Capitolul 2.

Noţiuni fundamentale
Valoarea
Piaţa
Preţul
Costul
Cea mai bună utilizare
Utilitatea
Valoarea justă
Ipotezele
Condiţiile limitative
Evaluatorul
Cerinţele codului deontologic profesional
Prezentarea informaţiilor
Raportarea valorilor

1. Valoarea este un concept economic referitor la preţul cel mai probabil convenit de
cumpărătorii şi vânzătorii unui bun sau serviciu disponibil pentru cumpărare. Valoarea nu reprezintă
un fapt, ci o estimare a celui mai probabil preţ care va fi plătit pentru bunuri şi servicii, la o anumită
dată, în conformitate cu o anumită definiţie a valorii. Conceptul economic de valoare reflectă optica
pieţei asupra beneficiilor celui care deţine bunurile sau primeşte serviciile, la data evaluării.
Valoarea este un preţ ipotetic, iar ipoteza pe baza căreia este calculată este determinată de tipul
de valoare adoptat. Un tip de valoare este definit în IVS 2 ca o reflectare a principiilor fundamentale
de evaluare, la o dată specificată. Un tip de valoare defineşte natura tranzacţiei ipotetice, de exemplu
dacă există sau nu expunere pe piaţă, motivaţia şi comportamentul asumate ale părţilor implicate. Un
tip de valoare nu este o descriere a metodelor sau abordărilor folosite pentru a determina valoarea, şi
nici nu descrie starea sau condiţia în care activul se presupune că va fi transferat. Pentru utilizarea şi
înţelegerea evaluării este foarte important ca tipul de valoare să fie clar stabilit, şi ca acesta să fie o
bază adecvată pentru scopul respectivei evaluări. O modificare a tipului de valoare poate avea un
efect important în evaluare.
Evaluatorii profesionişti, care cunosc în profunzime piaţa proprietăţii, care înţeleg interacţiunile
manifestate între participanţii de pe piaţă şi sunt capabili să judece cele mai probabile preţuri ce vor fi
convenite între cumpărători şi vânzători, evită utilizarea singulară a cuvântului valoare, adăugându-i
atribute care descriu tipul particular de valoare. Valoarea de piaţă este cel mai obişnuit tip de valoare
asociat cu evaluarea proprietăţilor, fiind prezentată în Standardul Internaţional de Evaluare 1.
Conceptul de valoare presupune o sumă de bani asociată unei tranzacţii. Totuşi, vânzarea
proprietăţii evaluate nu este o condiţie necesară pentru estimarea preţului pentru care proprietatea s-ar
putea vinde, la data evaluării, în condiţiile precizate în definiţia valorii de piaţă.
Valoarea de piaţă se defineşte ca suma estimată pentru care o proprietate ar putea fi schimbată,
la data evaluării, între un cumpărător decis şi un vânzător hotărât, într-o tranzacţie cu preţ determinat
obiectiv, după o activitate de marketing adecvată, în care ambele părţi au acţionat în cunoştinţă de
cauză, prudent şi fără constrângere.
Estimarea profesionistă a valorii de piaţă este o evaluare obiectivă a drepturilor de proprietate
asupra unor proprietăţi anumite, la o anumită dată. În definiţie apare implicit conceptul de piaţă în
ansamblu, care reflectă mai degrabă activitatea şi motivaţia mai multor participanţi decât imaginea
sau interesul preconceput ale unui anumit participant. Valoarea de piaţă este o estimare fundamentată
de piaţă.
Valoarea justă este definită în Standardele Internaţionale de Raportare Financiară şi în alte
standarde de contabilitate, ca fiind suma la care poate fi tranzacţionat un activ sau decontată o
datorie, de bunăvoie, între părţi aflate în cunoştinţă de cauză, în cadrul unei tranzacţii în care preţul
este determinat obiectiv.
