Sunteți pe pagina 1din 7

TEMANR.

Filozofia medievală

în mod convenţional se admite că Evul Mediu al filozofiei începe cu sec V şi durează o mie de
ani. Începutul acestei epoci e JegajL^Icăderea Imperiului_Rojn^„dft^puş (anul 476). Ar fi greşit să
ne imaginăm că trecerea istoriei mondiale de la o etapă la alta ar avea loc în mod rapid. Or, formarea
unui nou tip al societăţii a prezentat un proces destul de îndelungat. Cucerirea Romei nu putea să
producă schimbări bruşte în realităţile sociale şi economice, în modul de viaţă, în reprezentările
religioase şi concepţiile filozofice. Perioada constituirii culturii medievale, unui nou tip de credinţă
religioasă şi de gîndire filozofică poate fi datată cu secolele I-IV d. Hr. în această perioadă au concurat
între ele şcolile filozofice ale stoicilor, epicurienilor, neoplatonicienilor, care, pe de o parte, au fost
influenţate de religia păgînă, iar, pe de altă parte, de noua credinţă şi gîndire, care a devenit mai
tîrziu baza teologiei şi filozofiei medievale.
Filozofia din acea perioadă interpreta toate problemele conceptuale în limitele concepţiei
religioase despre lume, transfor-mîndu-se, astfel, într-o „slujnică" a teologiei.
După cum am remarcat în prelegerile precedente, filozofia Greciei antice era legată de politeismul
păgîn şi avea un caracter vădit cosmologic, iar filozofia medievală îşi trăgea rădăcinile din religia
monoteistă. Pot fi reliefate două momente substanţiale ce ne vorbesc concludent despre deosebirile
dintre concepţiile antică şi medievală despre lume. Gîndirea antică era orientată spre lumea exterioară
omului şi tindea să o conceapă într-o unitate grandioasă — „cosmosul — o formaţiune unică, vie,
plastică". Omul, după Aristotel, ocupă locul central în lume, în virtutea faptului că Pămîntul ocupa
locul central în structura lumii. Timpul, în concepţia filozofică antică, avea un caracter ciclic, fiind
conceput ca ceva ce se mişcă pe un cerc închis. în concepţia medievală despre lume, ce se baza pe
religia creştină, pentru prima oară lumea capătă un vector temporal — de la crearea lumii de către
Dumnezeu pînă la" judecata supremă" care va avea loc. Astfel, istoria capătă o direcţie concretă.
Locul central al omului în concepţia medievală despre lume este determinat de faptul că omul este con-
siderat creaţia supremă a lui Dumnezeu, care 1-a creat după chipul şi asemănarea sa. Deosebirea
esenţială a omului de celelalte fiinţe din lume constă în spiritualitatea omului — criteriu conform
căruia toţi oamenii devin egali. Pentru religia creştină nu există nici iudei, nici elini — toţi oamenii
poartă în sine acelaşi început spiritual şi prin aceasta ei toţi sînt egali în faţa lui Dumnezeu.
Recunoaşterea egalităţii naturale şi spirituale a oamenilor a fost un jalon important în
autocunoaşterea lumii, deseori destul de contradictoriu. Această viziune în nici un caz nu însemna
recunoaşterea egalităţii sociale, economice şi politice: toţi oamenii erau consideraţi robi ai lui
Dumnezeu, independent de situaţia şi statutul lor social.
La baza monoteismului creştin se plasează două principii străine conştiinţei religioase şi mitologice,
gîndirii filozofice şi păgîne: ideea creaţiei şi ideea revelaţiei. Ambele principii sînt strîns legate între ele,
deoarece au la bază un Dumnezeu unic. Ideea creaţiei constituie fundamentul ontologiei medievale,
iar ideea revelaţiei — al gnoseologiei medievale. De aici şi dependenţa filozofiei medievale de
teologie.
Pentru început mai remarcăm un detaliu. Filozofia medievală nu trebuie tratată ca pe o etapă
sumbră, de o mie de ani, ca pe o etapă pierdută în evoluţia filozofiei. Această epocă a filozofiei nu
poate fi neglijată, nu doar că a existat, ci întrucît a existat valoric.
