Cuprins

Ce falnic eşti!

Ce falnic eşti, Cel adorat,

De miriade multe..
Mai sus de tot ce-i înălţat, 3 Editorial
De toate ce sunt culte! Blestemat sau binecuvântat? – Editorii

Ce falnic eşti, Suprem, Divin

Mai alb ca şi iaspisul;
Întreci şi florile de crin, 4 Închinători în duh şi în adevăr
Nu ţi-e de-ajuns nici scrisul... Zenit și negură în istoria muzicii creștine –
Simion Buzduga
Ce falnic eşti, când stai pe tron,
Mai roşu ca sardiul..
Când Îţi răsună al Tău ton
6 Doctrine biblice

Postul – Iosif Anca

Transformi cărămiziul.

Ce falnic eşti, deasupra stând,

De îngeri şi armate, 10 Am învăţat să învăţăm şi învăţând ne învăţăm
Supraveghezi totul păşind, Scrisoarea a LIV-a – Zaharia Bica
Prin ceţi aglomerate.

Ce falnic eşti şi strălucind,

Mai verde ca smaragdul, 12 Statutul moral și spiritual al ceștinului

Te-ascultă apele vuind, Cu față către adevăr. Tulburări cu rost –

Dar îţi respectă gardul. Iosif Samfira

Ce falnic eşti, în Univers,

Deasupra tuturora!
15 Experiențe

Vindecată de Domnul – T.L.

Când porunceşti Tu, boldu-i şters
Şi-apare aurora.

Ce falnic eşti şi-nfricoşat 16 Carte în serial

Când desluşeşti grandoarea; Ridicaţi-vă! Începe judecata! partea a XII-a –
Tu calculezi tot din înalt Ivan Petrovici Fedotov
Şi faci numărătoarea.

Ce falnic eşti, drept Făurar,

Fondurile necesare editării şi distribuirii re-
Prin zări nemaipătrunse,
vistei „Dragoste pentru Adevăr”, se constituie din
Cunoşti şi spaţiul planetar
donaţii din ţară şi străinătate. Cei care doresc să
Şi tainele ascunse.
sprijine această lucrare pot depune bani în contul
Ce falnic eşti şi nu te schimbi Asociaţiei Creştine de caritate Gosen, deschis
Pentru eternitate. la BCR Arad, având codul IBAN: RO 62RNCB 0015
Falnic acum şi-n veşnicii, 0303 1877 0001.
Mai falnic decât toate.
Vă mulţumim în Numele Domnului Isus!
Cornel David
Colectivul redacţiei

ISSN: 1841-1185

„Ai dat celor ce se tem de Tine un steag, ca să-l
Cine doreşte să fie blestemat? Cu siguranţă, niciun om
întreg la minte. Cine doreşte să fie binecuvântat? Desigur, toţi
care doresc să nu fie blestemaţi. Pe aceste considerente normale,
să ascultăm profetul care striga pe străzile Ierusalimului sau
poate la porţile Templului: „Aşa vorbeşte Domnul: «Blestemat să
fie omul care se încrede în om, care se sprijineşte pe un muritor şi
îşi abate inima de la Domnul! Căci este ca un nenorocit în pustie
şi nu vede venind fericirea; locuieşte în locurile arse ale pustiei,
într-un pământ sărat şi fără locuitori. Binecuvântat să fie omul,
care se încrede în Domnul şi a cărui nădejde este Domnul! Căci el
este ca un pom sădit lângă ape care-şi întinde rădăcinile spre râu;
nu se teme de căldură, când vine şi frunzişul lui rămâne verde;
în anul secetei, nu se teme şi nu încetează să aducă roadă.»”
(Ieremia 17:5-8)
Nu ne vom referi la cuvintele de blestem şi respectiv
binecuvântare rostite de alţii la adresa noastră, chiar dacă ele pot
să apară în traiectul vieţii noastre, căci sunt nule fără contribuţia
noastră. Astfel, nu poţi blestema un sfânt şi nu poţi binecuvânta
un păcătos, căci nici una, nici cealaltă, nu ajung la destinaţie.
Vom aborda blestemul şi binecuvântarea rostite fără cuvinte, de
fiecare pentru sine, prin modul de viaţă în care se raportează
cu ascultare la şoaptele sau asigurările şarpelui, rostite prin
oamenii lumii acesteia sau la Cuvântul Domnului. Într-un context
bipolar, cu două scaune de domnie şi un conflict ce-şi va atinge
apogeul în viitor, dar totuşi cu un final sigur şi stabil pentru
eternitate, „v-am scris aceste lucruri în vederea celor ce caută să
vă rătăcească.” (1 Ioan 2:26)
În vremea noastră s-a scris şi se vorbeşte mai mult ca
niciodată, pentru că mijloacele de comunicare şi libertatea de
exprimare sunt aproape fără limite. Atena antică cu agora ei
este o nimica pe lângă capacitatea de informare a internetului,
iar sateliţii de pe orbită n-au grad de comparare cu porumbeii
ce duceau cele mai rapide veşti. Oamenii sunt sub o influenţă
permanentă şi spiritul de turmă poartă lumea ca valurile mării,
scufundând generaţie după generaţie, mari şi mici, cezarii de pe
capetele fiarelor ieşite din mare şi pe toţi cei fascinaţi de spumele
valurilor lor. Cât de mulţi oameni au dus comunşti în pustiu,
promiţându-le o lume nouă şi un om nou! Ce lung este şirul celor
ce urmează teoria evoluţionistă, mai lung decât lanţul presupus
de la big bang la primate şi în final la homo sapiens! Chiar şi
mulţi creştini cu diplome teologice subscriu mai mult sau mai
puţin acestei teorii. Multe alte drumuri ce duc şi pierd oamenii
în pustiuri sărate şi fără locuitori mai sunt în lumea acesta, în
domeniul politic, economic, cultural, medical şi, ce-i mai grav,
religios. În final, mor toţi fără speranţă. Evenimente cu început
promiţător şi sfârşit tragic se repetă mereu, aşa cum amintea
înţeleptul Gamaliel, de două situaţii. „Căci nu de mult s-a ivit
Teuda, care zicea că el este ceva şi la care s-au alipit aproape
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
Editorial
înalţe spre biruinţa adevărului” (Psalmul 60:4)
Blestemat sau
binecuvântat?
patru sute de bărbaţi. El a fost omorât şi toţi cei ce îl urmaseră,
au fost risipiţi şi nimiciţi. După el s-a ivit Iuda Galileanul, pe
vremea înscrierii şi a tras mult norod de partea lui: a pierit şi el şi
toţi cei ce-l urmaseră, au fost risipiţi.” (Fapte 5:36-37) Şi ei n-au
fost singurii deschizători de drumuri spre pustiuri, căci căpitanul
roman Claudius Lisias l-a întrebat pe apostolul Pavel de un altul:
„Nu cumva eşti egipteanul acela, care s-a răsculat acum în urmă
şi a dus în pustie pe cei patru mii de tâlhari?” (Fapte 21:38)
Nu există rătăcire mai mare, nici blestem mai greu, decât
să crezi un teolog fals sau un profet mincinos, să te bazezi pe cele
spuse sau scrise de ei, pe interpretările lor şi în final să constaţi
că ţi-ai abătut „inima de la Domnul”. Nu uitaţi că trăim „zilele din
urmă... vremuri grele”, cu oameni „care învaţă întotdeauna şi nu
pot ajunge niciodată la deplina cunoştinţă a adevărului”, când
„oamenii răi şi înşelători vor merge din rău în mai rău, vor amăgi
pe alţii şi se vor amăgi şi pe ei înşişi.” (2 Timotei 3:1, 7, 13)
Domnul ne oferă însă binecuvântarea şi siguranţa
mântuirii, numai să credem şi să rămânem ascultători de Cuvânt.
Mentorii noştri, începând cu părinţii şi continuând cu cei de la
adunare (live sau virtual) sau din alte materiale audio, video
sau text, pot fi verificaţi prin Scripturi şi prin modul lor de viaţă,
evlavios, după cum şi cei înşelători pot fi depistaţi mai uşor
după tendinţele lor fireşti şi libertatea poftelor firii pământeşti
decât după predicile lor cu strecurări numai pe „furiş”. (2 Petru
2:1-3; Iuda 1:18-19) Cele scrise de Pavel lui Timotei lămuresc
bine aceste aspecte: „Tu, însă, ai urmărit de aproape învăţătura
mea, purtarea mea... De altfel, toţi cei ce voiesc să trăiască cu
evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniţi... Tu să rămâi în lucrurile
pe care le-ai învăţat şi de care eşti deplin încredinţat, căci ştii de
la cine le-ai învăţat: din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, care
pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire, prin credinţa
în Hristos Isus. Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de
folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune
în neprihănire...” (2 Timotei 3:10-17) „Căci va veni vremea când
oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor
gâdila urechile să audă lucruri plăcute şi îşi vor da învăţători
după poftele lor. Îşi vor întoarce urechea de la adevăr şi se vor
îndrepta spre istorisiri închipuite.” (2 Timotei 4:3-4)
Încrederea în teoriile şi asigurările oamenilor cu faţa spre
Egipt, spre lume şi poftele ei, oricine ar fi ei, este un drum prin
pustiu, în care pier toţi cei ce nu-L cred pe Dumnezeu pe Cuvânt,
fără să aibă destinaţie Canaanul, căci „lumea şi pofta ei trece;
dar cine face voia lui Dumnezeu, rămâne în veac.” (1 Ioan 2:17)
Încrederea în Domnul este o cale dreaptă spre Canaan, Calea
Domnului, trasată de indicatoarele Bibliei şi parcursă de cei cu
inima curată.
Alege!
3
Editorii
 Închinători în duh şi-n adevăr
„...fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl!” (Ioan 4:23b)
Zenit şi negură în istoria
muzicii creştine
Cântarea creştină de-a lungul veacurilor
„Lăudaţi pe Domnul, toate neamurile;
slăviţi-L, toate noroadele.” (Romani 15:11)
Scurt istoric al mişcării şi muzicii
evanghelice
De unde vin evanghelicii? De ce sunt denumiţi
neoprotestanţi? În mileniul al doilea, apar primele
manifestări de trezire pentru întoarcerea la învăţătura
creştinismului primar și evanghelic din Sfintele Scripturi.
Dorinţa de reformă s-a coagulat şi materializat în
propovăduirea şi în scrierile unor bărbaţi de seamă, care
au răspândit ideile unei reforme a creştinismului de atunci.
Întoarcerea la învăţătura originală din Sfânta Scriptură, care,
după cum am văzut, a fost adoptată încă de la începutul
mileniului al doilea, având un caracter laic, şi anume: cea
a albigenzilor din sudul Franţei (cu unele erori teologice),
a valdenzilor din nordul Italiei, a culminat cu universitarii:
John Wycliffe, (profesor universitar la Oxford, ale cărui idei
au fost răspândite de mişcarea lorzilor din Anglia), Ian Hus
(rector al Universităţii din Praga, care a generat mişcarea
husiţilor din Cehia) şi Martin Luther din Germania (cel care
a declanşat „Reforma clasică, nefinalizată a secolului al 16-
lea”), Calvin, Zwingli, Knox din care a rezultat luteranismul
în Germania, Danemarca, Suedia, Norvegia, Finlanda,
mai apoi în S.U.A și în lumea întreagă. Calvinismul a fost
îmbrăţișat în Franţa, Olanda, Anglia, S.U.A etc. John Knox a
introdus presbiterianismul în Scoţia. Zwingli a reformat o
parte a Elveţiei. Reforma anabaptiştilor din Elveţia, începută
cu aproape 500 de ani în urmă, a fost numită „Reforma
radicală”. Din Biserica Anglicană s-a dezvoltat metodismul
în sec. al XVII-lea prin fraţii John și Charles Wesley. Aceştia
sunt numiţi protestanţi, de la atitudinea unor principii ai
statelor germane care, în numele principiilor formulate de
Luther, protestează la Dieta de la Speyer în 1529, contra
lui Carol Quintul, cel care a încercat să-l convingă cu forţa
pe Luther, să renunţe la ideile sale. Adepţii din prima serie
poartă numele de „credincioși evanghelici” .
Apare apoi „Reforma evanghelică finală”, o a doua
familie evanghelică formată din mișcările care au accentuat
diverse doctrine biblice, dar nu au făcut parte din planul
reformei iniţiale, a celei clasice, sau, poate, au fost respinse.
Din reforma anabaptiştilor din Elveţia, au derivat fraţii elveţieni
4
sau amişii; apoi, menoniţii în Olanda; baptiștii în Anglia. (1633)
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
Mai târziu apar şi alte mişcări: cea metodistă (1791); creștinii
după evanghelie în Irlanda, Dublin (1831); adventiştii (1863);
penticostalii (1901). În România, în sânul ortodoxiei, apare o
mişcare de înnoire numită „Oastea Domnului” (1923). Deşi,
în general, mişcările spirituale din ultimele veacuri au fost
numite neoprotestante, în realitate ele formează familia
evanghelică fundamentată în întregime pe Sfânta Scriptură.
Printre altele, toate aceste mișcări evanghelice au pus
bazele unei închinări în care întreaga congregaţie participă
prin cântarea comună.
Coralul evanghelic (neoprotestant)
Deși cântarea comună din Biserică, apoi solo-urile,
duetele, triourile, cvartetele, dar în mod special, cântarea
congregaţională, ilustrează cel mai bine efectul înălţător,
cert e că muzica sacră uneşte inimile şi minţile creştinilor şi
nu numai, atmosfera solemnă, mistică este produsă în mod
remarcabil de muzica corală (corurile mixte, bărbătești,
femeiești, de fete, de copii). Cântarea în Biserică este o jertfă
spirituală, la baza căreia există un timp special de pregătire,
o educaţie muzicală la un anumit nivel. Participă orice
categorie de vârstă sau segment cu o vocaţie specială, dăruită
divin. Dumnezeu merită o jertfă de laudă care costă timp,
educaţie şi pregătire muzicală, pentru ca aceasta să aibă un
bun miros şi prinos de calitate. Tinerii sunt implicaţi efectiv în
slujire, participă în comuniunea sacră cu Domnul şi, mai ales,
relaţionează într-un anturaj creştin. Cântările de cor conţin
un repertoriu bogat, fiind ușor de identificat datorită faptului
că: sunt pline de viaţă, expresive, caracterizate de armonie
exclusiv clasică,1 având o expunere melodică atât simplă, cât
și complexă (uneori cu un ritm determinat de textul poetic).
Pe de altă parte, sunt scrise atât în tonalitate majoră,
cât şi minoră, majoritatea (coralelor) fiind însă compuse în
tonalitate majoră. Sunt foarte expresive şi profunde. Sunt
ușor de recunoscut după frumuseţea melodică a vocii
superioare,2 iar prozodia versurilor este proporţională cu
accentele melodiei. Tematica acestor corale e dintre cele mai
diverse: închinarea prin laudă, rugăciune și cuvânt care cuprinde
doctrina creștină privitoare la misiunea creștină ecleziastică,
familia creștină, evenimente și ocazii speciale. Coralele
evanghelice exprimă o gamă de sentimente: de adorare a lui
Dumnezeu, de chemare la meditaţie și verificare personală
pentru pocăinţă, iertare, speranţă, bucurie, solemnitate,
contemplare. Fără să se minimalizeze valoarea coralelor mai
puţin cunoscute, este deja cunoscut efectul exercitat asupra