Valoarea justă se utilizează, în general, pentru raportarea financiară, atât a valorii de piaţă, cât şi
a valorilor nebazate pe piaţă. Când se poate stabili valoarea de piaţă a unui activ, această valoare va fi
egală cu valoarea justă.

1
 2. Piaţă este mediul în care bunurile, mărfurile şi serviciile sunt comercializate între
cumpărători şi vânzători, prin mecanismul preţului. Conceptul de piaţă presupune că bunurile şi/sau
serviciile se pot tranzacţiona fără restricţii, între cumpărători şi vânzători. Fiecare parte va răspunde
cererii sau ofertei, celorlalţi factori de stabilire a preţului, în funcţie de capacitatea şi cunoştinţele
proprii, de imaginea proprie asupra utilităţii relative a bunurilor şi/sau serviciilor, precum şi de
nevoile şi dorinţele individuale. O piaţă poate fi locală, regională, naţională sau internaţională.
3. Preţul este termenul utilizat pentru o sumă cerută, oferită sau plătită pentru un bun sau un
serviciu. Preţul de vânzare este un fapt istoric, indiferent dacă a fost făcut public sau dacă a fost
confidenţial. Datorită capacităţii financiare, motivaţiilor sau intereselor speciale ale unui vânzător sau
cumpărător, preţul plătit pentru bunuri sau servicii poate avea sau nu legătură cu valoarea care ar
putea fi atribuită de către alţii acelor bunuri sau servicii. Totuşi, preţul constituie, în general, o
indicaţie asupra valorii relative date bunurilor sau serviciilor de către un anumit cumpărător şi/sau
vânzător, în anumite situaţii particulare.
4. Costul reprezintă preţul plătit de cumpărător pentru bunuri sau servicii, sau suma necesară
pentru a crea sau a produce bunul sau serviciul de către producător. În momentul în care s-a finalizat
bunul sau serviciul, costul acestora devine un fapt istoric. Preţul plătit pentru un bun sau un serviciu
reprezintă costul acestora pentru cumpărător.
Costul total al proprietăţii cuprinde toate costurile de producţie ale acesteia, directe şi indirecte.
Dacă sunt implicate costuri de capital suplimentare ale cumpărătorului, ulterioare achiziţiei, acestea
se vor adăuga la costul de achiziţie istoric, în scopul contabilizării costului. În funcţie de modul în
care utilitatea acestor costuri este percepută de piaţă, ele pot fi sau nu reflectate integral în valoarea
de piaţă a proprietăţii.
O estimare a costului unei proprietăţi poate avea la bază fie estimarea costului de înlocuire, fie
a costului de reproducţie. Costul de reproducţie/ reconstrucţie este costul pentru a crea o copie
identică a unei proprietăţi, utilizând materiale de construcţii identice, sau similare, dacă nu există
materiale identice. Un cost de înlocuire estimat se referă la un echivalent modern cu utilitate
comparabilă, folosind proiectul, tehnologia şi materialele utilizate în mod curent pe piaţă.
5. Cea mai bună utilizare este cea mai probabilă utilizare a proprietăţii care este fizic posibilă,
justificată adecvat, permisă legal, fezabilă financiar şi care conduce la cea mai mare valoare a
proprietăţii evaluate.
O utilizare care nu este permisă legal sau nu este fizic posibilă, nu poate fi considerată ca fiind
cea mai bună utilizare. O utilizare permisă legal şi posibilă fizic poate cere evaluatorului, cu toate
acestea, să justifice de ce acea utilizare este rezonabil probabilă. După ce a rezultat din analiză că una
sau mai multe utilizări sunt rezonabil probabile, se trece la verificarea fezabilităţii financiare.
Utilizarea din care rezultă valoarea cea mai mare, în corelare cu celelalte utilizări, este considerată
cea mai bună utilizare.
