Tinberger(1965) au permis stabilirea efectelor, a
condiţiilor în care rezultatele pot fi net favorabile atât pentru fiecare participant cât şi pentru ansamblu,
a mecanismelor şi a instrumentelor prin care procesul integrării poate fi desăvârşit.
Integrarea economică este, în fapt, un proces de ajustare şi convergenţă structurală a
economiilor membre spre un nou spaţiu unitar, omogen şi solidar, vechile echilibre fiind înlocuite cu o
nouă reţea de legături generând un echilibru relativ stabil la nivel comunitar. Punctul de pornire îl
reprezintă liberalizarea schimburilor reciproce prin constituirea unei zone de liber schimb. Finalitatea
procesului, trecând prin etape intermediare (Uniunea vamală, Piaţa comună, Uniunea economică şi
Uniunea monetară), este uniunea politică, despre care opiniile sunt împărţite. Adepţi ai federalismului
şi ai confederalismului vin cu argumente convingătoare pentru a-şi susţine punctul de vedere; o dispută
nefinalizată, mai ales cu privire la perspectivele spaţiului european, dar care momentan este pusă în
umbră de realizările Uniunii Europene şi de demersurile impuse de Tratatul de Maastricht care
presupun creşterea rolului instituţiilor comunitare; o dispută care revine însă cu uşurinţă odată cu orice
manifestare a contradicţiei între dorinţa de autonomie naţională şi internaţionalizarea proceselor şi
comportamentelor.
Realocarea resurselor, determinată de liberalizarea schimburilor reciproce şi de stabilirea unui
tarif vamal comun în cadrul unei Uniuni vamale este explicată de Viner în termeni de creare şi
deturnare de comerţ. Crearea de comerţ este situaţia în care vechile surse de aprovizionare sunt
înlocuite de altele noi, mai ieftine; realocarea este pozitivă, generând economie de factori de producţie.
În cazul deturnării de comerţ, resursele sunt orientate către producătorii mai puţin eficienţi. Pe
ansamblu uniunea este avantajoasă din punct de vedere al restructurării producţiei dacă efectele nete
sunt de creare de comerţ.
Aprecierea rezultatelor unei uniuni vamale se poate efectua pe baza unui exemplu ipotetic,
plecând de la un model simplificat cu două ţări (A şi B) şi un produs (X) în două situaţii iniţiale: a) taxă
vamală de 100% şi b) taxă vamală de 50%. Ipotezele de lucru sunt: concurenţă pură şi perfectă,
mobilitatea produselor, imobilitatea factorilor, costuri constante, elasticitate nulă a cererii în funcţie de
preţ şi elasticitate infinită a ofertei în funcţie de preţ. Costul unitar al bunului X în ţara A este de 100
u.m., în B de 84 u.m. şi în restul lumii de 60 u.m. (se ia în considerare cel mai mic cost posibil).
Tabelul 1.1. prezintă costul aprovizionării cu X pentru ţara A în situaţiile iniţiale şi după
constituirea uniunii cu B, pentru nivele diferite ale taxelor vamale precum şi în cazul ideal al liberului
schimb generalizat.
Se poate observa că, în cazul unui tarif vamal prohibitiv, deşi costul intern este cel mai ridicat,
cererea este orientată către producătorul autohton. Formarea unei uniuni vamale cu B determină
aprovizionarea din B până la o taxă vamală de 30% inclusiv şi din restul lumii pentru o taxă vamală
mai mică de 30%. Deoarece, faţă de situaţia iniţială, resursele sunt alocate către un producător mai
eficient, uniunea generează creare de comerţ, indiferent de nivelul ulterior al taxei vamale.

Tabelul 1.1. Costul aprovizionării cu bunul X pentru ţara A


Specificare Provenienţa
A B Restul lumii
1.taxă vamală de 100% 100 168 120
2. taxă vamală de 50% 100 126 90
3. Uniune vamală cu B
34
taxă vamală de 80% 100 84 109
taxă vamală de 50% 100 84 90
taxă vamală de 30% 100 84 84
taxă vamală de 20% 100 84 72
4. liber schimb generalizat 100 84 60

Plecând însă de la un tarif vamal de 50%, caz în care provenienţa bunului o reprezintă cel mai
eficient producător, uniunea orientează cererea spre producătorul din B până la o taxă vamală comună
de 30%. Are loc deci o deturnare de trafic. Pentru o taxă mai mică de 30%, uniunea nu schimbă sensul
aprovizionării şi este lipsită de efecte asupra producţiei bunului X.
Economiile realizate de ţara A prin formarea uniunii vamale cu B sunt prezentate în tabelul 1.2.
Tabelul 1.2. Economiile realizate de ţara A.
Specificare Situaţia iniţială
100% 50%
Costul aprovizionării anterior 100 u.m. 90 u.m.
formării uniunii
Economiile* realizate prin:
1. Uniune vamală cu B
16 u.m. 6 u.m.
Taxă vamală de 80%
16 u.m. 6 u.m.
Taxă vamală de 50%
16 u.m. 6 u.m.
Taxă vamală de 30%
28 u.m. 18 u.m.
Taxă vamală de 20%
40 u.m. 30 u.m.
2. Liber schimb generalizat
* Se calculează ca diferenţă între costul aprovizionării în situaţiile iniţiale şi fiecare
din costurile ulterioare.
Analiza datelor acestui caz particular ne permite să generalizăm, apreciind că:
1. Dacă A şi B produc bunul X mai puţin eficient raportat la ţările terţe şi tariful vamal anterior
este prohibitiv, uniunea este avantajoasă deoarece conduce la creare de comerţ;
2. Dacă A şi B produc bunul X mai puţin eficient decât ţările terţe şi formează o uniune vamală
cu un tarif anterior neprohibitiv, atunci uniunea, deşi generează economii în aprovizionare, este
dezavantajoasă deoarece determină deturnare de comerţ (specializarea se realizează în favoarea unui
producător mai puţin eficient);
3. Dacă B produce bunul X mai eficient decât ţările terţe, atunci, oricare ar fi nivelul taxei
vamale, uniunea este avantajoasă, conducând la creare de trafic în favoarea celui mai eficient
producător;
4. În cazul în care A este singura în măsură să producă bunul X, dar ineficient raportat la ţările
terţe, uniunea poate genera fie creare, fie deturnare de trafic, în funcţie de raportul de competitivitate şi
de nivelul taxei vamale anterior şi ulterior constituirii uniunii;
5. Dacă A şi B nu produc bunul X, uniunea este fără efect cu privire la producţia şi schimbul
acestuia;
6. Efectele sunt cu atât mai favorabile cu cât se pleacă de la un tarif vamal mai ridicat şi cel
ulterior este mai scăzut;
7. Rezultatele constituirii uniunii sunt mai puţin favorabile decât în condiţii de liber schimb
generalizat.
Stabilirea rezultatelor nete ale uniunii vamale şi desprinderea condiţiilor în care un astfel de
proces poate fi net avantajos sunt facilitate de reprezentarea grafică.
Fie trei ţări A, B şi C şi un produs X posibil de importat de către A la preţurile PB şi PC (PB< PC
35
<PA) plus taxa vamală t (PBt şi PCt).
Formarea unei uniuni vamale între A şi B generează următoarele efecte:
a) creare de comerţ - suprafaţa [nuv] corespunzătoare creşterii importurilor cu AC + BC prin
alocarea resurselor spre un producător mai eficient comparativ cu cel intern;
deturnare de comerţ - suprafaţa [ughk], prin orientarea resurselor spre un producător aflat în
inferioritate comparativă faţă de C, dar avantajat de eliminarea taxei vamale care scade preţul de
import;

C S
P

PCt
PBt v l

v i

PC n u k j

PB
g h

C A B D Q
Q
Figura 1.1. Efectele constituirii uniunilor vamale
b) un efect de consum - suprafaţa [lkj], constând în avantajul obţinut de consumator prin
reducerea preţului cu PBt – PC;
Caracterul favorabil sau defavorabil al uniunii este dat de rezultanta celor trei efecte.
Dacă notăm cu C0 cererea înainte de constituirea uniunii, cu C creşterea cererii şi cu  elasticitatea
cererii ca funcţie de preţ, obţinem relaţia:
C=(PBt – PC).C0 .
1 1
Triunghiul [jkl] este  PBt  PC  C , deci : [jkl] =  PBt  PC  2 C0
2 2
Similar, suprafaţa [vun], reprezentând câştigul privind producţia, este dată de relaţia:
1
[vun] =  PBt  PC  2 Q0  , în care:
2
Q0 reprezintă producţia internă, anterioară uniunii şi  reprezintă elasticitatea ofertei.
Câştigul total este suma [jkl] + [vun], respectiv:
1
 PBt  PC  2  C0  Q0  
2
Suprafaţa [ukhg] reprezintă efectul negativ al deturnării de comerţ:
[ukhg] = (PC – PB)AB;
Rezultatul net este dat de:
1
W=  PBt  PC  2  C0  Q0     PC  PB  AB
2
Pe baza acestei relaţii se poate stabili că: efectele constituirii uniunii vor fi cu atât mai mari
(uniunea este cu atât mai avantajoasă), cu cât:
36
- tariful vamal (t) aplicat importurilor anterior constituirii uniunii este mai mare;
- importurile (AB) anterioare uniunii sunt mai mici;
- elasticităţile ofertei şi cererii sunt mai importante;
- diferenţa (PC – PB) este mai mică, deci inferioritatea comparativă a lui C faţă de B este mai
mică;
În concluzie, analiza pe baza teoriei lui Viner ne permite să precizăm că, o uniune vamală are cu
atât mai multe şanse de reuşită cu cât: numărul ţărilor participante este mai mare; taxele vamale
eliminate sunt mai ridicate; tariful vamal comun este mai scăzut; grupează economii cu structuri
productive concurenţiale, dar potenţial complementare, generând specializări de tip intra-ramură şi
organologică.
Studiile consacrate de integrare recomandă însă depăşirea analizei statice, tradiţionale, a
uniunilor regionale, prin luarea în considerare a economiilor de dimensiune favorizate de lărgirea
spaţiului economic şi a efectelor concurenţei asupra progresului tehnic şi a creşterii economice.