ascultătorilor de-a lungul anilor. Multe din aceste corale au
avut un puternic impact asupra vieţii celor deschişi pentru
mântuire. Aceasta constă în iertarea păcatelor (Luca 1:77).
Se cunosc nenumărate cazuri, când pe fondul interpretării
lor, în timpul evanghelizărilor, atâţia oameni nemântuiţi
au avut un cuvânt de apreciere, iar ca urmare a impactului
produs de vestirea Evangheliei, s-au hotărât să-L declare
pe Domnul Isus, Salvator, adică Mântuitor și Domn al vieţii
lor personale, pentru a-L sluji și urma pe calea care duce
la Dumnezeu. „Isus a zis: „Eu Sunt calea, adevărul şi viaţa.
Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” (Ioan 14:6)
Psaltirea și imnologia în bisericile
evanghelice
Psaltirea. De la psaltire la imnuri. Aceasta cuprinde
psalmii biblici. În practica de cult, imnul există încă din cele
mai vechi timpuri. O dezvoltare mai accentuată a creaţiei
de imnuri a avut loc în sec. VI-VIII d. Hr. Până în sec. XVII-
XVIII, imnul a evoluat ca psalm, având un caracter expresiv
de o anumită sobrietate sau vigurozitate festivă, cu ocazia
diverselor evenimente, dar, oricum, până atunci a avut un
tempo mai lent.
Dintre compozitorii renumiţi care au compus muzică pe
textele psalmilor îi amintim pe: G. P. Palestrina, Orlando di Lasso,
J. S. Bach, Franz Schubert, J. Brams și Igor Stravinschi. Psalmii
din Biblie au fost singurii legiferaţi de către anumiţi reformatori
(Calvin, Zwingli etc.), însă, deoarece nu conţin și învăţăturile
de bază ale credinţei Evangheliei, nu pot acoperi decât parţial
crezul creștinilor. Iată de ce unii autori de imnuri au trecut la
„încreștinarea psalmilor” așa cum a făcut-o Isaac Watts. El a
subliniat modul cum trebuie cântaţi psalmii de către creștini. „Şi
sunt total satisfăcut că Mântuitorului nostru binecuvântat I se
aduce mai multă cinste prin răspândirea numelui Său, a harului
și a acţiunilor Sale în limbajul Său propriu, în concordanţă cu
revelaţiile mai bogate pe care ni le-a dat, decât prin reîntoarcerea
la limbajul arhetipurilor și simbolurilor!” (introducerea la cartea
sa de cântări publicată în 1718).
Apariţia imnologiei evanghelice
Imnurile sunt acele cântări creștine, intonate în proză
până în secolul al VI-lea, având ca scop precis, redarea fidelă
a învăţăturilor de bază ale credinţei creștine. Primul care a
scris imnuri în versuri a fost Benedict de Nursia (sec. VI) ale
cărui imnuri au fost cântate cu preponderenţă în Biserica
Apuseană. Atât piesele religioase care se desfășoară pe
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
o întindere mai restrânsă, cât și cele monumentale care
creează o atmosferă celestă, purtând sufletul pe culmile
cele mai înalte ale înălţării divine, declanșează o puternică
reverenţă faţă de Dumnezeu.
După trecerea în revistă a celor mai vechi imnuri
cunoscute, în continuare vom prezenta imnurile și formele
muzicale nou-testamentale de laudă și duhovnicești, alături
de psalmi. Imnurile din vremea de început a metodismului,
diferite de cele de astăzi, conţineau frecvent teme despre
păcat sau pocăinţă. John Wesley o propovăduia (pocăinţa),
iar Charles o cânta cu o adâncime şi o intensitate a limbajului
care cu greu ar putea fi egalată altundeva, cu excepţia
Scripturii insuflate.3 O carte metodistă de imnuri, publicată
mai târziu, are 71 de imnuri cu tema: „pocăinţă”.4
Într-o vreme când închinarea devenea o formalitate,
când mișcarea puritană cobora spre apus, înainte de așa-
numita „Marea trezire a secolului al XVIII-lea”, acest tânăr
cu numele Isaac Watts, oferă creştinismului evanghelic o
nouă formă muzicală nou-testamentală: imnul sacru. Isaac
Watts a stârnit o mare și controversată dispută atunci când
a compus și a introdus imnuri neinspirate din psalmii Bibliei,
singurii acceptaţi în Biserica Anglicană la ora aceea. Ceea
ce astăzi nu înseamnă prea mare lucru, la ora aceea a fost
o decizie de mare curaj. Asta nu înseamnă că și tinerele
talente de astăzi fac același lucru, imitând actul reformator
al lui Watts. Prin introducerea genurilor profane (vinul
Babilonului) are loc ameţeala și, mai ales, amestecul care
creează confuzie în închinare. Tabloul acesta este ilustrat
prin potirul de aur, plin de spurcăciunile și necurăţiile
desfrâului spiritual al femeii care călărește fiara. (Apocalipsa
17:4-5) Pasul făcut de autorul amintit este unul triumfător,
care a continuat şi dezvoltat muzica sacră, redându-i noi
valenţe și dimensiuni spirituale. Trebuie să-L onoreze pe
Dumnezeu, să aibă un bogat conţinut de învăţătură biblică.
Mult mai uşor vor fi reţinute textele cântărilor de către
masele de credincioşi, decât cele mai profunde predici sau
mesaje ale celor mai inspiraţi predicatori sau evanghelişti.
Aşa se face că textele mai neinspirate sunt mai cunoscute
şi mai răspândite decât cele care ar merita să fie. Imnurile
conţin texte bogate în laude care preamăresc atributele şi
lucrările lui Dumnezeu, ale Domnului Isus şi ale Duhului
Sfânt. Acestea au fost numeroase şi foarte profunde până
la sfârşitul secolului al XIX- lea şi conţineau un bogat tezaur
argumentativ, didactic şi doctrinar, căci lauda trebuie să
abunde în slăvirea Domnului, prin prezentarea calităţilor Sale.
Treptat, imnurile au fost înlocuite cu muzica de tip „gospel”.
Teologul John F. MacArthur5 deplânge abandonarea acestor
imnuri în favoarea cântărilor de tip „gospel” care aveau „un
loc legitim” în muzica bisericească. „Eroarea a constat în
respingerea totală a moştenirii bogate a imnurilor”. Cântările
de laudă nu trebuie să fie asemenea celor de tip „pop”, ci
trebuie să glorifice însuşirile lui Dumnezeu, întrucât ele nu
vor fi închinate publicului, ci numai Lui.
Ştiaţi că?
Mişcarea metodistă are o contribuţie majoră în
închinarea evanghelică. Charles Wesley a compus 6500 de
imnuri din doctrinele de bază ale Bibliei, care au fost introduse
în închinarea publică. El a fost primul autor de imnuri care
a chemat păcătoşii la mântuire. Apogeul cântării comune
5
(continuare în pagina 13)
 Doctrine biblice
„Cuvântul Tău este adevărul.” Ioan 17:17)
POSTUL
Introducere
Postul este un act de disciplină spirituală şi fizică,
printr-o abţinere voluntară de la mâncare şi băutură şi alte
pofte trupeşti şi dorinţe sufleteşti, pentru o perioadă de
timp limitată, în vederea apropierii de Dumnezeu pentru a
primi favoare şi ajutor. Postul apare în istoria biblică în actul
cultic al poporului lui Dumnezeu, într-o rânduială specifică
ispăşirii păcatelor, dar aria acestei discipline sfinte s-a extins
în funcţie pe nevoile spirituale şi materiale, aşa încât a
devenit o practică de necontestat a vieţii religioase. Domnul
Isus Hristos a postit şi a afirmat că şi ucenicii Lui vor posti.
(Matei 4:2; 9:14-15) „Conform Didahiei, zile de post pentru
toţi creştinii sunt miercurile şi vinerile, iar canoanele 66 și
69 apostolice, Didascalia (cap. 21) și Constituţiile Apostolice
(5, 13 și 15 alături de 7, 22 și 23) prescriu postul înainte
de hirotonie, de botez şi de împărtăşanie, înainte de Paşti
şi în zilele de miercuri şi vineri. Cu timpul însă, dispoziţiile
bisericeşti care reglementau disciplina postului s-au înmulţit,
oficializându-se prin canoanele unor Sinoade ecumenice şi
particulare, sau ale unor Sfinţi Părinţi...” 1
În vederea înţelegerii de fond şi de formă a postului,
trecând dincolo de canoane şi cutume, cu scopul acceptării
acestei jertfe de către divinitate, vă propun o analiză a celor
scrise despre post în Scripturile Sfinte şi a practicilor celor
care au avut trecere înaintea lui Dumnezeu prin postul lor.
O clasificare „exterioară” a posturilor vizează
paramentrii fizici. Astfel, din punct de vedere al modului
de abstinenţă, postul poate fi absolut: „fără să mâncaţi
nici să beţi” (Estera 4:16) sau parţial: „N-am mâncat deloc
bucate alese, nu mi-a intrat în gură nici carne, nici vin...
până s-au împlinit cele trei săptămâni.” (Daniel 10:3)
Un fel de abstinenţă alimentară cu scop spiritual era şi
practica nazireatului (Numeri 6:1-5) Din punct de vedere
al lungimii, postul începe de la o zi, dar se poate extinde şi
pe durata mai multor zile – fie întrerupt în fiecare seară, (1
Samuel 31:13) fie necurmat 3 zile, (Estera 4:16; Fapte 9:9)
şi în mod cu totul special, 40 de zile: Moise; (Deuteronom
9:9, 18, 25) Ilie; (1 Regi 19:8) Domnul Isus Hristos (Matei
4:2). Din punct de vedere al participanţilor, postul poate fi
individual: „tu, când posteşti...” (Matei 6:17) sau colectiv
– organizat: „Toți copiii lui Israel și tot poporul s-au suit
6 „Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
şi au venit la Betel; au plâns şi au rămas acolo înaintea
Domnului, au postit în ziua aceea până seara şi au adus
arderi de tot şi jertfe de mulţumire înaintea Domnului.”
(Judecători 20:26) Din punct de vedere al frecvenţei,
postul este regulat: „în luna a şaptea, în a zecea zi a lunii,
să vă smeriţi sufletele...” ;(Leviticul 16:29) „Postul din luna
a patra, postul din luna a cincea, postul din luna a şaptea şi
postul din luna a zecea...” (Zaharia 8:19) sau ocazional – de
necesitate. (Ieremia 36:9; Matei 9:15)
Manifestările exterioare ca: presărarea cenuşii pe cap,
posomorârea forţată a feţei, îmbrăcarea în sac şi sfâşierea
veșmintelor, nu au fost cerute niciodată de Dumnezeu (Ioel
2:13; Matei 6:16-18), dar au fost apreciate atunci când au
fost însoţite de durerea pocăinţei sau a dorinţei ardente
pentru o cauză nobilă. (2 Cronici 34:27; Ezra 9:3) Fiindcă nu
se poate face o separare matematică între entităţile fiinţei
umane, este normal ca stările interioare să se răsfrângă
asupra acţiunilor trupului, de altfel, însuşi postul este o
cerinţă a duhului / sufletului care implică trupul în vederea
obţinerii ei (Proverbe 12:25;15:13). În astfel de stări, David
şi respectiv Ieremia au zis: „sufletul şi trupul mi s-au topit de
întristare”; (Psalmul 31:9) „Inima îmi este zdrobită în mine,
toate oasele îmi tremură”. (Ieremia 23:9) Smerenia sufletului,
esenţială în timpul postului, se manifestă şi prin lacrimile din
rugăciunile noastre, ca în cazul psalmistului, care scria: „plâng
şi postesc... eu către Tine îmi înalţ rugăciunea, Doamne, la
vremea potrivită. ... Ascultă-mă, Doamne, căci bunătatea
Ta este nemărginită. În îndurarea Ta cea mare, întoarce-Ţi
privirile spre mine şi nu-Ţi ascunde faţa de robul Tău! Căci
sunt în necaz: grăbeşte de m-ascultă!” (Psalmul 69:10-17)
Postul fără un conţinut bun şi fără celelalte ingrediente
sfinte ce compun viaţa de credinţă, este o decepţie spirituală,
constatându-se uşor ineficienţa, ca şi în cazul rugăciunilor
păgânilor. (Matei 6:1-16) De asemenea, un post sporadic
şi lipsit de o continuitate sfântă nu asigură sub nicio formă
viitorul, atingerea scopului, chiar dacă pe moment se poate
obţine o formă de îndurare divină, ca în cazul smeririi şi
postului lui Ahab, după ameninţarea rostită pentru casa lui
prin profetul Ilie. (1 Regi 21:27) Postul nu are nimic magic în
mod intrinsec, valoarea lui este dată de atitudinea şi scopul
persoanei sau colectivului care posteşte. Rugăciunea şi
citirea Cuvântului, pentru o informare sau reciclare corectă