Aplicarea acestei definiţii permite evaluatorilor să aprecieze efectele deteriorării şi deprecierii
asupra construcţiilor, care sunt cele mai adecvate amenajări şi construcţii, fezabilitatea proiectelor de
reabilitare şi renovare şi multe alte situaţii de evaluare.
Pe pieţele caracterizate de o volatilitate deosebită sau de dezechilibre severe între ofertă şi
cerere, cea mai bună utilizare a proprietăţii poate fi păstrarea acesteia pentru utilizarea viitoare. În
alte situaţii, în care sunt identificate mai multe tipuri potenţiale de cea mai bună utilizare, evaluatorul
ar trebui să analizeze aceste utilizări alternative ca şi nivelele de venituri şi cheltuieli viitoare
previzionate. În cazul în care documentaţia de urbanism se află în curs de modificare, cea mai bună
utilizare imediată a proprietăţii poate fi o utilizare intermediară.
Conceptul de cea mai bună utilizare este o parte fundamentală şi integrantă a estimărilor valorii
de piaţă.
6. Utilitatea reprezintă criteriul esenţial în evaluarea oricărei proprietăţi. Procedurile utilizate
în procesul de evaluare au ca obiectiv comun definirea şi cuantificarea gradului de utilitate a
proprietăţii evaluate. Acest proces solicită clarificarea conceptului de utilitate.
Utilitatea este un termen relativ sau comparativ şi nu un criteriu absolut. De exemplu, utilitatea
terenului agricol este măsurată prin capacitatea sa productivă. Valoarea sa este o funcţie a cantităţii şi
calităţii produsului pe care pământul îl produce, în sens agricol, sau o funcţie a cantităţii şi calităţii
construcţiilor esenţiale pentru activitatea agricolă. Dacă terenul are potenţial de dezvoltare, producţia
sa este estimată în funcţie de utilizarea sa din perspectivă rezidenţială, comercială, industrială sau

2
dintr-o utilizare mixtă. Ca urmare, valoarea terenului se stabileşte prin evaluarea utilităţii sale în
condiţiile factorilor legali, fizici, funcţionali, economici şi de mediu care influenţează capacitatea sa
productivă.
În mod esenţial, evaluarea proprietăţii este influenţată de modul în care proprietatea este
utilizată şi/sau ar fi tranzacţionată în mod normal pe piaţă. Pentru unele proprietăţi, utilitatea optimă
este obţinută dacă proprietatea respectivă este exploatată ca o entitate distinctă. Alte proprietăţi au o
utilitate mai mare dacă sunt exploatate ca parte a unui grup, de exemplu, proprietăţi administrate de o
întreprindere integrată, cu lanţuri de subunităţi de vânzare cu amănuntul, restaurante fast-food sau
hoteluri. De aceea, trebuie făcută o distincţie între utilitatea unei proprietăţi care este luată în
considerare ca entitate individuală şi cea rezultată din situaţia în care este o parte a unui grup.
Evaluatorul va privi proprietatea din perspectiva pieţei, fie ca o entitate separată, fie ca parte dintr-un
întreg sau portofoliu. De obicei, evaluatorul estimează şi raportează valoarea proprietăţii ca entitate
individuală. Dacă valoarea proprietăţii, considerată ca parte din întreg sau din portofoliu, este diferită
de valoarea sa individuală, această valoare ar trebui luată în considerare şi raportată ca atare.
O proprietate individuală poate avea o valoare adiţională sau specială, peste valoarea sa privită
ca entitate separată, ca rezultat al asocierii sale fizice sau funcţionale cu o proprietate deţinută de alţii
sau al atractivităţii pentru un cumpărător care are interese speciale. Mărimea unei astfel de valori
adiţionale sau speciale este, în general, raportată în mod separat de valoarea de piaţă.