Filozofia medievală a fost pregătită de două mari momente, ce nu aparţin doar istoriei teologiei — de
apologetică şi patristică. Apologetica este o ramură a teologiei care i-a unit pe primii apărători ai
creştinismului. în operele lor Iustin, Tertulian, Cyprianus ne prezintă cele dintîi expuneri ale gîndirii şi
credinţei creştine. Patristica este o doctrină teologico-filozofică elaborată în secolele II- VIII de „părinţii
bisericii", prin care s-au pus bazele dogmaticii şi cultului creştin. Ea are o ramură latină şi una greacă.
Ramura greacă a fost împărtăşită de Grigore din Nyssa, Vasile cel Mare, Pseudo-Dionisie Areopagul,
iar ramura latină — de Aureliu Au-gustin, Grigore cel Mare etc. Patristica s-a sprijinit pe filozofia
neoplatonică, pe care a încercat s-o subordoneze teologiei, deschi-zînd astfel cale scolasticii.
Conform dogmaticii creştine, Dumnezeu a creat lumea din nimic, prin actul voinţei şi datorită
măreţiei sale. Măreţia lui Dumnezeu continuă să se păstreze în fiecare clipă şi să susţină existenţa lumii.
O atare concepţie despre lume a primit denumirea de crea-ţionism. Dogma despre creaţie deplasează
centrul de gravitaţie de la începutul natural spre cel supranatural. Spre deosebire de zeii antici, înrudiţi
cu natura, Dumnezeul creştin este plasat în afara naturii şi de aceea el apare în postură de Dumnezeu
transcendental, începutul unic, creator pare a fi scos din natură, din cosmos şi transmis lui Dumnezeu.
Din aceste motive în filozofia medievală cosmosul nu mai este interpretat drept existenţă veşnică,
unitate însufleţită şi vie, după cum susţinea filozofia Greciei antice.
Un alt aspect al creaţionismului îl constituie depăşirea dualismului începuturilor contradictorii —
activ şi pasiv, ideii şi formei, pe de o parte, şi, materiei, pe de altă parte, fapt caracteristic filozofiei
antice. Locul dualismului îl ocupă principiul monist: existenţa unui început absolut — Dumnezeu şi
creaţia lui ce nu poate fi depăşită: acestea reprezintă doua realităţi de diferit grad ontologic. O
existenţă reală se atribuie doar lui Dumnezeu, care este prezentat ca ceva veşnic, neschimbător, ce nu
depinde de nimic şi este izvorul a tot ce există. Filozoful creştin A. Augustin (354-430) afirmă că
Dumnezeu este existenţa supremă, substanţa supremă, forma superioară (nematerială). Spre
deosebire de Dumnezeu, lumea creată de el nu posedă o asemenea independenţă, deoarece există
datorită lui Dumnezeu şi, graţie acestei cauze, există instabilitatea, schimbarea, caracterul trecător a tot
ce există în lume.
în filozofia medievală apare a deosebire dintre existenţă şi esenţă, tratarea căreia ne-o
oi&r^QethiusJ[480-52$), considerat primul filozof medieval. în opinia lui, existenţa şi esenţa nu în-
seamnă unul şi acelaşi lucru. Ele coincid numai cu referire la Dumnezeu, care e o substanţă simplă. Cît
priveşte lucrurile create de Dumnezeu, se afirmă că ele nu sînt simple, ci compuse şi de aceea existenţa
şi esenţa lor nu coincid. Pentru ca o esenţă sau alta să capete existenţă, ea trebuie să fie implicată în
existenţă, adică să fie creată de voinţa dumnezeiască.
Esenţa lucrului se manifestă în determinarea lui, se exprimă prin noţiunea acestui lucru pe care noi
o obţinem prin intermediul raţiunii. Despre existenţa lucrului noi aflăm din experienţă, adică din
contactul direct cu lucrul, deoarece existenţa apare nu din raţiune, dar din actul voinţei măreţe a
creatorului şi de aceea ea nu face parte din noţiunea lucrului. Opera lui Boethius a avut o considerabilă
influenţă pe tot parcursul Evului Mediu. Opera sa Mîngîierile filozofiei a fost una dintre cele mai citite
în epocă: în 1600 ea a ajuns la cea de-a 60-a ediţie.