şi după caz, mărturisirea păcatelor, în condiţia limitării
acţiunilor firii pământeşti cu patimile şi poftele ei prin post,
identifică întotdeauna cauzele şi efectele acelei situaţii, în
vederea atingerii obiectivului postului. Iată orarul unei zile
de post din perioada postexilică: „După ce au şezut jos, au
citit în cartea Legii Domnului, Dumnezeului lor, a patra parte
din zi; şi altă a patra parte din zi şi-au mărturisit păcatele şi
s-au închinat înaintea Domnului, Dumnezeului lor.” (Neemia
9:3) Voi afirma şi argumenta că postul este strict legat de
etapele mântuirii şi de starea spirituală a celui ce posteşte,
evidenţiind trei tipuri de post, în succesiunea şi paralelismul
lor posibil.
Cele scrise aici despre post nu sunt o prezentare
exhaustivă a postului în concept creştin, ci doar o reamintire
devoţională a ceea ce poate să se realizeze prin post,
în vederea actualizării acestei discipline sfinte în viaţa
credincioşilor. Consider că prezentul şi cu atât mai mult
viitorul creştinismului depind şi de felul în care generaţia
noastră va trăi după modelul apostolului Pavel: „în posturi
adesea”. (2 Corinteni 11:27)
I. Postul pocăinţei
Porunca dată de Dumnezeu evreilor prin Moise,
referitoare la post, era explicită: „Aceasta să vă fie o lege
veşnică: în luna a şaptea, în a zecea zi a lunii, să vă smeriţi
sufletele... în ziua aceasta se va face ispăşire pentru voi, ca să
vă curăţiţi: veţi fi curăţiţi de toate păcatele voastre înaintea
Domnului. Aceasta să fie pentru voi o zi de Sabat, o zi de
odihnă, în care să vă smeriţi sufletele...”. (Levitic 16:29-31)
În ziua ispăşirii când marele preot avea singura posibilitate
printr-o jertfă specială, să intre înaintea lui Dumnezeu în Sfânta
Sfintelor, poporul trebuia să aibă o atitudine de penitenţă
potrivită cu starea lor spirituală. Ei trebuiau să conştientizeze
că Dumnezeu era mâniat pe ei din pricina păcatelor lor de
peste an şi că singura lor şansă să nu fie nimiciţi era sângele
prin care se făcea ispăşirea. Poporul ştia că: „oricine nu se va
smeri în ziua aceea, va fi nimicit...”. (Levitic 23:29) Această zi
specială este numită în alte texte biblice de mai târziu: ,,ziua
postului” (Ieremia 36:6) sau „vremea postului”. (Fapte 27:9)
Postul cu scopul obţinerii iertării putea fi ţinut şi în
alte perioade ale anului, atunci când oamenii se simţeau
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
împovăraţi de păcatele lor. Reformele spirituale conţineau
implicit dorinţa de smerire şi mărturisire a păcatelor. Aşa
s-a întâmplat după cei douăzeci de ani de îndepărtare de
Dumnezeu cauzaţi de falimentul spiritual al casei lui Eli:
„... Atunci toată casa lui Israel a plâns după Domnul... şi
au postit în ziua aceea, zicând: «Am păcătuit... împotriva
Domnului!»” (1 Samuel 7:2-6) Reforma postexilică, a
necesitat iarăşi un astfel de post: „În a douăzeci şi patra zi a
aceleiaşi luni, copiii lui Israel s-au adunat, îmbrăcaţi în saci
şi presăraţi cu ţărână, pentru ţinerea unui post. Cei ce erau
din neamul lui Israel, despărţindu-se de toţi străinii, au venit
şi şi-au mărturisit păcatele lor şi fărădelegile părinţilor lor.”
(Neemia 9:1-2) Postul favorizează „o întristare după voia lui
Dumnezeu” care duce la pocăinţă. (2 Corinteni 7:10-11)
Tot o dovadă că durerea sufletească suprimă poftele
trupului, inclusiv pofta de mâncare, e și faptul că întristarea
după cei morţi era marcată de zile de post (1 Samuel 31:13;
2 Samuel 1:12). La fel, alte tragedii erau comemorate prin
post: străpungerea zidurilor Ierusalimului, distrugerea
Templului. (2 Regi 25:8-9; Ieremia 39:1-2; Zaharia 8:19)
Un exemplu concludent că pocăinţa este marcată
obligatoriu de post este cel al ninivenilor, care au postit
„total”, poate multe zile sau chiar toate cele patruzeci ce
le mai hărăzise Dumnezeu. Comunicatul împăratului este
complet şi ca atare foarte reprezentativ pentru forma şi
scopul postului pocăinţei: „Oamenii şi vitele, boii şi oile, să
nu guste nimic, să nu pască şi nici să nu bea apă deloc! Ci
oamenii şi vitele să se acopere cu saci, să strige cu putere
către Dumnezeu şi să se întoarcă de la calea lor cea rea şi
de la faptele de asuprire, de care le sunt pline mâinile! Cine
ştie dacă nu Se va întoarce Dumnezeu şi Se va căi şi dacă
nu-Şi va opri mânia Lui aprinsă, ca să nu pierim!” (Iona
3:7-9) Aproape că sunt de prisos explicaţii referitoare la
acţiunile lor şi nu ştiu ce ar mai fi putut face în plus, în acele
zile pentru a obţine îndurarea divină, de aceea Domnul Isus
a spus că ei „s-au pocăit”. (Matei 12:41)
Fără postul pocăinţei, stare în care te vezi în pericolul
pierzării eterne şi ceri mila lui Dumnezeu, nu există convertiri,
nici reforme reale. Nu se poate să mai ai poftă de mâncare sau
să-ţi mai ardă de băuturi tari sau dulci în faţa iminentei mânii
a lui Dumnezeu. Nu cred în posturi cu sucuri de fructe cu titlu
de penitenţă; acestea sunt doar pentru scopuri terapeutice
fizice. Fie ca mesajul inspirat al profetului Ioel: „Dar chiar
acuma, zice Domnul, întoarceţi-vă la Mine cu toată inima, cu
post, cu plânset şi bocet!”, (Ioel 2:12) să ia pofta de mâncare
a tuturor celor ce sunt încă la „ospeţe, în chefuri şi în slujiri
idoleşti neîngăduite” (1 Petru 4:4), dar şi a celor „întinaţi” la
mesele de dragoste ale frăţietăţii. (2 Petru 2:13)
II. Postul slujirii
Postul slujirii urmează în mod natural, logic, după
apropierea reală de Dumnezeu prin pocăinţă, dar nu ca
cea a evreilor, care ziceau: „La ce ne foloseşte să postim?
La ce să ne chinuim sufletul, dacă Tu nu ţii seama de lucrul
(continuare în pagina următoare)
7
 Doctrine biblice
„Cuvântul Tău este adevărul.” Ioan 17:17)
acesta?” (Isaia 58:3) Ei cereau diferite izbăviri şi însoţiri
divine, fără a avea loc întâi în viaţa lor întoarcerea reală la
El. Orice individ sau colectivitate, abia după integrarea în
poporul lui Dumnezeu, poate să se dedice lucrărilor sfinte,
scop în care postul este un miljoc de cunoaştere şi slujire
prin închinare, a voii şi a planurilor Domnului. Îndemnul
apostolului Pavel: „să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă
vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea
voastră o slujbă duhovnicească”, (Romani 12:1) poate fi
luat atât ca un act iniţial al dedicării în slujba Domnului,
cât şi ca un act de consacrare sistematică a unui timp de
slujire efectivă, lucrare la care postul este un suport necesar.
Pentru exemplificare, amintesc primele patruzeci de zile
de stat pe munte ale lui Moise, în vederea primirii Legii,
(Exodul 34:28) postul Domnului din pustie (Luca 4:1-2) şi
postul consacrării prezbiterilor din Asia Mică, când sub
coordonarea apostolului Pavel: „s-au rugat şi au postit, i-au
încredinţat în mâna Domnului”, (Fapte 14:23) după modelul
celor din Antiohia Siriei, care înainte de trimiterea în lucrare
a lui Barnaba şi Saul „au postit şi s-au rugat (apoi) şi-au pus
mâinile peste ei” (Fapte 13:3).
Lucrarea sfântă este continuă şi presupune lupte
spirituale permanente (Efeseni 6:10-20), de aceea postul
este o practică „obligatorie” pentru cei ce slujesc, dacă
vor să fie biruitori. Apostolul Pavel şi colaboratorii lui
de misiune, ca nişte „vrednici slujitori”, trăiau în posturi
„adesea” (2 Corinteni 6:5; 11:27), dar şi femeile evlavioase
ca Ana, care „zi şi noapte slujea lui Dumnezeu cu post şi cu
rugăciuni”. (Luca 2:37) Ucenicii lui Ioan au fost educaţi şi
ei cu rugăciuni şi „obişnuiau să postească” (Marcu 2:18),
după cum şi Domnul a anunţat că ucenicii Lui vor posti.
(Luca 5:35) În contextul luptelor spirituale, este necesar să
ştim că postul cu substrat de magie poate să aibă anumite
rezultate, dat fiind forţele spirituale implicate în lume,
în religiile păgâne şi în ocultism, (1 Regi 21:9-12; Fapte
23:14) ceea ce este un motiv în plus să avem asigurată
lucrarea sfântă cu post permanent. Începând cu duşmănia
dintre sămânța şarpelui şi sămânţa femeii anuţată în
Grădina Edenului, (Geneza 3:15) orice activitate bună are
împotrivire şi, ca în vremea lui Neemia, sabia şi mistria
nu se vor despărţi până la finalul apocaliptic. Biruinţele
spirituale în ispite şi în acţiuni de exorcizare sunt asigurate
şi în funcţie de post. (Matei 17:21; Marcu 1:12-13; 9:29)
Orice slujitor adevărat al Domnului ştie că acţivităţile sfinte
sunt parte lucrare, parte lupte, după cum scria şi apostolul
Pavel, identificându-şi corect misiunea chemării sale: „Pe
El Îl propovăduim noi şi sfătuim pe orice om şi învăţăm pe
orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice
om, desăvârşit în Hristos Isus. Iată la ce lucrez eu şi mă
lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în
mine.” (Coloseni 1:28-29)
Chiar dacă viaţa de familie presupune în mod natural
împliniri fizice specifice, în vederea realizării unei slujiri
8 „Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
eficiente, apostolul recomanda familiştilor înfrânarea
sistematică „prin bună învoială, pentru un timp, ca să vă
îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea; apoi să vă împreunaţi
iarăşi, ca să nu vă ispitească Satana, din pricina nestăpânirii
voastre.” (1 Corinteni 7:5) Relaţia de interdependenţă dintre
post şi controlul trupului este mai accentuată la tinereţe,
când poftele sunt mai puternice, dar nu este de neglijat
toată viaţa. (Eclesiastul 9:17; 12:1-7; Ieremia 5:8; 1 Corinteni
9:27).
Postul slujirii asigură păstrarea harului primit prin
postul pocăinţei şi slujeşte drept bază pentru postul de
cerere / mijlocire. Aici este secretul primirii şi păstrării
mântuirii în orice circumstanţe ale vieţii, aici se vede relaţia
funcţională dintre componentele vieţii sfinte. O relaţie vie
cu Dumnezeu, stabilită definitiv şi permanent prin primirea
Duhului lui Dumnezeu, nu poate fi întreţinută fără rugăciuni
zilnice şi fără studierea tot zilnică a Cuvântului lui Dumnezeu.
Totodată, participarea la viaţa comunităţii de credincioşi
şi împlinirea mandatului nostru misionar, ne vor solicita
frecvent - săptămânal la acţiuni de lucrări şi lupte spirituale.
Aceste acţiuni implică întreaga fiinţă, trupul subscriindu-se
năzuinţelor duhului, iar acesta slujirii din iubire, îndeplinind
astfel comprehensiv scopul pentru care am fost creaţi: „«Să
iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot
sufletul tău, cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta»; iată
porunca dintâi. Iar a doua este următoarea: «Să iubeşti pe
aproapele tău ca pe tine însuţi.” Nu este altă poruncă mai
mare decât acestea.»” (Marcu 12:30-31)
III. Postul cererii / mijlocirii
Cu condiţia unei convertiri reale şi a unei slujiri
corecte, postul este şi o necesitate în situaţii speciale. Cei
ce-L cunosc pe Domnul apelează în împrejurări dificile, şi
prin această formă, geamănă rugăciunii şi a milosteniei,
împreună cu care atrag îndurarea Domnului pentru diferite
izbăviri ce privesc lumea spirituală şi fizică. Postul este o
formă a stăruinţei şi a devotamentului pentru o cauză despre
care ştim că este plăcută Domnului, existând posibilitatea
câştigării biruinţei în acea luptă. Iată câteva domenii de
luptă şi biruinţă prin post: suspendarea pedepselor prin
pocăinţa celor în cauză, îndepărtarea efectelor de pedeapsă
a păcatelor; ocrotire împotriva ameninţărilor şi a asupririi,
însoţirea Evangheliei cu semne şi minuni, eliberarea de
posesiuni demonice, vindecarea bolnavilor, călăuzire în
căsătorie şi alte alegeri în viaţă.
Să ne luptăm pentru astfel de cauze după modelul
oamenilor lui Dumnezeu, bărbaţi şi femei, care individual,
în grup restrâns sau cu tot neamul sfânt au obţinut prin
post mari biruinţe, la nivel naţional şi chiar internaţional,
deşi şansele lor de izbândă păreau nule la un moment
dat. Postul de cerere / mijlocire a schimbat radical şi
favorabil destinul celor care şi pentru care s-a intervenit.
În Regatul lui Iuda, când o coaliţie militară puternică a: „...
pornit cu război... În spaima sa (evlaviosul rege), Iosafat
şi-a îndreptat faţa să caute pe Domnul şi a vestit un post
pentru tot Iuda. Iuda s-a adunat să cheme pe Domnul...”.
(2 Cronici 20:1-3) Mesajul profetic a fost încântător şi
rezultatul războiului o mare binecuvântare materială, fără
să fie nevoie ca ei să lupte: „... Aşa vă vorbeşte Domnul:
«Nu vă temeţi şi nu vă înspăimântaţi dinaintea acestei
mari mulţimi, căci nu voi veţi lupta, ci Dumnezeu.»” (2
Cronici 20:15) În vremea pogromului cerut de Haman şi
promulgat după o lege ce nu putea fi abrogată, „iudeii;
posteau, plângeau şi se boceau şi mulţi se culcau în sac şi
cenuşă.” (Estera 4:3) Împărăteasa Estera li s-a alăturat prin
ceea ce i-a consacrat numele în domeniu, „postul Esterei”
şi a zis lui Mardoheu: „Du-te, strânge pe toţi iudeii care se
află în Susa şi postiţi pentru mine, fără să mâncaţi nici să
beţi, trei zile, nici noaptea, nici ziua. Şi eu voi posti odată
cu slujnicele mele.” (Estera 4:16) Ceea ce a urmat, atât
la curtea regală cât şi în întreg imperiul, a fost uimitor.
Declaraţiile îngerilor către profetul Daniel au confirmat
că rugăciunea şi postul lui pentru cauza poporului evreu
erau o necesitate în luptele spirituale prin care se decidea
soarta naţiunilor, aparent doar în plan politic şi militar.
El a ştiut că, evreii aveau promisiunea limitării robiei
la şaptezeci de ani, dar nu a aşteptat pasiv împlinirea
cuvintelor profetice, ci a intrat într-un timp de mijlocire ce
cuprindea în prim plan rugăciuni şi zile de post. El scria: „...
mi-am întors faţa spre Domnul Dumnezeu, ca să-L caut
cu rugăciune şi cereri, postind în sac şi cenuşă.” (Daniel
9:3) Paharnicul, dregătorul de mai târziu, Neemia, a intrat
în post pentru rămăşiţele poporului său. El scria despre
ceea ce a pus bazele unei lucrări de succes în condiţii de
mare adversitate: „Când am auzit aceste lucruri, am şezut
jos, am plâns şi m-am jelit multe zile. Am postit şi m-am
rugat înaintea Dumnezeului cerurilor.” (Neemia 1:4)
În domeniul cauzelor de boală, ce frumos este să
putem spune despre acţiunile noastre de mijlocire prin post
şi rugăciuni pentru fraţii noştri, ca David: „Şi eu, când erau ei
bolnavi, mă îmbrăcam cu sac, îmi smeream sufletul cu post
şi mă rugam cu capul plecat la sân.” (Psalmul 35:13) Toţi
oamenii folosiţi de Dumnezeu pentru vindecări şi eliberări,
au practicat cu stăruinţă postul şi rugăciunea. Aceasta ştim
din Scripturi şi din evenimente contemporane, de aceea
trebuie să ne dăruim şi acestei lucrări pentru ca predicarea,
la care am avansat prin creşterea cunoştinţelor biblice, se
fie însoţită aşa cum citim că a fost mandatul celor trimişi cu
Cuvântul şi de semnele ce trebuie să-i însoţească pe cei ce
cred. (Marcu 16:15-20; Luca 9:1-6)
Într-o lume în care deplasările şi mutările dintr-o
ţară în alta sunt tot mai frecvente, este potrivit de amintit
şi acţiunea cărturarului Ezra, înainte de plecarea spre
Ierusalim, în vederea repatrierii mai multor familii de
evrei: „Acolo, la râul Ahava, am vestit un post de smerire
înaintea Dumnezeului nostru, ca să cerem de la El o
călătorie fericită pentru noi, pentru copiii noştri şi pentru
tot ce era al nostru.” (Ezra 8:21)
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
Concluzii
Adresarea Domnului către evreii care practicau un
post obositor şi fără randament, cuprinde referiri la ordinea
tipurilor de post, care încep cu pocăinţă şi se continuă cu
dedicare sfântă şi implicare în nevoile şi luptele spirituale:
„Oare aceasta este postul plăcut Mie: să-şi chinuiască omul
sufletul o zi? Să-şi plece capul ca un pipirig şi să se culce pe
sac şi cenuşă? Acesta numeşti tu post şi zi plăcută Domnului?
Iată postul plăcut Mie: dezleagă lanţurile răutăţii, deznoadă
legăturile robiei, dă drumul celor asupriţi şi rupe orice fel de
jug; împarte-ţi pâinea cu cel flămând şi adu în casa ta pe
nenorociţii fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acopere-l
şi nu întoarce spatele semenului tău.... Atunci tu vei chema
şi Domnul va răspunde, vei striga şi El va zice: «Iată-Mă!»...
Domnul te va călăuzi neîncetat... Ai tăi vor zidi iarăşi pe
dărâmăturile de mai înainte, vei ridica din nou temeliile
străbune; vei fi numit «Dregător de spărturi», «Cel ce drege
drumurile şi face ţara cu putinţă de locuit.»” (Isaia 58:1-12)
Aşadar, nu se poate apela la Dumnezeu nici cu post în
sac şi cenuşă, pentru rezolvarea unor cauze grele, fără un
post al pocăinţei. De asemenea, nu acelaşi efect îl are postul
unor oameni din poporul lui Dumnezeu care duc o viaţă
mediocră, fără post şi rugăciune sistematică, în raport cu
cei care practică regulat aceste discipline sfinte. În vremuri
de încercare şi în orice circumstanţe dificile, ei doar vor
suplimenta aceste activităţi, focalizându-se pe atingerea
acelor obiective, în intervenţiile lor înaintea lui Dumnezeu.
Din aceste considerente, avem în Scripturi mai multe situaţii