7. Ipotezele sunt supoziţii considerate ca fiind adevărate. Ipotezele implică fapte, condiţii, sau
situaţii care afectează subiectul sau abordarea unei evaluări, dar care nu pot fi verificate sau nu
necesită o verificare. Acestea sunt aspecte care, după ce au fost declarate, trebuie acceptate în vederea
înţelegerii evaluării. Toate ipotezele, care stau la baza unei evaluări, trebuie să fie rezonabile.
Toate evaluările depind, într-un anumit grad, de acceptarea ipotezelor. În mod deosebit,
definiţia valorii de piaţă include ipoteze care asigură consecvenţa abordării şi evaluatorul poate fi pus
în situaţia de a face şi alte ipoteze cu privire la fapte care nu pot fi cunoscute sau stabilite.
8. Condiţiile limitative sunt restricţii impuse evaluărilor. Condiţiile limitative pot fi impuse:
 de clienţi (de ex., atunci când evaluatorului nu i se permite să investigheze complet unul sau
mai mulţi factori importanţi, care ar putea afecta evaluarea);
 de evaluator (de ex. atunci când clientul nu poate publica parţial sau total raportul de
evaluare sau certificatul de evaluare, fără acordul prealabil, în scris, al evaluatorului cu
privire la forma şi contextul în care poate să apară);sau
 de legislaţia naţională aferentă.
9. Evaluatorul este o persoană care are pregătirea profesională necesară, capacitatea şi
experienţa de a efectua o evaluare. În unele ţări, se impune obţinerea unei autorizaţii înainte ca
evaluatorul să îşi desfăşoare activitatea în acest sens.
Evaluatorul va fi o persoană cu o bună reputaţie care:
a) a obţinut o pregătire profesională adecvată, în cadrul unui centru de pregătire recunoscut
sau o calificare academică echivalentă;
b) are experienţă adecvată şi este competent în evaluarea pe piaţa şi categoria respectivă de
active;
c) cunoaşte, înţelege şi poate pune în aplicare în mod corect acele metode şi tehnici
recunoscute care sunt necesare pentru efectuarea unei evaluări credibile;
d) este membru al unui organism naţional profesional de evaluare recunoscut;
e) urmează un program de pregătire/instruire profesională continuă; şi
f) respectă toate cerinţele Codului Deontologic profesional.
Un evaluator intern este un evaluator angajat fie în cadrul întreprinderii care deţine activele,
fie în cadrul firmei de contabilitate responsabilă cu elaborarea rapoartelor şi/sau înregistrărilor
financiare ale întreprinderii. Un evaluator intern este apt să respecte toate exigenţele privind
independenţa şi obiectivitatea profesională, solicitate de Codul Deontologic, însă în anumite tipuri de
angajamente, este posibil să nu îndeplinească întotdeauna rolul de evaluator independent, din cauza
unor reglementări de reprezentare publică.
Un evaluator extern este un evaluator care, împreună cu oricare asociat, nu are legături
importante cu clientul, cu un agent care acţionează în numele clientului sau cu proprietatea supusă
evaluării.

3
 Ţinând cont de faptul că toţi evaluatorii, care îndeplinesc misiuni în conformitate cu
Standardele Internaţionale de Evaluare, trebuie să respecte cerinţele privind imparţialitatea,
obiectivitatea profesională şi transparenţa solicitate de Codul Deontologic, aceşti evaluatori trebuie să
respecte solicitările privind independenţa lor.
9. Cerinţele codului deontologic profesional
Evaluatorii trebuie să menţină în permanenţă un standard înalt de onestitate şi integritate şi îşi
vor desfăşura activităţile astfel încât să nu prejudicieze clienţii, publicul, profesia sau organismul
naţional profesional de evaluare din care fac parte.
9.1 Integritatea
Un evaluator nu trebuie să acţioneze în mod înşelător sau fraudulos.
Un evaluator nu trebuie să redacteze şi să comunice în mod conştient un raport care conţine
opinii şi analize false, inexacte sau părtinitoare.
Un evaluator nu trebuie să contribuie sau să participe la un serviciu de evaluare pe care alţi
evaluatori îl consideră ca nejustificat.