2.5. Analiza dinamică; concurenţă şi economii de scară

Liberalizarea schimburilor reciproce devine sursă a economiilor de scară dacă dimensiunea


minimă pentru asigurarea eficienţei optime a producţiilor este superioară celei pe care ar fi permis-o
întinderea pieţei interne. Economiile de scară realizate într-un sector sunt în funcţie de dimensiunea
minimă tehnic eficace şi de panta costurilor, înţeleasă drept creştere a costurilor unitare,
corespunzătoare unui procent de scădere a producţiei (50% prin convenţie), raportat la dimensiunea
optimă.
Creşterea dimensiunii întreprinderilor permite reducerea costurilor, ameliorarea productivităţii
şi competitivităţii, lărgirea posibilităţilor de finanţare a cercetării – dezvoltării, devine sursă de creştere
economică prin surplusul de export realizabil.
Avantajele specifice economiilor de dimensiune se combină într-o piaţă unică cu cele ale concurenţei.
La nivel macroeconomic efectele sperate sunt prezentate în figura 1.2. Prin eliminarea
barierelor tarifare, liberul schimb stimulează investiţiile, mecanismele concurenţei şi procesul creşterii
economice.
Rezultatele vor depinde de tipul de specializare existent, capacitatea aparatului productiv de a se
adapta cererii, calitatea infrastructurii, situarea geografică (zone de concentrare economică sau de
periferie), factorii psihologici şi intelectuali, segmentarea pieţelor, politicile de ajustare, instrumentele
de reglare a integrării prin mecanismele pieţei etc.

37
Eliminarea barierelor netarifare

Deschiderea pieţelor Eliminarea controalelor


publice de frontieră

Liberalizarea Efect de ofertă


serviciilor financiare

Scăderea costurilor

Dinamizarea investiţiilor Concurenţă

Scăderea preţurilor

Creşterea puterii de Plus de Ameliorarea soldului


cumpărare a competitivitate balanţei externe
venitului intern

Creşterea PIB

Reducerea datoriei publice Locuri de muncă

Fig. 1.2. Efectele aşteptate prin constituirea pieţei unice


Acolo unde deschiderea pieţelor nu este precedată de o perioadă tranzitorie de convergenţă şi
accentuare a interdependenţelor prin fluxuri comerciale şi financiare, mobilitatea factorilor de producţie
accentuează specializările existente, inegalităţile structurale şi disparităţile regionale.
Liberul schimb pune producătorii în competiţie, investiţiile sunt orientate spre ramuri care
asigură cel mai mare randament şi regiunile cele mai dezvoltate. Se înregistrează astfel două procese de
concentrare: primul este de concentrare structurală, în industriile “tinere”, promotoare de progres tehnic
pentru care se manifestă cerere ridicată, industrii cu puternice efecte de antrenare; al doilea este de
concentrare regională în favoarea centrelor care atrag îndeosebi firmele mari cu putere concurenţială
ridicată. Regiunile periferice vor fi în general populate cu industrii vechi, ramuri de transformare
primară, dezvoltându-se mai ales firme de mici dimensiuni. Zonele active vor “creşte”, cele regresive
(sau stagnante) vor scade, cu o accentuare a disparităţilor, mai ales în perioade de recesiune economică.
Disparităţile regionale atrag cel puţin trei consecinţe majore: întârzie sau chiar frânează
creşterea economică, constituie factor de inflaţie în măsura în care revendicările salariale în regiunile
mai slab dezvoltate, prin raportare la cele dezvoltate, nu pot fi acoperite printr-un spor de
productivitate, ci doar prin creşterea preţurilor şi atrag costuri ridicate de susţinere a dezvoltării
regiunilor defavorizate.
La nivel macroeconomic, alinierea la ţările cele mai puţin inflaţioniste obligă partenerii la
adoptarea de programe deflaţioniste, concretizate în politici monetare restrictive şi reducerea
38
cheltuielilor publice. Această ajustare încetineşte ritmul creşterii economice, scade veniturile bugetului
de stat, măreşte deficitele şi atrage costuri sociale constând în şomaj, deplasarea forţei de muncă spre
zonele dezvoltate, limitează posibilităţile de protecţie socială.
La nivel microeconomic, presiunea concurenţială obligă firmele la alinierea la preţurile din
ţările sau regiunile cu inflaţie scăzută sau cu productivitate ridicată, mai înainte chiar ca restructurările
şi progresele aşteptate să permită reducerea costurilor. Întreprinderile mai puţin competitive sunt
constrânse să-şi reducă investiţiile din cauza posibilităţilor scăzute de autofinanţare. Dacă ajustările
apasă prea mult asupra masei salariale, costul socio-economic în termeni de şomaj şi depreciere a
puterii de cumpărare poate deveni excesiv. Declinul rezultând de aici accentuează disparităţile şi
afectează consensul în favoarea integrării.
Mobilitatea factorilor de producţie are un efect similar. Într-un spaţiu economic insuficient
integrat în care subzistă diferenţe între tratamentele fiscale, condiţiile sociale şi nivelul de viaţă,
deplasarea capitalurilor determină costuri sociale prin şomaj în regiunile defavorizate şi creează locuri
de muncă în cele dezvoltate. Aici se adaugă şi surplusul de ofertă de forţă de muncă prin emigrare care
presează asupra nivelului salariilor în sensul scăderii acestora.
Prezenţa disparităţilor sociale stimulează exploatarea lor de către economiile slab competitive
prin raporturi salariale, condiţii de muncă şi norme de protecţie inferioare celor permise de nivelul
productivităţii. Procesul este numit “dumping social” şi generează patru efecte destabilizatoare asupra
integrării: afectează libera concurenţă, prin crearea unei false competitivităţi; conduce dincolo de un
anumit prag la delocalizări ale producţiei; favorizează munca la negru şi exercită presiuni asupra
avantajelor sociale deja dobândite în ţările mai dezvoltate.
Toate aceste efecte negative rezultate, pe de o parte, din disparităţile iniţiale şi, pe de altă parte,
din mecanismul propriu-zis al integrării prin piaţă, impun ca într-un proces de integrare să participe
economii concurenţiale cu nivele de dezvoltare similare sau, cel puţin, trecerea printr-o fază
anterioară de convergenţă structurală. Reajustările vor conduce astfel la specializări de tip intra-
ramură şi organologică, formând legături de solidaritate economico-socială pe baza cărora să se poată
construi un spaţiu unitar, omogen, cu un nivel de viaţă ridicat în toate zonele.
În acelaşi timp, organizarea prin piaţă ar trebui să fie însoţită de o integrare pozitivă prin
armonizare pe bază de reguli şi politici comune care să ajusteze în permanenţă dezechilibrele şi să
permită un proces de creştere susţinută fără riscuri de dezintegrare.
Uniunea Europeană se află în prezent într-un dublu proces: de accentuare a integrării şi de
extindere. Lipsa de omogenitate şi eforturile de readaptare structurală impuse de realizarea monedei
unice fac imposibilă lărgirea spaţiului comunitar spre ţările din Est, lărgire care ar intensifica
disparităţile şi ar creşte pericolul dezintegrării. Soluţia geometriei variabile pare a veni în sprijinul
ambelor direcţii, oferind flexibilitate atât cu privire la capacitatea integrării cât şi la limitele economice
şi geografice ale restructurării şi solidarităţii financiare.
Acordurile de asociere cu ţările est-europene asigură o perioadă tranzitorie de adaptare a
economiilor la exigenţele participării la un spaţiu concurenţial de mari dimensiuni care să diminueze
costurile economico-sociale ale integrării şi să nu exercite presiuni dezintegratoare asupra Uniunii
Europene.

39
CAPITOLUL 3. INTRODUCERE ÎN AFACERILE INTERNAŢIONALE

3.1. Introducere

Societatea umană nu s-a dezvoltat uniform, pe tot globul pământesc, datorită diferenţelor în
ceea ce priveşte abundenţa sau lipsa de resurse naturale, dar şi diferenţelor de organizare a
comunităţilor umane.
Dezvoltarea economică a diferitelor teritorii a condus, în cele din urmă, la apariţia unor forme
economice organizate în mod unitar, în cadrul unor teritorii delimitate, respectiv în cadrul statelor
naţionale formate şi extinse odată cu apariţia şi dezvoltarea capitalismului.
Caracterul de naţional este dat de faptul că acest ansamblu de schimburi de activităţi se
realizează între membrii unei anumite comunităţi umane, într-un teritoriu bine delimitat, aparţinând
unui stat naţional.
Existenţa economiilor naţionale şi dezvoltarea acestora au adus cu sine şi legăturile dintre
diversele economii naţionale, ca forme de convieţuire şi de acces la resursele celuilalt sau de transfer a
realizărilor unuia către celălalt.
Odată cu apariţia statelor naţionale şi consolidarea economiilor naţionale apar şi strategii
naţionale de dezvoltare.
Unii economişti de renume, ca Adam Smith, vedeau numai în relaţiile externe ale economiei
naţionale o resursă de îmbogăţire naţională.
Adam Smith considera că “dacă o ţară străină ne poate furniza bunuri mai ieftine decât le-am
produce noi, e mai bine să le cumpărăm de la ea, cu o parte din produsul activităţii noastre, utilizat într-
un mod din care putem trage oarecare folos. Activitatea unei ţări nu e utilizată cu cel mai mare avantaj
când e îndrumată către producţia unui articol pe care ea îl poate cumpăra mai ieftin decât ar fi costul lui
de producţie”.
Adam Smith a prezentat o adevărată teorie cu privire la relaţiile economice externe, care, la
vremea sa erau cu preponderenţă relaţii comerciale. Acesta a susţinut ideea unei politici liberale
economice în relaţiile externe, care să asigure naţiunii britanice o reală sursă şi metodă de îmbogăţire.
Adam Smith recunoaşte ca deosebit de mari avantajele oferite de comerţul exterior şi anume:
 pe de o parte, faptul că acesta dă producătorului intern şansa de a-şi desface pe piaţa externă
acea parte a producţiei realizate care nu are cerere pe piaţa internă;
 pe de altă parte, creează astfel mijloacele de plată pentru a aduce din afară pe piaţa internă
acele produse care sunt cerute de aceasta şi pentru care producătorii autohtoni nu au
înclinaţia sau disponibilitatea de a le produce.
David Ricardo [23], continuând şi dezvoltând această orientare a lui A. Smith, afirmă că “într-
un sistem de perfectă libertate a comerţului, fiecare ţară îşi consacră în mod natural capitalul şi munca
acelor genuri de activităţi care îi sunt cele mai avantajoase”.
David Ricardo a încercat să rezolve două probleme legate de comerţul internaţional: teoria costurilor
comparative şi teoria echilibrării automate a balanţei de plăţi externe.
Conform teoriei costurilor comparative şi a avantajului relativ în comerţul internaţional, rezultă că
fiecare ţară se va specializa în producerea şi exportul acelor produse pentru care are cei mai abundenţi
şi ieftini factori de producţie, ceea ce face ca diviziunea internaţională a muncii să se adâncească,
conducând spre maximizarea eficienţei economice.
Atât A. Smith cât şi D. Ricardo consideră comerţul internaţional ca aducător de avantaje pentru
economiile participante şi ambii pun aceste avantaje în strânsă şi obiectivă legătură cu adâncirea
diviziunii internaţionale a muncii, cu specializarea producătorilor, dar şi a economiilor naţionale, pe
acele produse care le asigură cele mai reduse costuri şi cel mai mare profit.