Multe din caracteristicile specifice filozofiei medievale s-au manifestat şi în lupta ce a durat cîteva
secole dintre realism şi nominalism. Realiştii şi nominaliştii purtau discuţii pe marginea problemei
apărute încă în Antichitate — problemei platoniciene despre corelaţia dintre ideile veşnice şi
neschimbătoare ale lucrurilor senzoriale. în Evul Mediu ea capătă forma corelaţiei dintru noţiuni
(universalii), fenomene şi lucruri empirice, concrete. Realiştii, inspirîndu-se din filozofia lui Platon,
susţineau că noţiunile generale reprezintă realităţi de sine stătătoare, cu caracter spiritual, anterioare
lucrurilor individuale, că „universalia sunt realia" (universaliile au realitate), de unde şi denumirea de
realism. Principalii reprezentanţi ai realismului au fost Anselm de Canterbury (1033-1109) şi Toma
d'Aquino (1225-1274). Anselm demonstra realitatea deplină a universaliilor, examinîndu-le ca pe nişte
gînduri ale lui Dumnezeu înainte de actul creaţiei, deoarece creaţia nu putea avea loc fără un anumit
plan şi chip. Nominaliştii, dimpotrivă, susţineau că lucrurile individuale au existenţă reală, că generalul
nu există nici separat, nici în lucruri, iar noţiunile generale (universaliile) nu sînt decît simple cuvinte,
nume ale lucrurilor („universalia sunt nomina") de unde şi denumirea de nominalism. Principalii
reprezentanţi ai nominalismului au fost Roscelin din Compiegne, Duns Scot şi W. Occam (1281-1349).
Occam răstoarnă problema deducţiei lumii din Dumnezeu: Dumnezeu gîndeşte prin chipuri
individuale şi nu universale, adică el atribuie singularul lui Dumnezeu, iar generalul — omului.
Meritul lui Occam constă în separarea definitivă a raţiunii de credinţă şi de supunerea raţiunii de către
credinţă. Conţinutul credinţei e inaccesibil raţiunii umane, remarca W. Occam, şi de aceea sarcina ei
constă în înţelegerea lucrurilor concrete, individuale. Astfel, s-a efectuat un salt important în dezvoltarea
gîndirii filozofice, în constituirea noii ontologii. în problema corelaţiei dintre general şi particular accen-
tul se punea în favoarea particularului, care avea un statut de realitate autentică; universaliile, generalul
au fost plasate în funcţie de particular, au fost recunoscute ca secundare, ce provin din particular.
Aşadar, conform învăţăturii nominaliştilor, universaliile există nu pînă la, ci după lucruri.
în Evul Mediu cunoştinţele oamenilor erau concepute ca absolute, neschimbătoare, ca o revelaţie
divină. Biblia era considerată izvorul tuturor cunoştinţelor. Din această cauză procesul cunoaşterii se
reducea la cel al predării, transmiterii cunoştinţelor de la cei ce le posedau la cei ce nu le aveau. Prin
ştiinţă se înţelegea conţinutul Bibliei, prin studiere — însuşirea cunoştinţelor umane obţinute în trecut.
Scopul cunoaşterii era considerată restructura rea sufletului omului cu ajutorul cuvîntului divin. Nu
întîmplător cuvîntul scolastică a devenit sinonim cu gîndirea abstractă, ruptă de la viaţă, de la practică.
O altă direcţie, poate cea mai influentă în filozofia medievală, a fost scolastica, care a luat naştere
în urma reformei şcolare întreprinsă de Carol cel Mare (sec. al VUI-lea). în filozofia Evului Mediu
scolastica s-a răsfrînt asupra întregului invăţămînt, inclusiv cel filozofic. Scolastica provine de la
cuvintele — scola — şcoală şi scolasticus — învăţătorul, cunoscător al aşa-numitelor şapte arte libere
(gramatica, logica, retorica, muzica, aritmetica, geometria, astronomia). Un alt sens al scolasticii rezidă
în teologie şi filozofie. Scolastica poate fi împărţită convenţional în trei etape: timpurie (secolele IX-
XII), culminantă (sec. al XlII-lea) şi tardivă (înce-pînd cu sec. al XlV-lea).