Un evaluator trebuie să acţioneze legal şi să respecte legile şi reglementările ţării în care îşi
desfăşoară activitatea sau în care îndeplineşte o anumită misiune.
Un evaluator nu trebuie să prezinte denaturat/neadevărat calificările sale profesionale sau să
sugereze o astfel de prezentare.
Un evaluator nu va folosi în mod conştient pretenţii sau reclame false, eronate sau exagerate, cu
intenţia de a-şi asigura lucrări de evaluare.
Un evaluator va avea grijă ca orice salariat sau colaborator subordonat, care ia parte la misiune,
să respecte Codul Deontologic.
9.2 Conflictele de interese
Un evaluator nu trebuie să acţioneze pentru două sau mai multe părţi în aceeaşi problemă, cu
excepţia unui consimţământ în scris al acelor părţi.
Un evaluator trebuie să ia toate măsurile necesare pentru a nu se ivi conflicte între interesele
clienţilor săi şi cele ale altor clienţi, ale evaluatorului, ale firmei sale, rudelor, prietenilor sau
asociaţilor. Posibilele conflicte vor fi evidenţiate în scris, înainte de acceptarea instrucţiunilor
clientului. Orice astfel de conflicte, pe care evaluatorul le descoperă ulterior, trebuie să fie imediat
comunicate. În cazul în care aceste conflicte sunt percepute de evaluator, după finalizarea evaluării,
comunicarea acestora trebuie făcută într-o perioadă de timp rezonabilă.
9.3 Confidenţialitatea
Întotdeauna, un evaluator trebuie să trateze problemele clientului cu discreţia şi
confidenţialitatea corespunzătoare.
Un evaluator nu trebuie să divulge informaţiile sensibile, obţinute de la un client sau rezultatele
unei lucrări elaborate pentru un client, altor persoane decât celor autorizate de client, cu excepţia
cazului în care se solicită acest lucru în mod legal, cum ar fi situaţiile în care un evaluator trebuie să
respecte anumite proceduri cvasi-judiciare, în cadrul organismului naţional profesional de evaluare
recunoscut, al cărui membru este respectivul evaluator.
9.4 Imparţialitate
Un evaluator trebuie să efectueze o misiune cu strictă independenţă, obiectivitate şi
imparţialitate. Un evaluator nu trebuie să accepte o misiune care presupune raportarea unor opinii şi
concluzii predeterminate.
Onorariile aferente unei misiuni nu trebuie să depindă de rezultatul predeterminat al oricărei
evaluări sau al oricărui sfat independent, obiectiv inclus în raportul de evaluare.
Dacă onorariul evaluatorului este sau nu condiţionat de orice aspect al raportului, acest lucru
trebuie precizat.
Un evaluator nu trebuie să se bazeze pe informaţiile considerate esenţiale, furnizate de un client
sau de orice altă parte, fără o verificare adecvată a acestor informaţii sau fără o confirmare a
veridicităţii informaţiilor din partea unei surse independente, cu excepţia cazului în care natura şi
importanţa gradului de încredere în informaţiile primite sunt specificate ca o condiţie limitativă.
Un evaluator nu va accepta o misiune de evaluare care implică raportarea unor condiţii
ipotetice pe care şi le-a asumat, dar care nu pot fi realizate într-o perioadă de timp rezonabilă.
Condiţiile ipotetice, care exprimă o posibilitate rezonabilă, pot fi raportate cu condiţia să fie
însoţite de o discuţie cu privire la şansele de realizare a ipotezei precum şi la determinarea valorii

4
care reflectă adevărata situaţie, de ex., o situaţie în care un client vrea să ştie care va fi valoarea
terenului care ar putea fi decontaminat.
Un evaluator nu va folosi sau nu se va baza pe concluzii fără suport, bazate pe o prejudecată de
orice fel sau nu va raporta concluzii care reflectă opinia că această prejudecată este necesară pentru
menţinerea sau maximizarea valorii.