40
Producţia de mărfuri şi crearea noii pieţe mondiale au condus, pe de o parte, la apariţia
concurenţei internaţionale, iar pe de altă parte, la apariţia primelor concepte teoretice privind atitudinea
necesară faţă de comerţul internaţional, fie la export, fie la import. Astfel s-au conturat politici liberale
(comerciale) care serveau intereselor unor exportatori şi politici protecţioniste, care apărau interesele
noilor veniţi pe arena producţiei de mărfuri, a industrializării şi apoi a comerţului internaţional.

3.2. Relatiile dintre statele lumii in ceea ce priveste specializarea internaţională


a economiilor naţionale

Prin diviziunea mondială a muncii se înţeleg relaţiile care se stabilesc între statele lumii în
procesul dezvoltării producţiei şi comerţului mondial, precum şi rolul şi locul fiecărui stat în circuitul
mondial al valorilor materiale.
În decursul evoluţiei sale istorice, diviziunea mondială a muncii a cunoscut mai multe schimbări, ca
urmare a dezvoltării economiilor naţionale, a modificării structurii acestora şi, pe baza lor, a
specializării în producţie a diferitelor ţări.
Specializarea internaţională are ca scop adaptarea potenţialului economic naţional, a economiei
interne, la cerinţele pieţei mondiale.
Factorii care determină specializarea internaţională a economiilor naţionale sunt:
 condiţiile naturale, care pot favoriza un anumit fel de producţie (cafea, orez, citrice,
extracţia unor minereuri etc.);
 mărimea teritoriului şi a populaţiei – ţările au un potenţial diferit şi, implicit, posibilităţi
diferite de a se specializa în producţie;
 nivelul aparatului de producţie şi gradul său de diversificare, inclusiv calificarea forţei de
muncă, disponibilităţile de capital etc.;
 tradiţiile economice, care pot favoriza sau defavoriza specializarea în producţia de un
anumit fel;
 factorii extraeconomici (războaiele, asuprirea colonială, menţinerea unor puternice rămăşiţe
feudale sau a unor mentalităţi anacronice).
Tara mai avansată îşi vinde mărfurile peste valoarea lor, deşi mai ieftin decât ţările concurente.
Ţara mai favorizată primeşte mai multă muncă în schimbul unei cantităţi mai mici de muncă.
Interdependenţele economice internaţionale se adâncesc şi se diversifică continuu, în strânsă legătură
cu:
– schimbările politice care au loc pe arena mondială;
– modificarea structurii lumii contemporane din punctul de vedere al nivelului de dezvoltare
economică;
– adâncirea diviziunii internaţionale a muncii, îndeosebi ca urmare a revoluţiei ştiinţifico-
tehnice;
– diversificarea centrelor de putere pe plan economic internaţional;
– evoluţia preţurilor internaţionale şi a problemelor valutar-financiare sub influenţa unor
factori contradictorii.
Astfel, schimbarea configuraţiei politice a lumii după cel de-al doilea război mondial, ca
urmare a prăbuşirii sistemului colonial, a accentuat lupta pentru independenţa de stat şi formarea a
numeroase economii naţionale. Aceste ţări au intrat în noi raporturi cu numeroase alte state în vederea
valorificării resurselor materiale şi umane, pentru făurirea unor economii interdependente. Schimbarea
radicală a raporturilor politice de dependenţă, a contribuit în mod hotărâtor la dezvoltarea
interdependenţelor economice internaţionale.
Economia mondială modernă cuprinde nu numai economiile naţionale, dar şi o serie de
organizaţii, instituţii internaţionale. Apar, pe de o parte, organizaţiile economice internaţionale, care, la
41
un anumit moment, se transformă în subiecţi derivaţi de drept internaţional, cu tendinţe de a deveni
subiecţi direcţi de drept internaţional. Transferul de competenţe peste atributele naţionale le dă acestora
dreptul, cum este cazul Parlamentului European, de a se substitui statelor, în anumite limite şi
competenţe, chiar în relaţiile internaţionale (rol consultativ). Pe de altă parte, se observă insă apariţia şi
intensificarea rolului unor instituţii şi organisme internaţionale în procesele mondoeconomice. ONU nu
reuşeşte a se impune cu acurateţe (PNUD, ONUDI, UNCTAD etc.), însă FMI, BERD, Banca Mondială
se implică şi dau economiei mondiale impulsuri sau semnale clare de interferenţă.
O altă caracteristică o reprezintă intensificarea integrărilor regionale şi interregionale sau a
globalizării unor fenomene economice.
Un alt exemplu, de acest fel, îl constituie noile deschideri pentru ţările din centrul şi estul
Europei sau exemplul Hong-Kong-ului.
Asimetria profundă dintre nivelurile de dezvoltare ale statelor, situaţie specifică în care se află
economia mondială contemporană, influenţează în mare măsură interdependenţele economice
internaţionale.
În ultimele decenii au avut loc schimbări în ceea ce priveşte centrele de putere economică.
Unele dintre acestea au dispărut sau şi-au pierdut din importanţă, în schimb altele au apărut şi au
tendinţa să se dezvolte.
Creşterea sau scăderea preţurilor la materii prime, materiale şi combustibili (de exemplu
petrol), majorarea sau reducerea dobânzilor la creditele acordate diferitelor ţări, precum şi ponderea
mare a datoriilor externe ale unor ţări, au făcut să crească sensibilitatea economiilor naţionale faţă de
evoluţia şi tendinţele vieţii economice internaţionale, ceea ce au imprimat interdependenţelor dintre ţări
o dinamică pe care n-au avut-o până acum.

3.3. Fluxurile unei economii deschise

Tranzacţia desemnează fluxul economic care reflectă crearea, transformarea, schimbul,


transferul sau stingerea unei valori economice şi care presupune schimbarea de proprietate asupra
bunurilor şi/sau a drepturilor financiare, prestarea de servicii sau disponibilizarea de forţă de muncă şi
capital.
Mulţimea tranzacţiilor (fluxurilor) economice pe care o ţară le are cu restul lumii poate fi
prezentată ca o reuniune a fluxurilor comerciale şi financiare.
Fluxurile comerciale internaţionale reflectă interdependenţele dintre ţări, ca efect al adâncirii
treptate a diviziunii mondiale a muncii şi al specializării agenţilor economici din diferite ţări în
producerea şi comercializarea de produse corporale (produse de bază şi produse prelucrate), produse
necorporale (brevete de invenţii, know-how, proiectare) sau de prestări de servicii de felul
transporturilor şi asigurărilor internaţionale de persoane şi de mărfuri, al turismului internaţional sau
servicii profesionale.
Comerţul invizibil cuprinde, pe de o parte, tranzacţiile internaţionale cu produse necorporale şi
prestările de servicii, iar pe de altă parte, creanţele şi obligaţiile decurgând din mişcarea între
economiile naţionale a factorilor de producţie capital şi forţă de muncă.
Fluxurile financiar-monetare internaţionale sunt acele tranzacţii dintre agenţii economici
aparţinând unor state distincte, care se exprimă şi se realizează prin mijloace de plăţi şi de credit.
Acestea cuprind două categorii de tranzacţii:
– fluxuri de compensare a tranzacţiilor comerciale, astfel încât orice deplasare/cedare de
produse corporale sau necorporale sau prestări de servicii într-un sens între partenerii de contract are ca
efect o deplasare în sens invers a unui flux de plăţi;
– fluxuri financiare independente faţă de activitatea comercială, se concretizează în mişcări
internaţionale de capital şi cuprind:
42
 credite externe acordate sau primite;
 investiţii externe directe sau de portofoliu;
 mişcări de fonduri pe termen scurt;
 venituri din plasamente financiare externe;
 transferuri financiare unilaterale.
Din punctul de vedere al factorului timp, mişcările de capital pot fi împărţite în trei mari grupe
de fluxuri:
– mişcări de capital pe termen lung (peste un an) realizate sub formă de investiţii directe şi de
portofoliu, sub formă de împrumuturi angajate şi/sau acordate, precum şi sub forma finanţării unei sau
unor filiale externe de către firma-mamă;
– mişcări de capital pe termen scurt (până la un an) concretizate sub formă de credite
comerciale şi plasamente financiare cu caracter speculativ;
– transferuri financiare cu caracter excepţional şi unilateral apărute, de exemplu, ca o
consecinţă a unui război.
Investiţia directă într-o întreprindere presupune un plasament financiar al unui nerezident în
scopul de a influenţa luarea deciziilor. Limita inferioară pe care trebuie să o atingă un asemenea
plasament pentru a fi considerat ca investiţie directă este, convenţional, de 10% din acţiunile sau
activele instituţiei vizate. Acest flux financiar cuprinde atât plasamentele iniţiale cât şi câştigurile
reinvestite.
Investiţia de portofoliu este o tranzacţie care are ca obiect valori mobiliare de natura acţiunilor
sau a obligaţiunilor, scopul fiind acela de valorificare a capitalului pe o piaţă externă mai avantajoasă
decât propria piaţă financiară.
Cea mai modernă formă de schimburi economice internaţionale, care a luat o amploare
deosebită după al doilea război mondial, este cooperarea economică internaţională.
Cooperarea economică internaţională are o serie de trăsături specifice, care o particularizează
în cadrul circuitului economic mondial.
a) Cooperarea economică se întemeiază şi promovează un complex de fluxuri (de investiţii, de
cunoştinţe tehnico-ştiinţifice, de produse), pe când comerţul internaţional reprezintă unul din fluxurile
economice principale.
b) Prin natura sa, cooperarea economică internaţională este forma cea mai echitabilă de schimb
reciproc de activităţi dintre state, pe când comerţul internaţional conţine şi o serie de elemente cu
caracter discriminatoriu.
c) Cooperarea economică internaţională introduce un element de continuitate şi stabilitate în
relaţiile economice dintre ţări, pe când evoluţia comerţului mondial depinde de numeroşi factori care îl
pot stimula, dar şi frâna.
d) Cooperarea economică internaţională nu se substituie fluxurilor deja existente, ci contribuie
la dezvoltarea lor.
Principala cauză a exploziei schimburilor monetare şi a importanţei deosebite ce a căpătat-o
piaţa mondială a capitalurilor a constituit-o explozia schimburilor de mărfuri. Totodată, a luat naştere o
internaţionalizare a instituţiilor financiare.