Primul scolast e considerat Alenin (735-804), invitat de Carol cel Mare la curtea sa pentru înfăptuirea
reformei şcolare. Dar primii mari reprezentanţi ai filozofiei scolastice timpurii au apărut mai tîrziu. Cei
mai de seama în scolastica timpurie au fost Anselm, de care ia începutul aşa-numitul realism medieval,
Roscelin, precursorul nominalismului, şi E Abelard (1079-1142), filozof şi teolog francez. In opera sa
principală „Da şi nu" Abelard afirma necesitatea plasării credinţei pe baze raţionale. El susţinea ideea
că sfînta scriptură şi tainele bisericii nu au nevoie să fie preventiv gîndite şi puse pe baze raţionale, or,
autoritatea dogmelor creştine trebuie să fie dovedită de raţiune. In faza timpurie scolastica a fost
influenţată puternic de filozofia platoniciană, uneori în varianta ei neoplatoniciană.
în sec. al XIH-lea scolastica atinge faza ei culminantă. O dată cu Albertus Magnus şi cu elevul său
Toma d'Aquino scolastica face apel la gîndirea aristotelică, adaptată cerinţelor dogmaticii oficiale
catolice. Cel mai de seamă reprezentant al scolasticii medievale a fost călugărul dominican Toma
d'Aquino. El a predat teologia la Paris, Roma, Bologna şi Neapole. în condiţiile evoluării
raţionalismului el a căutat, urmînd linia iniţiată de Albertus, să unească gîndirea lui Aristotel cu cea
creştină şi să atribuie, astfel, filozofiei catolicismului o aparenţă raţionalistă, îndepărtîndu-se de
orientarea făţiş iraţionalistă de inspiraţie augustiniană-neopla-tonistă. Natura, după Toma d'Aquino, a
fost creată de Dumnezeu „din nimic" şi e dirijată încontinuu de el. Dumnezeu există veşnic ca o fiinţă
spirituală absolută şi perfectă. Materia, remarca Toma d'Aquino, nu poate exista fără forma ideală, iar
cea din urmă există independent de materie. în filozofie a cunoaşte adevărul înseamnă a-1 cunoaşte
pe Dumnezeu. în afară de aceasta Toma d'Aquino a mai elaborat şi cinci dovezi ale existenţei lui
Dumnezeu : 1) trebuie să existe primul motor; 2) trebuie să existe prima cauză; 3) totul în lume e
întîmplător şi e necesară o substanţă absolut trebuincioasă; 4) trebuie să existe o fiinţă perfectă; 5)
existenţa raţionalului în natură. El a enunţat principiul „armoniei" dintre ştiinţa, întemeiată pe raţiune
şi religie, şi ştiinţa întemeiată pe credinţă, afirmînd că ştiinţa şi filozofia tind spre adevărul unic care
ar fi adevărul religiei. Toma d'Aquino a lăsat în umbră latura materialistă şi dialectică a aristotelismului.
în cearta universaliilor s-a situat pe poziţiile unui realism moderat. El a fost canonizat de biserica
catolică în 1325, iar în 1879 sistemul lui a fost declarat de papa de la Roma ca filozofie oficială a
catolicismului. Ideile lui sînt reluate de filozofia contemporană sub forma neotomismului.
Etapa a treia, cea tardivă în dezvoltarea scolasticii, e legată de numele lui M Orem (1320-1382), D.
Scot (1265-1308) şi W. Occam. D. Scot s-a contrapus sistemului tomist prin voluntarismul său,
fundamentînd dependenţa raţiunii de voinţă. El afirma că voinţa dumnezeiască este cauza oricărei
existenţe. Scotus opina că sistemul tomist nu poate fi considerat terminat şi nutrea un interes deosebit
faţă de existenţa individuală. N. Orem şi W Occam insistau asupra teoriei „adevărului dublu", conform
căruia adevărurile „revelate" ale religiei coexistă paralel cu cele ale ştiinţei. Din aceasta rezultă că
ceea ce este adevărat pentru filozofie şi ştiinţă ar putea să fie adevărat pentru religie şi invers.
