Managementul Inovarii - Titu 2014 PDF

Mihail Aurel ȚÎȚU
Managementul Inovării
Suport de curs
Sibiu, 2014
Prof. univ. dr. ing. dr. ec. Mihail Aurel ȚÎȚU
Managementul Inovării
Suport de curs
Sibiu, 2014
2
Cuprins
Capitolul 1. Inovarea și uniunea europeană 9

Capitolul 2. Organizațiile moderne şi procesul inovării 21
Capitolul 3. Procesul inovării 25
Capitolul 4. Tipuri de inovare industrială în organizațiile moderne 31
Capitolul 5. Capitalul intelectual 37
Capitolul 6. Tehnici de creativitate şi inovare 42
6.1 Metode intuitive 42
6.1.1 Metoda Brainstorming (asaltul de idei) 42
6.1.2 Metoda Delphi 45
6.1.3 Sinectica – Metoda Gordon 47
6.1.4 Reuniunea Phillips 66 47
6.1.5 Discuţia în Panel 48
6.1.6 Brainwriting sau Metoda 6.3.5. 48
6.2 Metode analitice 51
6.2.1 Metoda listelor de control 51
6.3 Metode de lucru asociative 54
6.3.1 Metode de asociere forţată a ideilor 54
6.3.2 Metode de asociere liberă a ideilor 54
6.4 Metode fundamentale de concepţie 55
Capitolul 7. Cunoaşterea ca perspectivă 62
Capitolul 8. Aspecte conceptuale privind proprietatea intelectuală 76
8.1 Consideraţii generale 76
8.2 Proprietatea intelectuală. Definiţie. Rolul în dezvoltarea organizaţiei 77
8.3 Repere temporale privind evoluţia proprietăţii intelectuale 78
8.4 Aspecte retrospective privind proprietatea intelectuală în România 79
8.5 Situaţia actuală privind proprietatea intelectuală în România 80
8.6 Cadrul legislativ intern şi internaţional privind proprietatea intelectuală 82
Capitolul 9. Cadrul instituţional al protecţiei proprietăţii intelectuale. Instituţii 86
3
internaţionale şi de drept privat român
9.1 Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (OMPI) 86
9.2 Oficiul pentru Armonizare în cadrul Pieţei Interne (OAPI) 86
9.3 Organizaţia Europeană de Brevete şi Oficiul European de Brevete (OEB) 86
9.4 Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM) 87
9.5 Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (ORDA) 87
9.6 Alte instituţii cu competenţe în protecţia proprietăţii intelectuale 88
Capitolul 10. Proprietatea industrială 90
10.1 Proprietatea industrială. Definiţie. Condiţii de dobândire a drepturilor 90
10.2 Forme ale proprietăţii industriale. Definiţii 90
10.3 Aspecte privind activitatea de inovare 92
Capitolul 11. Brevetul de invenţie 94
11.1 Invenţia brevetabilă. Definire. Condiţii. Noţiunea de noutate. 94
11.1.1 Noţiunea de noutate 94
11.1.2 Stadiul tehnicii 95
11.1.3 Situaţii speciale. Excepţii de la brevetabilitate 95
11.2 Brevetul. Noţiuni. Trăsături. Funcţii. 96
11.2.1 Definirea unor termeni 96
11.2.2 Noţiunea de brevet de invenţie 97
11.2.3 Particularităţile brevetului de invenţie 98
11.2.4 Funcţiile brevetului de invenţie. 98
11.2.5 Excepţii în care nu se acordă brevet de invenţie 99
11.3 Dreptul la brevetul de invenţie 99
11.4 Drepturi şi obligaţii ale titularului de brevet de invenţie 100
11.4.1 Protecţia conferită de lege titularului de brevet 100
11.4.2 Renunţarea la drepturile asupra brevetului 103
11.4.3 Reprezentarea titularului de brevet 103
11.5 Brevetarea în străinătate a invenţiilor create de persoane fizice române, pe 104
teritoriul României
11.6 Transmiterea drepturilor asupra brevetului de invenţie. 104

4
11.7 Apărarea drepturilor privind invenţiile. Revocarea și anularea brevetului 104
11.8 Aspecte procedurale privind înregistrarea, publicarea şi examinarea cererii de 105
brevet, eliberarea brevetului
11.8.1 Conţinutul dosarului pentru constituirea depozitului naţional 106
reglementar
11.8.2 Descrierea invenţiei 106
11.8.3 Desenele 108
11.8.4 Rezumatul invenţiei 108
11.8.5 Revendicările în cererea de brevet 109
11.8.6 Examinarea depozitului naţional reglementar 110
11.8.7 Publicarea cererii de brevet 111
11.9 Eliberarea brevetului. Durata acestuia 112
Capitolul 12. Brevetul de soi 113
12.1 Obiectul protecţiei 113
12.2 Definirea unor termeni 113
12.3 Brevetabilitatea noilor soiuri de plante 114
12.3.1 Condiţii pentru acordarea protecţiei 114
12.4 Dreptul la protecţie 116
12.4.1 Dreptul la brevetul pentru soi 116
12.5 Procedura de examinare a cererii de eliberare a brevetului pentru soi 117
12.5.1 Depunerea cererii de brevet pentru soi. Conţinutul şi condiţiile cererii 117
de brevet
12.5.2 Data de depozit a cererii de brevet pentru soi 117
12.5.3 Dreptul de prioritate 117
12.5.4 Denumirea soiului 118
12.5.5 Examinarea formală a cererii de brevet pentru soi 119
12.5.6 Examinarea pe fond a cererii. Examinarea tehnică a noului soi 119
12.5.7 Testarea noului soi 120
12.5.8 Protecţia provizorie. Prelungirea termenului limită 121
12.6 Retragerea şi revocarea cererii de brevet pentru soi 121

5
12.7 Eliberarea brevetului pentru soi şi înregistrarea denumirii soiului 121
12.8 Durata de protecţie a soiului 122
12.9 Drepturile titularului 122
12.9.1 Drepturile titularului de brevet 122
12.9.2 Excepţii de la drepturile titularului de brevet pentru soi 123
12.9.3 Privilegiul fermierului 123
12.9.4 Epuizarea drepturilor titularului de brevet pentru soi 124
12.10 Încetarea efectelor brevetului pentru soi 124
12.10.1 Anularea brevetului pentru soi 124

12.10.2 Decăderea din drepturi a titularului de brevet pentru soi 124
12.10.3 Renunţarea la brevetul pentru soi 125
12.11 Exploatarea soiului protejat 125
12.11.1 Menţinerea soiului protejat 125
12.12 Transmiterea drepturilor asupra soiului 125
Capitolul 13. Modelul de utilitate 128
13.1 Consideraţii generale. Definirea obiectului dreptului la protecţia invenţiilor 128
prin înregistrare ca model de utilitate
13.2 Produsul - obiect al cererii de model de utilitate 128
13.3 Drepturile titularului modelului de utilitate 129
13.4 Durata unui model de utilitate 129
13.5 Transmiterea drepturilor asupra modelului de utilitate. Renunţarea titularului 130
la modelul de utilitate înregistrat
13.6 Procedura de înregistrare. Publicarea şi eliberarea certificatului 130
13.6.1 Cererea de model de utilitate rezultată din transformarea cererii de 131
brevet
13.7 Apărarea drepturilor 134
13.7.1 Anularea modelului de utilitate 134
13.8 Cereri internaţionale de protecţie prin model de utilitate 134
Capitolul 14. Marca. Indicaţia geografică. Marca comunitară 136
14.1 Consideraţii generale. Noţiune 136
6
14.1.1 Definirea termenilor în legislaţia privind înregistrarea mărcii 137
14.2 Protecţia mărcilor 138
14.2.1 Motive de respingere a înregistrării mărcilor, motive de anulare a 138
mărcii
14.3 Înregistrarea mărcii sub legea română 141
14.3.1 Cererea de înregistrare a mărcii 141
14.3.2 Procedura de înregistrare a mărcii 143
14.4 Durata, reînnoirea şi modificarea înregistrării mărcii 146
14.5 Drepturi conferite de marcă 147
14.6 Transmiterea drepturilor asupra mărcii 148
14.7 Stingerea drepturilor asupra mărcilor 149
14.8 Mărcile colective 151
14.9 Mărci de certificare 152
14.10 Marca comunitară 153
14.11 Indicaţiile geografice 157
Capitolul 15. Desene si modele 160
15.1 Consideraţii generale. Noţiuni. Definirea unor termeni. 160
15.2 Drepturile asupra desenului sau modelului 161
15.3 Condiţii pentru protecţia desenelor şi modelelor 162
15.4 Înregistrarea şi eliberarea titlului de protecţie 163
15.4.1 Înregistrarea cererii de protecţie pentru un desen sau model 163
15.4.2 Constituirea depozitului reglementar naţional 164
15.4.3 Invocarea dreptului de prioritate 165
15.4.4 Examinarea preliminară 165
15.4.5 Publicarea cererii de constituire a depozitului reglementar 166
15.4.6 Examinarea de fond a cererilor de înregistrare a desenelor şi 166
modelelor
15.5 Drepturi şi obligaţii ale titularului certificatului de înregistrare a desenelor şi 168
modelelor
15.6 Desenele şi modelele comunitare 171

7
Capitolul 16. Topografiile produselor semiconductoare 172
16.1 Consideraţii generale privind obiectul protecţiei. Noţiuni. Definirea unor 172
termeni
16.2 Dreptul la protecţie 173
16.3 Înregistrarea topografiilor 174
16.4 Drepturile titularilor de topografii de produse 175
Capitolul 17. Secretul industrial 179
Bibliografie 182
8
CAPITOLUL 1
INOVAREA ȘI UNIUNEA EUROPEANĂ
Viaţa organizațiilor confirmă faptul că demersurile creative sunt căi noi și mai bune de
creștere a eficienței și eficacităţii.
Procesul de inovare sau, pe scurt, inovarea este o succesiune de activităţi pe care le
desfăşoară conducerea unei organizații pentru a realiza produse şi servicii noi, destinate vânzării.
În acelaşi timp, tot în categoria proceselor de inovare sunt cuprinse şi activităţile:
de extindere a pieţelor;
de îmbunătăţire a funcţionării aprovizionării, a proceselor de producţie, a întreţinerii
echipamentelor, a canalelor de distribuţie, a service-ului;
de perfecţionare a activităţilor administrative şi de conducere a organizației.
Orice schimbare realizată în organizație cu scopul de a îmbunătăţi, situaţia ei economică,
poziţia ei pe piaţă, condiţiile de muncă ale personalului, protejarea mediului înconjurător, constituie
parte integrantă a procesului de inovare.
Din această încercare de a redefini inovarea în condiţiile economice actuale, rezultă nevoia
schimbării opticii personalului organizație faţă de inovare, dar mai ales modul de a privi inovarea al
celor care răspund direct de prosperitatea organizație, adică, al managerilor ei.
Din propunerea de definiţie a inovării prezentată mai sus, se poate uşor constata legătura
directă care există între activităţile de inovare şi cele de marketing ale unei firme.
Astăzi, nevoia schimbării este reprezentată de:
ü optica personalului organizației faţă de inovare;
ü modul de a privi inovarea al celor care răspund direct de prosperitatea organizației, adică, al
managerilor ei.
Înnoirea produselor şi a pieţelor pe care sunt acestea distribuite nu sunt suficiente;
mai trebuie schimbate:
ü procesele tehnologice;
ü metodele de muncă;
ü relaţiile de muncă;
ü relaţiile firmei cu exteriorul ei, în special cu acţionarii, cu finanţatorii, cu furnizorii şi, nu

9
în ultimul rând, cu clienţii.
Schimbarea acestor procese o vom numi inovarea proceselor, adică, îmbunătăţirea tuturor
proceselor care se desfăşoară într-o organizație şi pe care le vom numi procesele afacerii. Acestea
sunt cele care asigură supravieţuirea şi dezvoltarea organizației. Motivul este simplu, organizația
formează o entitate care funcţionează într-un mediu dat şi ea trebuie privită şi condusă ca un întreg.
Orice schimbare care se doreşte a fi făcută, pentru a fi acceptată de personalul firmei, trebuie
să fie precedată de o acţiune de sensibilizare si de o acțiune de informare a oamenilor, mai ales că o
schimbare, oricât de nesemnificativă ar fi ea, reprezintă o investiţie, adică, se cheltuiesc bani în
prezent, pentru un câştig potenţial în viitor.
Finanţatorii, de regulă, acceptă cu dificultate cheltuirea unor sume de bani pentru câştiguri
care pot să nu mai vină niciodată. Din acest motiv, înainte de a introduce inovarea ca politică
permanentă a organizației, prima acţiune constă în modificarea culturii organizaţionale existente.
Acest lucru trebuie făcut pentru ca întregul personal să accepte asumarea riscului şi nu numai
managerii ei, iar acesta trebuie să devină modul obişnuit de lucru al firmei, pe mai departe. O astfel
de firmă poartă numele de firmă inovativă.
Firmă inovativă înseamnă:
introducerea inovării ca politică permanentă a firmei;
modificarea culturii organizaţionale existente;
asumarea riscului de către întregul personalul şi nu numai de către managerii ei, iar acesta
trebuie să devină modul obişnuit de lucru al firmei, pe mai departe.
Se ştie de mult timp că dacă nu rişti, nu câştigi, dar majorităţii oamenilor nu le place riscul
şi-l acceptă cu dificultate. Mai ales că la noi în ţară zeci de ani nu a fost cultivat acest mod de a
gândi şi acţiona.
De regulă, din zece oameni, numai unul sau doi acceptă riscul. La noi, însă, din zece cu greu
găsim pe cineva care să-şi asume un risc, oricât de mic ar fi el. Şi asta fără să mai vorbim de
dificultatea cuantificării acestui risc, ca în raport cu mărimea lui, să se poată decide dacă este sau nu
acceptabil.
Competitivitatea pe bază de inovare a economiei româneşti în contextul Strategiei de la
Lisabona este un studiu finanţat de Institutul pentru o Societate Deschisă (OSI Budapesta) în cadrul
proiectului “Costuri şi beneficii ale integrării României în Uniunea Europeană”, coordonat de

10
Centrul Român de Politici Economice.
Strategia de la Lisabona
În martie 2000, Consiliul European de la Lisabona a enunţat obiectivul ca până în
2010/2011, Europa să devină cea mai competitivă şi dinamică economie bazată pe cunoștințe din
lume:
capabilă de creştere economică susţinută;
cu locuri de muncǎ mai multe şi mai bune;
o extraordinară coeziune socială.
Scopul strategiei de la Lisabona este de a ajuta Europa să recupereze decalajul faţă de
Statele Unite. Economia bazată pe cunoaştere este un concept mai larg, care integrează inovaţia,
societatea informaţională și capitalul uman.
România are cel mai scăzut index de competitivitate în comparaţie cu ţările UE dar şi cu
ţările nou integrate. Presiunea competiției de pe piața interna europeana, ținând cont de decalajul
existent, va fi enorma. Ţinând cont că şi Uniunea este o ţintă în mişcare, obiectivul convergenţei
necesită o transformare accelerată.
Recuperarea decalajului
Recuperarea decalajului riscă să se realizeze într-un ritm foarte lent, presupunând stagnarea
valorilor europene şi rate susţinute de creştere pentru România, sunt necesari între 5 şi 10 ani pentru
recuperarea decalajului.
Un scenariu mai realist, presupunând curbe de învăţare (perioade de timp necesare asimilării
know-how-ului) şi o dinamică mai probabilă a valorilor europene, ar însemna o durată de
recuperare a decalajului de peste 20 de ani.
Procesul de inovare antreneazǎ cinci elemente:
1. sistemul de cercetare (producţia de cunoaştere);
2. companiile inovative, motoarele (liderii) inovǎrii, întreprinderile care transformǎ
cunoaşterea în produse destinate pieţei;
3. infrastructura de inovare;
4. capitalul disponibil pentru inovare şi canalele de finanţare;

11
5. resursele de muncǎ şi serviciile educaţionale (capitalul uman).
Problemele majore ale României
ü apariţia de centre de inovare în cadrul sistemului de cercetare este lentǎ;
ü cercetarea privatǎ reprezintǎ numai 20% din cercetarea totalǎ;
ü cercetarea publică este afectată de birocraţie, lipsă de iniţiativă şi activitate slabă de
marketing;
ü participarea redusă a sectorului privat la activitatea de cercetare-dezvoltare relevă şi lipsa
antreprenoriatului specific în domeniul cercetării;
ü mare parte a economiei româneşti se bazează pe utilizarea extensivă a factorilor de
producţie;
ü majoritatea organizațiilor produc bunuri sau servicii ce au fost concepute în ţări mai
avansate;
ü tehnologia se asimilează prin importuri, investiţii străine directe şi imitare;
ü firmele autohtone nu au un rol important în lanţul de valoare, concentrându-se pe asamblare,
producţie intensivă în muncă şi extragerea de resurse;
ü exporturile româneşti continuă să fie dominate de exporturile de produse de joasă
tehnologie, puternic bazate pe forţa de muncă de calificare redusă sau medie (75,6% din
exporturile totale);
ü înclinaţia companiilor către inovare este foarte redusă. Stadiul şi modelul actual de
dezvoltare al economiei româneşti nu a împins firmele româneşti către o funcţionare
orientată pe cercetare şi dezvoltare;
ü nivelul redus al inovării este tras de estimarea privind nivelul redus al difuzării de inovare.
Eşecul în diseminarea de cunoaştere se reflectă în poziţia României ca fiind una dintre
puţinele ţări producătoare de mai multă inovare bazată pe cercetare decât este capabilă să
difuzeze. Tendinţa de actualizare tehnologică a economiei româneşti este redusă;
ü sistemul de cercetare este sub-capitalizat;
ü infrastructura de cercetare a devenit uzatǎ moral;
ü numǎrul companiilor active (sub 20 la 1.000 de locuitori) este încă scăzut faţă de 45-
50/1.000 de locuitori în UE;