3.4. Balanta de plati externe

Poziţia unei economii naţionale în raporturile ei cu restul lumii este reflectată în balanţa de plăţi
externe şi balanţa de creanţe şi angajamente externe. Cunoaşterea acestora este necesară în procesul
elaborării politicii economice externe a oricărei guvernări într-o lume interdependentă, cum este cea de
astăzi.
Cele două balanţe sunt rezultatul abordării diferite a relaţiilor economice internaţionale ale unei ţări.
43
Balanţa de plăţi externe cuprinde toate tranzacţiile de natură financiară sau comercială încheiate
cu străinătatea de către rezidenţii săi şi reprezintă un raport periodic între intrările şi ieşirile de mijloace
valutare.
Conform dicţionarului juridic al Uniunii Europene, balanţa de plăţi este “instrumentul financiar
valutar întocmit sub formă de tabel statistico-economic în care sunt trecute şi prin care se consemnează
toate plăţile şi încasările externe ale unei ţări, rezultate din schimburile sale economice de orice natură
cu străinătatea, pe o perioadă determinată de timp, de obicei un an”.
M. I. Wasserman defineşte balanţa de plăţi ca fiind o prezentare statistică a tranzacţiilor
economice într-o perioadă dată între rezidenţii unei ţări şi rezidenţii altei ţări, grup de ţări sau
organizaţii internaţionale specifice. Potrivit FMI, criteriul după care sunt împărţiţi agenţii în rezidenţi
sau nerezidenţi este centrul de interes economic şi nu naţionalitatea sau alte criterii legale. Astfel, sunt
consideraţi rezidenţi: familiile şi indivizii care îşi creează în ţară gospodării; întreprinderi, corporaţii şi
cvasi-corporaţii (de exemplu: sucursale ale investitorilor străini direcţi); instituţii non-profit; guvernul
şi administraţia publică locală. În categoria nerezidenţilor intră: familii, întreprinderi, corporaţii,
instituţii non-profit străine; români care şi-au mutat centrul de interes economic în străinătate; turişti,
oameni de afaceri, funcţionari diplomatici străini aflaţi temporar în România.
Jean Weller consideră balanţa de plăţi şi credite a unei ţări ca un tablou al conturilor sale
externe, al fluxurilor reale şi financiare în legătură cu restul lumii.
Ca orice bilanţ anual, balanţa de plăţi şi credite comportă un activ (credit) şi un pasiv (debit).
În principiu, tranzacţiile internaţionale se efectuează generând plăţi, de obicei în valută (totuşi, o
parte a comerţului internaţional se derulează sub formă de operaţiuni speciale, exportul fiind compensat
prin importul de mărfuri, fie la nivel de tranzacţie, fie la nivel de relaţie).
Fiecare operaţie care dă naştere unei intrări de devize este înscrisă în activul balanţei, fiecare
operaţie care generează o ieşire de devize în pasivul balanţei. Există şi operaţiuni care se efectuează
fără o contraprestaţie, nici în natură, nici în devize, fiind considerate transferuri unilaterale (donaţii,
ajutoare etc.).
Evaluarea tranzacţiei se face la preţul pieţei.
Momentul înregistrării tranzacţiei este momentul schimbului de proprietate.
Balanţa de plăţi externe înregistrează la activ (în credit) aportul de resurse rezultate din exportul
de bunuri, prestarea de servicii, încasarea de venituri aferente factorilor de producţie care au părăsit ţara
şi poziţii financiare reprezentând reduceri ale activelor externe sau creşteri ale pasivelor externe ale
economiei, iar la pasiv (în debit) reducerea resurselor ca urmare a importului de bunuri, achiziţionării
de servicii, plăţii de venituri aferente factorilor de producţie aduşi spre valorificare din străinătate,
precum şi poziţii financiare reprezentând creşteri ale activelor externe ale ţării sau reduceri ale
pasivelor externe.
Balanţa de plăţi se întocmeşte:
– global – pentru a evidenţia totalitatea fluxurilor sau tranzacţiilor economice şi financiare ale
unei ţări cu restul lumii;
– bilateral – pentru relaţiile cu o anumită ţară;
– regional – pentru schimburile cu un grup de ţări.
Soldul balanţei reflectă relaţia în care se găsesc contul curent şi contul de capital din punctul de
vedere al intrărilor şi ieşirilor generate de tranzacţiile internaţionale. Se pot calcula şi o serie de solduri
parţiale pe tipuri de tranzacţii.
Balanţa de plăţi poate fi:
 excedentară, dacă soldul > 0. Ţara respectivă îşi măreşte creanţele asupra străinătăţii,
mişcările monetare reglând soldul în mod favorabil acestei ţări;
 deficitară, dacă soldul cumulat < 0;
 echilibrată, variaţia creanţelor este nulă, soldul = 0.
44
Alături de soldurile totale sau parţiale, în analizele de balanţă se utilizează şi indicatorul grad (rată) de
acoperire a plăţilor prin încasări.
Ca indicator absolut, notând cu Ii încasările şi cu Pi plăţile, soldul (Si) exprimat în unităţi
monetare (de regulă dolari SUA) şi afectat de semn poate fi calculat:
Si  I i  Pi 0>
<
Ca nivel relativ, gradul de acoperire (Ga) se poate calcula:
I
G Ai  i  100 > 100%
Pi <
Calculat sub formă de raport, gradul de acoperire a plăţilor prin încasări (G a) prezintă două
avantaje:
– dezechilibrul absolut capătă o dimensiune calitativă exprimată procentual;
– este eliminată utilizarea semnului soldului, care poate influenţa negativ unele demersuri
analitice
Rolul balanţei de plăţi externe rezidă din forma sub care se prezintă, cea a unui tabel de sinteză,
permiţând compararea sub raport cantitativ şi calitativ a schimburilor reale şi financiare cu străinătatea.
Concluziile se referă la competitivitatea producţiei naţionale în raport cu cea străină, prin confruntarea
cantitativă şi structurală dintre export şi import, prin analiza fluxurilor de capital, de credite, servicii
etc.
De asemenea, balanţa de plăţi externe dă posibilitatea analizei indicatorilor raportului de schimb
la nivel macroeconomic, oferind orientări cu privire la direcţiile de dezvoltare ale producţiei naţionale,
mai ales în domeniul industrial.
Strict teoretic, o balanţă de plăţi este întotdeauna echilibrată întrucât eventualul excedent valutar
este destinat creşterii sau reconstituirii resurselor valutare sau promovării exportului de capital şi
plasării de fonduri pe bază de credit. Eventualul deficit poate fi acoperit fie din resursele bugetare, fie
prin atragerea de fonduri străine pe calea creditului, împrumutului sau importului de capital.
Totuşi, echilibrarea balanţei de plăţi externe, în principal stingerea soldului pasiv este una din
preocupările de bază ale oricărei politici comerciale.
Factorii destabilizatori care determină dezechilibre ale balanţei de plăţi externe pot fi de două
categorii: factori endogeni şi exogeni.
Factorii endogeni au un rol preponderent în crearea soldului pasiv al balanţei. Printre aceştia
menţionăm:
– întârzieri în punerea în funcţiune a unor obiective industriale de însemnătate naţională;
– reducerea exportului determinată de calamităţi naturale sau de evenimente fortuite;
– creşterea importului;
– reducerea calităţii producţiei pentru export;
– reducerea deliberată a unor exporturi în scopul industrializării pieţei interne sau din alte
raţiuni etc.
Factorii exogeni au un caracter conjunctural, iar înlăturarea urmărilor acestora nu se poate face
fără intervenţia statului. Printre aceştia se evidenţiază:
– dereglarea preţurilor mondiale pentru produsele cu pondere mare în structura exportului şi
importului;
– restricţiile cantitative şi creşterea taxelor vamale sau de altă natură în ţările importatoare;
– micşorarea intrărilor în valută ca urmare a fluctuaţiei cursului de schimb valutar;
– influenţa factorilor psihologici şi a mişcărilor speculative de bursă care afectează situaţia
valutei naţionale, fluctuaţia cotaţiei acesteia şi corelaţia dintre preţurile interne şi externe.
Modalităţile prin care poate fi echilibrată o balanţă de plăţi externe deficitară sunt următoarele:
– sprijinirea producţiei, cu valorificarea superioară pe piaţa externă, în scopul creşterii
45
preţurilor la export şi a creşterii veniturilor în valută convertibilă;
– sprijinirea politicii de investiţii, prin atragerea capitalurilor străine;
– emisiunea de obligaţiuni pe piaţa externă;
– obţinerea de credite de la organismele financiare internaţionale;
– primirea de ajutoare (financiare sau materiale);
– atragerea de credite guvernamentale;
– amânarea sau reeşalonarea restituirii unor credite;
– vânzări de aur şi metale preţioase din rezervele naţionale.

3.5. Teorii ale comerţului internaţional

La baza efectuării schimburilor internaţionale de mărfuri şi servicii stau diferite teorii, izvorâte,
multe dintre ele, din necesităţile practice ale epocilor în care au fost elaborate.
Aceste teorii pot fi clasificate în teorii clasice şi teorii moderne.