Scolastica se caracterizează, în linii mari, prin următoarele trăsături: scopul scolasticii, în genere, a
fost utilizarea filozofiei întru motivarea şi sistematizarea raţională a dogmelor religioase. Filozofia
devenea astfel o „slujnică a teologiei" (ancilla theolo-giae). Scolastica se distinge mai ales prin:
dogmatism — adică folosirea speculaţiilor logice în vederea motivării dogmelor cuprinse în evanghelii
şi în literatura patristică, speculaţii prezentate drept „adevărate", datorită caracterului lor „revelat";
dispreţul faţă de experienţă şi natură, considerate a fi străine de „spirit"; atitudinea de tiran faţă de
ştiinţele naturii, cărora li se cerea să îngenuncheze în faţa credinţei şi să confirme ideile religioase
despre univers, mai ales ale celor din biblie. Scolastica n-a avut însă un caracter unitar. Unele tendinţe
ale scolasticii s-au îndepărtat de cele dominante, de exemplu, nominalismul (Roscelin, Occam) care s-a
opus realismului (Anselm, Toma d'Aquino) ca doctrină scolastică dominantă.

Studierea de către scolastică a problemei corelaţiei dintre Dumnezeu şi lume a pus bazele unei noi
viziuni asupra cauzalităţii în ontologia creştină în comparaţie cu cea antică. în opinia lui Aristotel,
cauza nu generează naşterea lucrului, ci numai structurează materia, redîndu-i o anumită formă. Prin
urmare, cauza e determinată (dar nu constituie) de un factor ce dă naştere lumii. în ontologia creştină
cauza şi efectul sînt concepute ca două niveluri diferite ale realităţii. Pînă la actul creaţiei lumii de
către Dumnezeu nivelul inferior lipseşte, deoarece Dumnezeu creează lumea din nimic. în asemenea
caz apariţia lumii nu este legată de cauză, în cadrul acestei ontologii categoria cauzalităţii a fost
elaborată într-o viziune metafizică, antidialectică, preluată mai tîrziu şi de ştiinţele naturale
metafizice.
Realitatea pămîntească creată de Dumnezeu era concepută drept o realitate inferioară, lipsită de
autenticitate ontologică şi de aceea nu putea deveni un obiect de studiu.
în epoca medievală se formează şi o nouă modalitate de concepţie despre natură. Spre deosebire de
concepţiile anticilor, natura nu mai era tratată ca ceva independent. învăţătura despre atotputernicia
lui Dumnezeu demonstrează caracterul dependent al naturii, deoarece Dumnezeu este nu numai
creator al naturii, ci e înzestrat cu capacitatea de a acţiona în pofida esenţei naturale a lucrurilor, adică
poate face minuni.
Natura nu mai constituia nici cel mai important obiect al cunoaşterii. în epoca medievală atenţia
gnoseologiei se axează în jurul problemelor cunoaşterii lui Dumnezeu şi a sufletului uman. Chiar dacă
apare un anumit interes pentru studierea fenomenelor naturale, acestea sînt concepute drept simboluri
ce orientează spre realitatea spirituală sau fac referiri la ea.
în legătură cu revoluţia conceptuala ce s-a produs în filozofia medievală, s-a modificat în mod
radical şi tratarea problemei conceperii omului, destinului şi locului lui în lume. întrucît avîntul
creştinismului se axează pe ideea salvării personale, filozofia îşi asumă sarcina de a concepe
mecanismele autoaprecierii personale a omului, pe cînd credinţei şi raţiunii i se atribuie un rol secundar.
Locul central în problematica filozofică îl ocupă lumea lăuntrică a omului. Dacă în Antichitate există
cultul corpului omului, apoi în concepţia medievală despre lume corpul omului era conceput ca un
purtător al păcatului, care trebuie tot timpul înfrînat.
O altă ramură a filozofiei medievale e cea arabă. La începutul sec. al VH-lea în Arabia, graţie
schimbărilor radicale din viaţa socială legate de destrămarea comunii primitive şi dezvoltarea
relaţiilor feudale, apare o noua religie — islamul. Sub drapelul islamului au fost unificate triburile
arabe răzleţe într-un stat feudal, devenit treptat un stat teocratic multinaţional (halistanul), în care
arabii ocupau o situaţie privilegiată.