în care la necaz, evreii cereau oamenilor sfinţi să apeleze
pentru ei la Dumnezeu. Să nu încercăm să forţăm mâna lui
Dumnezeu, pentru că nici postul lui David pentru copilul
bolnav nu a adus rezolvare, deoarece pentru el era vremea
unui post de pocăinţă, nu de mijlocire. (2 Samuel 12:15-18)
Binecuvântările duhovniceşti primite în urma unui
post corect înaintea Domnului sunt multiple, cu condiţia să
nu fie doar nişte acţiuni ce se limitează la timpul propriu-zis
de post. De exemplu, n-are valoare să fii binevoitor doar în
zilele de post, fără să continui să rămâi acelaşi în zilele ce
urmează sau n-are valoare să-i ierţi pe toţi cei ce-ţi greşesc
în ziua postului şi la următoarele greşeli iar să-i notezi în
condică. Ţi se va întâmpla ca în pilda robului nemilostiv,
imputânduţi-se din nou vechea datorie. (Matei 18:21-35)
În vederea atingerii acestor obiective necesare, cred
că se impune un comunicat: „Vestiţi un post, chemaţi
o adunare de sărbătoare; strângeţi pe bătrâni, pe toţi
locuitorii ţării, în Casa Domnului, Dumnezeului vostru şi
strigaţi către Domnul.” (Ioel 1:14)
Iosif Anca
9
 Am învăţat să învăţăm şi învăţând ne învăţăm
„Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este
datoria oricărui om”.(Eclesiastul 12:13)
Scrisoarea a LIV - a
Iniţial, după cum ţi-am comunicat în prima scrisoare,
m-am hotărât să caut cu grijă înţelesurile privitoare la
Dumnezeu şi Mântuirea adusă de El în umanitate, cercetând
cu atenţie viaţa oamenilor neprihăniţi care au trăit la început
de lume şi care au rămas pentru Biserica lui Hristos ca un
„nor” călăuzitor, de care ea, potrivit imperativului apostolic,
trebuie să ţină seama în drumul spre împărăţia viitoare.
(Evrei 12:1)
De aceea m-am decis, după cum îţi scriam într-o altă
scrisoare, să pun început acestui demers duhovnicesc, nu
în timp, ci mai degrabă dincolo de timp, în eternitate. Un
„început” acolo unde nu există timp... Totuşi, nu sună prea
pretenţios, căci am în vedere aici Planul lui Dumnezeu, aşa
cum l-a alcătuit în Sine însuşi, înainte de a fi lumea, privitor
atât la om cât şi la întreaga Creaţie.
Am adăugat înadins sintagma „şi la întreaga Creaţie”
ca să înţelegi că cele două entităţi, omul şi contextul în care
a fost aşezat ca stăpân, nu se pot separa în intenţiile de viitor
ale lui Dumnezeu. Să nu faci greşeala gravă de a le separa
vreodată, aşa cum se întâmplă într-o anumită teologie! Dacă
Dumnezeu a conceput acest Plan în Sine se înţelege că el nu
putea exista sub nicio formă... înscris oarecum în structurile
Universului, aşa încât omul cercetând această vastă operă a
mâinilor lui Dumnezeu, să ajungă a-l descifra şi înţelege. În
această privinţă Creaţia nu poate oferi cercetătorului decât
un „suspin”... (Romani 8:22). Înţeleptul rege Solomon, în
urma cercetării migăloase asupra Creaţiei, nu ne-a lăsat nici
măcar un cuvânt de încredinţare că ar fi găsit prefigurat sau
desenat într-un fel oarecare în structurile lumii materiale,
acest Plan Salvator.
Totul stă mai degrabă sub semnul nimicniciei, nota el
cu o anumită tristeţe în cartea Eclesiast şi toate sensurile
posibil înscrise în Creaţie se epuizează „sub soare”.
Observaţia făcută de înţeleptul rege, chiar dacă are o notă
accentuat pesimistă, o socotesc corectă. Prin urmare, Marea
Răscumpărare sau rostul lucrurilor în raţiunea lor ultimă, nu
se cuvine a le căuta în urzeala lucrurilor materiale, ci undeva
în afara acestei urzeli, într-un Plan existent, dar învăluit în
taina veşnică şi de nepătruns a lui Dumnezeu. Şi totuşi acest
Plan, nu era destinat a rămâne veşnic cuprins sub pecetea
tainei, din moment ce Biblia ne asigură că Dumnezeu a
rezervat descoperirea Lui în mod preferenţial şi ca un
privilegiu celor sfinţi, adică credincioşilor Lui. Sfântul apostol
Pavel scria bisericii din Corint cu privire la acest favor: „Noi
10 „Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
propovăduim înţelepciunea lui Dumnezeu cea tainică
şi ţinută ascunsă... pe care n-a cunoscut-o niciunul din
fruntaşii veacului acestuia...” (1 Corinteni 2:7-8). Şi totuşi
acest Univers, ieşit din mâna Marelui Creator, este purtător
de sensuri majore pe care omul trebuie să le recunoască şi
să le descifreze spre înţelepţire, potrivit cuvintelor aceluiaşi
apostol: „Într-adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea
Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit de la facerea
lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile
făcute de El.” (Romani 1:20). Şi cum cel ce creează trebuie
să existe înaintea actului creator, tot astfel şi Dumnezeu,
despre care Moise ne asigură că „înainte ca să se fi născut
munţii şi înainte să se fi făcut pământul şi lumea, din veşnicie
în veşnicie,” El a fost Dumnezeu. (Psalmul 90:2)
Adică atunci când „nu era încă nici pământul, nici
câmpiile, nici cea dintâi fărâmă din pulberea lumii” (Proverbe
8:26), atunci pe când nu exista decât El, învăluit, ascuns în
misterul eternităţii Sale, atunci a conceput în Sine marele
Plan al salvării umanităţii. Referindu-se la acel moment
misterios, Sfântul Pavel, scriind credincioşilor din Efes, va
folosi expresia: „înainte de întemeierea lumii” (Efeseni 1:4).
Înţelegi, aşadar, cât de secret a fost acest Proiect Divin?
Meditând asupra lui, apostolul îl va numi în scrierile sale:
„taina ţinută ascunsă din veşnicii şi din toate veacurile”, dar
nu în vreun seif ceresc care, cine ştie, ar fi putut fi desferecat,
ci „în Dumnezeu care a făcut toate lucrurile.’’ (Coloseni 1:26;
Efeseni 3:9). Ce adânc...!
Neexistând deci ceva exterior Fiinţei Sale care L-ar fi
supus unei posibile determinări, este normal să considerăm
că acest Plan al mântuirii s-a născut în Dumnezeu dintr-o
determinare pur interioară, adică din libertatea Lui absolută,
în iubire. Iartă-mă că am folosit aceşti termeni uşor incomozi
şi reci, ce aduc a scolasticism medieval, dar mă voi strădui, în
ceea ce-ţi voi scrie mai departe, să mă folosesc de expresiile
calde, luminoase şi bune ale Sfintelor Scripturi care pot fi
înţelese şi reţinute uşor de toţi cei credincioşi.
Pot să afirm deci, că acest Plan de răscumpărare
s-a născut numai din „dragostea Lui’ (Efeseni 1:4) fiindcă
„Dumnezeu este dragoste.” (1 loan 4:8). Aşa că, Planul
despre care-ţi scriu este expresia cel puţin gândită, a
acelei Iubiri „care întrece orice cunoştinţă.” (Efeseni
3:19). Cum Dumnezeu nu a devenit, ci este dragoste şi
cum întotdeauna dragostea lucrează mână în mână cu
plăcerea, acest Plan odată conceput, tare s-a mai desfătat
Dumnezeu în el. Se poate spune deci că s-a născut nu
numai din dragostea Lui, ci şi din „buna plăcere a voii
Sale”. (Efeseni 1:5). Din moment ce „Dragostea” l-a făurit,
iar „buna plăcere” a lui Dumnezeu l-a acceptat, era logic
ca „Voinţa Sa” liberă să hotărască ca acest plan „...să-l
aducă la îndeplinire la plinirea vremilor, spre a-şi uni iarăşi
într-unul în Hristos, toate lucrurile cele din ceruri şi cele
de pe pământ”. (Efeseni 1:10) Această finalitate fericită
ne-a învăţat Domnul Hristos s-o năzuim în Rugăciunea
Domnească, când îngenunchind rostim „[...] vie împărăţia
Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ”. (Matei
6:10). Şi fiindcă Scriptura ne asigură că toată înţelepciunea
lui Dumnezeu este însumată în acest Plan, el mai este
numit adesea, în predicarea apostolică, şi „...înţelepciunea
lui Dumnezeu cea tainică şi ţinută ascunsă... mai înainte de
veci”. (1 Corinteni 2:7). Oglindind, aşadar, în mod plenar şi
Inteligenţa divină, Planul acesta nu este pentru o perioadă
istorică limitată, ci este „[...] planul veşnic pe care l-a făcut
în Hristos Isus Domnul nostru” atât ca şi concepţie, cât şi
ca realizare (Efeseni 3:11). Odată ce va fi adus la îndeplinire
sau realizat „[...] la plinirea vremilor [...]” acest Plan nu se
va mai schimba niciodată, întocmai ca şi Dumnezeu care
l-a făurit. Dacă acest Plan este sensul adevărat şi ultim al
istoriei, atunci, în mod categoric, indiferent ce se întâmplă,
istoria merge neabătută în acel sens voit de Dumnezeu,
chiar dacă noi nu vedem acum desluşit acest sens. Fiind
şi punctul OMEGA spre care se îndreaptă cursul istoriei
noastre, vreau să-ţi spun că sentimentul disperării pe care
l-a trăit şi-l trăieşte umanitatea, chiar şi în prezent, nu se
justifică câtuşi de puţin.
Numai că diavolul, profitând de neştiinţa oamenilor,
le-a strecurat în minte, încă de la începutul lumii, ideea
mincinoasă că un astfel de plan nu există şi că omul îşi
poate găsi şi extrage sensul absolut al existenţei sale fie
din creaţia materială, fie dintr-un anume tip de societate,
evident utopică sau din ideologiile care s-au vânturat
peste pământ...
Potrivit însă cu mărturia Sfintelor Scripturi, conceperea
acestui plan, până la cele mai mici detalii, s-a făcut de către
Dumnezeu „în Hristos” sau în comuniune cu Hristos sau:
„prin Hristos” (Efeseni 3:11). Cu alte cuvinte, Dumnezeu n-a
gândit acest Plan măreţ fără să-L aibă în vedere pe Fiul Său.
Din această sintagmă rezultă clar că, potrivit hotărârii Tatălui
Ceresc, Domnului Hristos îi revine în cea mai mare măsură
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
misiunea nu numai de a aduce la cunoştinţa Creaţiei acest
Plan salvator, ci şi de a-l aplica efectiv acestei Creaţii, de a-l
duce la îndeplinire din moment ce a fost făcut „prin El”. El
este, de altfel, şi singurul care îl cunoaşte deplin, şi-l poate
comunica oamenilor, adică singurul care poate „...spune”
Creaţiei şi omului „lucruri ascunse de la facerea lumii”
(Matei 13:35) sau „lucrurile cereşti” (loan 3:12), adică ceea
ce a auzit „de la Tatăl” în această privinţă (loan 8:26). în mod
absolut necesar, acest Plan trebuia să cuprindă descoperirea
a tot ce era persoana lui Hristos, naşterea şi inclusiv moartea
Lui jertfitoare, dar şi gloria dobândită în urma patimilor
Sale. Căci ce folos ar fi avut o umanitate vinovată şi strivită
sub povara păcatului şi a morţii şi căreia Dumnezeu a voit
să i se comunice acest Plan, dacă în el n-ar fi fost cuprinsă
şi moartea ispăşitoare a Fiului Său, „[...] Mielul fără cusur
şi fără prihană [...]” care „[...] a fost cunoscut înainte de
întemeierea lumii?” (1 Petru 1:19-20). Fără moartea Fiului
Său, generozitatea lui Dumnezeu faţă de lume ar fi fost
aidoma cu a unui stăpân bogat care, hotărât să schimbe
locuinţa mizerabilă a unui supus, i-ar fi oferit în schimb
un castel somptuos, dar fără nici o uşă de acces. Căci fără
iertarea păcatului, omul nu putea beneficia nicidecum de
acest incomensurabil Har (gândeşte-te la Abel, cel puţin). De
aceea, Hristos, prin jertfa Sa, potrivit Planului lui Dumnezeu,
este şi rămâne pentru toţi oamenii istoriei Uşa (loan 10:9).
Numai „[...] prin El şi unii şi alţii avem intrare la Tatăl, într-
un Duh”. (Efeseni 2:18). Indiferent care este tradiţia Bisericii
istorice, exprimată în sinoade sau dogme, orice altă „uşă”,
pe lângă cea existentă în Planul lui Dumnezeu, reprezintă
uşa din dos şi este o amăgire a diavolului. Aşadar, frate
dragă, jertfa Domnului a ocupat şi ocupă o poziţie centrală
în Planul lui Dumnezeu. Iartă-mă fiindcă mă grăbesc şi sunt
silit să pun punct scrisorii, dar nu înainte de a afirma că fără
Hristos crucificat, Planul lui Dumnezeu comunicat şi predicat
oamenilor ar fi fost cea mai mare demagogie cunoscută
vreodată în istorie.
Cu bine!
Zaharia Bica
11
 Statutul spiritual şi moral al creştinului
„El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea
Fiinţei Lui...”(Evrei 1:3)
CU FAȚA CĂTRE ADEVĂR
TULBURĂRI CU ROST
O dimineață deosebită. Mă trezesc liniștit, ceva mai
devreme decât răsăritul. Privesc la cei dragi, cufundați încă
într-o odihnă adâncă, plină de pace. Se naște în inima mea
o stare de profundă mulțumire, care se înalță sublim spre
tronul lui Dumnezeu. Observ o grijă atentă a Preabunului
nostru Tată, preocupat chiar de cele mai mici detalii care
ne colorează viața.
Captivat de moment, zăbovesc intenționat cu gândul
la aceste binecuvântări. Astfel de momente îmi inundă
de satisfacție întreaga inimă. Mă simt însă brusc asaltat
de necunoscutul viitorului ascuns şi estompat, așezat pe
nesiguranță. Simt dintr-odată cum se înghesuie spre ușa
minții mele tot felul de întrebări, toate ţintind același
neștiut: Cum voi putea să-mi fericesc familia într-un veac
ce le oferă o mulțime de fericiri false şi superficiale? Ce aș
putea eu să le dăruiesc?
În timp ce mă străduiesc să găsesc răspunsuri cât
mai argumentate de adevăr, privirea mi se oprește asupra
cărții sfinte, așezată pe noptieră cu câteva ceasuri în urmă.
Lin, ca un foșnet de frunze, aud glasul interior, care îmi
răspunde convingător, cu o autoritate blândă, specifică
Duhului Sfânt: „Tu ai opinia lui Dumnezeu lângă tine! Cine
ar putea cunoaște mai bine drumul spre fericirea familiei
tale, decât Dumnezeu care a creat-o?” Da, Dumnezeu...
Ce-mi spune mie Dumnezeu în scrisul Său despre această
„taină”? Cum pot să-mi fericesc statornic familia?
Tăcând, aud din nou același glas pașnic, care îmi
șoptește rar: „Cel neprihănit umblă în neprihănirea lui;
ferice de copiii lui după el!” (Proverbele 20:7) Fericirea
copiilor tăi depinde considerabil de modul în care îți vei
trăi viața! Dorești ca fericirea să găzduiască în casa ta?
Fii un om neprihănit! Încât este cu putință, oferă-le celor
din familia ta bunuri materiale, îngrijește-te de ei, dar
preocuparea cea mai înaltă care trebuie să te stăpânească
prin excelență, este sa le fii tu însuți un exemplu. Un
exemplu demn de urmat, neschimbat de scurgerea
vremii. Dumnezeu, care este fericit, (1 Timotei 6:15),
ne-a dăruit creația, îngrijind de nevoile noastre umane,
dar ne-a trimis şi un model, pe Isus Hristos. Adu-ți aminte
de recomandarea sfântului apostol adresată comunității
de credincioși din Efes: „Urmați dar pilda (modelul) lui
Dumnezeu ca niște copii preaiubiţi” (Efeseni 5:1). El a
înțeles puterea didactică pe care o are neprihănirea
trăită. Copiii învață mult mai mult din ceea ce fac părinții
12
lor, decât din ceea ce ei le spun. Domnul Isus Hristos, de
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
asemenea, a spus: „Învățați de la mine, căci eu sunt blând
şi smerit cu inima...” (Matei 11:29). Medicul Luca, scriindu-i
lui Teofil, a surprins metoda Domnului Isus Hristos, de a se
transmite oamenilor. „Teofile, în cea dintâi carte a mea, am
vorbit despre tot ce a început Isus să facă şi să învețe pe
oameni.” (Fapte 1:1)
Îți aduci aminte de Solomon, acel monarh evreu, care i-a
lăsat moștenire fiului său Roboam un regat, într-o vreme de
apogeu parcursă de împărăția evreilor? I-a lăsat şi un catehism:
cartea Pildelor, așezându-l în condiții optime înțelepciunii, dar
nu i-a lăsat ca o pildă vrednică viața sa. Știi ce final au avut
lucrurile! Regatul s-a rupt, bogățiile s-au împrăștiat. Așadar,
scrisul acestui tată-rege n-a fost suficient fiului său pentru a-l
convinge. Lipsea ceva. Ceva care să-i dovedească lui Roboam
că acest scris poate deveni mod de viață.
Îți propun acum să reflectezi câteva momente la
mentalitatea bătrânului patriarh Avraam. Acest părinte i-a
oferit fiului său Isaac bogății şi alte bunuri vremelnice, la
moartea lui, dar viața sa neprihănită, sprijinită pe credința
în Iehova Cel Atotputernic, a lăsat în mintea acestui Isaac,
cea mai adâncă şi cea mai de preț amprentă. De mic copil,
Isaac a cunoscut în detaliu cum se aduce o ardere de tot
lui Dumnezeu. A avut încredere în tatăl său Avraam,
neîmpotrivindu-se propriei sale jertfiri, în acel moment
dramatic şi de neînțeles, cu atât mai mult pentru mintea
unui copil. După moartea tatălui său, Isaac și-a continuat
restul vieții călăuzit de aceeași credință. Exemplul vieții lui
Avraam a fost convingător pentru Isaac atunci, dar a rămas
nestins până astăzi.
Gândeşte-te şi la Noe, patriarhul care a decis să fie
„neprihănit şi fără pată între cei din vremea lui”. (Geneza
6:9) El a biruit gândirea publică, care se „desfăta” în păcate
care testau limitele răbdării divine. Decizia lui diferită
l-a determinat pe Dumnezeu în momentul evaluării, să
răsplătească diferit. Da, neprihănirea unui singur om sau a
unei singure familii, n-a rămas ascunsă de ochii drepți ai lui
Iehova, deși era sufocată aparent de comportamentul stricat
al acelui neam de oameni, care l-a provocat să-i șteargă crud
din istorie. Câtă diferență în gândirea acestor părinți!
Acest adevăr umple de speranță viitorul celor care țin
cont de Dumnezeu și de Adevărul exprimat în Cuvântul Său,
într-o societate care îi spune indirect lui Dumnezeu, prin
comportamentul ei josnic: „Pleacă de la noi!”. (Iov 22:17) Când
El va pune capăt istoriei, niciunul dintre cei care au decis să
trăiască în neprihănire nu va fi pierdut din Cărțile Dumnezeului
 (continuare din pagina 5)
Atotputernic. Niciunul măcar. Evidențele Lui exacte