1) Teorii clasice
a) Mercantilismul este doctrina care pledează pentru dezvoltarea exportului, ca sursă principală
de acumulare a avuţiei naţionale (în acea vreme, era vorba de acumularea monedelor de aur şi argint).
Apariţia mercantilismului în sec. XVI-XVII a fost justificată de însemnătatea deosebită pe care o aveau
aurul şi argintul în confecţionarea monedelor utilizate în circuitul plăţilor internaţionale. Se preconiza o
politică protecţionistă.
Cei care pledau pentru această doctrină ignorau faptul că acumularea de bani din export, în mod
excesiv, ducea la inflaţie. Promovarea exportului şi achiziţionarea de aur în tezaurul naţional sunt
valabile şi astăzi, cu anumite restricţii.
b) Teoria avantajului absolut este teoria de început a şcolii liberale clasice, în frunte cu Adam Smith. În
“Avuţia naţiunilor”, autorul încearcă să demonstreze marea însemnătate pe care o are comerţul pentru
îmbogăţirea naţiunilor.
Avantajul absolut constă în achiziţionarea de bunuri materiale. Această teorie apărută la
începutul secolului al XIX-lea este şi o replică la teoria mercantilistă care reducea avuţia naţiunii la
achiziţionarea de bani în sistemul bimetalist: aur şi argint.
Există numeroase critici aduse teoriei avantajului absolut:
 în primul rând, nu se ia în considerare şi nu se explică motivaţia care determină ţările mari
să realizeze operaţiuni de comerţ exterior, presupunându-se că ele dispun de mari resurse
naturale şi nu au, în aparenţă, nevoie de relaţii comerciale cu străinătatea;
 în al doilea rând, se neglijează faptul că avantajele tehnologice ale unei ţări nu durează la
infinit.
Doctrina clasică liberală ridică concurenţa la rang de principiu. Conform acestei doctrine,
munca este sursa avuţiei, adică valoarea întemeiată pe ofertă şi cerere. Se insistă pentru eliminarea
barierelor din calea comerţului.

c) Teoria avantajului relativ


Conform acestei teorii, o ţară trebuie să se specializeze şi să exporte mărfurile pentru care,
comparativ, este mai eficientă. David Ricardo, celebrul economist englez, este liderul acestei teorii şi a
formulat teoria costurilor comparative (modelul ricardian).
Cu toate că i s-au adus completări importante, ea constituie şi astăzi fundamentarea teoretică de
bază a raţiunii schimburilor de mărfuri între naţiuni. Această teorie este una unifactorială, bazată pe
factorul muncă şi, din această cauză, va fi în detrimentul ţărilor în curs de dezvoltare, cu productivităţi
ale muncii la niveluri inferioare. Aceasta este una dintre limitele teoriei lui David Ricardo, altele fiind:
46
 în mod ireal, modelul presupune o distribuţie egală a câştigurilor şi pierderilor între ţări;
 nu ţine seama că unele ţări sunt interesate cu prioritate în eliminarea sau reducerea la
maximum a şomajului, maximizarea eficienţei fiind trecută pe un plan secundar;
 se neglijează analiza sectorului serviciilor.
Teoria a fost lansată de Ricardo la începutul secolului al XIX-lea pentru a susţine expansiunea
exportului englez de produse manufacturate, ştiut fiind că Anglia dispunea de o industrie prelucrătoare
dezvoltată la acea vreme. În mod direct, se avea în vedere promovarea exportului de produse
industriale din Anglia, contra produse agricole din Franţa şi materii prime din diferite ţări, mai ales din
colonii. În acest model, unifactorial, munca este singurul factor de producţie şi avantajul comparativ
poate rezulta numai datorită diferenţelor de productivitate.
Exemple de teorii si aplicabilitatea lor
Producţia de mărfuri şi crearea noii pieţe mondiale au condus la:
 apariţia concurenţei internaţionale,
 apariţia primelor concepte teoretice privind atitudinea necesară faţă de comerţul
internaţional, fie la export, fie la import.
 politici liberale (comerciale) care serveau intereselor unor exportatori şi
 politici protecţioniste, care apărau interesele noilor veniţi pe arena producţiei de
mărfuri, a industrializării şi apoi a comerţului internaţional.
Avantajul absolut
 Adam Smith (1723 - 1790) a subliniat importanţa liberului schimb între naţiuni, având ca bază
diviziunea internaţională a muncii
 Naţiunile trebuie să-şi concentreze eforturile în direcţia producerii acelor bunuri pe care
le pot obţine cu costurile cele mai reduse şi apoi să le schimbe între ele
 O ţară poate fi eficientă în producerea unor bunuri şi mai puţin eficientă, raportată la o
altă ţară, în realizarea altor bunuri
 “dacă o ţară străină ne poate furniza bunuri mai ieftine decât le-am produce noi,
e mai bine să le cumpărăm de la ea, cu o parte din produsul activităţii noastre,
utilizat într-un mod din care putem trage oarecare folos. Activitatea unei ţări nu e
utilizată cu cel mai mare avantaj când e îndrumată către producţia unui articol pe
care ea îl poate cumpăra mai ieftin decât ar fi costul lui de producţie” (Avuţia
naţiunilor, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1962 sau Ed. Publica, 2011)
 Adam Smith recunoaşte ca deosebit de mari avantajele oferite de comerţul exterior şi anume:
 pe de o parte, faptul că acesta dă producătorului intern şansa de a-şi desface pe piaţa
externă acea parte a producţiei realizate care nu are cerere pe piaţa internă;
 pe de altă parte, creează astfel mijloacele de plată pentru a aduce din afară pe piaţa
internă acele produse care sunt cerute de aceasta şi pentru care producătorii autohtoni nu
au înclinaţia sau disponibilitatea de a le produce.
 Teoria avantajului absolut explică mişcarea bunurilor între ţări prin prisma diferenţelor
înregistrate în costurile de producţie
 La baza acestor diferenţe stau deosebirile în productivitatea factorilor de producţie utilizaţi şi
acestea diferă datorită existenţei unor avantaje de ordin
 natural-specific (climat, bogăţia solului şi a subsolului)
 obţinute de-a lungul timpului (tehnicile, talentul şi abilităţile specifice fiecărei naţiuni)

Premise
 Există doar două naţiuni care produc doar două bunuri

47
 Specializarea şi schimbul internaţional sunt benefice atunci când o naţiune deţine un avantaj
absolut în ceea ce priveşte costurile de producţie ale unui bun (foloseşte mai puţină muncă
pentru o unitate de output) faţă de cealaltă naţiune, iar, aceasta din urmă, deţine un avantaj
absolut în materie de cel de-al doilea bun
 Una dintre naţiuni va importa acel produs în care deţine un dezavantaj absolut şi va exporta
partenerului produsul în care deţine avantajul absolut (SUA şi Brazilia)
 Acest model conduce la creşterea rezultatelor producţiei în ambele ţări
 Esenţa câştigurilor în urma schimbului constă în faptul că ambele ţări, prin creştarea output-
ului, pot determina creşterea bunăstării
 Rezultă: toţi participanţii la schimburi pot obţine câştiguri în urma acestora

Modelul matematic
 S1 şi S2 – două state, egal înzestrate cu factorul muncă, şi care produc două bunuri: oţel (O) şi
textile (T)
 Pp că în S1, producerea unei unităţi de O, necesită o oră de muncă, pe când în S2 producerea
aceleiaşi unităţi de O, necesită 2 ore de muncă
 Pp că în S1, producerea unei unităţi de T, necesită 4 ore de muncă, pe când în S2, sunt necesare
3 ore de muncă
Consumul de factor muncă şi avantajul absolut (ore muncă/unitate de produs)
Oţel (O) Textile (T)

Statul S1 1 4

Statul S2 2 3

 Dacă cele două economii ar fi economii închise (autarhice), cele 2 bunuri ar fi schimbate între
ele (proporţional cu timpul de muncă înmagazinat în ele)
 S1: 1T = 4O
 S2: 1T = 1,5O
 S1 deţine un avantaj absolut în producţia de oţel, iar S2 deţine un avantaj absolut în producţia
de textile
 Ambele state câştigă dacă se specializează în producţia bunului pentru care deţine un avantaj
absolut (1T=3O)

Avantaje şi limite
 Avantaje
 Un joc al sumelor pozitive pentru ambele state (nu al sumelor nule - mercantilism)
 dezvoltat prin operaţiuni tip barter
 menţinut în următoare cazuri:
 acumulării de tehnologii moderne şi a folosirii abilităţilor şi priceperii
lucrătorilor şi/sau
 prin exploatarea eficientă a potenţialului natural specific unei ţări
 Limite
 Modelul nu reuşeşte să surprindă multiplele surse de câştiguri în urma schimburilor
internaţionale → valabilitate limitată

David Ricardo (1772 - 1823)


 a continuat şi dezvoltat orientarea lui A. Smith
48
 afirmă că
 “într-un sistem de perfectă libertate a comerţului, fiecare ţară îşi consacră în mod natural
capitalul şi munca acelor genuri de activităţi care îi sunt cele mai avantajoase” (On the
principles of Political Economy and Taxation, Ed. Academiei, Bucureşti, 1962)
 David Ricardo a încercat să rezolve două probleme legate de comerţul internaţional: teoria
costurilor comparative şi teoria echilibrării automate a balanţei de plăţi externe.
 Conform teoriei costurilor comparative şi a avantajului relativ în comerţul internaţional, rezultă
că:
 fiecare ţară se va specializa în producerea şi exportul acelor produse pentru care are cei
mai abundenţi şi ieftini factori de producţie, ceea ce face ca diviziunea internaţională a
muncii să se adâncească, conducând spre maximizarea eficienţei economice
 A. Smith şi D. Ricardo consideră
 comerţul internaţional ca aducător de avantaje pentru economiile participante şi
 pun aceste avantaje în strânsă şi obiectivă legătură cu adâncirea diviziunii internaţionale
a muncii, cu specializarea producătorilor, dar şi a economiilor naţionale, pe acele
produse care le asigură cele mai reduse costuri şi cel mai mare profit

Avantajul comparativ
 Scopul studierii modelului avantajului comparativ este, în esenţă, de a demonstra că schimburile
comerciale internaţionale reprezintă “un joc al sumelor pozitive”, toţi participanţii înregistrând
avantaje în urma lor
Premise
 Fiecare din cele două ţări luate în considerare dispune de o înzestrare fixă cu resurse şi fiecare
unitate din resursa considerată este identică cu alte unităţi
 Factorii de producţie sunt perfect mobili în interiorul ţării, indiferent de aria lor de utilizare
(preţul factorilor nu se modifică indiferent în ce domeniu sunt utilizaţi)
 Factorii de producţie sunt complet imobili în exteriorul ţării, ei nu se deplasează între ţări
(preţurile pot să difere de la o ţară la alta)
 Modelul se axează exclusiv pe teoria valorii-muncă (valoarea relativă a unui bun este bazată
exclusiv pe conţinutul său relativ în factor muncă).
 Dpdv al producătorului, aceasta are, în principal, trei consecinţe:
 in procesul de producţie nu intervin şi alte input-uri,
 oricare alte input-uri folosite sunt măsurate prin cantitatea de muncă încorporată
în producerea lor,
 raportul dintre input şi muncă este acelaşi indiferent de ramura economică
 Nivelul tehnologiei utilizate nu se modifică în ambele ţări, dar caracterul tehnologiei poate să
difere între ţări
 Costurile de producţie sunt constante, deci numărul de ore de muncă pe unitate de produs este
acelaşi, indiferent de cantitatea produsă
 Influenţa ratei şomajului este neglijabilă
 Economia se caracterizează prin concurenţa perfectă
 Nu există restricţii de politică economică impuse în calea activităţii economice naţionale
 Se ignoră existenţa costurilor de transport, pe plan intern şi extern