12
ü crearea reţelelor de afaceri este încǎ în desfǎşurare;
ü imaginea întreprinzătorului este încă defavorabilă;
ü ponderea populaţiei tinere în România este mai mare decât media europeană, dar fenomenul
de îmbătrânire a început să apară;
ü nivelul sărăciei este ridicat;
ü cererea internă nu este sofisticată, iar gradul de sofisticare al cumpărătorilor locali de
produse şi tehnologii este redus;
ü firmele absorb prea puţină tehnologie, iar 75% din populaţie consideră că veniturile pe care
le deţine sunt suficiente doar pentru acoperirea cel mult a necesităţilor imediate;
ü pe pieţele internaţionale, exportatorii români concurează cel mai mult pe costuri;
ü ponderea cheltuielilor de cercetare-dezvoltare în PIB poziţioneazǎ România pe ultimul loc
din Europa, cu o tendinţǎ puternicǎ de divergenţǎ faţǎ de media UE – 15. Măsurile de
austeritate bugetară au influenţat negativ cheltuielile de cercetare şi dezvoltare;
ü Deşi prin Agenda Lisabona Uniunea Europeanǎ a fixat un obiectiv ca sectorul privat sǎ
acopere 2/3 din finanţarea cercetării, dezvoltării şi inovării şi numai 1/3 sǎ fie acoperit de
stat, este destul de improbabil ca finanţarea privatǎ sǎ creascǎ mult mai rapid decât cea de
stat;
ü Educaţia românească este prea puţin orientată spre aplicare. Există serioase semne de
întrebare privind abilitatea sistemului de educaţie de a transfera cunoaştere practică, gata de
a fi aplicată, fapt corelat cu un nivel scăzut al spiritului antreprenorial;
ü Companiile nu sunt conştiente de importanţa pregătirii permanente. Mai puţin de 5% din
forţa de muncă din România a participat la forme organizate de pregătire permanentă. Cu
toate acestea, 16% dintre români au realizat o pregătire autodidactă.
Prezenţa cererii potenţiale presupune:
o populaţie tânără şi educată;
putere de cumpărare;
un nivel ridicat de dezvoltare umană;
înclinaţia către investiţii a mediului de afaceri.
Un antreprenoriat modern, orientat către inovare presupune:
conştientizarea nevoii şi utilităţii inovării;

13
existența unui management al inovǎrii;
adoptarea tehnologiei informaţiilor şi comunicaţiilor respectiv a tehnicilor de comerţ
electronic.
Punctele tari ale companiilor mari rezidă în resurse, iar ale celor mici, în flexibilitate.
Start-up-urile sunt prin excelențǎ inovative. Firmele noi aduc idei noi. Firmele cu tradiţie pe
piaţǎ pot beneficia de pe urma experienţei trecute, fiind deci mai mature atunci când se decid sǎ
inoveze.
Start-up-urile sunt organizații inovative cu o vechime de maxim 3 ani, care implementează
(produc şi comercializează pe piaţă) rezultatele obţinute din activităţi de cercetare.
Spin-off-ul este o companie nou creată, de un grup de cercetare dintr-o instituţie publică de
cercetare sau universitate, pentru a produce şi comercializa propriile rezultate din cercetare.
Provocări pentru managerii organizaţiilor româneşti:
§ să încerce sǎ asigure o mai mare flexibilitate în cazul companiilor mari;
§ să încerce sǎ compenseze lipsa resurselor prin crearea de clustere şi cooperare în cazul celor
mici;
§ să înţeleagă rolului forţei de muncă înalt calificate şi al relaţiilor de muncă participative;
§ gestiunea intangibilelor;
§ acceptarea cunoaşterii ca principală sursă de avantaj competitiv;
§ prezenţa on-line a firmei.
Clusterele sunt reţele flexibile care completează reciproc organizațiile mici şi cele mari
precum instituţiile de cercetare, de dezvoltare, de calificare şi centrele de competenţă, care datorită
interconexiunilor de livrare şi a legăturilor de cooperare îşi cresc productivitatea.
Michael Porter: „Clusterele sunt concentrări geografice de instituţii şi companii
interconectate, dintr-un anumit domeniu. Clusterele cuprind un grup de industrii înrudite şi alte
entităţi importante din punct de vedere al concurenţei. Acestea includ, spre exemplu, furnizori de
input-uri specializate, cum ar fi componente, maşini şi servicii, sau furnizori de infrastructură
specializată. De multe ori, clusterele se extind în aval către diverse canale de distribuţie şi clienţi şi
lateral către producători de produse complementare şi către industrii înrudite prin calificări,
tehnologii sau input-uri comune.
În sfârşit, unele clustere includ instituţii guvernamentale şi de alte tipuri – precum

14
universităţi, agenţii de standardizare, think tank-uri, furnizori de instruire profesională şi patronate
– ce asigură instruire specializată, educaţie, informaţie, cercetare şi suport tehnic. ”
A construi o economie bazată pe cunoștințe a devenit un scop raţional pentru orice stat.
Acesta reprezintă drumul către:
competitivitate;
inovare;
transfer tehnologic;
creştere economică;
prosperitate economică.
Fără acţiuni şi politici hotărâte, România va avea nevoie de aproximativ 80 de ani pentru a
atinge venitul per capitală din EU.
O creştere sustenabilă poate fi realizată prin investiţii şi asigurarea stabilităţii mediului
macroeconomic, dublate de progresul tehnic, care amplifică valoarea capitalului şi a forţei de
muncă. Din păcate, actualul nivel de inovare din Romania pune în pericol competitivitatea generală
a companiilor și capacitatea acestora de a supravieţui integrării în UE.
Inovarea presupune capacităţi specifice:
ü de a sesiza oportunităţile oferite de piaţă în corelaţie cu evoluţiile tehnologice;
ü de a identifica soluţiile tehnice;
ü de a evalua raportul costuri-beneficii şi riscurile presupuse;
ü de a identifica resursele necesare;
ü de a accentua rolul tehnologiei informaţiilor şi comunicaţiilor şi al persoanelor cu înaltă
calificare, abilităţi care să fie câştigate la nivelul angajaţilor, managerilor sau să fie
încorporate în organizarea firmei.
Programului Operaţional Sectorial (POS) Competitivitate, are drept scop creşterea
productivităţii firmelor din ţările intrate recent în Uniunea Europeană (UE) și reducerea decalajului
faţă de productivitatea medie existentă în UE. Obiectivul final al POS Completivitate este obţinerea
unei creşteri medii anuale a produsului intern brut (PIB) pe angajat de 5,5%, ceea ce va însemna
atingerea a 55% din productivitatea actuală a UE, până în anul 2015.
Obiectivele specifice ale acestui POS sunt transpuse în şase axe prioritare. Dintre ele
primele două, se referă direct la inovare:

15
ü Axa prioritară 1: Sistem de producţie inovativ;
ü Axa prioritară 2: Cercetare, dezvoltare tehnologică şi inovare pentru competitivitate.
Europa câştigă teren în faţa Statelor Unite în domeniul inovării
Începând din 2003, diferenţa dintre nivelurile de inovare ale Uniunii Europene şi, respectiv,
Statelor Unite, scade de la an la an, conform unui raport din 2006. Potrivit ultimei versiuni a
„tabloului de bord al inovării europene”, pe primele locuri se află danezii, finlandezii, germanii şi
suedezii, care s-au afirmat astfel ca lideri mondiali în domeniu.
De asemenea, raportul a evidenţiat rezultate extraordinare în materie de învăţare pe toată
durata vieţii; gradul cel mai ridicat de participare se înregistrează în Suedia (35%), în comparaţie cu
media europeană de 11%.
Publicat de un institut de cercetare din Maastricht, tabloul de bord stabileşte un clasament al
economiilor din 34 de ţări, pe baza unui set de 25 de indicatori, printre care educaţia, investiţiile în
tehnologii moderne, cheltuielile pentru cercetare şi dezvoltare şi numărul de brevete acordate.
Raportul identifică patru grupuri principale:
Ø Lideri în domeniul inovării: Suedia, Elveţia, Finlanda, Danemarca, Germania şi
Japonia, China, Coreea, SUA, Taiwan, Hong Kong;
Ø Ţări aflate la nivelul imediat următor: Regatul Unit, Islanda, Franţa, Ţările de Jos,
Belgia, Austria, Irlanda;
Ø Ţări care recuperează diferenţa: Slovenia, Republica Cehă, Lituania, Portugalia,
Polonia, Letonia, Cipru, Spania, Italia, Ungaria, Croaţia;
Ø Ţări rămase în urmă: Grecia, Estonia, Malta, Bulgaria, România
Activitatea de inovare în România
Rezultatele cercetării statistice de inovare din România pentru perioada 2004-2012 arată că:
§ o întreprindere din cinci a inovat produse ori/şi procese;
§ în industrie sunt mai multe întreprinderi inovatoare decât în sectorul serviciilor;
§ întreprinderile mai mari sunt mai inovative decât cele mici şi mijlocii;
§ din totalul cheltuielilor pentru inovare, ponderea cea mai mare o deţin cheltuielile cu
achiziţia de maşini, echipamente şi software;
§ din numărul total de întreprinderi inovative, 19% au declarat realizarea inovării prin
16
cooperare;
§ principalele efecte ale inovării sunt îmbunătăţirea calităţii bunurilor sau serviciilor şi
creşterea capacităţii de producţie.
Metode-cheie prin care factorii decizionali regionali pot contribui la capacitatea de
inovare a Uniunii:
v accesul egal la educație;
v utilizarea INTERNET-ului in domeniul științific, economic, juridic si administrativ;
v consolidarea drepturilor de proprietate intelectuală;
v intensificarea cooperării transfrontaliere in domeniul academic si de afaceri.
După cum menţionează un raport al lui Mieczyslaw Edmund Janowski (UEN, PL), adoptat
la Bruxelles, inovarea în cadrul Uniunii Europene trebuie înţeleasă ca un proces dinamic şi
interactiv, care implică diverşi actori. Parlamentul European consideră că investiţia poate deveni un
instrument vital de dezvoltare atunci când se aplică politici adecvate şi se sprijină măsuri de
încurajare a creşterii economice.
Deşi în toată lumea bugetele de inovare ale marilor companii sunt imense, în România
situaţia stă exact pe dos. Conform unui studiu recent, doar o cincime dintre firmele autohtone
investesc în această direcţie, mulţumindu-se să utilizeze tehnologii şi metode deseori depăşite.
Una dintre iniţiativele luate de autorităţi în acest sens a venit din partea Agenţiei Naţionale
pentru IMM-uri, care a pus la bătaie câteva zeci de milioane de euro pentru proiecte de dezvoltare.
Mulţi dintre aceşti bani se vor duce exact spre firmele care vor prezenta proiecte ce ţin de investiţii
în inovare.
Un studiu Eurostat, dat publicităţii pe 22 februarie 2008, arată că peste 40% dintre
organizațiile europene sunt activ implicate în procesul de inovare, în special în colaborare cu clienţii
şi furnizorii, mai degrabă decât cu universităţile şi institutele publice de cercetare.
Dintre statele membre cel mai mare procent de firme care au raportat activitate de inovare se
află în Germania, 65% din companii, urmată de Austria, 53%, Danemarca, Irlanda şi Luxemburg,
cu 52%, Belgia şi Suedia cu aproximativ 50%.
17
Fig. 1.1 Eurostat: în România doar 20% din companii investesc în cercetare-inovare
Ponderea cheltuielilor pentru inovare - 2012
România este trecută în studiul Eurostat la categoria „cele mai puţine companii care
investesc în inovare”. În ţara noastră inovarea este o preocupare a numai 20% dintre companii. Doar
în Bulgaria şi Letonia există un procent mai mic decât cel românesc.
România are o strategie pentru dezvoltarea inovării – motor al economiei bazate pe
cunoaştere.
Strategia se referă la perioada 2007-2013 - acesta este primul document strategic naţional,
integrat pentru cercetare-dezvoltare şi inovare. Strategia valorifică rezultatele unui exerciţiu amplu,
unic până acum în societatea românească, de comunicare şi negociere între principalii actori
interesaţi de sistemul CDI. Metoda integrează atât interesele naţionale ale României cât şi
priorităţile comunitare, din Strategia de la Lisabona, prin care Uniunea Europeană îşi propune
recuperarea decalajelor de creştere economică faţă de Statele Unite.
Strategia Naţională în domeniul Cercetării, Dezvoltării tehnologice şi Inovării
Adoptarea Strategiei Naţionale CDI face parte din eforturile:
ü de dezvoltare a României;
ü de racordare la obiectivele Agendei Lisabona;
ü de transformare a domeniului Cercetare Dezvoltare şi Inovare într-un motor al creşterii şi
ocupării.
Pe fondul unei majorări a cheltuielilor publice cu cercetarea-dezvoltarea până la 1% din PIB
18
în 2012, Strategia are în vedere:
§ o antrenare corespunzătoare a investiţiei private în domeniu;
§ o creştere a impactului asupra creării de cunoaştere, competitivităţii economiei româneşti şi
calităţii sociale.
Prin lansarea Strategiei Naţionale în domeniul Cercetării Dezvoltării şi Inovării (CDI),
România îşi prezintă decizia politică de a construi o economie:
bazată pe cunoştințe;
deschisă valorilor şi competiţiei internaţionale;
care să asigure o dezvoltare armonioasă economică şi socială.
Strategia are ca obiectiv recuperarea decalajelor existente faţă de nivelul ţărilor europene şi
pregăteşte sistemul de CDI din România pentru a-şi identifica şi consolida, prin deschidere
internaţională, parteneriat şi competiţie, acele zone în care România poate să exceleze.
Obiectivul aceste strategii este dublarea ponderii firmelor inovative până în 2013.
Strategia Naţională CDI urmăreşte maximizarea impactului benefic al investiţiei publice în
CDI. Efectele directe sunt asupra performanţelor sistemului CDI, printre ţintele stabilite fiind:
§ creşterea de zece ori a numărului de brevete europene deţinute de români în 2013 faţă de
2003;
§ triplarea numărului de brevete înregistrate de OSIM în 2013 faţă de 2006;
§ dublarea ponderii firmelor inovative în 2013 faţă de 2004;
§ triplarea numărului de cercetători până în anul 2013;
§ descreşterea mediei de vârstă a cercetătorilor sub 40 de ani.
CIP – Programul Cadru pentru Competitivitate şi Inovare 2007-2013
Prezentare
Parlamentul European a adoptat de curând ,,Programul Cadru pentru Competitivitate şi
Inovare (CIP)", pentru care Uniunea Europeană va aloca în perioada 2007-2013 suma de 3,6
miliarde de Euro.
Obiectivul principal al CIP îl constituie stimularea investiţiilor în inovare, pornind de la
premisa că îndeplinirea obiectivelor Strategiei Lisabona necesită desfăşurarea de activităţi
economice – indiferent de sector – cu o valoare adăugată cât mai ridicată.

19
Acest program se adresează întreprinderilor din industria inovatoare şi în mod special IMM-
urilor - având în vedere ponderea acestora în Uniunea Europeană şi dificultăţile întâmpinate în
exploatarea economică a rezultatelor din cercetare–dezvoltare – IMM-urile vor beneficia de sprijin
din partea UE sub diverse forme, pentru investiţii în inovare şi creşterea numărului de locuri de
muncă.
Obiectivele specifice ale Programului Cadru pentru Competitivitate şi Inovare (CIP) sunt:
§ Creşterea şi întărirea competitivităţii organizațiilor, în special a IMM-urilor;
§ Promovarea tuturor formelor de inovare, inclusiv a eco-inovării;
§ Accelerarea dezvoltării durabile, competitive şi inovative, care să includă Societatea
Informaţională;
§ Promovarea eficienţei energetice şi utilizarea noilor surse de energie neconvenţională în
toate sectoarele, inclusiv în sectorul de transporturi;
§ Introducerea de tehnologii care să asigure protecţia mediului ambiental;
§ O mai bună utilizare a tehnologiilor informaţionale şi de comunicaţii.
20
CAPITOLUL 2
ORGANIZAȚIILE MODERNE ŞI PROCESUL INOVĂRII
Creativitate şi inovare
Creativitatea reprezintă capacitatea de a identifica legături noi între elemente aparent fără
legătură între ele. Creativitatea implică întotdeauna aducerea unui element de noutate şi ea este
punctul de plecare a inovării.
Inovarea industrială se defineşte ca fiind transferul unei idei noi sau a unui concept nou până
la stadiul final al unui produs, proces sau activitate de service acceptate pe piaţă.
Distincție între creativitate şi inovare:
Creativitatea - o generare de noi idei;
Inovarea - o traducere a ideilor în noi produse, servicii, sau metode de producţie.
Deosebire esenţială între creativitate şi inovare:
prima aduce idei;
a doua le transformă în valori materiale.
Primul termen reprezintă un proces strict mental, cel de al doilea este o afacere ca oricare
alta, care comportă riscuri şi are nevoie de bani pentru a fi demarată şi susţinută.
Transformarea ideii în produs este un proces îndelungat de cercetare, care cere resurse
numeroase şi, în special, timp.
Iată explicaţia pentru care activitatea de inovare are nevoie:
§ de o concepţie;
§ de o strategie;
§ de un manager specializat, pe care-l vom numi manager de inovare.
În această perioadă a crizei activitatea de inovare are nevoie, de asemenea, de:
§ de resurse competitive;
§ de muncă perfecţionată;
§ costuri ridicate, creativitatea permite supravieţuirea şi este o şansă de a anticipa schimbările.
Pentru a încuraja şi gestiona creativitatea, managerii trebuie:
§ să înţeleagă procesele creative;
21
§ să cunoască cum să facă selecţia persoanelor cu abilităţi creative;
§ să fie capabili să stimuleze comportamentul creativ;
§ să furnizeze un climat organizaţional de cultivare a creativităţii.
Demersul creativ presupune parcurgerea următorilor paşi:
1. Definirea problemei. Selectarea individuală a problemei în munca sau, mai bine zis,
informarea cu privire la problemele sau disfuncţionalităţile existente;
2. Adâncirea pregătirii. Individul se concentrează pe problemă, o adânceşte, colectează
informaţii, formulează ipoteze relevante sau visătoare fără a fi evaluate;
3. Incubaţia sau gestaţia. Înainte de a asambla informaţiile disponibile, individul se relaxează
şi apoi în subconştientul său "fierb" toate materialele adunate. În această etapă crucială,
subconştientul încearcă să aranjeze faptele într-un nou model explicativ.
4. Iluminaţia. Când sunt cele mai mici aşteptări - noua idee se aprinde în mintea individuală.
Momentul de inspiraţie trebuie înregistrat rapid pentru că mintea conştientă îl poate uita în
cursul desfăşurării altor activităţi;
5. Verificarea şi aplicarea. Tendinţa individului este de a arăta, logic sau experimental, că
ideea sa poate rezolva o problemă şi că poate fi implementată.
Oamenii creativi:
§ tind să fie mai flexibili faţă de cei noncreativi;
§ preferă complexitatea;
§ au tendinţa de a fi mai independenţi faţă de oamenii cu creativitate inferioară;
§ sunt prompţi şi sunt apţi să nu ceară mai mult dacă aceasta nu are sens;
§ sunt întrucâtva dificili pentru conducerea multor organizaţii.
Aşa cum indivizii diferă în abilităţile lor de a-şi transforma talentele creatoare în rezultate,
organizaţiile diferă în abilităţile lor de a traduce talentul membrilor săi în noi produse, procese sau
servicii. Pentru a activa toate acestea, organizaţiile trebuie să utilizeze creativitatea mai eficace, iar
managerii sunt nevoiţi să ia măsuri pentru a încuraja acest proces.
Procesul inovativ implică trei etape:
Generarea de idei
Generarea ideilor în organizaţii depinde în primul rând de fluxurile de oameni şi de
informaţii între organizație şi mediul ei înconjurător. De exemplu, marea majoritate a inovaţiilor