Zenit şi negură în istoria

vor fi dezvăluite cu dreptate!
Tu ce caracter dezvolți zilnic în ochii

muzicii creştine
copiilor şi ai soției tale? Înțelegi că fiii tăi nu vor
fi convinși numai cu vorbe? Dacă doar vei vorbi
despre neprihănire, în timp ce comportamentul
tău va dezamăgi, vei secera vânt în casa ta. Un
vânt tulburător! Îndemnurile și sfaturile sfinte
din toată istoria ei a avut loc prin imnurile compuse de Isaac Watts, John
date soției tale și copiilor tăi, fără un caracter
şi Charles Wesley. Acestea au determinat un puternic exod al anglicanilor
curat și demonstrativ, vor așeza tulburare în casă,
către Biserica metodistă înfiinţată de cei doi. Deși Charles Wesley a fost
mai devreme sau mai târziu! Tulburare și atât!
un renumit compozitor de imnuri, John, fratele său a compus 30 din
Îți amintești ce a știut, teoretic, Solomon? „Cine
imnurile prezente în cartea metodistă de cântări.6 Închinarea a început
își tulbură casa va moșteni vânt...”. (Proverbele
să fie considerată o chestiune, în primul rând, individuală, subiectivă şi
11:29) Și să știi! Puține tulburări o întrec în
emoţională. Armonia corală avea menirea să înmoaie inima împietrită a
consistență pe aceasta.
păcătoşilor. Tot metodiştii au introdus practica chemării în faţă a celor
Susține-ți așadar fericirea casei cu valori
care doreau să se înalţe rugăciuni pentru ei, inclusiv „banca pocăinţei”,
care dăinuie veșnic, fiind validate de gândirea lui
pentru cei păcătoşi, unde să-şi poată plânge păcatele.
Dumnezeu. Răsplătirea unei vieți neprihănite și
Charles Finney (1792-1875) a fost cel mai influent reformator
curate în ochii limpezi ai lui Dumnezeu este atât
liturgic în istoria americană. (A introdus practica chemării în faţă a
de sigură, cât Dumnezeu care o promite și atât
păcătoşilor, a rugăciunii pentru persoane amintite cu numele. Pe
de durabilă cât veșnicia! Amintește-ți de spusele
baza principiului numit „pragmatism”7 susţinea că orice mijloace
lui Elifaz din Teman adresate neprihănitului Iov.
sau instrumente care slujesc scopului convertirii sufletelor trebuie
Pe ce l-a îndemnat să-și așeze speranța atât de
acceptate, adică tot ce dă rezultate.)
greu pusă la încercare? Pe ce?... Pe neprihănirea
După 1884, odată cu inventarea multiplicatorului, a apărut „foaia
în care s-a străduit să trăiască zilnic. „Nădejdea
de duminică dimineaţa a bisericii” care conţinea ordinea închinării,
ta, nu-i neprihănirea ta?” (Iov 4:6). Dovedește
obicei care a rămas constant până în ziua de astăzi.
celor dragi că neprihănirea în care te lupți tu să
viețuiești zi de zi, este vrednică să-ți stăpânească
viața și gândirea, fiindcă va fi singura care va
Autori de texte (versuri) evanghelice
păși cu tine în mormânt, în timp ce toți vor
(neoprotestante)
Isaac Watts (1675-1748) a scris 750 de imnuri și psalmi. Prima
rămâne în urmă și te va însoți până la învierea
dată a început să le publice în 1706. În 1707 a publicat o altă colecţie
celor drepți! „Ea se va coborî cu mine la porțile
de 210 imnuri intitulate „Hymns and Spiritual songs” („Imnuri și
Locuinței morților, când vom merge împreună să
cântece spirituale”), apoi în 1719 a publicat Psalmii lui David, reproduși
ne odihnim în țărână.” (Iov 17:16). Într-adevăr,
în limbajul Noului Testament. Cele mai cunoscute imnuri în întreaga
moartea nu e un punct, ci o virgulă! Cât despre
lume sunt: „Cântaţi ţoţi de bucurie!”; „ Înaintea tronului lui Iehova”;
omul care nu se lasă stăpânit de această virtute în
„Eu sunt un ostaș al crucii”; „E drept că Isus a murit”; ”Când privesc
întreaga desfășurare a vieții, va fi lipsit de dovada
minunata cruce“.
ce o însoțește: nădejdea. „La moartea celui rău, îi
Charles Wesley a compus 6500 de imnuri din doctrinele de bază
piere nădejdea...” (Proverbele 11:7).
ale Bibliei, care au fost introduse în închinarea publică.
Fii preocupat așadar intens, întreaga
William Williams (1719-1791) a scris peste 800 de imnuri.
viață, de acele valori cu care vei putea muri de
Fanny Crosby (1820-1915) a scris mii de imnuri, folosind diverse
moartea celor neprihăniți și sfârșitul tău să fie
pseudonime. Printre ele întâlnim: „Ce mare şi bun, minunat”, „Slăvit fii
ca al lor! (Numeri 23:10). Străduiește-te să fii un
Isuse!”, „O, ce simţire!”. A colaborat cu William Doane, W. Kirkpatrick,
om neprihănit, un exemplu vrednic, recunoscut
George Root.
și confirmat, întâi de cei din casă și de acasă,
Oatman Johnson Jr. a scris versurile a 5000 de imnuri, cele mai
fiindcă procedând astfel, casa ta va dăinui până în
cunoscute fiind: „Nu-i prieten lui Isus asemenea”, „Spre cer doresc a
veșnicie. Dumnezeu însuși emite această „poliță
mă grăbi”, Dacă ești purtat de valul furios”.
de asigurare”: „...casa celor neprihăniți rămâne
Horatio Gates Spaford a scris imnul: „Când am pacea Domnului”.
în picioare” (Proverbele 12:7). Și nu uita: Această
casă nu este alcătuită nicidecum din ziduri de
piatră, ci din soția și copiii tăi!
Compozitori de imnuri evanghelice
Thomas Hastings (1784-1882) a compus peste 1000 de melodii și
Cu siguranță aș mai fi primit și alte
peste 600 de texte de imnuri. A contribuit cel mai mult la dezvoltarea
răspunsuri în inima mea, dacă unul dintre copiii
muzicii bisericești în S.U.A8, cel mai reprezentativ imn al său fiind: „Cel
mei nu s-ar fi trezit deodată plângând, oprindu-
ce Te-ai deschis mie”.
mă din cugetare...
William Bradbury (1816-1868) a scris imnuri care se cântă peste
tot în spectrul evanghelic: „Aşa cum sunt la Tine vin”, „Credinţa mea eu
Iosif Samfira
o zidesc”, Ce dulce eşti al rugii ceas”, „Isus, ştiu, mă iubeşte” (Cel mai
cunoscut și cel mai iubit imn pentru copii).