Modelul avantajului comparativ


 Esenţa modelului constă în argumentul său conform căruia statele nu trebuie neapărat să deţină
avantajul absolut în materie de bunuri comercializate pentru a înregistra câştiguri semnificative
din această activitate
49
Exemplu tabelar (ore muncă/unitate de produs)
Oţel (O) Textile (T) Raport valoric în autarhie
S1 80 90 1O=8/9T
(sau 1T=9/8O)

S2 120 100 1O=6/5T


(sau 1T=5/6O)

Prin prisma modelului avantajului absolut


 S1 deţine avantajul absolut în ambele bunuri produse → nu există nici o bază pentru
desfăşurarea schimburilor comerciale cu cele două bunuri, deoarece
 S1 este mai eficientă decât S2 în ambele produse
 S2 deţine un dezavantaj absolut în ambele produse

Prin prisma abordării relative


 Din tabel:
 costul comparativ (în ore de muncă) al O în raport cu T este mai mic în S1 (80/90=0,88)
decât cel din S2 (120/100=1,20)
 Costul comparativ al T în raport cu O este mai mic în S2 (100/120=0,83), decât acelaşi
cost în S1 (90/80=1,12)
 Deosebirile relative în materie de costuri → S1 înregistrează un avantaj comparativ în materie
de O, iar S2 un avantaj comparativ în materie de T → ambele ţări au interesul de a se specializa
în producerea acelui bun în care deţine avantajul comparativ şi de a efectua comerţ între ele
 În cazul considerării raportului valoric în autarhie:
 în S2 o unitate de O se schimbă cu 6/5 unităţi de T (1,20),
 în S1 o unitate de O se schimbă cu 8/9 (0,88) unităţi de T
 Astfel:
 S1 va înregistra câştiguri din comerţ dacă se va specializa în producţia de O şi va obţine
T din S2 la un raport de 1O=6/5T (1T=5/6O)
 S2 va înregistra câştiguri din comerţ dacă se va specializa în producţia de T şi va obţine
O din S2 la un raport de 1O=8/9T (1T=9/8O)
 Rezultă că:
 S2, unde în autarhie, unitatea de O se schimbă pe 1,2 unităţi T, aduce câştiguri orice
raport al preţurilor prin care pentru obţinerea unităţii de O se renunţă la mai puţin de
1,12 unităţi T
 S1 va câştiga dacă, prin comerţ, va obţine pentru o unitate de O mai mult de 0,88 unităţi
de T
 Dacă raportul de schimb dintre cele 2 bunuri se va situa între cele două limite autarhice, ambele
state vor avea de câştigat prin comerţul dintre ele

Concluzii
 Avantajul comparativ există atunci când necesarul relativ de factor muncă este diferit între ţări,
acestea determinând costuri diferite de oportunitate pe plan intern
 Dacă fiecare ţară se specializează în producţia acelui bun pentru care deţine avantajul
comparativ, atunci producţia totală din acest bun sporeşte şi, prin comerţ internaţional, toţi
participanţii obţin avantaje importante

Semnificaţia şi importanţa economiilor de scară


50
 Pe plan internaţional, economiile de scară şi concurenţa imperfectă influenţează caracteristicile
şi structura comerţului şi specializării
 Excepţii de la cazul avantajului comparativ – un exemplu: existenţa economiilor de scară sau de
mari dimensiuni, materializate în posibilitatea creşterii eficienţei activităţii economice prin
extinderea dimensiunilor acesteia

d) Modelul trifactorial a fost conceput de Paul Samuelson şi Ronald Jones. Autorii propun trei factori
necesari pentru realizarea de produse: munca, natura şi capitalul. Ei presupun că pentru realizarea
produselor industriale sunt necesari doi factori: munca şi capitalul, iar pentru realizarea produselor
agricole sunt necesari tot doi factori: munca şi natura (pământul). Astfel, munca reprezintă factorul
principal, factorul comun, în timp ce capitalul şi natura reprezintă factori specifici.
Influenţa comerţului asupra repartiţiei veniturilor nu este luată în considerare, cu toate că:
 industriile diferă în funcţie de factorii de producţie pe care îi utilizează;
 costurile generate de transferul resurselor de la o industrie la alta sunt, de asemenea, diferite.
O schimbare în structura sortimentală a producţiei va face să crească cererea pentru unii factori
de producţie şi să scadă pentru alţii.
e) Avantajul relativ al factorilor de producţie
Este o teorie lansată de economiştii suedezi Hecksher şi Ohlin, ca replică la modelul ricardian al
costurilor comparative. Potrivit acestei teorii, o ţară trebuie să se specializeze în producerea acelor
mărfuri a căror producţie se bazează pe folosirea factorilor de producţie intensivi de care ţara respectivă
dispune cu prisosinţă: capital intensiv sau muncă intensivă.
Ţara poate deveni competitivă pe piaţa internaţională numai pe această bază. Din acest punct de
vedere, ţările se clasifică în: ţări cu capital intensiv şi ţări cu muncă intensivă. Realizarea de produse
competitive pe piaţa internaţională se poate face fie numai cu capital intensiv, fie numai cu muncă
intensivă, fie cu ambele, ceea ce ar fi ideal.
Criticile care se aduc acestei teorii includ următoarele:
 autorii ignoră variaţiile în calitatea resurselor umane;
 se ignoră însemnătatea tehnologiilor şi invenţiilor.
f) Teoria ciclului de viaţă al produsului este susţinută de şcoala de la Harvard. Este o teorie concentrată
pe expansiunea de piaţă şi pe inovaţia tehnologică. Conform acestei teorii, produsele pot lua calea
exportului numai după ce au ajuns în faza de maturitate, după ce a fost saturată piaţa internă. Teoria
porneşte de la producţia şi piaţa SUA şi poate fi aplicată în cazul unor produse de larg consum, precum:
fibre sintetice, echipament electronic sau produse din industrii tehnologice de vârf (aeronautică,
farmaceutică, optică etc.).

2) Teorii moderne
În condiţiile contemporane de evoluţie a comerţului mondial, teoriile clasice nu mai pot să
explice în mod satisfăcător cauzele expansiunii comerciale a diferitelor state şi firme. Gradul de
internaţionalizare şi integrare al diverselor producţii participante la realizarea comerţului internaţional
sunt avute în vedere la fundamentarea noilor teorii.
Se observă că teoriile apărute în ultimii ani caută să fundamenteze strategia şi organizarea
afacerilor şi motivarea relaţiilor internaţionale.
a) Teoria modernă a firmei
Orice firmă trebuie să acţioneze în trei direcţii principale pentru realizarea expansiunii sale comerciale,
în condiţii de competitivitate:
 reducerea costurilor de producţie şi transport, cel puţin la nivelul concurenţei potenţiale;
 intensificarea politicii de marketing pentru stăpânirea pieţelor, adică să se ajungă la ceea ce
51
se numeşte puterea de piaţă a firmei;
 aprofundarea şi permanentizarea calculului de eficienţă.
b) Teoria globalizării
La baza expansiunii comerciale externe trebuie să stea trei factori majori:
 existenţa unei tehnologii adecvate care să permită depăşirea distanţelor geografice, în
condiţii optime de rentabilitate, standardizarea producţiei şi fragmentarea procesului de
producţie;
 urmărirea profitului global, adică pe întreg lanţul producţie – transport – distribuţie; o
nerentabilitate în sectorul producţie poate fi acoperită de o rentabilitate îndestulătoare într-
unul din celelalte sectoare;
 creşterea implicării statelor în reglarea şi controlul afacerilor internaţionale.
Această teorie este specifică internaţionalizării capitalului şi acumulărilor de capital.
c) Alte teorii
O serie de teorii au la bază îndeosebi particularităţile specifice comerţului internaţional modern:
 localizarea industriei în funcţie de costul transportului şi al mâinii de lucru, care creează
producţii rentabile, surse competitive pentru expansiunea exportului;
 internaţionalizarea firmei care oferă posibilitatea exploatării de noi pieţe şi blocarea
competiţiei.

3.6. Strategii de dezvoltare ale ţărilor bazate pe comerţul internaţional

În functie de modul în care este conceput aportul relaţiilor economice externe la dezvoltarea
economică există două strategii:
– Dezvoltarea pe baza substituirii importurilor cu producţia autohtonă şi
– Dezvoltarea pe baza promovării exporturilor proprii.
Dezvoltarea pe baza substituirii importurilor cu producţia autohtonă se bazează pe o politică
economică de reducere a importurilor şi substituirea lor cu produse autohtone.
Avantajele acestei strategii:
• Este mult mai uşor pentru ţările în curs de dezvoltare să protejeze piaţa internă de concurenţa
externă, decât să determine ţările dezvoltate (exportatoare) să micşoreze barierele din calea
comerţului impuse în raporturile cu ele;
• Piaţa internă pentru un anumit produs manufacturat există deja, dovada fiind importurile, uneori
masive, din acel bun;
• In unele situaţii, zidul tarifar poate încuraja ISD din partea unor firme care caută să-l evite şi să
menţină piaţa pe care o deţin în ţări în curs de dezvoltare;
• Sunt eliberate importante rezerve valutare, care urmează să fie folosite în procurarea input-
urilor esenţiale unor procese de producţie autohtone;
• Uneori, se ajunge la utilizarea deplină şi eficientă a rezervelor de factori de producţie
disponibili în economie în condiţiile în care piaţa internă este îndeajuns de dezvoltată.
Dezavantaje:

52
• Fiind protejate de concurenta internaţională, ramurile autohtone sunt totodată izolate de
condiţiile mai aspre de pe piaţa externă, pierzând interesul de a-şi mări eficienţa economică;
• In unele cazuri, este ineficientă dezvoltarea respectivelor ramuri dincolo de anumite limite,
deoarece piaţa internă nu este îndeajuns de dezvoltată pentru a se putea obţine economii de
scară;
• Protejarea anumitor ramuri interne poate să nu ţină seama de conformaţia avantajului
comparativ, situaţie în care, pe termen mediu, continuarea acestei politici devine costisitoare
pentru economie, deoarece ajunge să deturneze importurile de produse avansate tehnologic şi
relativ mai ieftine în comparaţie cu cele deţinute pe plan intern.
Dezvoltarea pe baza pe promovarea exporturilor proprii constă în susţinerea cu precădere a acelor
ramuri economice în care ţara respectivă deţine avantajul comparativ, unde se produceau deja bunuri
pentru export şi care au nevoie de acest sprijin şi ţinteşte extinderea pieţelor externe de desfacere, în
practică fiind extinsă şi pentru alte ramuri ale economiei care nu înregistrau până atunci exporturi.
Avantajele acestei strategii:
• Depăşirea barierelor în calea dezvoltării impuse de dimensiunile reduse ale pieţei interne de
desfacere şi extinderea producţiei în scopul obţinerii economiilor de scară;
• Stimularea creşterii eficienţei proceselor de producţie şi câştigarea unui anumit grad de
competitivitate pe pieţele externe, în respectivele ramuri;
• Posibilităţi de dezvoltare în continuare oferite de dimensiunile mari, sau foarte mari, ale pieţelor
externe de desfacere;
• Creşterea încasărilor valutare din exporturi, care, mai apoi, urmează să fie folosite în achitarea
input-urilor necesare altor ramuri economice.
Dezavantaje:
• Uneori, este mai dificilă extinderea exporturilor, sau, mai ales, dezvoltarea unor noi ramuri
exportatoare, din cauza concurenţei externe deosebit de intensă;
• Este greu să se depăşească obstacolele în calea comerţului impuse de alte state, în acele ramuri
în care ţările în curs de dezvoltare doresc să-şi extindă exporturile.

În literatura de specialitate există patru categorii de ţări prin prisma strategiilor de dezvoltare
prezentate anterior:
 Ţări cu strategii puternic orientate către exterior - fie absenţa oricăror restricţii în calea
comerţului, fie pârghii de politică comercială de încurajare a exporturilor care caută să
compenseze orice bariere în calea importurilor (impuse de alte ţări).
 Ţări care adoptă strategii moderat orientate către exterior – practică anumite pârghii de
descurajare a importurilor, în scopul încurajării producţiei interne, dar relativ reduse ca
intensitate, precum şi unele de încurajare a exporturilor proprii.
 Ţări care adoptă strategii moderat orientate spre interior – deţin o structură specifică de pârghii
comerciale şi de politică valutară menite a favoriza producţia autohtonă destinată pieţei
interne, având rate relativ mari de protecţie efectivă.
 Ţări cu strategii puternic orientate spre interior – rate de protecţie efectivă înalte şi unele
bariere în calea exporturilor.

53
O parte importantă a literaturii de specialitate arată că rata de creştere a PIB a fost mai mare în
ţările care au abordat strategii orientate spre exterior, comparativ cu celelalte (Lindert, Pugel, 1996),
însă se pot constata şi abateri semnificative de la aceste rezultate.
Pentru a calcula impactul strategiilor de dezvoltare asupra preţurilor relative s-a elaborat un
indicator numit coeficientul lui Krueger, care poate fi calculat după următoarea formulă:
t

p i  rmi
Kr  i 1
s ,
 p j  rxj
j 1

unde rmi – raportul dintre preţul echivalent intern şi cel internaţional la produsele care se importă;
rxj – raportul dintre preţul echivalent intern şi cel internaţional la produsele care se exportă;
pi , pj – ponderi.
Indicatorul măsoară deviaţia preţurilor interne în raport cu cele internaţionale, la produsele care se pot
importa, comparativ cu cele care se pot exporta. În cazul în care Kr are valoarea 1, atunci se manifestă o
situaţie de neutralitate, dacă Kr > 1, strategia este de orientare spre interior, iar dacă Kr < 1, strategia
este de orientare spre exterior.

54
BIBLIOGRAFIE:

1. Addis, Ababa, Globalisation, the 21st Century Version of Colonialism, The Daily
Monitor, Februarie, 2001
2. Amartya Sen, Dezvoltarea ca libertate, Development as freedom, New York, Random
House, 1999
3. Ayoob, M., The Third World Security Predicament, Boulder, Colorado: Lynne Rienner Publishers,
1995
4. Balassa, B., The theory of economic integration, George Allen, Unvoin LTD, London, 1962
5. Bari, I., Probleme globale contemporane, Ed. Economică Bucureşti, 2003
6. Barlet, C.A., and Ghoshal, S., Managing across Borders: The Transnational Solution, Boston, MA:
Harvard Business School Press, 1989
7. Birkinshaw, J.M. and Hood, N., (eds), Multinational Corporate Evolution and Subsidiary
Development, Basingstoke: Macmillan, 1998
8. Birkinshaw, J.M., How multinational subsidiary mandates are gained and lost, Journal of
International Business Studies, 1996
9. Bordo, MD., Eichengreen B., Kim, J., Was there really an earlier period of international financial
integration comparable to today? Working paper 6738 Cambridge: National Bureau of
Economic Research, 1998
10. Brecher, J., Costello, T., Global Village or Global pillage: Economic econstruction from the Bottom
Up. Boston: South End Press. In Scholte, JA. 1997 Global Capitalism and the state.
International Affairs v73 no 3 pp 427-452, 1994
11. Breslin, S.,Higgott, R.A., Studying Regions: Learning from the Old, Constructing the New, New
Political Economy, 5 (3): 333-52, 2000
12. Brittan, L., Globalisation vs Sovereignty? The European Response. The 1997 Rede Lecture and
Related Speeches. Cambridge: Cambridge University Press, 1998
13. Calitz, E., Fiscal Implications of the Economic Globalisation of South Africa. The South African
Journal Of Economics (68), p564 -606, 2000
14. Cantwell, J.A., The international agglomeration of tehnological activity, in Casson (ed),1991
15. Cox, R.W., Social Forces, States and World Orders: Beyond International Relations Theory, in
Robert W. Cox and Timothy J. Sinclair (eds) Approaches to World Order, Cambridge:
Cambridge University Press, pp. 85-123, 1981/96
16. Coyle, D., Governance in a Global Economy: Myth and Reality on Financial Markets, Bucharest,
Antet Publishing House, second edition, 2005
17. Crafts, N., Globalization and Growth in the Twentieth Century, IMF working Paper Washington
DC: IMF, 2000
18. Delios, A., Henisz, W.J., Policy uncertainty and the sequence of entry by Japanese firms, 1980-
1998, Journal of International Business Studies, 2003

55
19. Doz, Y.L., Santos, J., and Williamsom, P., From Global to Metanational: How Companies Win in
the Knowledge Economy, Boston, MA: Harvard Business School Press, 2001
20. Drysdale, P., Garnaut, R., The Pacific: An Application of a General Theory of Economic
Integration in C. Fred Bergsten (ed.) Pacific Dynamism and the International Economic
System, Washington DC: Institute for International Economics, pp. 183-223, 1993
21. Dunning, J.H., Alliance Capitalism and Global Business, London and New York: Routledge, 1997a
22. Dunning, J.H., Globalisation: The Challenge for National Economic Regimes, Dublin: Economic
and Social Research Council, 1993
23. Dunning, J.H., Globalizing Europe: the overall picture, in T.T. Brewerm P.A. Breton and G. Boyd
(eds), Globalizing Europe Cheltenham, UK and Northampton MA, USA: Edward Elgar,
pp.43-61, 2002
24. Dunning, J.H., Making Globalization Good, Oxford University Press, 2003
25. Philips, L., D’intégration des marchés, Edition E.Nauwelaerts, Louvain, 1962
26. Forsgreen, M., The concept of learning in the Uppsala internationalization process model: a
critical review, International Business Review, 2002
27. Friedman, Th., Lexus şi măslinul. Cum să înţelegem globalizarea, Ed. Economică,
Bucureşti, 2000
28. Fukuyama, F., The End of History and the Last Man, New York, The Free Press, 1992
29. Gabrielsson, M. and Kirpalani, V.H.M., Born globals: how to reach new business space rapidity,
International Business Review, 2004
30. Galbraith, J.K., Challenges of the New Millenium, în Finance & Development, decembrie, 1999, p.
2.
31. Gamble, A., Payne, A., Conclusion: The New Regionalism, in Andrew Gamble and Anthony Payne
(eds), Regionalism and World Order, London: Macmillan, pp. 247-264.34, 1996
32. George, V., Wilding, P., Globalisation and Human Welfare, London, Palgrove, 2002
33. Gill, S., Law, D., The Global Polictical Economy: Perspectives, Problems and Policies, Baltimore:
Johns Hopkins University Press, 1988
34. Gilpin, R., The Political Economy of International Relations, Princeton, NJ: Princeton University
Press, 1987
35. Grugel, J., Hout, W., Regions, Regionalism and the South, in Jean Grugel and Wil Hout (eds),
Regionalism Across the North-South Divide: State Strategies and Globalisation, London:
Routledge, pp. 3-13, 1999
36. Grugel, J., Latin America and the Remaking of the Americas, in Andrew Gamble and Anthony
Payne (eds), Regionalism and World Order, London: Macmillan, pp. 131-67, 1996
37. Haggard, S., Kaufman, R.R., The Political Economy of Democratic Transitions, Comparative
Politics, 29 (3): 263-83, 1997
38. Hak-Min, K., Globalization of International Financial Markets: Causes and Consequences. Hants:
Ashgate Publishing Limited, 1999