22
tehnologice sunt realizate ca răspuns la condiţiile impuse de piaţă.
Dezvoltarea ideilor
Spre deosebire de generarea de idei, care este stimulată de contacte externe, dezvoltarea
ideilor este dependentă de cultura organizaţională şi de procesele din organizaţie.
Caracteristicile organizaţionale, valorile şi procesele pot să sprijine sau să inhibe dezvoltarea
şi utilizarea ideilor creative.
Structura organizatorică de asemenea, joacă un rol important. Structurile rigide inhibă
comunicarea dintre departamente ceea ce este suficient să ne dăm seama că prezintă o problemă.
Prin crearea de bariere în comunicare, multe organizaţii împiedică de fapt, soluţionarea
problemelor.
Implementarea
Faza de implementare este un proces creativ în organizaţii ce constă în acei paşi care aduc
invenţia pe piaţă.
Un ritm înalt de inovare adesea reduce profitabilitatea pe termen scurt, însă el este necesar
pentru dezvoltarea pe termen lung.
Comunicarea frecventă şi informală în cadrul organizaţiei poate avea efecte pozitive în
inovaţie.
Structurile organizatorice matriciale, care încurajează comunicarea, interdependenţa şi
integrarea, sunt, potrivite pentru:
ü generarea;
ü dezvoltarea;
ü implementarea ideilor creative.
În ultimii ani, una dintre căile cele mai sigure de generare a ideilor, de dezvoltare a acestora
şi de implementare a fost aceea de a forma echipe care, pe baza unor metode recunoscute, să ofere
soluţii ce valorifică potenţialul creator uman.
Tabelul 2.1
Creativitatea individuală Creativitatea de grup
Operativitate în abordarea problemelor simple Operativitate în rezolvarea problemelor
complexe
Judecată independentă, dar comunicare limitată Judecată independentă, dar şi dependenţă de
de cunoştinţele şi experienţa individuală ideile şi cunoştinţele celorlalţi membrii ai
23
Creativitatea individuală Creativitatea de grup
grupului; acționează principiul comunicării
nelimitate
Gândire unilateral-explorativă, uneori marcată Gândire sistemică, multilateral-explorativă,
de prejudecăţi şi prea puţin disciplinată dirijată flexibil şi fără prejudecăţi; desfăşurare şi
amploare programabile în timp cu ajutorul
experţilor
Capacitate limitată în producţia de idei, de Capacitate mărită în producţia de idei, stimulată
potenţialul creativ individual de acţiunea convergentă a mai multor indivizi cu
potenţial creativ
Sistem de evaluare a ideilor dependent de Sistem multicriterial de evaluare şi clasificare a
nivelul competenţei individuale, cu mare risipă ideilor şi forţă economică în aplicarea şi
de energie pentru recunoaşterea lor socială şi valorificarea noului
valorificare
Desfăşurarea întregului proces este marcată de Grupurile tolerează riscul, având capacitate
riscuri şi teama eşecului mărită de a evita eşecul, datorită şansei mai mari
de a găsi o soluţie acceptabilă
24
CAPITOLUL 3
PROCESUL INOVĂRII
Cauzele care determină inovarea la nivelul organizaţiei
Factorii principali, care determină o organizație (întreprindere), la un moment dat, să-şi
diversifice producţia şi mai ales să promoveze noul:
§ nevoia imperativă de a dezvolta sau măcar păstra poziţia ocupată de întreprindere pe piaţă;
este factorul cel mai important. Practic toate întreprinderile se preocupă de păstrarea poziţiei
ocupate şi lărgirea segmentului deţinut din piaţă;
§ cererea pieţii de a-şi diversifica producţia. Majoritatea întreprinderilor se preocupă de
diversificarea în domeniul pe care îl stăpânesc şi doar arareori este vorba de o schimbare a
profilului. În general, întreprinderile par mai tentate să-şi diversifice produsele decât să-şi
diversifice tehnologiile de realizare a produselor;
§ obligativitatea de a se alinia la normative impuse de Guvern, legislaţie, cerinţe sociale.
Normele cel mai frecvent modificate în ultimii ani sunt cele referitoare la protecţia mediului;
§ nevoia de a face faţă unei scăderi a ofertei sau scumpiri a materiilor prime. Este vorba de
scumpirea energiei, care a obligat întreprinderea să îşi schimbe, atât tehnologiile, cât să îşi
reproiecteze produsele;
§ recesiunea pe care o cunosc economiile ţărilor dezvoltate pe parcursul ultimilor ani a
determinat întreprinderile să fie reticente în a se lansa în investiţii mari pe termen lung (aşa
cum presupun schimbările de tehnologie).
Ele au preferat, cel mai adesea, inovaţiile care s-au materializat repede:
§ în produse îmbunătăţite;
§ în modificări „din mers” ale proceselor tehnologice existente.
De cele mai multe ori se vorbeşte de „creativitate şi inovare” pe de o parte pentru că ele se
condiţionează una pe alta, găsirea răspunsurilor la toate problemele ce apar într-un proces de
inovare solicitând creativitate, iar pe de altă parte, pentru că cele două activităţi au cel mai adesea
nevoie de aceleaşi condiţii pentru a se dezvolta în cadrul unei întreprinderi.
Pentru ca procesul de creativitate să se desfăşoare în condiţii bune este necesar să existe:
§ o circulaţie bună a informaţiei - Întreprinderea poate facilita circulaţia prin crearea unui
25
sistem instituţionalizat, şedinţe, sesiuni interne de comunicări, schimburi de personal între
serviciile implicate etc.;
§ cunoaşterea bună a pieţei şi a cerinţelor ei;
§ un contact strâns cu comunitatea ştiinţifică (sursa noilor cunoştinţe din domeniul
fundamental);
§ crearea unor echipe mici, fiecare conţinând câteva persoane cu mintea foarte deschisă
(inventivi);
§ o bună motivaţie a celor ce se preocupă de creativitate ceea ce presupune întotdeauna şi un
sprijin larg din partea conducerii organizației;
§ asigurarea unei „formări” a oamenilor în sensul creativităţii.
Inovarea industrială este condiţionată şi ea de o serie de factori specifici, cum ar fi:
§ o strategie clară în domeniul inovării;
§ obiective clar formulate;
§ o finanţare corectă dublată de un management al întregii activităţi de inovare;
§ existenţa unei echipe competente care să poată rezolva problemele care apar pe tot traseul
parcurs de noul proiect;
§ existenţa unei proceduri clare şi corecte de evaluare a rezultatelor şi a muncii oamenilor
angajaţi;
§ existenţa unui climat concurenţial, atât în interiorul organizației cât şi din exteriorul său.
Factorii care influenţează inovarea industrială
a. Factorii care încurajează activitatea de inovare:
1. Activitatea de introducere a noului este susţinută şi încurajată de conducerea organizației;
2. Existenţa în interiorul organizației a unor oameni cu un ridicat potenţial ştiinţific şi
tehnic;
3. O legătură strânsă cu clienţii, care pot să sugereze numeroase înnoiri folositoare, atât lor
cât şi firmei producătoare;
4. O fixare şi delimitare clară a obiectivelor organizaționale în domeniul inovării, care să
permită canalizarea eficientă a eforturilor de înnoire;
5. Existenţa unor studii de prognoză, atât în domeniul tehnologic, cât şi în cel al
marketingului, care să permită întreprinderii să aleagă în mod realist direcţiile de înnoire;

26
6. O politică de concentrare a resurselor organizaționale pe un număr restrâns de proiecte de
inovare, cărora să li se poată asigura evoluţia rapidă spre forma finală, produs nou sau tehnologie
nouă;
7. Alcătuirea unor echipe interdisciplinare însărcinate cu introducerea elementelor de
inovare. Conducerea acestor echipe trebuie încredinţată unor oameni care, pe lângă o calificare
înaltă, este imperativ necesar să fie deschişi spre nou, în primul rând să fie ei înşişi capabili de a
genera idei noi.
b. Factorii care frânează activitatea de inovare a organizaț iei
1. O concentrare excesivă a eforturilor asupra îmbunătăţirii produselor şi/sau tehnologiilor,
care există deja în organizație;
2. Recesiunea economică. Recesiunea, pe de o parte, limitează drastic fondurile pe care
organizația le poate aloca înnoirilor. Pe de altă parte, şi piaţa este mai puţin activă, cererea generală
scade, riscurile pe care întreprinderea şi le asumă şi care sunt inerente oricărei înnoiri cresc
considerabil;
3. Teama conducerii organizației de a se implica în acţiuni care comportă un anumit grad de
risc. O asemenea situaţie a fost (şi în bună măsură mai este) tipică pentru România şi probabil
pentru orice economie etatizată şi neconcurenţială;
4. Lipsa de entuziasm a firmelor mari de a se antrena în proiecte care, la prima vedere, nu
par a fi foarte importante pentru firmă;
5. Incertitudini privind evoluţia materiilor prime sau a cererii noului produs;
6. Dificultăţi de comunicare şi de informare;
7. Îndepărtarea întreprinderii, în urma procesului de înnoire, de vechiul său domeniu.
Factorii care contribuie cel mai mult la succesul unui proiect cu caracter inovator sunt:
§ existenţa în cadrul organizației a unui personal calificat pentru a rezolva toate problemele ce
apar, de la stadiul de cercetare până la transpunerea industrială a proiectului;
§ implicarea departamentului de cercetare în toate fazele noului proiect, de la decizia de
adoptare a acestuia până la realizarea producţiei de serie;
§ comunicare eficientă şi o cooperare reală între toate departamentele implicate;
§ existenţa unor studii corecte de prognoză a evoluţiei pieţelor şi a cererii;
§ capacitatea de a accepta idei venite din afara serviciilor/departamentelor direct implicate în

27
luarea deciziilor de înnoire şi în transpunerea în practică a acestor decizii,
§ susţinerea permanentă din partea conducerii întreprinderii;
Principalii factori care pot frâna introducerea noului ar fi:
§ dificultăţi care apar la trecerea de la faza laborator la faza industrială a proiectului;
§ inerţia pieţei de a accepta noul;
§ lipsa unui sistem eficient de circulaţie a informaţiei, atât între serviciile implicate în lansarea
noului, cât şi între acestea şi exterior.
Conform unei anchete a Comisiei Europene, principalele cauze ale rezistenț ei la schimbare sunt:
ü presiunea pentru obţinerea de rezultate imediate (59% din cei chestionaţi);
ü rezistenţa personalului de la nivelele medii (51% din cei chestionaţi);
ü lipsa de timp (48% din cei chestionaţi);
ü o abordare nestructurată (haotică) a schimbării (43% din cei chestionaţi);
ü lipsa conştiinţei faptului că trebuie neapărat făcută schimbarea (37% din cei chestionaţi);
ü lipsa de entuziasm a conducerii (36% din cei chestionaţi);
ü lipsa unor competenţe în domeniul schimbării (34% din cei chestionaţi);
ü rigiditatea sistemului informaţional (31% din cei chestionaţi);
ü lipsa unei viziuni (28% din cei chestionaţi);
ü lipsa de bani pentru investiţiile necesare (13% din cei chestionaţi).
Pentru a reduce rezistenț a la schimbare, se propun o serie de reguli:
§ schimbarea trebuie să aducă o soluţie credibilă şi eficace la problemelor organizației;
§ pe parcursul procesului de schimbare, personalul din subordine trebuie să primească sarcini
şi obiective precise. Aceste obiective trebuie să fie realiste şi motivante, deschise şi
mobilizatoare, clare şi uşor de înţeles, să fie aceleaşi pe toată perioada procesului de
schimbare şi de aceea, la un nivel destul de general, fără detalii;
§ competenţele şi cunoştinţele celor implicaţi în procesul de schimbare trebuie utilizate la
maximum.
Principiile de organizare ale unei firme (organizații) deschise ("organizație care învață") au fost
propuse încă din 1957:
ü existenţa unor obiective declarate şi cunoscute de toţi;
ü explicarea obiectivelor şi acţiuni de formare pentru atingerea lor;

28
ü obţinerea consensului, mergând până la modificarea obiectivelor dacă se dovedeşte necesar;
ü organizarea astfel încât fiecare să aibă partea şi contribuţia sa la obţinerea rezultatelor
firmei;
ü păstrarea tuturor căilor de comunicare în permanență deschise.
Se admite că există 7 factori care explică de ce unele organizații (întreprinderi) (în special
din sfera IMM-urilor) sunt mai inovante decât altele:
1. Deschiderea spre mediul înconjurător organizației: capacitatea de a asculta, urmări, a se
deschide spre exterior;
2. Resursele umane (lucrul cel mai de preţ la o firmă);
3. Resursele tehnologice, interne sau externe;
4. Resursele financiare, foarte diverse dar aproape întotdeauna insuficiente;
5. Organizarea întreprinderii, atât sub aspectul ei formal cât şi al celui informal;
6. Strategia adoptată, element esenţial şi foarte adesea ignorat de IMM-uri;
7. Directorul, prin atitudinea faţă de inovare, prin modul cum reuşeşte să asigure interfaţa cu
exteriorul, prin structura (ierarhizată sau deschisă) pe care o impune firmei.
În aplicarea politicii inovante, trebuie ţinut cont de două reguli:
ü în fiecare proces inovator trebuie introdus procesul de feed-back, de la rezultate spre
aşteptări. La începutul unui proiect trebuie răspuns la următoarele întrebări: ce rezultate
aşteptăm? când le aşteptăm? cum evaluăm reuşita proiectului? cum îl putem urmări pe
parcurs?
ü proiectele trebuie reanalizate o dată la câţiva ani, prin prisma întrebărilor: ce proiecte
trebuie sprijinite în continuare? care din ele au deschis drumul spre noi ocazii? ce proiecte
nu sunt la nivelul aşteptărilor? Ce facem cu ele, le abandonăm sau alocam mai multe
resurse pentru a le împinge înainte?
Cinci căi pe care poate acţiona o organizație pentru a stimula activitatea inovantă sunt:
1. Căutarea clienţilor cu cele mai dificile cerinţe;
2. Stabilirea unor norme ce depăşesc cerinţele celor mai stricte regulamente, standarde de
calitate, etc.;
3. Folosirea furnizorilor cei mai avansaţi şi mai bine poziţionaţi concurenţial;
4. Politică de personal adecvată și politică în domeniul calității corect promovată;