(continuare în pagina următoare)

„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
13
 (continuare din pagina anterioară)
Joseps Webster – a compus melodia imnului „Pe calea
îngustă e luptă” – tradus în toate limbile cunoscute ale
globului, textul fiind scris de Sanford Bennett.
George Root a scris: „Dumnezeu e lumina vieţii mele”.
William J. Kirkpatrik (1838-1921) a adunat în timpul
vieţii sale 50 de cărţi de imnuri. A avut o temeinică pregătire
muzicală. A compus muzică atât pentru coruri mixte, cât și
pentru cântarea comună. Dintre cele mai cunoscute sunt:
„Aleluia, Domnul Slavei!”; „M-am depărtat de Dumnezeu”9;
„Regele Vieţii”; „Ce mare și bun, minunat și slăvit”; „Dulce e
a crede în Isus”; „Ascultaţi acest cuvânt!”etc.
William H. Doane (1832-1915) a compus peste două
mii de melodii pentru imnuri, cel mai cunoscut fiind: „Slăvit
fii Isuse!”.
Haldor Lilenas a scris: „Graţie a lui Isus”, „Preamărit să
fie sfântul Miel divin!”.
Samuel T. Francis a scris textul unuia dintre cele mai
frumoase imnuri a cărui melodie a fost compusă de Thomas
Williams: „O, ce valuri de-ndurare”.
John Newton a lăsat, de asemenea, o colecţie preţioasă
de imnuri și poezii care au fost publicate de William Cowper în
„Olney Hymns” („Imnurile Onley”), cel mai reprezentativ fiind
„Măreţul Har”10 (Amazing Grace).
Sarah Flower Adams a scris textul pe muzica lui Lowel
Manson – „Mai lângă tronul Tău”.
Will Thompson: „Cu blândeţe şi drag Isus te cheamă”.
Edwin O. Excell a compus muzica a peste două mii de
imnuri, cel mai cunoscut imn fiind „Dacă ești purtat de valul
furios”.
Charlotte Elliot a scris cântarea „Așa cum sunt la Tine
vin” (1834).
James McGranahan a scris: „Ca o pasăre în zbor”, „Sus
voi fi”.
George Stebbins a scris: „Vino la apa vieţii”, Voia Ta,
Doamne!”
Knowles Sahw a scris 114 imnuri bisericești, printre ele și
imnul „Cu bucurie vor secera aceia” (1874).
Lewis E. Jones a scris imnul „Vrei tu să scapi de păcat,
sarcină?” (1899).
John W. Petersohn a scris: „Rătăceam în păcat şi-n
pierzare”, „Când Duhul Sfânt din cer a coborât”, „Voi cânta
îndurarea Domnului”
James Ellor – a compus cântarea corală „Cântaţi mărire
lui Isus!” – unul din cele mai frumoase corale evanghelice.
Ştiaţi că?
În ce priveşte cântarea comună, aceasta a dispărut din
biserică după anul 367, fiind înlocuită de cântăreţii instruiţi?11
Reformatorii, începând cu Ian Hus, sunt primii care o
reintroduc în biserică? Prima carte de cântări evanghelică a
fost editată de husiţi în Praga12, în 1505?
Orga13 a fost primul instrument folosit de creştinii
postconstantinieni, iar în timpul liturghiei a devenit parte
integrantă, doar în secolul al XIII-lea? Cu excepţia calviniştilor
care au demontat şi îndepărtat orgile din biserici, pentru
restul bisericilor protestante a devenit instrumentul standard?
Prima orgă din America a fost cumpărată în anul 1704?
Corurile au fost aşezate la balconul bisericii, la sfârşitul
sec. al XVI-lea, lângă orgă, pentru ca la începutul sec. al XX-
14
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
lea să fie aşezate din nou pe scenă, pe platforma din faţă?
Dacă imnul coral a fost împletit cu cel comun, formaţiile de
„laudă şi închinare” monopolizează din nou cântarea comună,
înlocuind-o cu genurile noi, adesea seculare. Cântarea comună
aparţine slujirii întregii Biserici.
Spre sfârşitul sec. al XIX-lea, în prima Biserică prezbiteriană
din Flemington (USA), a fost înfiinţat primul cor de copii.
Efrata
Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, repetiţiile de cor din
Efrata, Pennsylvania, începeau printr-o viguroasă instrucţie
spirituală prin care erau solicitate în mod reînnoit disciplina
şi consacrarea. Acestea constituiau un exerciţiu de mare
spiritualitate care echivala cu un serviciu divin. Repetiţiile
erau zilnice şi durau patru ore. Începeau seara şi ţineau
până la scurt timp înainte de Veghea de la Miezul Nopţii
– o copie a prototipului mănăstiresc bizantin ortodox.14 În
Efrata, Conrad Beissel15 întemeiază o aşezare monahală în
spiritul primilor apostoli într-o comunitate de tuncări16
(Biserica fraţilor). Acesta vine din Germania pentru a se
alătura grupului de sihaştri din Wissahickon, condus de
Magister Ioan Kelpius din Transilvania, care aştepta A Doua
Venire şi începutul Mileniului. În Efrata, Beissel introduce
cântarea corală antifonală în adunare. Alderfer consideră
că poate nicio formaţie corală din istorie nu a demonstrat
intensitatea, disciplina şi consacrarea celei din Efrata. Tot
aici, printre culegerile de imnuri publicate, s-a tipărit şi
unul cu titlul „Turtureaua” („Die Turtel-Taube”), considerat
primul tratat de muzică din America.
Extras din cartea
Închinarea şi lauda în acord cu Sfânta Scriptură
Simion Buzduga
Note de subsol
1 Ovidiu Manole, op. cit., 1998, p. 43.
2 Ibidem, p. 43.
3  A. W. Tozer, „Acei metodişti uimitori”, Ed. Perla Suferinţei,
Suceava, 2013, p. 15.
4 Ibidem, p. 15.
5 John F. MacArthur „Nu tot ce luceşte este aur”, Ed. Agape,
Făgăraș, p. 97.
6 Gene Fedele, „Eroi ai credinţei”, Ed. Casa Cărţii, Oradea, 2004, p. 217.
7 Ibidem, p. 97, 98.
8 Petru Popovici, „Istoricul unor cântări binecuvântate”, Ed. Vestirea
Harului, Aubur Georgia, p. 41.
9  Bebe & Bianca Ciaușu, „Voi cânta doar despre Isus”, op. cit.,
2011, p. 95.
10 Ibidem, p. 232.
11 Frank Viola, George Barna, op. Cit, p. 181.
12 Jones, Historical Approach to Evangelical Worship, p.257.
13 Ibidem, p.256.
14 Mircea Valeriu Diaconescu, Adu-ţi aminte!, Ed.Cornelia şi Mircea
Diaconescu, Aachen, iunie,1998, p.171-191.
15 Ibidem, p.217.
16 Ibidem, tuncăr= scufundat; exista o comunitate de menoniţi
trăitori din Germania, care au emigrat în anul 1719 şi care practicau
botezul adult prin tripla imersiune, scufundare, p.205.

„Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri,...şi urmaţi-le
vindecată de domnul
M-am născut în comuna B. la data de 19 octombrie
1944 şi am crescut într-o familie de creştini penticostali. Am
cunoscut ce este pocăinţa, dar m-am îndepărtat de Casa
Domnului şi în anul 1963 m-am căsătorit cu C. O., o fată
creştină ortodoxă din aceeaşi localitate, născuta la data de
30 iunie 1946 şi ne-am văzut de viaţă, dar fără Dumnezeu,
trăind în felul lumii.
Soţia mea a mai mers de câteva ori la adunare împreună
cu mama mea, care îi spunea mereu despre Dumnezeu, dar
nu luase hotărârea de a se pocăi. După o perioadă de timp
mama mea a venit la noi şi ne-a spus că a fost la rugăciune şi
că Dumnezeu a vorbit că dacă nu ne pocăim va intra în casa
noastră cu pedeapsă. Dar noi nu am luat seama şi ne-am
văzut de viaţă mai departe.
Însă în anul 1968, soţia s-a îmbolnăvit, avea dureri
foarte mari în partea dreaptă atât în spate cât şi în faţă în
zona ficatului. Făcea crize foarte mari, fiind nevoită să se
interneze de câteva ori în spitalul din Rădăuți, dar fără niciun
rezultat; starea ei era tot mai rea, iar doctorii nu puteu stabili
un diagnostic corect.
Apoi s-a internat de trei ori la spitalul din Suceava, dar
crizele erau tot mai mari. La a treia internare, am internat-o
la doctorul Pasteuca Nicanor, care, atunci când a externat-o,
m-a chemat la el în cabinet şi mi-a dat o autorizaţie să
cumpăr morfina. Neştiind ce diagnostic să-i pună, i-a zis
soţiei: „Dumnezeu ţi-a dat o boală pe care noi nu o găsim,
tot Dumnezeu să ţi-o ia.” În spitalul din Suceava lucra o
asistentă medicală care era pocăită. Ea a venit la soţie şi i-a
zis: „Eu m-am rugat pentru tine şi Dumnezeu mi-a descoperit
ca dacă tu te vei pocăi şi te vei face soră cu mine, El te va
vindeca şi îţi va arăta boala de care suferi.”
În starea aceasta a fost dată acasă. Când o apucau
crizele venea o asistentă şi îi dădea o injecţie cu morfină ca
să mai calmeze durerile pe care le avea. Astfel a slăbit foarte
mult, după un an de suferinţă, rămânând doar un schelet de
femeie, de la 98 de kg a slăbit până la 38 de kg. În vremea
aceea aveam doi copii mici, un băiat, C. şi o fetiță, V..
Într-o duminică eu am plecat la serviciu, soţia a rămas
acasă cu copiii. Se uita pe geam şi a văzut doi tineri din
familia H., căsătoriţi recent, care veneau pe jos din Rădăuţi
la biserica din B., deoarece ei erau de origine de aici. S o ţ i a
a zis atunci: „Dacă aş fi eu sănătoasă ca aceşti tineri astăzi
m-aş pocăi; s-a aplecat pe genunchi lângă pat, s-a rugat şi
a luat hotărârea să se pocăiască. Era ora 9 dimineaţa. În
noaptea următoare a visat că era în casă, dar a dispărut
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
Experienţe
credinţa!” (Evrei 13:7)
acoperişul şi tavanul casei, apoi s-a deschis cerul și a coborât
o scară din cer până lângă masa din dormitor. Pe scară a
coborât un bărbat îmbrăcat într-o haină albă, lungă, având
o geantă mică în mână. A pus-o pe masă, apoi s-a apropiat
de pat şi a zis soţiei: „Spune-mi unde te doare?” Soţia i-a zis
că în partea dreaptă din spate până în faţă, sub coaste. Atât
de mult şi-a făcut frecţie cu spirt sanitar şi îşi punea o piatră
fierbinte ca să i se mai calmeze durerile, încât pielea îi era
afectată grav în zona aceea.
Bărbatul acela i-a zis: „Eu am venit astăzi să-ţi fac o
operaţie.” A scos un bisturiu din geantă, a tăiat-o în partea
dreaptă şi a scos de pe ficat o bucată de carne albă ca şi o
umflătură, apoi i-a zis soţiei: „Vezi această umflătură?” După
ce soţia a răspuns afirmativ, a continuat spunând: „Eu am
pus-o aici.” Apoi a luat un tub cu unguent cu care a uns tot
ficatul, dar unguentul din tub nu s-a împuţinat. În urmă a
cusut totul înapoi, dar nu se vedea unde a operat sau lipsa
pielii din zona respectivă.
Soţia l-a întrebat atunci cine este, ca să îmi spună şi
mie cum îl cheamă pe doctorul care a operat-o şi s-a dus la
dulapul din cameră ca să îi plătească, dar El i-a zis că nu a
făcut-o pentru bani. Atunci soţia din nou l-a întrebat: „Cine
sunteţi?” El i-a zis: „Eu sunt Isus pe care tu te-ai hotărât astazi
să-L slujeşti pentru toată viaţa ta. Dacă te vei ţine de hotărârea
pe care ai luat-o, în trei zile te vei scula şi vei fi sănătoasă, iar
dacă nu, în trei zile te vei coborî în ţărâna pământului.
Apoi s-a urcat pe scară până în al treilea cer, acolo toată
oştirea era îmbrăcată în alb şi cântau o cântare deosebit de
minunată. Tot acolo a văzut un scaun din care ieşea un rug
de foc şi glasul i-a zis: „Acesta este Tatăl.” Cu aceasta visul
s-a încheiat.
La trei zile de la vis, soţia s-a simţit foarte bine, a mers
într-un sat vecin la rugăciune şi Domnul a botezat-o cu Duhul
Sfânt. Apoi am fost botezaţi în apă, în anul 1970, după ce am
umblat un an de zile la biserică, aşa era rânduiala adunării. De
atunci slujim Domnului cu bucurie şi devotament împreună.
Ani mai târziu, eu am fost ordinat în biserica din localitate.
Doctorii, după ce au constatat vindecarea, ne-au sfătuit
să nu mai avem copii, căci vor fi toţi handicapaţi datorită
tratamentului îndelungat cu morfină, dar Domnul ne-a mai
dat încă patru copii sănătoşi. (B., D., T. şi O.)
Slăvit să fie Domnul în veci de veci pentru că mi-a
vindecat soţia şi ce-i mai de valoare, eternă, tot atunci, ne-a
mântuit prin jertfa Domnului Isus.
15
T. L.
 Carte în serial
„Mai Sunt multe alte lucruri pe care le-a
fãcut Isus...”(Ioan 21:25a)
Ridicaţi - vă!
Înce pe ju dec a ta!
Tu nu poți merge unde vrei
Biserica ne-a întâmpinat cu flori. De atunci, florile au
devenit o tradiţie la noi în biserică. Avem flori peste tot:
lângă amvon, lângă ferestre, în faţa bisericii pe stradă. Când
am intrat în casa de rugăciune, toţi stăteau în picioare, ne-
au aşteptat. Ne-au salutat stând în picioare, până cei doi
foşti deţinuţi au trecut în faţă. Biserica ne-a aşteptat, nu s-a
dat bătută. Ştia că şi noi stăm tari acolo departe şi că nouă
ne este şi mai greu. Acest lucru o întărea. KGB-ul nu mai
putea de ciudă, că, deşi noi eram închişi, biserica creştea.
Când am venit, am văzut multe feţe noi, cu care urma să
fac cunoştinţă. Domnul să fie slăvit! Biserica vie niciodată nu
stagnează, ea creşte şi de-a lungul, şi de-a latul. Domnul Isus
este cu ochii pe ea şi o binecuvântează.
Acasă la mine a venit un reprezentant al Miliţiei şi mi-a
pus în vedere că eu sunt sub urmărire. Aceasta însemna că
eu trebuia să mă supun unui regim impus de ei, adică, să nu
plec de acasă dimineaţa înainte de şase şi să mă întorc acasă
seara, nu mai târziu de şapte. De patru ori pe lună trebuia să
mă prezint la Miliţie. Dacă voiam să merg în altă localitate,
trebuia să depun cerere şi puteam să fiu verificat la orice oră.
Am stat acasă mai tot timpul, am citit Biblia, m-am rugat, am
postit, am lucrat pe lângă casă, nu ieşeam aproape deloc.
Odată a venit din America episcopul Carlson, care
dorea să vorbească cu reprezentanţii bisericii din Moscova.
Eu nu aveam voie să părăsesc localitatea de domiciliu şi,
dacă o făceam, mai puteam primi încă trei ani de detenţie
şi aş fi primit, dacă nu ar fi intervenit Domnul. Eu, împreună
cu Muraşchin am plecat la întâlnire. Carlson m-a întrebat
despre viaţa mea şi eu i-am povestit tot. Am amintit chiar şi
de arestul meu la domiciliu şi că s-ar putea ca la întoarcerea
mea să fiu arestat. Nu ştiu ce telefoane a dat Carlson, dar
când am ajuns acasă, m-au chemat la Miliţie şi m-au pus să
semnez o hârtie, conform căreia arestul meu la domiciliu a
luat sfârşit. Eu nu am vrut să semnez şi le-am zis că, atunci
când au hotărât arestarea, nu m-au pus să semnez.
După aceea, am început să vizitez toate bisericile din
regiune. În timpul războiului, elevii, în afară de frig, răbdau
şi multe lipsuri. Nu erau caiete, nu erau cărţi, creioane. Erau
16 câte trei manuale pentru întreaga clasă. Şi învăţau copiii,
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
partea a XII-a
aşteptând vremuri mai bune. De la război a trecut mult timp
şi economia s-a dezvoltat chiar foarte mult. În şcoli a început
să fie cald şi plăcut. Se tipăreau prea multe manuale, care
şi ele au ajuns în dizgraţie în rândul elevilor. Numai cărţile
religioase erau prea puţine şi nu se permitea tipărirea lor.
Uneori se tipăreau Biblii, dar într-un tiraj aşa de mic, că
n-aveai cum să faci rost de ele. Exemplarele tipărite erau
trimise în şcoli ateiste, pentru pregătirea specialiştilor în
combaterea credincioşilor. Cu toate acestea, Cuvântul sfânt
exista. Dacă tipărirea nu era permisă, fraţii şi surorile copiau
în caiete Evanghelia. Făceau nopţi albe, copiind versetele
sfinte. Şi când te ridicai la amvon să citeşti Cuvântul şi, în
loc de carte, luai în mâna caietul vechi şi gros, dar încălzit
de dragostea celui care l-a scris, simţeai aproape mâna
celui care poate nu mai era printre cei vii, iar atunci altfel
se revărsa harul. Cuvintele curgeau de pe buzele tale ca
un izvor binecuvântat şi atingeau inimile dornice; bucuria
Duhului îi umplea pe toţi.
Am făcut rost de o Biblie de pe vremea ţarului. Era
în slavona veche. De acolo am copiat Psalmii şi îi cântam
la adunările noastre. Ca să copiezi o Evanghelie, în mod
caligrafic şi fără greşeală, îţi trebuia un an întreg. Fraţii noştri
din străinătate au tipărit Biblii în limba rusă, dar era imposibil
să ajungă la noi. Mai târziu am făcut rost de maşini de scris.
Acestea erau suficiente în ţară, dar nu puteam să le cumpărăm,
se dădeau numai pentru instituţii. Se putea obţine una veche,
dată la casat. Dar pentru noi şi aceea era bună. În mâinile
fraţilor pricepuţi, se făcea ca nouă. Şi era mult mai uşor decât
să scrii de mână. Să scrii la maşină nu era interzis, dar, dacă
erai prins că scriai texte religioase, te arestau. Şi au fost prinşi
fraţii şi surorile; între ele şi nevasta mea, Valentina. A venit
Miliţia şi a percheziţionat casele. Au găsit literatura religioasă,
au confiscat-o, dar nu au dat curs la caz, pentru că, în ţara
noastră, religia nu este interzisă, ziceau ei.
Scumpa libertate
Curând după aceea, a venit la noi comunistul Reabov,
care ne-a terorizat mulţi ani. El era responsabil de culte, pe
linia partidului. A venit şi ne-a spus că el nu este vinovat
de tot ce ne-a făcut, că aşa i s-a ordonat să facă. Nu