56
39. Hart, J. A., Prakash, A., Globalisation and Regionalisation: Conceptual Issues and Reflections,
International Trade Law & Regulation, 1996
40. Hedlund, G., The hypermodern MNC – a heterarchy?, Human Resource Management, 1986
41. Held, D., McGrew, A., Goldblatt, D., Perraton, J., Transformări globale, Politică, economie şi
cultură, Editura Polirom, Iaşi, 2004
42. Hettne, B., Inotai, A., Sunkel, O., Globalism and the New Regionalism, London: MacMillan Press
Ltd, 1999
43. Higgott, R.A., Back from the Brink: The Theory and Practice of Globalisation at Century’s End, in
Mely C. Anthony and Jawhar Hassan (eds) Beyond the Crisis: Challenges and
Opportunities, Kuala Lumpur: Institute of Strategic and International Studies, pp. 67-91,
2000
44. Higgott, R.A., Economics, Politics and (International) Political Economy: The Need for a
Balanced Diet in an Era of Globalisation, New Political Economy, 4 (1): 23-36, 1999
45. Higgott, R.A., Regional Integration, Economic Cooperation or Economic Policy Coordination in
the Asia Pacific?, in Heribert Dieter (ed.) The Regionalisation of the World Economy and
Consequences for Southern Africa, Marburg: Metropolis-Verlag, pp. 237-76, 1997
46. Hirst, P., Thompson, G., Globalisation and the Future of the Nation State, Economy and Society,
24 (3): 408-42, 1995
47. Hirst, P., Thompson, G., Globalisation in Question, Cambridge: Polity Press, 1996
48. Hirst, P., Thompson, G., Globalisation in Question. The International Economy and the
Possibilities of Governance, Trei Publishing House, Bucharest, (Romanian edition), 2002
49. Hirst, P., Thompson, G., The Problem of Globalisation: International Economic Relations, National
Economic Management and the Formation of Trading Blocs’ Economy and Society, 21
(4): 354-96, 1992
50. Holm, U. and Pederson, T., The Emergence and Impact of MNC Centers of excellence, Basingstoke:
Macmillan, 2000
51. Hoogvelt, A., Globalisation and the Postcolonial World, London: Macmillan, 1997
52. Hughes, C.W., Globalisation and Security in the Asia-Pacific: An Initial Investigation, CSGR
Working Paper No. 61/00, Coventry, UK: Centre for the Study of Globalisation and
Regionalisation, University of Warwick, 2000
53. Huntington, S.P., The Clash of Civilisations, Bucharest, Antet Publishing House, (Romanian
edition), 1998
54. Hveem, H., Explaining the Regional Phenomenon in an Era of Globalisaton, in Richard Stubbs and
Geoffrey R.D. Underhill (eds), Political Economy and the Changing Global Order,
Oxford: Oxford University Press, pp. 70-81, 2000
55. Ignat, I., Pralea, S., Economie mondială, Ed. Symposion, Iaşi, 1994, p.156-159
56. IMF, International Capital Markets: Developments, Prospects and Key Policy Issues, Washington:
IMF, 2000

57
57. Johanson, J., and Mattson, L.G., Internationalization in industrial system – network approach, in H.
Hood and J.E. Vahlne (eds), Strategies in Global Competition, Chichester and New York:
John Wiley, 1987a
58. Johanson, J., and Mattson, L.G., Internationalization relations in industrial system: a network
approach, International Studies of Management and Organization, 1987b
59. Keet in Fourie, P., De Villiers ,R., South Africa and the Non Aligned Movement in an Era of
Regionalisation and Globalisation, Pretoria : Foundation for Global Dialogue, 1998
60. Khor, M., Rethinking Globalisation, London and New York: Zed Books, 2001
61. Knight G.A. and Cavusgil, S.T., Innovation organizational capabilities an d the born-global firm,
Journal of International Business Studies, 2004
62. Krugman, P., Import Protection as Export Promotion: International Competition in the Presence of
Oligopoly and Economies of Scale, in Henryk Kierzkowski (ed.), Monopolistic
Competition and International Trade, pp. 180-93, 1984
63. Krugman, P., Introduction: New Thinking about Trade Policy, in Paul Krugman (ed.), Strategic
Trade Policy and the New International Economics, Cambridge, MA: MIT Press, pp. 1-
22, 1986
64. Kuemmerle, W., The entrepreneur’s path to global expansion, MIT Sloan Management Review,
2005
65. Langhorne, R., The Coming of Globalization, Its Evolution and Contemporary Consequences,
Hampshire, Palgrave, 2001
66. Levitt, T., The Globalization of Markets, Harvard Business Revue, May – June, 1983
67. Madsen, T.K. and Servais, P., The internationalization of born globals: an evolutionary process?,
International Business Review,1997
68. Mander, J., Goldsmith, E., The Case against the Global Economy and for a Turn Toward the Local,
San Francisco: Sierra Club, 1996
69. Marchal, A., L’intégration territoriale, Presses Universitaires de France, Paris, 1965
70. Martin, H.P., Schumann, H., Capcana globalizării. Atac la democraţie şi bunăstare,
Ed. Economică, Bucureşti, 1999
71. Masson, P., Globalization: Facts and Figures, IMF policy Discussion Paper PDP/01/04
Washington: IMF, 2001
72. Matthews, J., International Economic Relations for South African Students, Johannesburg:
Southern Book Publishers, 1987
73. Mittelman, J.H., The Globalisation Syndrome: Transformation and Resistance, Princeton, New
Jersey: Princeton University Press, 2000
74. Moisuc, C., Economie internaţională, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001
75. Mulheart, C., Vane, H.R., Economics, Ed. MacMillan Fondation, London, 1999, p. 328.
76. Naisbitt, J., Megatendinţe. Zece noi direcţii care ne transformă viaţa. Colecţia Idei Contemporane,
Editura Politică, 1989.

58
77. Nader R. quoted in Scholte, JA., Global Capitalism and the State. International Affairs, pp 427-
452, 1997
78. Nechita, V. C., Integrarea europeană, Editura Deşteptarea, Bacău, 1997, p.73
79. Nesadurai, H.E.S., Attempting Developmental Regionalism Through AFTA: The Domestic Sources
of Regional Governance, Third World Quarterly, 24 (3), forthcoming June, 2003.
80. Neuland, EW., Hough, J., Globalisation of the World Economy: the Need for Global Strategies and
Mindsets for South African Management, Paper delivered at the EBM Conference Port
Elizabeth, 1999
81. O’Brien, R., The Global Financial Integration: The End of Geography, London: Pinter Publishers
Limited., 1992
82. Ohmae, K., The Borderles World, New York: Fontana, 1990
83. Ohmae, K., The End of the Nation State: The Rise of Regional Economies, New York: The Free
Press 1995
84. Ohmae, K., Triad Power: The Coming Shape of Global Competition, New York: Free Press, 1985
85. Oman, C., Globalisation and Regionalisation: The Challenge for Developing Countries, Paris:
Organisation for Economic Cooperation and Development (OECD), 1994
86. Oviatt, B.M. andMcDougall, P.P., Toward a theory of international new Business Studies, 1994
87. Perroux, Fr., L’Europe sans rivages, Presses Universitaires de France, Paris, 1954,
88. Petrella, R., Globalisation and Internationalisation: The Dynamics of the Emerging World Order, in
Robert Boyer and Daniel Drache (eds) States Against Markets, London: Routledge, pp.
62-83, 1996
89. Plihon, D., Les mécomptes de la globalisation financière, study included in the volume coordinated
by S. Cordellier – „ La mondialisation au-delà des mythes”, Trei Publishing House,
Bucharest, (Romanian edition), 2001
90. Postelnicu, Gh., Globalizarea Economiei, Ed. Economică, Bucureşti, 2000
91. PNUD: Human Development Report 1999. Globalization with a Human Face, New-York,1999.
92. Prelipcean, G., Competiţia regională de atragere a ISD în ţările candidate, în Tendinţe în
dezvoltarea aplicaţiilor ciberneticii, Oradea, 2004
93. Prelipcean, G., Economie internaţională, Note de curs, 2005
94. Prelipcean, G., Restructurare şi dezvoltare regională, Editura Economică, Bucureşti, 2001
95. Redding, S., Globalisation, Economic Review (17) 1 Sept, pp16-19, 1999
96. Rugman, A.M. and Verbeke, A., A perspective on regional and global strategies of multinational
enterprises, Journal of International Business Studies, 2004
97. Scholte, J.A., Global Capitalism and the State, International Affairs, 73 (3): 427-52., 1997b
98. Scholte, J.A., Globalisation: A Critical Introduction, London: Macmillan, 2000
99. Scholte, J.A., The Globalisation of World Politics, in John Bayliss and Steve Smith (eds), The
Globalisation of World Politics, Oxford: Oxford University Press, pp. 14-30, 1997a

59
100. Scholte, JA., Global Capitalism and the State, International Affairs (73) 3, pp. 427-452,
1997
101. Smith David and al. (eds.) States and Sovereinity in the Global Economy. Routledge, Londra şi
New-York, 1999.
102. Soros, G., On Globalisation, Polirom Publishing House, Iasi, 2002
103. Stopford, J., Strange, S., Rival States, Rival Firms: Competition for World Market Shares,
Cambridge: Cambridge University Press, 1991
104. Storper, M., Territories, Flows and Hierarchies in the Global Economy, in K.R. Cox (ed.)
Spaces of Globalisation: Reasserting the Power of the Local, New York: The Guildford
Press, pp. 19-44, 1997
105. Tobin, J., Financial Globalization, ”Proceedings of the American Philosophical
Society”, No. 2, 1999
106. Todaro, MP., Economic Development in the Third World, Third Edition New York:
Longman, 1985
107. Tőffler: A., Război şi antirăzboi, Editura Antet, Bucureşti, 1995
108. Tőffler, A., Puterea în mişcare, Editura Politică, Bucuresti, 1995
109. Tőffler: A., Al treilea val, Editura Politică, Bucureşti, 1983
110. Tőffler, A., Şocul viitorului, Editura Politică, Bucuresti, 1973
111. Walker, GR., Fox, MA., Globalization: An Analytical Framework GLSJ (3) 2, pp.1-29,
1999
112. Walter, A., Globalisation and Policy Convergence: The Case of Direct Investment Rules,
in Richard A. Higgott, Geoffrey R.D. Underhill, and Andreas Bieler (eds), Non-State
Actors and Authority in the Global System, London: Routledge, pp. 51-73, 2000
113. Williamson, J. G., Globalisation and the Labour Market: Using History to Inform Policy,
in the volume published by Ph. Aghion and J. G. Williamson – “Growth, Inequality and
Globalisation”, Cambridge University Press, 1998
114. Williamson, J.G., Globalization and Inequality. Past and Present, ”World Bank Research
Observer”, vol. 12, No. 2., 1997.
115. World Bank, Globalization, Growth and Poverty: Building an Inclusive World Economy,
Washington DC, 2002
116. *** PNUD, Human Development Report 1999. Globalization with a
Human Face, New-York, 2003
117. *** UNCTSD, World Investment Report 2006: FDI from Developing and Transition
Economies – Implication for Development, New York and Geneva, 2006
118. *** UNDP, Cooperation South. Globalization and How It Affects: Culture
and Communication; Trade and Technology; Regional Issues, 2000-2005

60