29
5. Concurenţii din sector trebuiesc trataţi drept sursă de motivaţie.
Profesorul Gerard-Dominique Carton a dat următoarea “lege”: „Asupra unei firme implicate
într-un proces de inovare acţionează o forţă de respingere dirijată de jos în sus egală cu greutatea
obişnuinţelor (cutumelor) deplasate de schimbarea preconizată”.
Având în vedere aceste categorii de factori, se pot identifica trei strategii posibile între care
firma (organizație) poate opta:
1. reducerea costurilor în raport cu concurenţa;
2. realizarea unor produse diferite de cele ale concurenţei;
3. concentrarea pe un anumit segment de piaţă.
Indiferent de opţiunea aleasă, există o sumă de riscuri care apar întotdeauna şi care trebuie
avute în vedere. Cele mai importante dintre ele ar fi:
§ incapacitatea de a pune în practică strategia aleasă sau incapacitatea de a susţine
modificările pe care ea le impune pe tot parcursul „perioadei de tranziţie”;
§ diminuarea avantajului concurenţial pe care ni-l oferă strategia de bază utilizată până acum
şi pe care urmează să o schimbăm.
Ţinând cont de modul cum organizațiile sunt dispuse să răspundă la elementele prezentate,
întreprinderile se pot împărţi în patru categorii, organizație închisă, organizație stabilă, organizație
deschisă și organizație inovantă.
Tabelul 3.1
Caracteristicile diferitelor categorii de întreprinderi
Tipul
organizației Închisă Stabilă Deschisă Inovantă
Criterii
răspunde la o activă în raport cu este permanent
Comportare opusă la nou
nouă cerinţă noul „în faţă”
mică, inovare moderată, inovare înaltă, inovare înaltă, inovare
Eficienţă
slabă redusă moderată susţinută
Mod de opus la nou neentuziast faţă acceptă noul susţine
conducere de nou permanent noul
Structură birocratică parţial birocratică parţial birocratică de tip colegial
30
CAPITOLUL 4
TIPURI DE INOVARE INDUSTRIALĂ ÎN ORGANIZAȚIILE MODERNE
Inovarea industrială se defineşte ca fiind transferul unei idei noi sau a unui concept nou
până la stadiul final al unui produs, proces sau activitate de service acceptate pe piaţă.
Tipuri de inovare industrială
1. După obiectul ei:
ü inovare de produs;
ü inovare de proces.
2. După gradul de intensitate tehnologică:
ü inovare de ameliorare;
ü inovare de adaptare;
ü inovare de ruptură.
3. După impactul asupra industriei şi după gradul de influenţare a pieţei:
ü inovarea de fond;
ü descoperirea unei nişe comerciale;
ü inovaţia curentă;
ü inovaţia revoluţionară.
1. După obiectul ei
Inovarea de produs
a. schimbarea de concepţie, care se bazează pe o idee nouă, ce se sprijină sau nu pe o
tehnologie nouă;
Exemplu: În domeniul aviaţiei, elicopterul reprezintă un produs nou în raport cu avionul,
bazat pe o idee nouă. O fabrică de avioane poate oricând produce elicoptere, tehnologia este (în
principiu) aceeaşi. Pe de altă parte, un avion cu reacţie diferă de un avion clasic prin motoare care
au la bază o tehnologie nouă.
b. realizarea produsului utilizând alte materiale sau componente;
Utilizarea de materiale noi poate avea efecte diferite, cele mai importante fiind:
31
ieftinirea produsului (de exemplu prin înlocuirea metalului cu plastic);
creşterea performanţelor produsului (la săritura cu prăjina s-a câştigat circa 1 metru
atunci când prăjina de lemn a fost înlocuită cu una din fibre de carbon);
obţinerea unor funcţii noi ale produsului (înlocuirea materialelor din care este construit
cockpit-ul maşinilor de formula 1 l-a făcut nedeformabil la şoc, iar înlocuirea materialelor
din care este confecţionat combinezonul pilotului l-a făcut pe acesta invulnerabil şi la foc).
c. un nou design, care adesea înseamnă de fapt mai mult decât o simplă schimbare de formă
sau de aspect, el poate implica aspecte ergonomice sau modificări de fabricaţie;
Designul automobilelor se face, de exemplu, luând în consideraţie mai multe criterii, adesea
contradictorii:
aerodinamicitatea (care ar conduce la o mai bună ţinută de drum şi un consum mai mic de
combustibil);
suprafaţa vitrată (care oferă un plus de confort pasagerilor);
rezistenţa la şocuri;
aspectul specific firmei.
d. noi servicii care însoţesc produsul sau găsirea de noi utilizări produsului, ca atare sau cu
modificări minime;
Unul din principalii factori care au determinat impunerea microcalculatorului IBM-PC ca
standard în informatică l-a reprezentat cantitatea şi calitatea soft-ului oferit o dată cu calculatorul.
Aceeaşi situaţie se mai întâlnise o dată, soft-ul fiind cel ce a impus şi a menţinut câţiva ani buni pe
piaţă calculatorul SINCLAIR-SPECTRUM.
Inovarea de proces
Inovarea de proces vizează aspecte interne ale întreprinderii, căreia îi îmbunătăţesc astfel
performanţele.
Este vorba de modificări ale proceselor de fabricaţie, determinate:
de o nouă investiţie;
de perfecţionarea materialelor existente;
de valorificarea experienţei dobândite pe parcurs.
Inovarea de proces - aduce întotdeauna întreprinderii mari foloase în lupta concurenţială
deoarece îi permite, fie obţinerea unor costuri mai mici, fie obţinerea, la aceleaşi costuri, a unor
32
produse mai performante.
Un exemplu tipic din prima categorie este reprezentat de tehnologia LD de obţinere a
oţelului. Oţelul LD nu era cu nimic diferit de cel obţinut prin metoda SIEMENS-MARTIN dar era
cu 5 $ / tonă mai ieftin.
Tot inovarea de proces este cea care a permis evoluţia calculatorului PC de vechiul 8086 la
noul născut TTX (care de fapt au structuri întru totul similare, diferind prin microprocesor, din ce
în ce mai puternic, pe măsură ce tehnologia de realizare a circuitelor imprimate a evoluat (de altfel
cifra sau sigla din nume este tocmai cea a microprocesorului), dar şi prin mărimea memoriei RAM
şi a HDD-ului, creşte determinate tot de tehnologie.
Dacă:
§ inovarea de produs atrage întotdeauna după sine o modificare a procesului de fabricaţie (ne
trebuie alt utilaj, un alt flux tehnologic) ;
§ inovarea de proces poate viza unul şi acelaşi produs. Cel mai adesea însă ea creează
premisele unor îmbunătăţiri, chiar dacă acestea apar uneori ceva mai târziu.
Analizând comparativ cele două moduri de inovare constatăm că majoritatea realizărilor
vizează produsul, deşi activitatea de cercetare-dezvoltare este orientată mai degrabă spre proces.
2. După gradul de intensitate tehnologică
Cele mai simple sunt inovaţiile de ameliorare, care fac ca un produs existent să devină din
ce în ce mai bun, prin modificări ale unor soluţii constructive, înlocuirea unor materii prime,
apelarea la tehnologii mai performante.
Asemenea inovaţii apar în mod continuu, în zilele noastre rareori se întâmplă ca un produs
cumpărat azi să fie identic cu unul cumpărat cu 4, 5 ani în urmă.
Un exemplu este din nou cel al PC-urilor, care se îmbunătăţesc aproape din 6 în 6 luni. Un
altul ar putea fi cel al automobilelor. Dacă facem abstracţie de echipamentul electronic al
ultimelor modele, practic automobilul este principial neschimbat de prin 1930, dar a suferit foarte
multe „mici” îmbunătăţiri.
Inovaţiile de adaptare sunt cele care, menţinând principiile de bază ale produsului,
realizează un salt calitativ important, prin modificarea majoră adusă unuia sau mai multor
subsisteme ale sale.

33
Exemplu: Avionul cu reacţie poate fi considerat ca o inovaţie de adaptare faţă de cel cu
elice, deoarece el permite o viteză de croazieră practic dublată. La fel, trenul TGV (Train en Grand
Vitesse) care circulă pe liniile ferate franceze din 1985 şi care are o viteză medie de parcurs ce
depăşeşte 250 de Km/oră.
Inovaţiile de ruptură sunt cele care schimbă total sistemul, pornind de la alte principii, ceea
ce le permite obţinerea unor performanţe net superioare.
Exemplu: Înlocuirea cablurilor de cupru din circuitele telefonice cu cabluri din fibră optică
este o inovaţie de adaptare. Aşa este şi introducerea telefoniei mobile. În schimb, o telefonie care
să permită o transmisie concomitentă audio şi video va fi o inovaţie de ruptură.
La fel, înlocuirea transportului pe cale ferată cu cel cu autocamioane de mare capacitate
este tot o inovaţie de ruptură.
Fig. 4.1 Rezolvarea unei tehnologii plafonate prin perfecţionare sau înlocuire
Performanţele unei tehnologii se îmbunătăţesc continuu, dar există întotdeauna un prag care
nu poate fi depăşit.
Uneori, apare o inovaţie de adaptare care elimină unul din factorii plafonaţi şi permite o
relansare a tehnologiei, profitând de toată infrastructura existentă (calea ferată pentru trenul TGV,
aeroporturile pentru avioanele cu reacţie etc.).
34
Cel mai adesea însă, plafonarea se rezolvă prin apelarea la o tehnologie cu totul nouă (LD în
cazul oţelului, camionul de mare tonaj la transportul mărfurilor etc.)
3. După impactul asupra industriei şi după gradul de influenţare a pieţei
a. Inovarea de fond - sinteză a unor noi tehnologii sau a unor noi nevoi;
Exemplu: Tehnologia de înregistrare analogică a sunetului a fost o inovare de fond, aşa
ceva nu fusese nici cum posibil înainte. iniţial înregistrarea s-a făcut mecanic pe discuri, apoi s-a
trecut la înregistrarea magnetică pe bandă.
b. Descoperirea unei nişe comerciale (recombinarea de elemente cunoscute pentru a crea
ceva nou, solicitat de piaţă);
Exemplu: Trecerea de la magnetofon la casetofon a fost o inovaţie de nişe comercială,
deoarece caseta, mult mai comod de mânuit, a făcut sistemul mult mai accesibil neprofesioniştilor,
lărgind mult sfera utilizatorilor. A doua inovaţie de nişe comercială în domeniu a fost inventarea
walkman-ului, casetofonul portabil. În ambele cazuri inovarea a fost minoră sub aspect tehnologic,
ea a avut în schimb un efect comercial imens.
c. Inovaţia curentă (îmbunătăţirea unui produs existent);
Exemplu: Rămânând în cadrul aceluiaşi exemplu, realizarea de benzi hi-fi (high fidelity) a
fost o inovaţie curentă. La fel descoperirea de noi suporturi magnetice pentru banda de casetofon,
sistemul auto-reverse etc.
d. Inovaţia revoluţionară (schimbarea modului de realizare, cu păstrarea funcţiei şi
clientelei);
Exemplu: Apariţia CD-ului este, în raport cu banda magnetică, o inovaţie revoluţionară. Ea
păstrează funcţia (conservarea şi redarea sunetului) şi clientela, dar acelaşi suport este mai mare.
De fapt şi apariţia benzii de casetofon a fost tot o inovaţi revoluţionară în raport cu placa de
patefon, transformată apoi în disc microsillon (placă de vinil) printr-o inovaţie curentă.
35
Fig. 4.2 Modalități de inovare
În figura 4.2 se prezintă succesiunea modurilor de inovare după impactul asupra industriei şi
după gradul de influenţare a pieţei.
36
CAPITOLUL 5
CAPITALUL INTELECTUAL
Procesul de inovare necesar supravieţuirii unei companii este una dintre legile nescrise ale
mediului de lucru actual - viteza sporită de inovaţie este o condiţie esenţială pentru menţinerea unei
companii pe o piaţă competitivă.
Reţeta ideală pentru accelerarea inovării este:
§ a plasa capitalul intelectual în cel mai bun context;
§ a-l face să lucreze cu competenţele necesare.
Capitalul Intelectual este moneda noului mileniu. Folosirea înţeleapta a acestuia este cheia
succesului în societatea bazată pe cunoştinţe, el poate fi privit ca valoarea ascunsă a unei organizaţii
până de curând nemăsurabilă. Capitalul intelectual reprezintă suma a tot ceea ce fiecare angajat
ştie într-o companie şi poate fi folosit în dezvoltarea capacităţii ei competitive.
John Kenneth Galbraith scotea în evidenţă importanţa capitalului uman în raport cu cel
tehnic: „Dacă oamenii sunt cei care contează, atunci prima noastră grijă trebuie să fie realizarea
acelor aranjamente prin care se conservă şi se dezvoltă talentele personale”.
Două companii care activează în acelaşi domeniu şi au dimensiuni relativ similare
(patrimoniu, număr de angajaţi, utilaje etc.) realizează performanţe diferite.
Decalajul dintre ele este determinat de modul în care se folosesc resursele - cunoştinţe şi
tehnologii resurse care reprezintă, potrivit experţilor, cel puţin 60% din valoarea de piaţă a
companiei.
Însă "secretele de firmă" sunt doar o parte a bunurilor intangibile pe care le deţin
companiile, totalitatea acestora formând capitalul intelectual.
Deocamdată, în majoritatea societăţilor comerciale, capitalul intelectual nu este luat în
seamă şi, în consecinţă, nu e apreciat la adevărata lui valoare.
Efectele se văd pe piaţă ca:
§ scăderi ale performanţelor;
§ produse de calitate îndoielnică;
§ preţuri exagerat de mari, uneori chiar falimente.
37
Bunurile intangibile pot fi:
ü brevetele de invenţie, mărcile, indicațiile geografice, desenele și modelele, etc, vom
reveni;
ü capacitatea angajaţilor de a aplica procedurile;
ü capacitatea de inovare;
ü certificările de calitate;
ü normele de organizare internă;
ü capacitatea de a menţine performanţele companiei;
ü capacitatea de adaptare la nou;
ü gradul de integrare în piaţă;
ü capacitatea de a prospecta;
ü prognozele proprii;
ü capacitatea de diversificare a ofertei etc.
Din capitalul intelectual mai pot face parte:
§ tehnologiile de fabricație ("know-how");
§ proiectele în derulare;
§ invenţiile şi inovaţiile;
§ diverse reţete deţinute de firme şi orice alte bunuri produse prin inteligenţa angajaţilor
acestora.
Marea majoritate a acestor bunurilor intangibile - capitalul intelectual se află numai în
mintea personalului organizaţiei:
§ abilităţile lor;
§ experienţa;
§ intuiţia şi cunoştinţele dobândite în timp şi încrederea pe care au investit-o şi câştigat-o
în relaţiile avute în interiorul şi exteriorul organizaţiei şi aceste cunoştinţe sunt mult mai
greu de evaluat, împărtăşit şi măsurat.
O discrepanţă între valoarea înregistrată de firme în actele proprii şi valoarea sa pe piaţă a
început să fie observată din ce în ce mai mult începând cu ultimul deceniu.
Gândiţi-vă la un iceberg. La un iceberg real partea care se situează deasupra apei reprezintă
de obicei 1/7 - 1/10 din volumul total al acestuia. Acelaşi lucru îl putem întâlni şi la companiile
38
moderne.
Firma Ericsson – activele tangibile reprezintă doar 5% din valoarea totală. Rămâne
întrebarea – Cine este responsabil de gestionarea celorlalte 95 de procente?
De exemplu, statisticile din 2004 arătau că la:
Ø Microsoft valoarea de piaţă era de 286,2 miliarde dolari, în timp ce valoarea financiară
era de numai 57,5 miliarde dolari, ceea ce înseamnă un raport de 5,0 în favoarea
resurselor intangibile;
Ø compania eBay valoarea de piaţă era de 54,5 miliarde dolari, iar cea financiară de 4,9
miliarde dolari, rezultând un raport de 11,1.
Dezvoltarea conceptuală a capitalului intelectual s-a făcut în două direcţii diferite, dar
convergente.
O primă direcţie a fost generată de nevoia de a creşte capabilitatea de competitivitate a
companiei şi realizarea avantajului strategic pe pieţe tot mai concurenţiale prin valorificarea
intensivă a resurselor intangibile.
Dintre aceste resurse s-a pus accentul pe:
§ informaţii şi cunoştinţe;
§ mărci înregistrate şi patente;
§ comportament organizaţional şi cultură organizaţională orientate spre excelenţă.
Problema este cum se poate realiza un management al resurselor intangibile dintr-o
companie cât mai eficient, pentru a creşte competitivitatea acesteia.
Cea de a doua direcţie a fost generată de tendinţa evidentă de consolidare a succesului la
companiile care au raportul dintre valoarea de piaţă şi valoarea financiară de bilanţ în continuă
creştere.
„Ceea ce poţi să măsori, poţi manageria, iar ceea ce vrei să manageriezi, trebuie să poţi
măsura.
Capitalul intelectual constituie o fuziune între aceste două curente de gândire.
Capitalul intelectual înseamnă în ultimă instanţă cum poţi să măsori şi să realizezi mai bine
managementul cunoştinţelor şi a altor intangibile dintr-o companie”
Angajaţii nu se depreciază. Valoarea lor pentru organizaţie, atunci când sunt înţeleşi şi
preţuiţi, este de neasemuit.

39
Cultura organizaţională trebuie deci să îmbrăţişeze creaţia, inovaţia, transferul şi refolosirea
informaţiei şi cunoştinţelor pentru a profita la maxim de tot ceea ce oferă capitalul intelectual.
Proiectul MAGIC (Measuring and Accounting Intellectual Capital) iniţiat de Comisia
Europeană, a elaborat o metodologie conform căreia capitalul intelectual definit ca „totalitatea
cunoştinţelor esenţiale pentru asigurarea avantajului competitiv al unei organizaţii” poate fi
împărţit în patru categorii:
ü Capitalul uman cuprinde toate abilităţile şi competenţele unei companii pentru a reacţiona
la cererile pieţei şi nevoile clienţilor incluzând capacităţile conducerii.
ü Capitalul organizaţional cuprinde capacităţile unei organizaţii, infrastructura sa şi
procesele organizaţionale pentru a obţine produse şi servicii pe piaţă.
ü Capitalul de piaţă reprezintă capacităţile unei organizaţii de a interacţiona cu interfaţa
externă ca partenerii, clienţii, furnizorii şi alţii.
ü Capitalul de inovaţie se referă la abilitatea organizaţiei de a inova, îmbunătăţi şi dezvolta
potenţialul neutilizat.
Capitalul uman este în noi, în fiecare dintre noi; sunt cunoștințele ce le-am acumulat în anii
de şcoală, în anii de muncă, sau chiar în cei şapte ani de acasă. Noi suntem de fapt primii şi
principalii responsabili de starea şi nivelul lui - este o certitudine că cu cât investim mai mult în
propriul capital, cu atât cresc şi şansele noaste de evoluţie în carieră.
Capitalul uman al organizaţiei bazate pe cunoştinţe – capital care include:

§ cunoştinţele;
§ abilităţile;
§ capacităţile personalului din organizaţii;
§ potenţialul lor creativ şi inovator, este elementul cheie:
ü al competitivităţii sale;
ü al poziţionării pe piaţă;
ü al valorii sale de piaţă.
Pentru măsurarea capitalului intelectual, a fost dezvoltat Navigatorul Skandia conform
căruia capitalul intelectual reprezintă diferenţa dintre valoarea de piaţă a unei organizaţii şi capitalul
ei financiar (calculat pe baza situaţiilor financiare).
Dezvoltarea capacităţii competitive şi obţinerea avantajului strategic au la bază:
40
§ inovarea;
§ resursele intangibile ale companiei;
§ folosirea inteligenţei competitive.
Resursele intangibile reprezintă componenta ascunsă a economiei unei companii şi de aceea
ele sunt mult mai greu de identificat, evaluat şi copiat.
Totodată, în noua economie, resursele intangibile devin prioritare în comparaţie cu resursele
tangibile.
Avantajul competitiv al firmelor în economia de astăzi rezidă nu în poziţionarea lor pe piaţă,
ci în dezvoltarea cunoştinţelor ca resurse intangibile şi în modul de folosire a lor. Simpla posesie a
capitalului nu oferă nici o garanţie că talentul necesar într-o companie poate fi obţinut şi organizat
în mod adecvat. În societatea cunoaşterii lumea ideilor devine prioritară în raport cu lumea
obiectelor tangibile, iar capitalul intelectual devine pivotal în raport cu celelalte forme fizice de
capital.
„În societatea cunoaşterii, ideea, ca informaţie, este nu doar primordială, ci şi prioritară, în
timp ce se manifestă deopotrivă ca:
§ inefabilă şi substanţială;
§ esenţială şi concretă;
§ funcţională şi randamentală”.
41
CAPITOLUL 6
TEHNICI DE CREATIVITATE ŞI INOVARE
Unul din factorii care are o influenţă majoră asupra procesului inovării este omul.
Creativitatea este un atribut al omului, care trebuie să ştie să se abată de la „căile bătătorite”.
Un individ creativ trebuie să fie capabil:
să identifice problemele ce aşteaptă a fi rezolvate;
să vină cu idei care să ajute la rezolvarea lor;
să le rezolve efectiv.
Pentru a transforma oamenii obişnuiţi în oameni inovatori s-au elaborat o serie de tehnici şi
metode de stimulare a creativităţii, care:
ü favorizează generarea de idei noi;
ü uşurează găsirea celor mai bune soluţii cu caracter de noutate.
În cadrul acestor metode se pot distinge următoarele grupe:
metode intuitive;
metode analitice;
metode de lucru asociative;
metode de lucru deductive;
metode fundamentale de creaţie.
6.1 Metode intuitive

6.1.1 Metoda Brainstorming (asaltul de idei)
Brainstorming este metoda de stimulare a creativităţii de grup care asigură o amplificare a
“producţiei” de idei noi, susceptibile de a fi transformate în soluţii de rezolvare a unei anumite
probleme complexe.
Având la bază budismul Zen, este sinteza între cultura intelectuală a Indiei, spiritul
pragmatic al Chinei și sensibilitatea emoţional-sentimentală a Japoniei, metoda facilitează
transmiterea de la un participant la altul a iluminării ideatice asociativ-combinatorie şi, prin aceasta,
realizarea unei “reacţii creative în lanţ”.