reuşea nicicum să-şi ceară iertare, dar noi l-am iertat, ca
şi Domnul să-l ierte. Căci moartea e valabilă pentru toţi şi
apoi vine judecata. În schimb, redactorul ziarului în care a
fost tipărită minciuna aceea despre noi, a avut tăria să vină
la noi şi să-şi ceară iertare. Noi i-am dat în scris dovada că
l-am iertat. Vizitând bisericile din ţară, am rezolvat multe
probleme, iar la un an de la încetarea arestului meu la
domiciliu, am plecat pentru prima dată în străinătate, în
Elveţia, la invitaţia bisericii de acolo. Să laşi să iasă din ţară
un delincvent periculos, aceasta însemna că în Rusia s-au
întâmplat lucruri neobişnuite, schimbări majore. Scriitorul
creştin Anatoli Vlasov, care a fost şi el reţinut pentru
răspândirea Cuvântului, a descris foarte bine activitatea
noastră în ospitaliera Elveţie. Am stat acolo o lună de zile
şi în fiecare zi vizitam bisericile, misionam şi discutam cu
familii creştine. „Nu pot să uit cât am fost de emoţionaţi”,
scria Vlasov, când Fedotov a predicat Cuvântul. În timpul
predicii, ne-au anunţat să avem grijă ce vorbim, că în sală se
afla cineva din Rusia şi să nu avem probleme la întoarcere.
Dar noi am continuat să vestim adevărul Domnului, ceea
ce putem repeta şi în Piaţa Roşie din Moscova. După
terminarea slujbei religioase, m-au întrebat în particular,
cum este viaţa în penitenciar.
Când m-am întors în Maloiaroslaveţ, Riabov m-a
chemat la el la Miliţie şi m-a întrebat dacă, acolo unde am
fost, am văzut oameni săraci. Eu i-am răspuns că n-am văzut,
nici oameni săraci, nici miliţieni, deşi am stat acolo o lună
întreagă. El atunci, satisfăcut ,a zis:
- Le-am zis eu superiorilor mei că Fedotov se va întoarce
şi nu va cere azil politic, deşi cu siguranţă l-ar fi primit. Ei
ziceau că Fedotov va fi ispitit de bogăţia şi luxul de acolo, dar
eu ziceam că nu. Fedotov este un rus, cu dragoste de patrie
şi se vede că am avut dreptate.
Am înţeles atunci că ei ar fi vrut să scape de mine,
convinşi fiind că tânjeam după o viaţă liniştită. Însă eu
tânjeam după slava lui Dumnezeu.
Înainte de eliberarea mea din închisoare, am avut un vis
de la Domnul, despre viitorul bisericii şi am fost foarte mirat
şi neliniştit. Am visat că am intrat într-o casă de rugăciune
mare ca o casă de cultură, iar acolo erau oameni cu feţele
vopsite, îmbrăcaţi indecent, unele fete cu pantaloni pe ele
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
(îmbrăcăminte bărbătească, cum se poartă acuma) sau
pe jumătate dezbrăcate şi toţi erau credincioşi. Ei strigau:
„Slăvit să fie Domnul”, băteau din palme, dansau şi cântau.
În mijlocul lor stătea episcopul, pe care eu îl respectam
mult. M-am apropiat de el, dar el nu m-a salutat. Atunci
i-am zis: „Adio“, m-am întors şi am plecat. El mi-a spus: „La
revedere!“ „La revedere!“, am răspuns eu. M-am dus spre
ieşire, pe un coridor lung. Am intrat în altă încăpere, care
avea un covor pe jos, pe el erau doi bărbaţi care se luptau.
În tinereţe mă luptam şi eu şi cunosc bine regulile. Cel ce
ajunge deasupra are victorie. Cei doi bărbaţi, luptându-se,
ajungeau ba unul, ba altul deasupra. Aşa ceva în realitate nu
se întâmplă. Şi eu am înţeles mesajul: „Ce este imposibil la
oameni, este posibil la Dumnezeu.”
După întoarcerea mea din detenţie, am fost martorul
acestor lupte. Biserica s-a rupt în două: kieveană şi moscovită.
Ambii episcopi veneau la mine, să se plângă unul de altul. Eu
ştiam că Dumnezeu vrea unitate şi pace, dragoste, înţelegere
şi luptă împotriva lui Satan. Nu degeaba apostolul Pavel
scria: „Vă îndemn, fraţilor, pentru numele Domnului nostru
Isus Cristos, să aveţi toţi acelaşi fel de gândire, să n-aveţi
dezbinări între voi, ci să fiţi uniţi în chip desăvârşit într-un
gând şi o simţire.” (1 Corinteni 1:10)
Istoricii credinţei creştine ar trebui să studieze bine cum
de s-a dezbinat o biserică atât de puternică, care a suportat
persecuţiile şi represaliile duşmanului mai bine de 60 de ani. Ca
să transformi dezbinarea în unitate nu este lucru uşor. Şi acest
lucru îl poate face numai Dumnezeu. Noi trebuie să folosim
armele duhovniceşti: postul şi rugăciunea, iar Dumnezeu
trimite ajutorul, aşa cum ştie El. S-a organizat o conferinţă cu
tema: „Bisericile Domnului“, condusă de episcopul american
Lamar Vest. În urma postului şi rugăciunilor a avut loc
întregirea tuturor bisericilor. Toţi reprezentanţii bisericilor,
care participau la conferinţă, au susţinut acest demers şi
pacea lui Dumnezeu a umplut fiecare inimă. Dumnezeu a
ascultat rugăciunile noastre şi a trimis răspunsul. În acelaşi
timp, peste tot au avut loc evanghelizări: în cluburi, în parcuri,
în şcoli, peste tot se auzeau cântările spre slava lui Dumnezeu.
Cei ce au plecat în străinătate acum se întorceau, dorind să
proclame Cuvântul în ţara lor natală.
Curând nu am mai putut să ne adunăm în case, de
mulţimea fraţilor. Am început să construim o casă de
rugăciune. Deşi nu aveam bani, am avut acest curaj. Ne-
am rugat Domnului şi El S-a îngrijit de toate. Acum, în
oraşul meu este o casă de rugăciune mare, avem şcoală
duminicală, un cor bine organizat, care slujeşte cu drag
Domnului. Într-o zi ne-a vizitat un american, John Kim,
un oaspete de onoare. El ne-a ajutat mult din punct de
vedere financiar. Dumnezeu nu-Şi împarte copiii în funcţie
de naţionalitate sau rasă. El îi împarte pe oameni numai
în două categorii: păcătoşi şi păcătoşi iertaţi, pe care El i-a
sfinţit şi i-a numit copiii Săi. Ca şi copii ai Domnului, am
17
(continuare în pagina următoare)
 Carte în serial
„Mai Sunt multe alte lucruri pe care le-a
fãcut Isus...”(Ioan 21:25a)
continuat lucrarea Lui pe pământ. I-am adunat pe copiii
străzii şi i-am adus la noi. Am construit o casă de copii, un
centru de reabilitare şi am început să-i hrănim. Îi găseam
prin gări, copii abandonaţi, orfani sau copii fugiţi de acasă
din diferite motive. Ne-am ocupat de educaţia lor; ne-
am făcut o fermă, o gospodărie proprie, unde lucram cu
copiii împreună. Eram ca o familie. Mulţi se drogau înainte,
dar aici au fost vindecaţi de aceste patimi, cu ajutorul lui
Dumnezeu. Au aflat de acest lucru oamenii mari din ţară
şi din străinătate şi au venit să vadă cu ochii lor ce lucruri
mari face Dumnezeu. Avem săli de clasă, unde personalul
calificat se ocupă de fiecare în parte. În ultima vreme, au
început părinţii să-şi aducă aici copiii, pentru a învăţa carte
într-un mediu sănătos. Programa şcolară este la fel ca în
celelalte şcoli, numai că aici mai învaţă că Dumnezeu este
Domnul tuturor şi că trebuie să-L iubim şi să-I slujim.
Din Moscova până la Maloiaroslaveţ este o distanţă
mică. Oare se gândeau reprezentanţii puterii, când îl dădeau
afară din Moscova pe Fedotov, că Dumnezeu va binecuvânta
în aşa fel acel mic oraş în care se va stabili el? Au trecut mai
bine de 10 ani de la eliberarea mea din închisoare şi aici în
Maloiaroslaveţ avem o biserică puternică şi un centru de
reabilitare, care se numeşte „Învierea“. Centrul îşi merită
numele, pentru că aici mulţi parcă au înviat din morţi. Mai
mult de 100 de oameni, pierduţi în felurite vicii, au început
o viaţă nouă. Eliberarea de patima drogurilor, a alcoolului se
făcea în urma rugăciunilor şi a punerii mâinilor. Unde este
Duhul Sfânt - înseamnă libertate. Dumnezeu îi eliberează
pe narcomanii şi pe alcoolicii care se pocăiesc şi îndeamnă
biserica să se roage şi să se îngrijească de oamenii care pier,
de care societatea nu are nevoie.
Mărturia celor vindecaţi despre minunile lui Dumnezeu
era ca o apă vie. Centrul se întărea şi curând a obţinut statut
juridic. Nu o dată s-a întâmplat ca Miliţia să aducă la noi
narcomani pe jumătate morţi şi să zică:
- Rugaţi-vă pentru el, salvaţi-l! E păcat să moară, e atât
de tânăr!
Îi aduceau la noi, pentru că ştiau, erau siguri că aici
Dumnezeu lucrează. Când îmi aduc aminte de biserica din
Maloiaroslaveţ, mă gândesc ca la o sărbătoare. Acolo se
săvârşeau lucrări minunate şi aş vrea să vi le împărtăşesc, ca să
înţelegeţi de ce acel mic oraş a devenit o parte a inimii mele.
Mişa - a fost dependent de droguri şapte ani. De şapte
ori internat în spital.
Stanislav - dependent de droguri de la 15 ani. Părinţii
lui s-au dezis de el. Umbla pe străzi, s-a îmbolnăvit de
hepatită. Medicii i-au spus că zilele îi sunt numărate.
Viaceslav - în ultima vreme a ajuns pe străzi. Orfan.
Mama lui, din pricină că a fost alcoolică, a murit.
Vitali - a fost internat şi el pentru a scăpa de droguri,
18 dar fără succes. Fura, pentru a-şi cumpăra droguri.
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
Alexei - 22 de ani. L-a adus la noi un om bun. Părinţii lui,
când au văzut minunea, au crezut în Domnul Isus Cristos. Alexei
este bine acum, are nevastă şi copii şi-L laudă pe Domnul.
Oleg - 19 ani. Se droga de la 15 ani.
Andrei - „Eu cu fratele meu ne fabricam singuri droguri.
Am băut benzină, ca să ne otrăvim. Nu ştiu cum de n-am murit.
Serghei - „Am început să mă droghez încă de pe băncile
şcolii. Am furat, am tâlhărit, am furat maşini ... Nici duşmanului
nu-i doresc ceea ce am suferit eu“, spunea el. „Am ajuns jos
de tot: nici casă, nici familie, nici sănătate. Întâmplător am
auzit că există Isus Cristos şi că El mă poate ajuta.
Evgheni - a hoinărit, a trăit aiurea şi credea că aşa-i
normal. A avut şi bani şi maşină, dar a dat totul pe droguri.
S-a îmbolnăvit de epilepsie. A trecut prin moarte clinică,
dar de murit, n-a murit. Maică-sa l-a adus la noi la centru şi
Isus l-a vindecat. „Acum trăiesc şi mă bucur de viaţă. Mi-am
găsit perechea. Dumnezeu mi-a dat o fată bună. Am cerut-o
de nevastă de trei ori şi numai a treia oară a spus „Da”
recunoaşte el. „Aşa că urmează nunta. Oamenii se întreabă:
Unde-i Dumnezeu? Unde-i minunea? Dar faptul că noi suntem
vii, nu e o minune? Dacă soarele ar cădea pe pământ n-ar
fi o minune, dar faptul că Domnul Isus Cristos ne-a scos din
ghearele diavolului - aceasta-i adevărata minune! Un cunoscut
de-al meu a dat 5000 de dolari ca să fie scăpat de dependenţa
de droguri. A ajuns un invalid, dar tot cu dorinţa după droguri
a rămas. Iar eu, datorită milei lui Dumnezeu, am primit mai
mult decât nădăjduiam, am primit fericirea, pentru că Îl am
pe Domnul în inimă”. Acum au trei copii. Şi-au construit o casă
mare şi vor să aibă mulţi copii. Creştinii nu poartă lănţişoare
de aur, podoaba lor sunt copiii. Aceasta este o binecuvântare
de la Domnul. Evgheni, peste tot unde merge, Îl vesteşte pe
Domnul, mărturiseşte tot ce i-a făcut Dumnezeu lui, despre
felul în care a fost el salvat.
Alexandru - fost comunist care cândva lupta împotriva
credincioşilor. Mama lui era credincioasă, iar el se certa tot
timpul cu ea, din cauza credinţei ei. După perestroika, s-a lăsat
învins şi a venit la adunare, a vrut doar să vadă cum este la noi.
Dar Dumnezeu a lucrat la inima lui şi el s-a predat Domnului.
Când l-au văzut fraţii că a venit la adunare, toată biserica
a spus o rugăciune pentru el. În timp ce 400 de oameni se
rugau pentru el, el a început să tremure, lacrimile îi curgeau
pe obraz şi şi-a amintit dintr-odată de toate păcatele sale.
Dumnezeu Şi-a arătat puterea! Alexandru s-a lăsat de fumat,
de băutură şi a devenit alt om. Acum îi ajută pe alţii.
Palmir Peşcov - a trăit multă vreme după bunul lui
plac. Îi plăceau multe lucruri, dar în mod special drogurile.
A început să se drogheze de la vârsta de 17 ani. A stat şi în
închisoare trei ani. S-a pocăit în 1996.
- Un om mi-a dat o Biblie - povestea el - şi a spus că-
mi este de trebuinţă. El mi-a povestit despre centrul din
Maloiaroslaveţ.
 A petrecut puţin timp la centru şi a devenit membru în
biserica noastră. Viaţa lui s-a schimbat total. În biserică şi-a
găsit şi perechea, o fată foarte înţeleaptă, care îl ajută în toate.
- Sunt foarte recunoscător Domnului care mi-a
descoperit taina mântuirii şi m-a primit între copiii Săi,
facându-mă un fiu al Lui. Iar biserica m-a învăţat să trăiesc în
voia lui Isus Cristos, să fac lucrările Domnului, spunea el.
Peşcov a deschis în oraşul nostru o mică întreprindere:
„Servis M.” Biserica a observat grija lui faţă de cei săraci. O
treime din profitul întreprinderii o dădea pentru biserică.
Mărturiile foştilor narcomani n-ar fi complete, dacă
n-ar exista şi mărturiile fetelor. Se cunoaşte că alcoolicii şi
narcomanii sunt foarte periculoşi pentru femei.
Odată a venit la centru o femeie tânără, foarte
frumoasă, dar neagră din cauza bătăilor primite. Ea a zis:
- Ivan Petrovici, primiţi-mă şi pe mine la centru, că
altfel o să mor ...
- Dar ce-ai păţit, Nataşa? Nu ţi-am spus eu că acel om
nu-i pentru tine, că nu se va ţine de cuvânt?
- Aţi avut dreptate. Dar el a jurat că mă iubeşte ... Aşa
a plâns, că n-am putut să nu plec cu el. La început totul a
fost frumos, dar după aceea a început din nou cu drogurile,
scandaluri, pur şi simplu m-a călcat în picioare ...
Nataşa provine dintr-o familie de intelectuali, a intrat
în cercul narcomanilor, s-a îndrăgostit, iar iubitul i-a promis
o viaţă ca-n paradis, dar fără Dumnezeu.
- Noi te primim, Nataşa, dar sper că acuma te-ai
convins cât valorează cuvintele frumoase!
Cristina - a încercat să se sinucidă. În afară de a se
droga, nu făcea nimic. Şi-a tăiat venele, dar a găsit-o mai
mult moartă decât vie o vecină şi a chemat salvarea. „Numai
Dumnezeu ştie cum de n-am murit”, zicea ea. Din spital a
fugit, că n-a rezistat fără droguri. La noi a adus-o mama ei
şi Dumnezeu S-a îndurat de ea. Fata este vie şi sănătoasă
acum. „Am crescut singură, dar aici am atâţia fraţi şi surori,
pe care mi i-a dat Dumnezeu. Ce fericire minunată!”,
spunea ea. Svetlana o ţinea de mână şi plângea. Fetele s-au
împrietenit aici, parcă ar fi suflete pereche. Şi pe Svetlana
a adus-o mama ei. Din cauza drogurilor, i-au fost distruse
toate organele interne: ficatul, rinichii, i-a slăbit vederea, dar
Domnul Isus a vindecat-o complet, nici de ochelari nu mai
are nevoie. Dumnezeu S-a îngrijit şi de viaţa ei personală. Un
tânăr credincios a venit la noi, la centru, ca să vadă cum este
aici, pentru că voia şi el să deschidă un centru ca acesta, în
oraşul lui. A văzut-o pe Svetlana şi i-a plăcut de ea.
- Să veniţi la nuntă, mă ruga ea, o să fiu tare
bucuroasă! Domnul să fie lăudat! Aici în Maloiaroslaveţ
este un centru de vindecare, de mântuire şi de dragoste.
Aici ne schimbăm, ajungem oameni, în adevăratul sens al
cuvântului, începem să-i respectăm pe cei din jurul nostru,
să-i preţuim pe oameni, dar şi pe noi înşine, ca pe copii ai lui
Dumnezeu. Aici învăţăm să muncim, pentru că narcomanii
nu ştiu să facă nimic, iar aici ei încep să iubească munca,
ajung înţelepţi.
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
Acestea au fost doar câteva dintre multele cazuri
minunate ce aveau loc la noi la centru, de care noi ne
bucuram şi slăveam pe Dumnezeu. Şi-L slăvesc de fiecare
dată când îmi aduc aminte de acele timpuri. Ne bucuram,
plângeam de bucurie, inimile parcă ni se topeau în piept. Îi
mulţumesc lui Dumnezeu pentru fiecare suflet mântuit care
a fost adus la centru şi pentru faptul că El a făcut posibilă
crearea acestui centru.
Mulţumesc tuturor celor ce au contribuit la această
lucrare. Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toţi cei ce lucrează
pentru mântuirea sufletelor pierdute, indiferent unde s-ar afla!
Toţi cei veniţi la noi şi-au găsit menirea în viaţa de pe
pământ, în casa Domnului nu sunt şomeri, întotdeauna este
ceva de făcut. Dumnezeu îl pregăteşte pe fiecare în vederea
unei lucrări. De la Domnul vine şi voinţa şi înfăptuirea.
Trebuie doar să ne supunem vocii Duhului Sfânt şi Domnul dă
izbândă. Anii au trecut, nimeni nu-şi mai aduce aminte de ce
au venit aici şi cum au fost aceşti oameni în trecut. Dumnezeu
a şters toate păcatele din viaţa lor. Oamenii aceştia nu mai
există în felul cum au existat. Ei au murit faţă de păcatele lor.
Acuma sunt cu totul alţi oameni, care trăiesc pentru slava lui
Dumnezeu. Toate aceste lucruri le face Dumnezeu.
Biserica lui Cristos este un tot unitar, şi noi, ca slujitori
conduşi de Duhul Sfânt, „paştem oile lui Cristos“. Întâlnirile
noastre ne întăresc în Cuvânt şi în Duhul Sfânt. Slujitorii
Domnului păstrează curăţia şi sfinţenia, ca adevăraţi
creştini. Eu nu particip la slujbele carismaticilor, dar ştiu că
acolo se permite ca slujba s-o înceapă femeile îmbrăcate
indecent, cu pantaloni, decolteu mai pronunţat şi fardate.
Acuma se pune întrebarea: Îi ascultă Dumnezeu? Răspunsul
îl veţi găsi în Evanghelia după Matei 7:21-23. Biserica lui
Dumnezeu este condusă după principiile Domnului Isus
Cristos. Fiecare trebuie să se supună Duhului lui Dumnezeu.
În afară de aceasta, surorile noastre îşi acoperă capul.
Cuvântul Domnului ne învaţă ca femeile să poarte pe cap
baticuri şi să se îmbrace decent, aşa cum stă bine sfinţilor
şi ele aşa fac. Aş mai da un exemplu: Domnul Isus Cristos
a spălat picioarele ucenicilor Săi. Credincioşii fac şi ei la
fel, urmând pilda Domnului Cristos, îşi spală picioarele unii
altora. Fraţii şi surorile, după ce se căsătoresc, se supun
cuvintelor Domnului şi în direcţia naşterilor de copii: „Iar voi,
creşteţi şi înmulţiţi-vă; răspândiţi-vă pe pământ şi înmulţiţi-
vă pe el.” (Geneza 9:7) Biserica din Maloiaroslaveţ trăieşte
după poruncile lui Dumnezeu şi, în fiecare an, sunt aduşi la
binecuvântare în jur de 20 de copii. O asemenea biserică nu
va dispărea niciodată.
Domnul nostru Isus Cristos să fie binecuvântat în veci!
Extras din cartea „Ridicaţi-vă! Începe judecata!“
Ivan Petrovici Fedotov
19
 Natura – opera Creatorului
Toate lucrurile sunt artificiale, pentru că natura este arta lui Dumnezeu.
Natura este doar denumirea unui efect a cărui cauză este Dumnezeu.
Legile naturii sunt doar gândurile matematice ale lui Dumnezeu.