La verificarea raportului altui evaluator, un evaluator va raţiona în mod imparţial şi îşi va
justifica motivele pentru care este de acord sau în dezacord cu concluziile raportului.
9.5 Competenţă
Un evaluator trebuie să posede cunoştinţele, competenţa şi experienţa necesare pentru a
îndeplini în mod eficient misiunea sa, în conexiune cu standardul profesional.
Înainte de a accepta o misiune sau de a încheia un contract de efectuare a oricărei misiuni, un
evaluator trebuie să identifice în mod corespunzător problema care trebuie abordată şi să fie sigur că
posedă experienţa şi cunoştinţele necesare sau, în cazul unei misiuni în străinătate, că este capabil să
se asocieze cu un profesionist care are experienţă sau cunoaşte caracteristicile pieţei, limba şi
legislaţia pentru a-şi îndeplini misiunea în mod competent.
Atunci când se apelează la asistenţă din exterior, în vederea completării competenţelor unui
evaluator, acesta va trebui să stabilească dacă persoanele care oferă asistenţă posedă abilităţile şi
respectă principiile deontologice necesare.
Când se solicită asistenţă din exterior este necesară obţinerea acordului clientului, iar
identitatea persoanelor care oferă asistenţă şi importanţa rolului lor vor fi evidenţiate în raportul
evaluatorului.
9.6 Eficienţă şi conştiinciozitate
Evaluatorul va acţiona prompt şi eficient pentru îndeplinirea instrucţiunilor clientului şi va
informa clientul asupra stadiilor evaluării.
Instrucţiunile vor fi refuzate în cazul în care circumstanţele împiedică efectuarea investigaţiilor
necesare, obţinerea unei calităţi bune a muncii şi finalizarea evaluării într-un timp rezonabil.
Înainte de raportarea evaluării, instrucţiunile scrise vor fi primite de la client şi/sau vor fi
confirmate în scris de evaluator, conţinând detalii suficiente pentru a evita orice interpretare eronată.
Evaluatorul va face verificări şi investigaţii laborioase pentru a se asigura că datele analizei
conţinute în evaluare sunt corecte şi credibile.
Evaluatorul va pregăti un dosar de lucru pentru fiecare misiune care, la finalizare, va conţine
câte o copie a originalului, pe hârtie sau în formă electronică (salvate corespunzător) a tuturor
rapoartelor scrise, a corespondenţei şi a notificărilor plus însemnările din dosar, care întăresc opiniile
evaluatorului prin verificări, comparare obiectivă, deducţie şi calcul.
Dosarul de lucru al fiecărei misiuni de evaluare trebuie sa fie păstrat pentru o perioadă de cel
puţin cinci ani de la finalizarea misiunii.
10. Prezentarea informaţiilor
Este esenţial ca evaluatorii să elaboreze şi să comunice analizele, opiniile şi concluziile lor
către utilizatorii serviciilor prestate de ei, prin rapoarte clare care vor dezvălui orice informaţii ce ar
putea afecta obiectivitatea.
Raportul de evaluare va trebui să facă o descriere clară şi precisă a sferei misiunii întreprinse, a
scopului şi a destinaţiei acesteia, prezentând orice ipoteze, scenarii ipotetice sau condiţii limitative
care afectează în mod direct evaluările şi, acolo unde este cazul, să arate efectul lor asupra valorii.
Raportul de evaluare trebuie să furnizeze informaţii suficiente pentru descrierea activităţii
desfăşurate, pentru concluziile obţinute şi contextul în care s-au format.
Un evaluator trebuie să prezinte orice relaţie personală sau a firmei, directă sau indirectă, cu
proprietatea sau compania care este subiectul oricărei misiuni şi care ar putea duce la un posibil
conflict de interese.