în această perioadă, pe baza însuşirii filozofiei Greciei antice, a apărut şi a atins culmi
semnificative filozofia arabă. în secolele X-XIII această filozofie era reprezentată de următoarele
curente: peripateismul de est, sufismul şi filozofia musulmană ortodoxă.
Unul dintre cele mai influente curente a fost peripateismul de est. Primul filozof arab ce a trasat
calea spre aristotelism a fost Kin-di (Al-Kindi) (800-879), filozof şi enciclopedist. A locuit la Basra şi
Bagdad. A fundamentat ideea că ştiinţele naturii trebuie să se bazeze pe matematică. O mare
importanţa o avea schema celor trei trepte ale cunoaşterii propusă de Kindi. Prima treaptă a cu-
noaşterii — logica şi matematica duc spre a doua treaptă — ştiinţele naturii, iar acestea conduc
spre treaptă a treia — problemele metafizice.
Un alt reprezentant al aristotelismului de est a fost Ibn-Sina (latinizat Avicena) ( 980-1037),
filozof tadjik-persan, medic şi cercetător al naturii, născut lîngă Buhara. A dezvoltat în mod creator
multe din elementele viabile ale gîndirii aristotelice. El susţinea că lumea există dintotdeauna, ca şi
Dumnezeu, din care ar proveni nu ca o creaţie, cum susţineau teologii islamici, ci ca o emanaţie. El a
afirmat existenţa unei legături naturale universale şi existenţa unei legături indisolubile dintre materie
şi mişcare. Ideile înaintate de către Ibn-Sina în domeniul eticii şi politicii şi atitudinea lui sceptică
faţă de teologia oficiala au generat ostilitatea aristocraţiei militare dominante şi a clerului, care 1-a
declarat eretic. El a desfăşurat o activitate rodnică în domeniul ştiinţelor naturii şi s-a manifestat mai
ales ca un celebru medic.
Unul din cei mai mari reprezentanţi ai peripateismului de est a fost şi Ibn-Roşd (latinizat
Averroes) (1126-1198). El a fost filozof şi medic arab, cel mai mare gînditor medieval din lumea
arabă, născut la Cordoba (Spania). A dezvoltat tendinţele materialiste ale filozofiei lui Aristotel,
contestînd, spre exemplu, primordialitatea „formei" asupra materiei. A respins teoria creaţiei lumii
„din nimic", susţinînd că natura, ca şi Dumnezeu, există din eternitate; a negat ideea de miracol şi de
nemurire a sufletului. Ibn-Roşd a susţinut ideea existenţei unei raţiuni universale supraindividuale a
speciei umane, idee care a avut un rol important în istoria gîndirii medievale. El a fost unul dintre
iniţiatorii teoriei adevărului dublu. O altă concepţie filozofică dominantă în Arabia a fost sufis-mul,
un curent principal al misticii musulmane, apărut în sec. al VUI-lea ca o reacţie împotriva
dogmatismului, formalismului şi idealului spiritual al islamismului ortodox. Izvoarele ideologice ale
sufismului provin din neoplatonism, maniheism, gnosticism şi unele curente idealiste din filozofia
musulmană. In primele perioade, sufismul cuprinde un ansamblu de idei panteiste şi chiar
materialiste. Mai tîrziu devine expresia unor concepţii mistice-reli-gioase şi contemplativ-pesimiste
promovînd ascetismul şi renunţarea la viaţa socială activă. Cei mai de vază reprezentanţi ai
sufismului au fost Al-Gazali (1058-1111), care a sistematizat doctrina sufistă, încercînd s-o pună în
acord cu ortodoxia musulmană; Saadi (1184-1291) şiHafiz (1300-1389). Actualmente sufismul este
răspîndit în mijlocul unor confesii religioase islamice.
în genere, meritul acestor gînditori consta în faptul că ei au recunoscut şi au păstrat concepţiile
lui Aristotel, care un timp îndelungat în Occidentul medieval era cunoscut prin traducerile arabe şi
comentariile filozofilor arabi.

S-ar putea să vă placă și