42
Brainstorming-ul sau: „evaluarea amânată”, „furtuna de creiere”, “cascada ideilor”:
metodă interactivă de dezvoltare de idei noi ce rezultă din discuţiile purtate între mai
mulţi participanţi;
fiecare participant vine cu o mulţime de sugestii;
rezultatul acestor discuţii se soldează cu alegerea celei mai bune soluţii de rezolvare a
situaţiei dezbătute;
atmosferă lipsită de critică, neinhibatoare, rezultat al amânării momentului evaluării;
Brainstorming-ul se desfăşoară în cadrul unei reuniuni de durata a 30–45 minute;
Grupul - 3 pânǎ la 10 membri, de preferinţă eterogen din punct de vedere al pregătirii şi
al specializǎrilor, sub coordonarea unui moderator – lider;
Rolul liderului - de animator, de mediator, de a asigura “productivitatea” emiterii de idei,
de a scoate grupul din momentele de “stagnare”.
Metoda Brainstorming cuprinde două momente:
§ unul de producere a ideilor;
§ momentul evaluării acestora - faza aprecierilor critice; participa liderul împreunǎ cu
responsabilul de proiect (dacǎ acesta nu este şi lider).
Regulile de pregǎtire, desfăşurare şi finalizare:
Cunoaşterea problemei ce se pune în discuţie şi a necesităţii soluţionării ei;
Selecţionarea membrilor grupului de analizǎ, eterogen în ceea ce priveşte vârsta,
pregătirea, fără să existe antipatii;
Se stabileşte liderul grupului de analizǎ prin consensul membrilor si secretarul grupului
pentru înregistrarea ideilor;
Asigurarea unui loc corespunzător, liniștit, aerisit, luminos;
Admiterea, încurajarea de idei oricât de neobişnuite, îndrăzneţe;
Un membru preia cuvântul doar în momentul în care ideea precedentului a fost complet
emisǎ şi înregistratǎ;
Construcţia de „idei pe idei”.
Avantajele Metodei Brainstorming sunt următoarele:
ü Permite obţinerea rapidă şi uşoară a ideilor noi şi a soluţiilor posibile;
43
ü Costuri reduse necesare aplicǎrii metodei;
ü Aplicabilitate largă, în toate domeniile;
ü Dezvolta abilitatea de a lucra in echipa.
Dezavantajele şi limitele brainstorming-ului:
ü Nu suplineşte cercetarea de durată, clasică;
ü Depinde de calităţile liderului de a anima şi dirija discuţia pe subiectul dorit;
ü Oferă doar soluţii posibile nu şi realizarea efectivă;
ü Uneori poate fi prea obositor sau solicitant pentru unii participanţi;
ü Când emiterea de idei scade, se poate lansa o listǎ cu întrebǎri, ”check-list” care sǎ
stimuleze creativitatea grupului
Principiile care stau la baza acesteia sunt:
nu există restricţii privind emiterea ideilor; orice idee este luată în evidenţă,
considerându-se că nu poate fi găsită calitatea, decât dacă se caută mai întâi cantitatea de
idei (principiu “cantitatea naşte calitate”);
complementaritatea (de vârstă, specialişti, temperamente) conferă colectivului o
eficienţă deosebită în elaborarea ideilor;
grupul poate fi considerat ca un rezervor de idei; el acţionează ca un stimulent pentru
fiecare dintre participanţi. O idee, chiar deplasată, este reţinută, fără a fi criticată,
întrucât ea poate sugera celorlalţi membri ai grupului, idei valoroase. Critica ideilor este
cu desăvârşire interzisă;
se poate obţine un număr dublu de idei bune (în acelaşi interval de timp) dacă se amână
emiterea unei judecăţi asupra unei probleme până după întocmirea unei liste care include
toate soluţiile posibile elaborate (principiul “amânarea judecăţii”).
1. Pregătirea reuniunii cuprinde activităţile de:
§ programare a acesteia;
§ stabilirea şi organizarea corespunzătoare a locului de desfăşurare;
§ asigurarea materialului de înregistrare exactă şi completă a discuţiilor;
§ selecţia şi constituirea grupului;
§ prezentarea de către lider (animator) a problemei de rezolvat (chiar cu câteva zile înainte de
convocarea reuniunii, pentru a oferi posibilitatea de reflectare asupra problemei supuse

44
dezbaterii).
2. Desfăşurarea reuniunii este etapa la care participă:
§ liderul;
§ 1-2 secretari (care asigură materialul de înregistrare sau notează şi numerotează ideile);
§ 5 membri cu o bogată experienţă în brainstorming;
§ 4-5 invitaţi, specialişti în problema pusă în discuţie.
Este indicat ca cei 6-13 membrii ai grupului să fie aşezaţi astfel încât să se vadă (la o masă
rotundă sau ovală). Toate ideile emise sunt notate sau înregistrate, fără nici un fel de reţinere sau
cenzurare. Această etapă poate dura, în funcţie de complexitatea problemei, între 20 minute şi 3 ore.
3. Evaluarea ideilor este etapa ce poate avea loc la 2-3 zile de la data desfăşurării reuniunii.
Se recomandă ca la această etapă să participe un alt grup de experţi, mai redus ca număr, cu
o gândire puternic convergentă, care vor selecţiona şi clasifica ideile pe categorii:
§ idei realizabile şi cu aplicabilitate imediată;
§ idei realizabile într-un timp mai îndelungat;
§ idei neaplicabile.
Soluţiile astfel clasificate sunt apoi analizate şi evaluate.
În aplicarea metodei brainstorming, pentru a rezolva problemele trebuie asigurate o serie de
condiţii:
§ grupul trebuie să aibă o structură eterogenă, compusă din specialişti (economişti,
ingineri, chimişti etc.);
§ asigurarea unui climat creativ;
§ reuniunea trebuie condusă de un lider dinamic şi competent.
6.1.2 Metoda Delphi
A fost pusă la punct în anii 1964-1965 de către O. Helmer şi colaboratorii săi în cadrul unui
program de cercetare al trustului american Rand Corporation din Santa Monica, statul California.
Principala caracteristică a acestei tehnici o constituie utilizarea feed-back-ului de opinie.
Principalele 7 etape ale acestei proceduri sunt:
Ø Definirea temei ce constituie obiectul studiului previzional;
Ø Alcătuirea grupului de conducere. Spre deosebire de metoda Brainstorming unde

45
specialiştii comunică direct (coordonatorul având mai mult rolul de a stimula
discuţiile), în cazul metodei Delphi legătura între participanţi se face prin intermediul
unui grup de conducere;
Ø Întocmirea listei participanţilor. Alegerea specialiştilor are un rol crucial în
exactitatea previziunii realizate. Specialiştii participanţi trebuie să fie persoane cu
nivel ridicat de pregătire de preferinţă selectaţi atât din mediul academic cât şi
practicanţi ai domeniului respectiv;
Ø Informarea specialiştilor privind problema supusă atenţiei;
Ø Trimiterea specialiştilor participanţi la anchetă a primului chestionar şi a
instrucţiunilor de completare a acestuia. Specialiştii îşi exprimă opinia prin
completarea chestionarului care apoi este remis grupului de conducere a anchetei;
Ø Întocmirea unui nou chestionar de către grupul de conducere a anchetei. Acest
chestionar va cuprinde atât unele întrebări suplimentare, necesare lămuririi în detaliu
a unor aspecte ce se impun a fi soluţionate, cât şi sinteza răspunsurilor la primul
chestionar. Cunoscând opinia tuturor specialiştilor, fiecare specialist, în funcţie de
caz, poate să-şi reconstituie în contextul acestei sinteze o parte din răspunsurile date
sau să-şi completeze răspunsurile la primul chestionar. De asemenea, se solicită
specialiştilor a căror răspunsuri s-au abătut substanţial de la părerea majorităţii, să-şi
argumenteze răspunsurile sau să le modifice (opinion feed-back), exprimând-şi
acordul sau dezacordul cu răspunsurile date de ceilalţi specialişti;
Ø Repetarea operaţiunii de întocmire, completare şi prelucrare a chestionarului.
Această operaţiune se repetă de mai multe ori, fiecare nou chestionar cuprinzând
întrebări suplimentare şi sinteza răspunsurilor la chestionarul anterior. Consultarea
specialiştilor cu ajutorul chestionarului se consideră încheiată atunci când
răspunsurile arată o relativă stabilitate, adică opinia specialiştilor nu se mai modifică
după o nouă rundă de completare a chestionarelor. Previziunea finală este o medie a
opiniilor exprimate de participanţi.
Spre deosebire de metoda Brainstorming, care implică întâlnirea experţilor în cadrul unei
şedinţe, în metoda Delphi are loc o comunicare mediată de grupul de conducere al anchetei.
Se asigură astfel anonimatul răspunsurilor individuale şi se elimină, în acest mod,

46
consecinţele pe care le-ar putea avea asupra opiniilor experţilor, prestigiul personal al unuia dintre
ei (legat de funcţie, merite ştiinţifice, înzestrare oratorică etc.).
6.1.3 Sinectica – Metoda Gordon
Este numită astfel după cel care a promovat-o: cercetătorul William J. Gordon de la
Universitatea Harvard din SUA. Este o metodă care a fost experimentată cu succes timp de 15 ani
de firme americane cu renume: IBM, General Motors, Ford, General Electric, Gillet, Microsoft,
Apple, etc.
Grupul de sinectică este mai restrâns decât cel de brainstorming, fiind alcătuit din 5-7
membri, conduşi de un lider experimentat. Uneori, rolul liderului poate fi îndeplinit prin rotaţie de
fiecare membru al grupului. El trebuie să fie un animator dinamic şi mobilizator, căutând să solicite
la maximum, atât pe participanţi, cât şi pe expert.
Expertul este o persoană indispensabilă grupului, prin capacităţile sale, atât profesionale, cât
şi de selecţie şi orientare a activităţii în cadrul grupului.
Participanţii trebuie să fie selectaţi cu grijă, din rândul specialiştilor care au tangenţă cu
problema pusă în discuţie.
ü liderul serveşte interesele grupului;
ü expertul este reprezentantul problemei;
ü grupul serveşte interesele problemei de rezolvat luând în considerare opiniile expertului.
Sinectica se desfăşoară după următoarele etape:
etapa de formulare şi înţelegere a problemei;
etapa detaşării de problemă;
etapa de revenire la problemă şi de evaluare a soluţiilor, ţinându-se cont în acest sens, nu
numai de soluţiile economice, ci şi de soluţiile sociale şi ecologice.
6.1.4 Reuniunea Phillips 66
O variantă a brainstorming-ului, în care numărul participanţilor este fixat la 6, iar durata
discuţiilor este limitată la 6 minute. Bineînţeles, că cele două restricţii au un aspect formal, în sensul
că rezultatele sunt aceleaşi dacă reuniunea ar dura mai puţin sau cu ceva mai mult (15-20 minute).
Faţă de brainstorming această metodă este mai intensivă, asaltul creierului fiind mai accentuat,
47
datorită duratei foarte scurte a discuţiilor.
Etapele metodei sunt:
informarea asupra problemei (I);
discutarea problemei în cadrul echipei (II);
dezbaterea în plen (III);
evaluarea generală a soluţiilor (IV).
I - Liderul reuniunii informează echipele asupra problemei ce aşteaptă soluţii de rezolvare;
II – Discutarea problemei se face în cadrul fiecărei echipe, care se retrage şi discută separat
timp de 6 minute (pentru problemele mai complexe durata se poate prelungi la mai mult). În acest
timp, fiecare participant emite idei, soluţii care se reţin de către liderii reprezentanţi ai echipelor;
III – Dezbaterea în plen este etapa în cadrul căreia fiecare lider de echipă îşi prezintă
opiniile, soluţiile, punctele de vedere ale echipei respective;
IV – Evaluarea generală a soluţiilor permite reţinerea acelora care vor fi supuse unei
analize de detaliu efectuată de un grup restrâns de experţi în domeniu.
6.1.5 Discuţia în Panel
Este o variantă a metodei Phillips 66. În acest caz însă se formează doar două echipe:
§ una numită panel sau juriu (formată din 5-7 experţi, care propune soluţii şi le
argumentează);
§ cealaltă numită auditoriu (este mai numeroasă şi are sarcina de a cenzura şi evalua ideile
prezentate de membrii juriului).
Între cele două echipe se interpune animatorul. Spre deosebire de Phillips 66, discuţia în
Panel elimină a doua etapă (de discuţie pe echipe), dezbaterea realizându-se prin dialog,
argumentări şi contraargumentări numai între cele două echipe.
În final, animatorul face o sinteză a ideilor emise, a soluţiilor propuse şi supune aprobării
colective soluţia aleasă.
6.1.6 Brainwriting sau Metoda 6.3.5.
Aceasta metodă provine din simplificarea brainstorming-ului.
Cele trei cifre semnifică faptul că iniţial metoda prevedea participarea a 6 persoane, care
48
trebuiau să scrie câte 3 idei în câte 5 minute.
Metoda se desfăşoară în şapte etape:
I – Liderul reuniunii informează echipa asupra problemei ce aşteaptă soluţia de rezolvare;
II – Celor 6 participanţi li se distribuie câte o coală de hârtie, pe care este scris enunţul
problemei şi se precizează circuitul precis al hârtiilor între ei;
III – Fiecare membru al echipei, în timp de 5 minute (pentru unele probleme se poate stabili
iniţial o durată de timp mai mare, de 10-15 min.), va scrie 3 soluţii considerate cele mai bune.
IV - Fiecare participant, după traseul convenit, va transmite hârtia vecinului său şi va primi
totodată, şi el la rândul lui, hârtia completată de celălalt vecin al său. Va analiza cele trei idei
primite şi le va compara cu cele trei idei scrise de el pe hârtie pe care a transmis-o, alegând cele mai
bune trei soluţii pe care le va înscrie pe hârtia primită, în timpul stabilit;
V – Se transferă hârtiile după acelaşi traseu, fiecare participant analizând cele 6 soluţii
înscrise pe hârtia primită, la care se adaugă în minte cele 6 soluţii de pe hârtia pe care a transferat-o
vecinului, precum şi alte idei, din care va alege cele mai bune 3 soluţii, pe care le va înscrie în
ordinea de valoare;
VI – Operaţiunea se repetă până ce toate hârtiile au trecut pe la fiecare membru al echipei de
3-4 ori sau până când se observă că pe toate hârtiile ultimele 3 soluţii sunt aproape aceleaşi, moment
în care operaţiunea se opreşte;
VII – Analiza soluţiilor care se regăsesc pe cât mai multe hârtii şi stabilirea soluţiei optime.
În aplicarea acestei metode emiterea de idei alternează cu critica lor, ceea ce conferă un ritm
mai dinamic de soluţionare a problemelor.
În grupurile care aplică această metodă nu-şi au locul:
ü nici persoanele încăpăţânate (care nu acceptă ideile altora, chiar dacă sunt mai bune decât
ale lor) ;
ü nici persoanele superficiale (care se plictisesc, care nu sunt interesate de rezolvarea
problemei).
49
Fig. 6.1 Factorii ce influenţează creativitatea individului
Fig. 6.2 Caracteristicile unui creator
Fig. 6.3 Schema generală a procesului de creativitate

50
Fig. 6.4 Elementele ce influenţează alegerea unei metode de creativitate
6.2 Metode analitice
6.2.1 Metoda listelor de control
Constă din faptul că specialiştilor li se pune la dispoziţie o listă de întrebări generale la care
trebuie sa răspundă. Întrebările vor aborda orientări de tipul:
§ de utilizat pentru alte scopuri: se pot găsi noi utilizări pentru a-l folosi ca atare? sau cu
modificări?
§ de adaptat: cu ce poate fi asemuit? ce alte idei sugerează? ce analogii ne oferă trecutul?
ce se poate copia?
§ de modificat: să se modifice forma? să se modifice destinaţia, culoarea, cinetica etc.? alte
modificări?
§ de mărit: ce i se poate adăuga? mai lung, mai gros, mai rezistent etc.? o valoare sau
funcţie suplimentară?
§ de micşorat: ce se poate diminua sau suprima? se poate mai compact , mai mic etc.?
§ de înlocuit: cu ce alte materiale, procedee etc. poate fi înlocuit?
§ de reclasat: se poate aranja într-o altă ordine? interschimbarea cauzei şi efectului?
frecvenţa, viteza etc.?
§ de inversat: se consideră opusul? se inversează rolurile? se transpune pozitivul cu
negativul?
§ de combinat: se pot combina alte unităţi, alte ansambluri, alte idei, alte scopuri?
51
Un procedeu simplu care constă în folosirea unor întrebări pe care şi le-ar pune orice
persoană cu o curiozitate normală, în diverse situaţii: de ce? unde? când? cine? ce? cum?
Osborne adaugă însă, că rezolvarea în mod creativ a problemei implică o interogare mai
largă şi că imaginaţia trebuie stimulată prin întrebări de tipul: “dar dacă...?”, “ce ar fi dacă...?”,
urmate întotdeauna de “cu ce altceva...?