Atunci când un evaluator acţionează în ipostaza de evaluator intern, relaţia sa cu entitatea care
controlează activul va trebui dezvăluită în raportul de evaluare.
Atunci când un evaluator acţionează în ipostaza de evaluator extern, însă a lucrat şi în alte
contracte pentru client, această relaţie trebuie să fie dezvăluită în cazul în care o terţă parte, care se
bazează pe evaluare, consideră că obiectivitatea evaluatorului este compromisă.
Trebuie să fie dezvăluite orice limitări privind calitatea serviciului pe care un evaluator îl poate
oferi, fie că aceste limitări se datorează unor constrângeri externe impuse, fie în special evaluatorului

5
sau misiunii. În cazul în care apelează la asistenţă din exterior, evaluatorul trebuie să prezinte
identitatea persoanelor care oferă asistenţă, gradul de încredere şi natura acestei asistenţe.
Evaluatorul trebuie să stabilească o restricţie de nepublicare a unei evaluări sau a concluziilor
acesteia, fără acordul sau prealabil, astfel încât evaluatorul să păstreze un control asupra formei şi
contextului în care evaluările sale sunt dezvăluite public.
Evaluatorul va prezenta orice devieri de la Standardele Internaţionale de Evaluare.
Standardele sunt concepute pentru situaţii generale şi nu pot acoperi orice situaţie particulară.
Vor exista situaţii în care devierea de la Standarde este inevitabilă. Când apar astfel de situaţii,
devierea nu va constitui o încălcare a acestor Standarde, cu condiţia ca această deviere să fie
rezonabilă, să respecte principiile eticii şi limitele de competenţă, iar în raportul de evaluare să fie
inclusă o motivare raţională a acestei devieri.
11 Raportarea valorilor
Misiunile de evaluare se pot referi la una sau mai multe proprietăţi. Stilul raportului de evaluare
trebuie să fie adaptat, în funcţie de natura misiunii şi de nevoile clientului, respectându-se şi anumite
cerinţe minime cu privire la conţinut.
În continuare este prezentat conţinutul minim al oricărui raport sau certificat. În raport trebuie
incluse următoarele elemente:
1) identitatea evaluatorului şi data raportului;
2) identitatea clientului;
3) instrucţiunile, data efectivă a valorii estimate, scopul şi utilizarea evaluării;
4) baza evaluării, incluzând tipul şi definiţia valorii;
5) identitatea, situaţia juridică şi locaţia (locaţiile) proprietăţii (proprietăţilor) care vor fi
evaluate;
6) data şi amploarea inspecţiilor;
7) sfera şi amploarea activităţii în misiunea de evaluare;
8) orice ipoteze şi condiţii limitative şi orice ipoteze speciale, neobişnuite sau extraordinare;
9) o declaraţie de conformitate prin care se arată că evaluarea a fost făcută prin respectarea
standardelor şi altor cerinţe de prezentare;
10) calificarea profesională şi semnătura evaluatorului; şi
11) certificare specifică din partea evaluatorului, într-o formă standard, aşa cum se solicită în
unele ţări.
Utilizarea evaluării şi complexitatea proprietăţii determină gradul de detaliere adecvat al unui
raport de evaluare. În cazul în care se raportează o evaluare a unei proprietăţi unicat sau complexe,
este recomandabil ca raportul să conţină mai multe detalii cu privire la datele pe care se bazează
evaluarea şi la raţionamentul care fundamentează concluziile. În cazul în care un raport este elaborat
pentru un portofoliu de proprietăţi, în scopul utilizării evaluării într-o misiune de audit, nivelul de
detaliere a datelor solicitate pentru fiecare dintre proprietăţile din portofoliu, poate fi mai puţin
extins.
Această secţiune nu trebuie să fie considerată ca reprezentând investigaţiile, cercetarea şi
analiza necesare desfăşurării unei evaluări adecvate, ci, pur şi simplu, minimul care trebuie prezentat
în raport.