Natura este o staţie de radio nelimitată, prin care Dumnezeu ne vorbeşte tot timpul, doar să alegem postul.

Frumuseţea naturii este egalată numai de frumuseţea sufletului.

Nu există pictor mai priceput decât natura însăşi. Calcă uşor primăvara; natura este însărcinată.
Toamna este a doua primăvară, când fiecare frunză este o floare.

„Ce penel, ce gingăşie! / Ce matriţe, ce tipare! / Ce figuri de geometrie!

După frunze omul ştie / Ca să facă separare.

Fiecare frunzuliţă / E un steag de glorii plină. / Apărându-şi a ei viţă

După soi şi după spiţă / În pădure şi-n grădină.

Fiecare crestătură / Poartă-n ea o mărturie, / Că există o măsură

Şi-un Stăpân peste natură, / Care poate, care ştie.
Fiecare frunzişoară / Poartă-n ea o melodie / Care urcă sau coboară,
Vântul cântă la vioară / Cu atâta măiestrie.

Fiecare frunză vie / Este un laborator./ Respiraţia îl ştie,

Ce parfum, ce bogăţie! / Deasupra pădurilor.

Şi te uită ce perdele / Stau pe ramuri agăţate, / Însă dedesubt de ele,

Fructele mai mărunţele / Se zăresc când vântul bate.

E centrala automată / Degajând atomi în zare, / Pulberea sterilizată

Ce ne-mbie şi ne-mbată, / Dulcele parfum de floare.

Dar ateul cu securea / Şi cu fierăstrăul mare,/ Vrea să spună că pădurea

A crescut aşa, aiurea, / Printr-o oarbă întâmplare.

Noi slăvim „întâmplătorul” / Care poate, care ştie, / Căci El este Creatorul
Ce-a făcut laboratorul / Cu atâta măiestrie.” (Dionisie Ghiuchici, Paradisul verde, fragment)

„Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune.” (Geneza 1:31)

„În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la
facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El.” (Romani 1:20)

„Cine a măsurat apele cu mâna lui? Cine a măsurat cerurile cu palma şi a strâns ţărâna pământului
într-o treime de măsură? Cine a cântărit munţii cu cântarul şi dealurile cu cumpăna?” (Isaia 40:12)

„Ridicaţi-vă ochii în sus şi priviţi! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă după număr,
în şir, oştirea lor? El le cheamă pe toate pe nume; aşa de mare e puterea şi tăria Lui, că una nu
lipseşte.” (Isaia 40:26)

„Mâna Mea a întemeiat pământul şi dreapta Mea a întins cerurile: cum le-am chemat, s-au şi
înfăţişat îndată.”(Isaia 48:13)

„Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea,

căci Tu ai făcut toate lucrurile şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!” (Apocalipsa 4:11)

Adresa la care ne puteţi contacta pentru abonamente,

răspunsuri la întrebări, articole, sugestii, reclamaţii este:
Revista „Dragoste pentru Adevăr”
Calea Aurel Vlaicu, Nr. 121-125, Arad, cod 310365, România,
www.dragostepentruadevar.ro
e-mail: dragoste_adevar@yahoo.com
Mobil: 0740 437777, 0746 046080