Tabelul 6.1
Nr.
Întrebare Exemplu
crt.
1 Ce alte utilizări ar putea avea? Materiale: nylonul a înlocuit iuta din frânghii, mătasea
a. Utilizări diferite din ciorapii de damă, corzile de catgut la rachetele de
b. Un nou mod de utilizare fără tenis;
modificări Aparate: motorul electric poate fi utilizat, sub o formă
c. O nouă utilizare cu modificări sau alta, la toate activităţile gospodăreşti;
Telefonul – pentru a afla ora exactă, buletinul
meteorologic, informaţii sportive;
Elicopterul – poate fi folosit pentru patrularea coastei;
Motoare de turbopropulsor modificate corespunzător şi
utilizate ca generatoare auxiliare la centralele electrice;
2 Adaptări Studiul zborului păsărilor a fost folosit la începuturile
a. Cu ce se aseamănă? aviaţiei (analogia cu fenomene din natură);
b. Ce altă idee sugerează aceasta? Rezistenţa nylonului la foc a dus la inventarea unei hârtii
c. Există vreun precedent? din nylon rezistentă la foc;
d. Există ceva asemănător care ar Moda are o evoluţie curioasă, inspirându-se permanent
putea fi imitat? din trecut;
e. De la cine aş putea învăţa? Copierea naturii prin introducerea unei granule de nisip
în stridii pentru obţinerea perlelor naturale;
Prin copierea procedeelor utilizate în întreprinderile
competitive;
3 Modificări Autorii de povestiri umoristice dau forme noi unor
a. O nouă întorsătură? gaguri vechi;
b. O nouă semnificaţie? Semnificaţia unei propoziţii poate fi schimbată prin
c. O altă culoare? modificarea punctuaţiei, deci prin accentuarea unui
d. Alternarea mişcării? anumit element;
e. Schimbarea sunetului? Vopsirea în diferite culori a aparatelor de menaj, a
f. Schimbarea mirosului? automobilului;
g. Schimbarea formei de Beculeţele pentru pomul de iarnă care se aprind
prezentare? succesiv;
h. Schimbarea formei obiectului? Sonerie sau claxon muzical;
Săruri de baie, parfumate;
Zahărul mai întâi granulat, apoi tos şi mai târziu cubic;
Rulmentul cu role tradiţional îmbunătăţit, pentru anumite
52
Nr.
Întrebare Exemplu
crt.
utilizări, prin variaţia dimensiunii rolelor;
4 Mărire Perioada de liniştire în timp a litigiilor de muncă;
a) Ce se poate adăuga? Mese mai frugale, dar mai dese, pentru persoane care
Timp suferă de ulcer;
Mărimea frecvenţei? Armarea betonului;
Mărimea rezistenţei? Transportul petrolului în tancuri petroliere de mare
Mărirea capacităţii? capacitate generează un cost redus; la avioanele mari
Valoare suplimentară? scade costul pe unitatea de transport;
Alte componente? Orice reducere a preţurilor înseamnă valoare
Dublare? suplimentară pentru cumpărători;
Adăugarea unor substanţe în benzină pentru a-i
Multiplicare?
îmbunătăţi performanţele şi pentru a reduce uzura
Exagerare?
motorului;
b) Ce se poate elimina?
Două ştergătoare de parbriz la automobile;
Micşora?
Creşterea ritmului de producţie prin prelucrarea
Miniaturiza?
simultană a mai multor piese;
Coborî? Creşterea producţiei peste limitele comenzilor pentru a
Mai scurt? reduce costurile de fabricaţie şi, deci, pentru atragerea
Mai uşor? altor comenzi;
Ce se poate omite? Anvelope fără cameră;
Firul apei? Automobile de mică capacitate, radiouri portabile,
Despicarea? umbrele pliante;
Minimalizare? Sticle de băuturi alcoolice în miniatură;
Înălţimea mică a maşinilor moderne;
Lampă solară fabricată prin scurtarea lungimilor de undă
şi prin utilizarea unei sticle speciale;
Utilizarea materialelor uşoare în industria aerodinamică
a condus la posibilităţi mai mari de transport a sarcinilor
utile;
Maşinile moderne omit multe din locurile tradiţionale de
lubrifiere;
Robinetele de apă interne moderne;
5 Inversarea Utilizarea foliilor negative color;
a. Transpunerea pozitivului şi Construirea mai rapidă a navelor realizată prin începerea
negativului? pupei, în primul rând;
b. Ce se poate spune despre Maşina Volkswagen cu motor în spate;
contrarii? Blănarul care ataşează etichetele invers, în aşa fel încât
c. O mişcare de recul? să poată fi citită atunci când haina este aşezată pe scaun;
d. O mişcare inversă? Inversarea rolului conducătorilor, în aşa fel încât, să
e. Inversarea rolurilor? poată fi apreciate problemele fiecăruia dintre ei;
6 Combinarea Fibre de sticlă armată;
a. Un amestec? Ulei şi metal pentru fabricarea lagărelor cu ungere
53
Nr.
Întrebare Exemplu
crt.
b. Un aliaj? automată;
c. Un sortiment? Gruparea pentru desfacerea unui număr de articole cu
d. Un ansamblu? circulaţie lentă;
e. Combinarea unităţilor? Cravate şi batiste asortate;
f. Combinarea scopurilor? Perie pentru spălarea maşinilor cu furtun de apă interior;
g. Combinarea funcţională? Ochelari bifocali;
h. Combinarea ideilor? Desfacerea loţiunii de ras împreună cu spuma de ras;
Catapulta cu abur şi puntea pe navele portavion
6.3 Metode de lucru asociative
Aceste metode stimulează, în măsura apreciabilă, creativitatea, prin faptul că în cadrul
grupului constituit nu se admit critici, lăsând libertatea fiecărui participant de a-şi exprima părerile.
6.3.1 Metode de asociere forţată a ideilor
Dintre variantele acestei metode se disting:
Listarea
Constă în stabilirea unei liste de obiecte sau idei referitoare la subiectul interesat. Apoi
fiecare element al listei se compară cu celelalte în grupe de 1-2-3, examinându-se astfel toate
combinaţiile posibile, cu scopul de a fi creat un element nou.
Catalogul
Metoda este numită astfel întrucât catalogul produselor unei firme sau expoziţii constituie
“sursa de idei”. În acest sens, se aleg la întâmplare două sau mai multe obiecte între care se poate
stabili o relaţie, care apoi este folosită pentru proiectarea unui nou obiect.
Concentrarea pe obiect
Elementele acestei relaţii sunt alese în funcţie de un scop bine definit, unul dintre ele fiind
fix. Atenţia se concentrează asupra celuilalt element. Se obţine o relaţie neaşteptată, uneori
curioasă, care poate conduce la idei noi şi originale.
Metodele de asociere forţată sunt utilizate, în special, în reproiectarea produselor şi în
conceperea spoturilor publicitare.
54
6.3.2 Metode de asociere liberă a ideilor
Şi acestea iau, de asemenea, în considerare toate ideile, chiar şi pe cele nerealizabile de fapt,
dar care pot sugera, la rândul lor, idei pentru problema pusă în analiză. În această categorie se
includ următoarele metode:
Metoda matriceală
Constă în înscrierea într-o matrice a tuturor variantelor unui element al produsului în
corelare cu toate variantele unui alt element al aceluiaşi produs.
Metoda morfologică
Este recunoscută ca fiind o metodă ce garantează producerea unui număr mare de idei.
Soluţiile reies cu claritate din înscrierea într-o diagramă tridimensională a variantelor
posibile pentru fiecare element caracteristic al produsului sau al problemei analizate.
În completarea unei astfel de matrice pot interveni următoarele situaţii:
§ soluţii imposibile (-);
§ soluţie deja existentă şi folosită de concurenţilor (0);
§ soluţii neserioase (x);
§ soluţii posibil de realizat (u, v, y, z).
Matricea descoperirii
Constă din înscrierea variabilelor ce urmează a fi confruntate într-un tabel, în care se au în
vedere două aspecte determinante pentru obţinerea unui produs sau a unui serviciu: tehnico-
economic şi organizatorico-economic.
Matricea descoperirii investighează atât resursele tehnice cât şi cele economice şi de aceea
este considerată a fi un instrument foarte eficient.
Pentru obţinerea matricei tehnico-economice se vor inventaria principalii factori tehnici şi
toţi factorii economici ai întreprinderii (organizației).
La intersecţia lor se vor afla produse existente, dar vor exista şi cazuri în care, la intersecţia
unor factori, nu există produse corespondente, aici impunându-se necesitatea ca acestea să fie
create.
6.4 Metode fundamentale de concepţie

Pierre Lebel distinge mai multe moduri de gândire ce pot stimula creativitatea:
55
Gândirea colaterală
Stimulează trecerea de la o idee la alta fără a căuta nici pertinenţa şi nici logica.. Ea poate fi
reprezentată schematic astfel.
Obiectiv
Gândire colaterală
Fig. 6.5 Gândirea colaterală
Gestalt sau semantica generală
Face referire, de fapt, la două procese, unul ce ţine de forme, iar celălalt de cuvinte, gândirea
fiind orientată spre ideile asociate acestora. Metoda poate fi utilizată în arhitectură sau design.
Metoda notării ideilor din timpul somnului
Această metodă porneşte de la ideea că, în timpul somnului subconştientul îşi utilizează
stocul de informaţii înregistrat în timpul zilei, stabilind combinaţii noi, care generează idei noi.
Condiţia este ca imediat ce acestea apar, subiectul, la trezire, să aibă la îndemână ustensilele
necesare notării.
Cercetarea şi dezvoltarea (R & D)

Cercetarea poate fi:
ü fundamentală;
ü aplicativă;
ü de dezvoltare.
1. Cercetarea fundamentală constă în cercetări experimentale sau teoretice întreprinse cu
scopul principal de a dobândi cunoştinţe noi fără a avea în vedere o aplicaţie practică anume.
2. Cercetarea aplicativă este o cercetare planificată sau o analiză critică având ca scop
dobândirea de cunoştinţe noi care au o aplicabilitate generală sau o anume finalitate.
3. Cercetarea de dezvoltare constă în cercetări sistematice bazate pe cunoştinţele dobândite
în cadrul cercetării fundamentale sau aplicative sau provenite din experienţa practică, in vederea
lansării în fabricaţie a unor materiale, produse, procedee de fabricaţie, dispozitive, servicii sau
sisteme noi în vederea ameliorării sensibile a celor existente sau în vederea îmbunătățirii celor
existente.
56
Cercetarea – dezvoltarea implică fazele de prototip (şi de pilot), precum şi cercetările
executate pe bază de contract dacă clientul solicită realizarea de lucrări care se includ în definiţia de
mai sus şi care presupune existenţa unui element de noutate.
Nu se consideră ca fiind activităţi R&D:
testele şi analizele de rutină de orice fel care se execută pentru controlul calităţii sau
modificările de rutină ale materiilor prime, produselor intermediare şi finale, chiar dacă ele
conduc în final la unele îmbunătăţiri. Cauza excluderii rezidă în faptul că ele nu aduc noutăţi
sau un grad semnificativ de inovare;
studiile de piaţă, analizele de cost;
producţia de probă, dacă scopul ei nu este realizarea unui produs ameliorat;
lucrările cu caracter administrativ legate de elaborarea brevetelor de invenţie sau
achiziţionării de licenţe, testele de verificare a brevetelor sau licenţelor, testele pentru
rezolvarea unor litigii;
activitatea de proiectare şi construcţie având ca scop construirea, mutarea, rearanjarea sau
pornirea unor instalaţii, altele decât cele a căror unică folosinţă urmează a fi activitatea de
R&D.
Firmele sunt obligate să desfăşoare anual activităţi de cercetare. Cheltuielile destinate
acestor activităţi sunt incluse distinct în bilanţul anual ele având un alt regim de impozitare faţă de
restul cheltuielilor. De aceea definirea cercetării de dezvoltare s-a făcut cu un grad mare de
detaliere.
Încadrarea activităţii R&D în întreprindere (organizație) porneşte de la viziunea strategică a
întreprinderii (organizației):
care este activitatea curentă şi care ar trebui ea de fapt să fie?
care sunt tehnologiile ce susţin activităţile existente?
care sunt posibilităţile pentru a lansa ceva nou?
Răspunsurile la aceste întrebări trebuie să se bazeze pe cunoaşterea deplină a domeniului,
impactul activităţii asupra mediului înconjurător, oportunităţile oferite de piaţă, exigenţele pieţei.
Ele se pot concretiza în produse nepoluante, mai puţin energo-intensive, mai performante.
Pentru a transforma în practică strategia avută în vedere, se vor stabili o serie de obiective,
care se concretizează imediat în obiective de tip tehnologic:

57
cum sunt exploatate tehnologiile pe care întreprinderea le stăpâneşte foarte bine şi cum se
corectează punctele slabe ale altor tehnologii?
cum se preconizează a se face faţă ameninţărilor provenind de la firmele concurente ce
utilizează alte tehnologii?
care sunt tehnologiile elaborate de terţi care ar putea fi preluate şi exploatate?

Forţa motrice
Planuri de viitor
Comptetiti-
Direcţia
vitate
Analiză profituri
firmei
Strategii
Efort R&D
Beneficii realizate Beneficii

anticipate
Rezultate
prognoză
Serviciul
Investiţii
Capital necesar
Forţa financiară
Fig. 6.6 Cercetare și dezvoltare
Strategie:
dorim ca organizația să se plaseze „la vârf”?
dorim ca ea să-şi menţină sau să-şi lărgească piaţa de desfacere?
de ce mijloace dispune pentru a-şi materializa opţiunea?

Forţa concurenţială:
personalul, utilajele sunt la nivelul dorit?
tehnologiile cheie sunt bine stăpânite?
dispunem de toate celelalte tehnologii necesare?
Factori externi:
există restricţii legate de legislaţia de protecţie a mediului?
există o deplasare a cererii spre produse în serii mici, individualizate?
Activitatea de tip R&D va trebui dezvoltată dacă răspunsul este „DA” la primul şi ultimul
grup de întrebări, şi „NU” la cel de-al doilea.
Dezvoltarea mai rapidă sau mai lentă a activităţilor de cercetare depinde de numeroşi factori,
58
care ţin, dincolo de strategia adoptată de firmă, de numeroşi factori interni sau externi, cum ar fi:
factorii de piaţă sau climatul din întreprindere (organizație) vizavi de activitatea de cercetare.
Factorii de piaţă
§ factori favorizanţi:
cererea de produse noi sau reproiectate;
legislaţie din în ce mai strictă în domeniul protecţiei mediului înconjurător;
legislaţia în domeniul protecţiei consumatorului (siguranţă în exploatare, termen de
garanţie);
necesitatea economisirii energiei;
schimbarea structurii clienţilor.
§ factori de frânare:
inerţia sau teama de a se implica în activităţi ce comportă un anumit risc (mai ales la
nivelul conducerii întreprinderii);
lipsa unei orientări precise a activităţii din domeniul cercetării;
neacordarea unui timp suficient pentru finalizarea cercetărilor şi cererea de rezultate
imediate.
Climatul din mediul organizației vizavi de activitatea de cercetare-dezvoltare-inovare
Factori favorizanţi:
ü considerarea activităţii de cercetare ca o investiţie;
ü sprijin şi încredere din partea conducerii;
ü existenţa unui colectiv de cercetare valoros şi preocuparea de a angaja tineri cu o bună
(înaltă) pregătire profesională;

ü susţinerea activităţii de cercetare de către Guvern prin contracte finanţate, facilităţi
fiscale;
ü accesul cercetătorilor la centre externe de mare tradiţie.
Factori de frânare:
ü nesusţinerea ei în cadrul întreprinderii (organizației), fiind considerată ca o sursă de
cheltuieli suplimentare;
ü slaba cunoaştere la nivelul conducerii a capacităţii şi potenţialului serviciilor de
cercetare;
59
ü birocraţia la nivel intern şi guvernamental;
ü climat fiscal nefavorabil;
ü lipsa de personal necalificat;
ü fonduri insuficiente;
ü dorinţa excesivă a cercetătorilor de a dispune de „libertate academică” (alegerea temelor
de cercetare doar prin prisma interesului strict ştiinţific fără a lua în considerare
interesele comerciale ale firmei).
Structura sectorului de cercetare-dezvoltare-inovare poate fi:
§ structură centralizată - cercetarea firmei se face în cadrul unui institut central ceea ce
permite:
v o bună exploatare a bazei materiale;
v o structură echilibrată a echipelor formate (poate fi cooptat şi un membru din firmă);
v un schimb mai bogat de idei dintre diverse echipe întrucât ele lucrează împreună în
acelaşi spaţiu;
v posibilităţile de a aborda atât teme de cercetare fundamentală, aplicativă, cât şi de
dezvoltare;
v o gestiune mai simplă.
§ structură descentralizată – se realizează în sectoare ataşate organizației, ceea ce permite:
v o foarte bună corelaţie cu planurile de activitate ale unităţii pe lângă care lucrează;
v o rezolvare mult mai rapidă a problemelor curente ale producţiei;
v colective mici care nu sunt apte cercetării fundamentale şi nici celei aplicative.
§ structură mixtă – reuneşte avantajele celorlalte două.
Interfaţa R&D - marketing
Obiectul final al activităţii de cercetare industrială constă în maximizarea activităţii
economice a firmei, prin crearea de noi produse sau noi tehnologii pentru realizarea produselor.
Valoarea rezultatelor se apreciază până la urmă prin succesul pe piaţă al rezultatelor. Pornind de
aici, apare logică încercarea de a stabili o corespondenţă şi o interacţiune permanentă între sectorul
R&D şi cel de Marketing, o „interfaţă”. Utilizarea interfeţei constă în aceea că influenţele interne şi
externe la care este supusă întreprinderea şi de care depind succesul sau insuccesul ei, profitul, sunt
60
percepute corect de unul sau celălalt din constituenţii sistemului care o alcătuiesc.
Exemplu
Tendinţele de evoluţie a domeniului strict al tehnologiilor ce stau la baza produselor nu vor
fi bine percepute de către serviciul de marketing, tot aşa cum tendinţele de evoluţie macro-
economică vor „scăpa” unei analize făcute în cadrul serviciului R&D. Asemenea tendinţe prezintă
însă o importanţă evidentă pentru ambele servicii şi de aceea transferul de informaţii de la unul la
altul, prin intermediul interfeţei este esenţial.
Factorii care au o influenţă semnificativă asupra interfeţei sunt:
1) tehnologici:
descoperiri ştiinţifice şi invenţii;
schimbări în procedeele de fabricaţie a produselor.
61
CAPITOLUL 7
CUNOAŞTEREA CA PERSPECTIVĂ
Fenomenul cunoaşterii, considerat „miracol al universului uman” care are o îndelungată şi
complexă istorie dar şi un viitor la fel, este de mare actualitate.
În noua societate, societatea informaţională, resursa economică de bază nu mai este nici
capitalul, nici pământul, nici munca fizică, este şi va fi cunoaşterea.
Noua societate, susţin specialiştii, va fi o eră a informaţiilor şi tehnologiei avansate, o lume a
specialiştilor, a knowledge workers, cei care:
ü posedă;
ü diseminează;
ü protejează;
ü folosesc informaţia şi cunoaşterea absolut necesare noii societăţi - societatea bazată pe
cunoştinţe.
În viitor, diferenţele între ţările bogate şi cele mai puţin bogate nu se vor mai reflecta în
gradul de dotare şi utilizare al factorilor de producţie clasici, ci vor fi reprezentate de producerea,
accesarea şi utilizarea cunoştinţelor.
P. Drucker afirmă că „ceea ce înţelegem acum prin cunoaştere este informaţia efectivă în
acţiune concentrată pe rezultate văzută în afara persoanei cu rol în societate şi economie sau în
promovarea cunoaşterii înseşi.”.
Laurence Prusak
Din punctul lui de vedere cunoaşterea reprezintă un capital intelectual - ceea ce învaţă o
organizaţie - considerând că nu există nici un alt avantaj sustenabil decât:
ceea ce o firmă ştie;
cum poate utiliza ceea ce ştie;
cât de repede poate învăţa ceva nou.
Bogăţia şi puterea în mileniul III vor fi generate cu siguranţă, cu prioritate de resursele
intelectuale intangibile, de capitalul de cunoştinţe.
O. Nicolescu defineşte cunoştinţele ca „stocuri cumulative de informaţii şi abilităţi generate
62
de utilizarea informaţiilor de către receptor. Întotdeauna cunoştinţele încorporează informaţii ce
constituie atât input pentru dezvoltarea cunoştinţelor, cât şi forma prin care acestea circulă.”
În organizaţii în general, întotdeauna cunoştinţele s-au regăsit la:
capitalul uman (forţa de muncă);
capitalul clienţi (în cerinţele şi preferinţele clienţilor);
în capitalul structural (în produsele, procesele, capabilităţile şi sistemele sale) ceea ce
înseamnă că valoarea activelor de cunoştinţe (intangibile) poate să depăşească
semnificativ valoarea activelor tangibile.
Specialiştii apreciază că, la nivelul organizaţiei, se produc trei procese majore referitoare la
cunoştinţe, procese care trebuie tratate cu aceeaşi atenţie:
dobândirea sau obţinerea de cunoştinţe – care se realizează prin procesele de învăţare
ale salariaţilor organizaţiei;
crearea de cunoştinţe, sub formă de invenţii, inovaţii, etc.;
utilizarea de cunoştinţe, prin toate deciziile şi acţiunile care se concretizează în final în
produse, servicii, cunoştinţe noi ce se comercializează în condiţii de profitabilitate.
Teoretic organizaţiile sunt sau cel puţin au fost până în ultima perioadă preocupate doar de
utilizarea de cunoştinţe însă, realitatea a demonstrat că utilizarea cunoştinţelor este condiţionată
determinant de crearea şi dobândirea lor, la fel de importante, în absenţa cărora nu se poate discuta
despre utilizarea cunoştinţelor.

Specialiştii asociază cunoştinţelor două concepte majore, „stricteţea şi capacitatea
absorbtivă”.
Stricteţea vizează posibilitatea şi capacitatea de a transforma o cunoştinţă într-o informaţie
explicită, transferabilă iar capacitatea absorbtivă se referă la uşurinţa cu care receptorul de
cunoştinţe înţelege şi acumulează cunoştinţele primite.
Tipologia cunoştinţelor
Realitatea a demonstrat existenţa a numeroase categorii de cunoştinţe cu caracteristici parţial
diferite şi cu roluri diferite în procesele economice, manageriale şi educaţionale, fapt ce a contribuit
la sporirea interesului special pentru lămurirea tuturor aspectelor legate de acest concept.
63
know-what
know-who Tipuri
consacrate
de
cunoştinţe
know-how
know-why
Fig. 7.1 Categorii de cunoştinţe
a. know-what: sunt rezultat al training-urilor de bază sau al atestărilor;
b. know-how: sunt abilităţi superioare, care transpun informaţii din cărţi în acţiune efectivă,
creează capacitatea de a face ceva, este baza dezvoltării reţelelor;
c. know-why: sunt sisteme care asigură o înţelegere a lucrurilor superioară, încorporând
cunoştinţele know-what şi know-how, este calea găsirii răspunsurilor simple la întrebările dificile
de viaţă;
d. know-who: cumulând cunoştinţele despre legi şi principii, sprijină dezvoltarea tehnologiei
şi inovaţiile;
e. know-when (să ştii când) care, în opinia noastră este foarte important şi înseamnă cu mult
mai mult.
Să ştii când să acţionezi, într-o conjunctură dinamizată de noii competitori şi supusă
schimbării procedurilor de negociere sau să ştii când este cazul să amâni acţiunea aşteptând feed-
back-ul este extrem de important într-o societate aflată în permanentă schimbare.

64
Alegerea
momentului generator de performanţă pentru acţiuni;
secvenţei de timp optime;
localizarea pragmatică a clipei favorabile demarării succesului este o problemă de
experienţă, de intuiţie, de viziune, de artă managerială în final.
Cunoaşterea ca bun public
Ne punem fireşte întrebarea: este cunoaşterea un bun public? Ne propunem în continuare să
determinăm în ce măsură cunoaşterea prezintă caracteristici de bun public.
§ Caracteristica de nonrivalitate arată că pentru un bun oarecare, consumul realizat de un individ
nu reduce disponibilitatea bunului de a fi consumat şi de alţi indivizi.
§ Caracteristica de nonexcludere se referă la faptul că, cel puţin deocamdată nu există tehnici
pentru a exclude o anumită persoană sau un anumit grup de la accesarea unui bun public.
În acest sens „consumul” unei cantităţi de cunoaştere nu determină diminuarea „stocului”
total, dimpotrivă majorează cantităţile de cunoştinţe acumulate deoarece, practica a demonstrat că
de fapt numai prin aprofundarea unui domeniu se pot aduce îmbunătăţiri şi dezvolta noi teorii şi
aplicaţii. Cunoaşterea are toate caracteristicile unui bun public: consumul unei persoane nu
afectează consumul unei alte persoane deşi, aşa cum arată Stiglit o carte aflată în bibliotecă nu poate
fi citită de două persoane în acelaşi timp. Cu toate acestea cunoaşterea nu este un bun public pur.
Societatea bazată pe cunoştinţe
În contextul noilor realităţi şi tendinţe ale secolului XXI, marea majoritate a statelor lumii
sunt angajate, cu intensităţi şi rezultate diferite, în promovarea unui proces de dezvoltare bazată pe
cunoaştere; în cele mai avansate dintre ele, despre societatea bazată pe cunoştinţe se poate vorbi la
timpul prezent.
Societatea cunoaşterii şi societatea bazată pe cunoştinţe, nu sunt, cum foarte mulţi cred,
societăţi care folosesc cunoaşterea, cu toate că în mod constant şi semnificativ se realizează acest
fapt. Trebuie să subliniem că şi societăţile de tip industrial folosesc cunoaşterea ca resursă, dar ca o
resursă anexă, deoarece resursele sale principale rămân cele de ordin material, cele care stau la baza
avuţiei sale.
Societatea cunoaşterii utilizează atât resursele materiale pentru a produce produse materiale
dar cunoaşterea constituie resursa principală, strategică este creatoarea noului tip al avuţiei sociale.
65
Societatea cunoaşterii nu poate fi redusă, restrânsă la o societate care utilizează în special
tehnologiile informatice deoarece, ea este o societate care produce şi utilizează rezultatele
cunoaşterii, transformând-o în „axul de restructurare a societăţii în ansamblul său.”
Definirea conceptului
Denumirea de Societate a cunoaşterii (knowledge-society) este utilizată astăzi în întreaga
lume. Această denumire este o prescurtare a termenului Societate bazată pe cunoaştere
(knowledge-based society).
Specialiştii definesc cunoaşterea ca fiind acea „informaţie cu înţeles şi informaţie care
acţionează” considerând că „societatea cunoaşterii nu este posibilă decât grefată pe societatea
informaţională şi fără a putea fi separată de aceasta. În acelaşi timp, ea este mai mult decât
societatea informaţională prin rolul major care revine informaţiei–cunoaştere în societate”.
Societatea informaţională bazată pe cunoştinţe înseamnă mai mult decât progresul
tehnologiei şi aplicaţiilor informaticii şi comunicaţiilor, ea integrând şi dimensiunile:
ü socială (cu impact asupra îngrijirii sănătăţii, solidarităţii şi protecţiei sociale, muncii şi
pieţei muncii, educaţiei şi formării continue etc.);
ü ambientală (cu impact asupra utilizării resurselor şi protecţiei mediului);
ü culturală (cu impact asupra conservării şi dezvoltării patrimoniului cultural naţional şi
internaţional, promovării pluralismului cultural, necesităţii protecţiei minorilor,
dezvoltării industriei multimedia şi producţiei cu conţinut informaţional);
ü economică (cu dezvoltarea unor noi paradigme ale economiei digitale şi ale noii
economii bazate pe cunoștințe, inovare, cultură antreprenorială şi managerială, educaţie
a cetăţeanului şi a consumatorului). Cel mai bun înţeles al Societăţii cunoaşterii este
probabil acela de Societatea informaţională şi a cunoștințelor.
Cunoaşterea definită ca fiind capacitatea de a acţiona, cunoaşterea ştiinţifică şi tehnică nu
este de fapt altceva decât abilitatea de a acţiona.
Cunoaşterea devine în ultimul timp din ce în ce mai mult baza şi principiile care ghidează
activitatea omului, altfel spus, acum organizăm realitatea după cunoaşterea pe care o posedăm.
Conştienţi că principala resursă a societăţii moderne este cunoaşterea, problema esenţială de
care ne vom lovi în următoarea perioadă va fi cum să monitorizăm şi să controlăm cunoaşterea,
probleme care vor genera, consideră specialiştii, dezvoltarea unei noi politici a ştiinţei knowledge
66
policy, politica cunoaşterii.
Principalele trăsături ale societăţii bazate pe cunoştinţe
I) O extindere şi aprofundare a cunoaşterii ştiinţifice şi a adevărului despre existenţă;
II) Utilizarea şi managementul cunoaşterii existente sub forma cunoaşterii tehnologice şi
organizaţionale;
III) Producerea de cunoaştere tehnologică nouă prin inovare;
IV) O diseminare fără precedent a cunoaşterii către toţi cetăţenii prin mijloace noi, folosind
cu prioritate Internetul şi cartea electronică şi folosirea metodelor de învăţare prin procedee
electronice (e-learning);
V) Societatea cunoaşterii reprezintă o nouă economie în care procesul de inovare devine
determinant. Influenţa Internetului ca piaţă în societatea informaţională şi recunoaşterea
importanţei valorii bunurilor (activelor, assets) intangibile, în special cunoaşterea, reprezintă
caracteristici ale noii economii;
VI) Societatea cunoaşterii este fundamental necesară pentru a se asigura o societate
sustenabilă din punct de vedere ecologic; fără cunoaştere ştiinţifică, tehnologică şi managerială nu
se vor putea produce acele bunuri, organizări şi transformări tehnologice şi economice;
VII) Societatea cunoaşterii are caracter global şi este un factor al globalizării. Prin ambele
componente informaţională şi sustenabilitatea, societatea cunoaşterii va avea un caracter global;
VIII) Societatea cunoaşterii reprezintă o nouă etapă a culturii, pe primul plan trecând cultura
cunoaşterii care implică toate formele de cunoaştere.
Constituirea unui nou tip de organizaţie, organizaţia bazată pe cunoştinţe reprezintă o
inovaţie instituţională specifică societăţii emergente a cunoaşterii ce dă o nouă relevanţă
învăţământului superior şi cercetării ştiinţifice.
Adoptarea unei atitudini proactive, bazată pe o abordare de tip „salt” este în măsură,
consideră specialiştii să favorizeze diminuarea decalajelor existente în prezent între România şi
ţările dezvoltate dar şi evitarea unor experienţe negative înregistrate de acestea.
Economia bazată pe cunoştinţe
La nivel internaţional, în ultimii ani s-au conturat numeroase definiţii şi trăsături ale
economiei bazate pe cunoştinţe care se concretizează în două direcţii, astfel: o direcţie aparţine
mediului euro – american, cealaltă mediului asiatic.

67
Astfel în mediul euro – american accentul s-a pus pe cunoaşterea explicită, exprimată prin
numere şi cuvinte, formule ştiinţifice, manuale, principii universale care se transmit în mod formal
şi sistematic.
În mediul asiatic se manifestă o mai mare înclinaţie spre cunoaşterea tacită, care se bazează
pe experienţă şi care constă în valori, credinţe, idealuri, modele de gândire, intuiţie – acest tip de
cunoaştere este mai dificil de comunicat şi a condus la o abordare creativă şi interactivă a
cunoaşterii caracteristică Japoniei şi Coreei.
Banca Mondială în încercarea de a articula strategiile de tranziţie la economia bazată pe
cunoştinţe a formulat un cadru necesar oricărei ţări, care presupune:
un regim economic şi instituţional relativ stabil care să stimuleze utilizarea eficientă a
cunoaşterii existente şi a inovaţiilor şi să promoveze libera iniţiativă;
populaţie educată şi experimentată care să creeze, să împărtăşească şi să utilizeze
cunoaşterea;
infrastructură informaţională dinamică prin care să se asigure comunicarea efectivă,
diseminarea şi procesarea informaţiei;
un sistem eficient de promovare a inovaţiei în companii, în centre de cercetare, în şcoli şi
universităţi, în rândul consultanţilor pentru a asimila stocul de cunoaştere, pentru a-l adapta
nevoilor şi a crea noi tehnologii.
Dezbaterile din cadrul Convenţiei Mondiale WASME a IMM – urilor, desfăşurată la

Bucureşti, în perioada 15 – 18 Mai 2005 au avut ca temă „ Internaţionalizarea şi trecerea la
economia bazată pe cunoştinţe „şi au reconfirmat că în prezent, pe plan mondial şi îndeosebi în
ţările dezvoltate, are loc revoluţia cunoştinţelor.
„Studiile şi analizele demonstrează că revoluţia cunoştinţelor are la fel de profunde şi
ample implicaţii economice, sociale şi politice, ca şi revoluţia industrială, care a generat economia
şi democraţia industrială ce predomină în prezent.” Rezultatul acestei revoluţii îl constituie noua
economie bazată pe cunoştinţe, care se deosebeşte radical de precedentele tipuri de economie pe
care le-a cunoscut omenirea.
Economia bazată pe cunoştinţe, se caracterizează prin transformarea cunoştinţelor în
materie primă, capital, produse – factori de producţie esenţiali ai economiei şi prin procese
economice în cadrul cărora „generarea, vânzarea, cumpărarea, învăţarea, stocarea, dezvoltarea,

68
partajarea şi protecţia cunoştinţelor devin predominante şi condiţionează decisiv obţinerea de
profit şi asigurarea sustenabilităţii firmelor şi economiei pe termen lung.”.
Trăsăturile definitorii ale economiei bazate pe cunoştinţe
Economia bazată pe cunoştinţe este în mod categoric un nou tip de economie total diferită de
economia de tip industrial sau postindustrial, economie care funcţionează în ultimele decenii în
ţările dezvoltate. Membrii OCDE au formulat următoarea definiţie economiei bazată pe cunoştinţe,
„economia bazată în mod direct pe producţia, distribuţia şi utilizarea cunoştinţelor şi
informaţiilor”
Economia bazată pe cunoştinţe prezintă caracteristici ce o diferenţiază esenţial de toate
tipurile de economii cunoscute anterior:
a) Primordialitatea cunoştinţelor în toate sferele activităţii economice;
b) Proprietatea intelectuală deţine o pondere apreciabilă în patrimoniile naţionale, în
continuă creştere; în economia bazată pe cunoştinţe aflată la maturitate proprietatea intelectuală va
fi majorată;
c) Fundamentarea activităţilor economice, nu în primul rând pe resurse tangibile (pământ,
clădiri, echipamente), ci pe resurse intangibile, reprezentate de cunoştinţe şi de minţile oamenilor
competenţi;
d) Capitalul cunoştinţe este un capital special, intangibil;
e) Proliferarea echipamentelor şi produselor simbolice concomitent cu diminuarea relativă
a produselor fizice, cardurile, comerţul electronic vor predomina în economia bazată pe cunoştinţe;
f) Demasificarea producţiei, în sensul eliminării necesităţii de a concentra cantităţi mari de
resurse fizice şi umane într-o organizaţie, pentru a putea genera performanţe viabile;
g) Generarea, exploatarea şi perfecţionarea tehnologiilor avansate activitate foarte
răspândită şi importantă, condiţionantă pentru supravieţuirea şi performanţele unei părţi apreciabile
a organizaţiilor;
h) Creşterea ponderii, sectorului de servicii, în ansamblul economiei în detrimentul
sectorului de producţie;
i) Dezvoltarea şi amplificarea exporturilor, ca urmare a estompării diferenţelor dintre
pieţele naţionale şi eliminării treptate a barierelor instituţionale, de timp şi spaţiu dintre ţări;
j) Multiplicarea rapidă a întreprinderilor mici, concomitent cu reducerea relativă a firmelor

69
mari, deoarece primele sunt mai suple şi se pot adapta rapid la evoluţiile contextuale;
k) Proliferarea şi diversificarea formelor de asociere economică între organizaţii – alianţe
strategice, reţele de parcuri de firme industriale, etc. - pentru a valorifica pe un plan superior
cunoştinţele şi celelalte resurse de care dispun;
l) Fundamentarea avantajului competitiv la nivelul tuturor formelor de organizarea socială
– firme, grupuri de firme, clustere, reţele de firme, ramuri economice, regiuni economice, economii
naţionale şi economie mondială – predominant pe cunoştinţe posedate şi utilizate.
Principiile noii economii
a) Valoarea organizaţiilor este determinată în principal de valoarea activelor intangibile,
de salariaţi – de cunoştinţele, ideile şi informaţiile deţinute de aceştia care devin principalele active
ale organizaţiei.
b) Importanţa şi impactul distanţelor geografice asupra amplasării şi derulării afacerilor s-
a diminuat substanţial. Dacă în trecut amplasarea firmelor, distanţa dintre acestea şi poli, fluxurile
şi pieţele economice reprezenta un element esenţial în configurarea economiei naţionale şi a
firmelor pentru obţinerea performanţelor, acest lucru nu mai este valabil în prezent când conectarea
cu clienţii şi furnizorii se face instantaneu.
c) Perioadele de timp necesare inovării şi penetrării inovaţiei s-au comprimat considerabil -
datorită accelerării vitezei de înnoire a tehnologiilor, cunoştinţelor şi produselor.
d) Oamenii posesori de cunoştinţe devin valoarea cea mai mare a unei ţări şi/sau
organizaţii. Oamenii care deţin cunoştinţe – competenţe constituie valoarea cea mai mare a unei
organizaţii, acestea având un rol determinant în dezvoltarea şi în obţinerea performanţelor
organizaţiei.
e) Valoarea produselor creşte exponenţial cu valoarea segmentului de piaţă ocupat. Dacă în
trecut cu cât un produs era mai rar, valoarea lui era mai mare, în prezent situaţia este cu totul alta:
cu cât ponderea pe piaţă este mai mare cu atât creşte valoarea produsului.
f) Importanţa nivelurilor intermediare în economie se amplifică fiind determinată de
amplificarea volumului şi complexităţii informaţiilor şi a cunoştinţelor.
g) Cumpărătorii dobândesc o mare putere, iar vânzătorii noi oportunităţi.
h) Tranzacţionarea produselor şi serviciilor devine din ce în ce mai personalizată datorită
ritmului rapid în care se obţin informaţiile în ceea ce priveşte solicitările exprese ale clienţilor.
70
i) Disponibilitatea oricărui produs pretutindeni – dezvoltarea comerţului „on line” a creat
posibilitatea comandării instantanee a produsului dorit, eliminând barierele create de distanţa dintre
furnizor şi client.
Trecerea la economia bazată pe cunoştinţe este un proces inevitabil, deosebit de complex şi
dificil, care creează organizaţiilor atât numeroase oportunităţi cât şi ameninţări.
Aceste oportunităţi se referă la:
§ Dezvoltarea şi comercializarea de noi produse, servicii şi tehnologii;
§ Creşterea şi diversificarea cererii pe pieţele internaţionale, naţionale, regionale şi locale;
§ Externalizarea unei părţi majore a activităţilor marilor firme, instituţiilor de stat şi publice;
§ Dezvoltarea muncii la domiciliu şi a telemuncii;
§ Extinderea networking –ului organizaţional şi tehnic, structurat pe ramuri şi/sau teritorial.
Ameninţările pentru organizaţii, generate de trecerea la economia bazată pe cunoştinţe, au în
vedere:
ü Reducerea cererii pentru numeroase produse şi servicii tradiţionale;
ü Crearea de noi echipamente şi tehnologii extrem de costisitoare şi performante, de a căror
folosire este condiţionată supravieţuirea firmelor;
ü Creşterea ritmului de uzură morală a utilajelor folosite de firme, care fac necesară înlocuirea
lor după 2-3 ani de utilizare;
ü Accelerarea necesarului de resurse financiare pentru a crea şi/sau moderniza firmele,
îndeosebi în industrie, agricultură, construcţii, transporturi şi servicii;
ü Hiperconcurenţa firmelor transnaţionale pentru majoritatea produselor şi a firmelor mari pe
pieţele locale şi tradiţionale;
ü Migrarea specialiştilor foarte buni din firmele mici în cele mari şi tranzaţionale, care le oferă
condiţii de muncă şi salarii net superioare.
Valorificarea oportunităţilor şi eliminarea ameninţărilor de către organizaţii, necesită acţiuni
majore pe multiple planuri, ce presupun eforturi reunite ale întreprinzătorilor, celelalte organizaţii
ale oamenilor de afaceri, ale guvernelor naţionale, organizaţiilor şi organismelor internaţionale.
Economia bazată pe cunoştinţe – o provocare pentru România
Contextul european şi mondial impune României necesitatea stringentă de creştere a
competitivităţii economiei. Suntem conştienţi de faptul că în mileniul III avantajul competitiv se

71
obţine prin inovare, forţă de muncă de înaltă calificare şi folosirea pe scară largă a cunoştinţelor,
cu alte cuvinte printr-o Economie bazată pe Cunoştinţe (Knowledge Economy).
În opinia specialiştilor principalele direcţii de acţiune sunt:
§ Informarea permanentă a organizaţiilor în ceea ce priveşte conţinutul şi trăsăturile
economiei bazate pe cunoştinţe şi organizaţiilor bazate pe cunoştinţe, informare realizată
prin conferinţe, seminarii, site-uri specializate, broşuri explicative, ghiduri, articole şi
emisiuni speciale în mass-media;
§ Training intens al întreprinzătorilor, direcţionat spre acumularea de cunoştinţe, metode,
tehnici, abilităţi şi comportamente specifice economiei şi organizaţiei bazate pe
cunoştinţe, training realizat prin cursuri de formare şi perfecţionare, învăţământ la
distanţă, mentoring, etc. în domeniile managementului, marketingului, financiarului,
informaticii, resurselor umane, etc;
§ Consultanţă în procesele de obţinere, utilizare şi valorificare a cunoştinţelor de către
organizaţii în toate fazele dezvoltării lor, realizându-se parteneriate publice – private,
proiecte şi programe cu coparticiparea locală, naţională şi internaţională;
§ Investiţii realizate de către întreprinzători, investitori de risc, fundaţii, state, etc. în
infrastructură, sisteme informatice, tehnologii şi echipamente bazate pe cunoştinţe, etc.,
utilizând parteneriate public-private, care să ofere organizaţiilor suportul tehnic, specific
economiei bazate pe cunoştinţe;
§ Networking între organizaţii şi între acestea şi ceilalţi agenţi economici, la nivel local,
regional, naţional şi internaţional, realizat prin clustere, incubatoare de afaceri, reţele de
subcontractări şi distribuţia produselor, spin-off – uri.
Tabelul 7.1
Analiza SWOT a stadiului economiei bazate pe cunoştinţe în România
Puncte tari Puncte slabe

1 – regimul politic favorabil dezvoltării economiei bazate pe 1 – mentalitatea românească erodată de neîncredere şi
cunoştinţe; de fatalitate;
2 – implicarea politică a mediului de afaceri din domeniul 2 – lipsa unei promovări sistematice şi de masă a
TIC; avantajelor economiei bazate pe cunoştinţe;
3–existenţa companiilor multinaţionale din domeniul 3 – corupţia în administraţia publică centrală şi locală
consultanţei capabile să transfere know-how din străinătate şi 4 – infrastructura de comunicaţii este într-o stare
să colaboreze cu instituţiile autohtone; precară;
4 – resursele umane înalt calificate şi recunoscute la nivel 5 – economia românească este în curs de dezvoltare;
internaţional; 6 – nivelul salariilor specialiştilor în TIC este mic
72
Puncte tari Puncte slabe
5 – existenţa sectorului TIC aflat în creştere; comparativ cu ţările dezvoltate;
6 – implicarea instituţiilor TIC în implementarea societăţii 7 – cadrul legal în domeniul TIC este insuficient
informaţionale; dezvoltat;
7 – dinamizarea sectorului privat producător de software şi 8 – nivelul mare al pirateriei informatice, 70%;
servicii din ultimii 16 ani; 9 – TIC este activitate secundară pentru 62% din
8 – politica financiară care are ca obiectiv alinierea la companiile din domeniul TIC;
condiţiile impuse de UE; 10 – rata de penetrare a telefoniei fixe este de 20%
9 – avantajele informatizării deja demonstrate prin proiecte mai mică decât media de 27,5% din ţările est –
pilot; europene;
10 – numărul de abonaţi la cablu TV este de 71% din totalul 11 – 3,7% utilizatori internet, faţă de 8,4 % în ţările
posesorilor de televizoare, mai mult decât oricare altă ţară est- est-europene;
europeană; 12 – sistemul educaţional românesc este relativ slab
11 – rata de recuperare rapidă a investiţiilor în domeniul TIC; informatizat şi va susţine cu greu asimilarea noului tip
12 – creşte numărul de utilizatori INTERNET cu circa 23% de societate;
pe an; 13 – gradul ridicat de sărăcie din mediul rural;
13 – creşte numărul abonaţilor la telefonia mobilă cu 110%, 14 – cadrul legal existent, incert fiind marcat de
rata ridicată în Europa de Est; numeroase schimbări;
14 – liberalizarea telecomunicaţiilor în 2003; 15 – costul mare al accesului la tehnologiile
15 – rata medie de dezvoltare a TIC în România este de 15%, informaţionale, inclusiv INTERNET.
dublă faţă de cea mondială de 8%; ...
16 – capacitatea de adaptare rapidă la tehnologii moderne.
...
Oportunităţi Ameninţări
1. Tendinţele economiei mondiale de a trece către 1. Riscul de a nu îndeplini condiţiile impuse de UE şi de
Economia bazată pe cunoştinţe; sporire a fenomenului de „Knowledge divide”;
2.Programul e-Europe+ impus în iunie 2001 de UE ţărilor 2. Cu cât România este comparată cu alte structuri
candidate; euroatlantice, cu atât pericolul măririi decalajului
3. Fonduri internaţionale existente dedicate implementării economic dintre aceasta şi ţările dezvoltate se va mări.
economiei bazate pe cunoştinţe în ţările în curs de 3. Utilizarea infrastructurilor alternative impune investiţii
dezvoltare; suplimentare pentru operatori;
4. Progresul tehnologic face posibilă convergenţa 4. Concurenţa existentă şi în cadrul pieţelor existente, nu
canalelor de comunicaţii. numai al celor interne;
...... 5. Fenomenul de brain-drain în ciuda politicilor ce se
adoptă pentru păstrarea forţei de muncă superior
calificată;
6. Competiţia dintre ţările est-europene.
......
Obiective globale pentru trecerea economiei româneşti la economia bazată pe
cunoştinţe:
a) Dezvoltarea economiei de piaţă în spiritul noii economii;
b) Consolidarea democraţiei şi a instituţiilor statului de drept prin modernizarea
administraţiei publice centrale şi locale, pentru a se obţine o mai mare transparenţă şi comunicare
între aleşi şi alegători;
c) Creşterea calităţii vieţii prin dezvoltarea şi modernizarea domeniilor de bază: industria,

73
agricultura, educaţia, protecţia socială, sănătatea, protecţia mediului, transporturile, cercetarea
ştiinţifică, cultura, turismul;
d) Regândirea politicii externe prin adoptarea principiilor economiei globale bazate pe
cunoştinţe şi prin dezvoltarea şi extinderea alianţelor strategice pentru atragerea de investitori în
toate domeniile de activitate.
e) Folosirea la întreaga capacitate a potenţialului naţional de resurse intangibile în vederea
consolidării ramurilor din economia naţională care să producă bunuri atât pentru piaţa internă şi
externă dar şi fundamentarea şi implementarea unor politici prin care să se reducă migrarea
resurselor umane competente, să se stimuleze producerea de tehnică superioară.
Economia bazată pe cunoştinţe implică o nouă structură organizatorică în cadrul
organizaţiilor: se impune trecerea de la structura ierarhică pe verticală tradiţională şi depăşită la una
mai plată, dezvoltată mai mult pe orizontală, în care accentul este pus pe munca în echipă pe
autonomia gândirii şi cunoştinţelor:
Pe măsură ce România înaintează în dezvoltarea acestei noi economii, este evident faptul că
este absolut necesară o forţă de muncă calificată, capabilă să folosească în mod optim noile
tehnologii, şi flexibilă, adoptându-se cu uşurinţă noilor situaţii;
Specialiştii apreciază că succesul economiei bazate pe cunoştinţe, pe termen lung, presupune
inovaţie, creativitate, flexibilitate, calităţi care sunt dezvoltate cu precădere de educaţia
terţiară;
Numeroasele studii realizate au demonstrat că, cu certitudine, sectorul universitar are o
contribuţie hotărâtoare în formarea antreprenorilor şi a liderilor dar, din păcate, problema
este mult mai complicată în cazul României;
De ce complicată? Foarte simplu pentru că sistemul actual de învăţământ superior din ţara
noastră (universităţi de stat sau private) este departe de a fi unul optim. Marile carenţe ale
acestui sistem, de altfel asumate de mediul universitar sunt importanţa prea mare acordată
cunoştinţelor teoretice în detrimentul cunoştinţelor practice, inexistenţa unei baze practice
moderne de implementare şi aprofundare a acestor cunoştinţe, uzura morală a cunoştinţelor
predate în cele mai multe universităţi, constituie încă probleme grave pentru sistemul
educaţional românesc în această etapă;
Guvernul României ar trebui să îşi orienteze eforturile în trei direcţii majore: îmbunătăţirea
74
sistemului educaţional şi de sănătate, stimularea spiritului antreprenorial şi favorizarea
întoarcerii acasă a specialiştilor români cu experienţă de lucru în străinătate;
Specialiştii apreciază că, la baza formării unui capital uman capabil să se adapteze la noua
economie trebuie să stea un nivel de educaţie care să asigure dezvoltarea în aceiaşi măsură a
aptitudinilor tehnice, de creativitate şi antreprenoriale;
În cadrul sistemului educaţional trebuie introduse tehnicile de învăţare moderne, bazate pe
folosirea calculatorului şi a interactivităţii prin intermediul internetului. De asemenea o
atenţie deosebită trebuie acordată muncii în echipă; cunoaşterii prin muncă (learning by
doing) şi cooperării (learning by interacting), care se consideră că trebuie să înlocuiască
sistemul clasic;
Guvernul ar trebui să favorizeze cadrul dezvoltării unei culturi antreprenoriale mai
accentuate prin programe specifice. Metodele care sunt recomandate pentru atingerea acestui
obiectiv includ: concursuri de planuri de afaceri, acordarea de credite cu dobândă
subvenţionată, crearea unei culturi antreprenoriale prin prezentarea celor care au reuşit să
îşi dezvolte propriile afaceri ca adevăraţi eroi naţionali, introducerea cursurilor de
antreprenoriat la toate facultăţile, încurajarea procesului creării de noi întreprinderi;
Economia bazată pe cunoştinţe reprezintă, cu certitudine, un nou concept, un nou mod de
abordare a economiei care va ajuta România să evolueze rapid şi să elimine decalajele
existente în prezent faţă de ţările dezvoltate;
Joseph E. Stiglitz, laureat al Premiului Nobel în Economie în 2001 aprecia că această Nouă
Economie reprezintă o cale de acces cu şanse mari pentru „o creştere economică –
democratică şi susţinută care va aduce, în viitorul apropiat, prosperitate şi dreptate
socială.”.
75
CAPITOLUL 8
ASPECTE CONCEPTUALE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
8.1 Consideraţii generale

Proprietatea intelectuală privită sub cele două componente ale sale, proprietatea industrială
pe de o parte şi drepturile de autor şi drepturile conexe pe de altă parte, este una dintre pârghiile de
bază ale dezvoltării economice, sociale şi culturale ale naţiunii. În acest context se poate aprecia că
protecţia drepturilor de proprietate intelectuală este de o mare importanţă, esenţa, scopul şi
finalitatea acesteia fiind protejarea produsului inteligenţei umane şi, în acelaşi timp, garantarea
beneficiului consumatorilor de a se folosi de acest produs.
Strâns legată de acest domeniu este activitatea de cercetare – dezvoltare şi inovare care
constituie o componentă strategică, hotărâtoare pentru dezvoltarea economică şi pentru progresul
social. Astfel, ştiinţa, tehnologia şi inovarea reprezintă domenii care generează constant progres
tehnologic, asigurând durabilitatea dezvoltării şi competitivitatea economică de perspectivă a
României. Totodată inovarea şi transferul tehnologic sunt soluţii pentru rezolvarea problemelor
economice şi pentru înnoirea permanentă a tehnologiilor necesare prin racordarea cercetării
româneşti la cerinţele şi presiunile unei pieţe libere, în expansiune, în contextul globalizării.
În procesul de înfăptuire a reformei în domeniul proprietăţii intelectuale se va ţine cont de
problemele sociale şi economice, în special în legătură cu transferul tehnologic, comerţul electronic,
biotehnologiile şi tehnologia informaţiei. De asemenea, se impune o reorientare în ceea ce priveşte
schimburile tehnologice şi noile modele de gestiune economică apte să includă problematica
proprietăţii intelectuale ca element de coeziune economică între marii producători şi întreprinderile
mici şi mijlocii capabile să facă faţă noilor provocări.
Pentru ca activitatea de inovare, cercetare – dezvoltare a unei organizaţii să fie una
funcţională şi orientată spre îmbunătăţire continuă şi spre cunoaştere este necesară stabilirea unor
obiective generale pentru activitatea de protecţie a proprietăţii intelectuale, dar şi obiective specifice
pentru fiecare proces amintit, care mai apoi vor fi corelate cu obiective pentru fiecare structură a
organizaţiei.
În economia de piaţă, în care domneşte cu adevărat legea concurenţei, organizaţiile cu
prestigiu au înfiinţate departamente/compartimente specializate, care urmăresc şi valorifică în
beneficiu propriu toate greşelile organizaţiilor concurente, cu precădere pe cele din domeniul
proprietăţii intelectuale.
76
8.2 Proprietatea intelectuală. Definiţie. Rolul în dezvoltarea organizaţiei
Proprietatea intelectuală este o formă de titlu legal care permite posesorului să controleze
utilizarea anumitor intangibile, cum ar fi idei sau expresii. În definirea termenului de proprietate
intelectuală este inclusă totalitatea drepturilor asupra creaţiilor geniului uman referitoare la opere
literare, artistice, ştiinţifice, invenţiile din toate domeniile, descoperirile ştiinţifice precum şi
drepturile aferente activităţii intelectuale în domeniile industrial, ştiinţific, literar şi artistic.
Drepturile de proprietate intelectuală sunt drepturi de monopol. Acestea acordă un drept exclusiv
proprietarului de a utiliza obiectul protecţiei şi de a interzice utilizarea acestuia de către terţi, fără
acceptul persoanei îndreptăţite.
În categoria drepturilor intelectuale sunt incluse drepturile de autor şi drepturile conexe, dar
şi drepturile de proprietate industrială. La rândul lor, acestea din urmă sunt grupate în trei categorii:
- prima, având ca obiect drepturile născute în legătură cu drepturile inventatorilor,
creatorilor de desene şi modele industriale, creaţiile tehnice brevetate ca invenţii, protecţia noilor
soiuri de plante şi rase de animale, protecţia topografiilor de circuite integrate, secretul industrial;
- a doua având ca obiect semnele distinctive, mărcile, indicaţiile geografice, numele
comerciale şi firmele;
- a treia vizând concurenţa neloială cu referire directă la creaţiile noi, la semnele distinctive.
Importanţa proprietăţii intelectuale a fost recunoscută pentru prima dată de Convenţia de la
Paris pentru protecţia proprietăţii industriale din 1883 şi de Convenţia de la Berna pentru
protecţia lucrărilor artistice şi literare din 1886. Ambele tratate, sunt administrate de către
Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (OMPI), organizaţie instituită prin Convenţia de la
Stockholm din 14 iulie 1967.
Există mai multe motive care fac ca protecţia proprietăţii intelectuale să fie imperios
necesară:
W FHE=H;IKB şi prosperitatea umanităţii depind de creativitatea ei în domeniile tehnic şi
cultural;
WFHEJ;9ţia juridică a creaţiilor noi încurajează investiţiile şi conduc la alte inovaţii;
W FHECEL7H;7 şi protecţia proprietăţii intelectuale stimulează creşterea economică duc la
crearea de noi locuri de muncă şi noi ramuri de activitate şi la îmbunătăţirea calităţii vieţii.
În România, prima lege în domeniul proprietăţii intelectuale a apărut în 1879 printr-o
hotărâre a Parlamentului şi care se referea la Legea Mărcilor de Fabrică şi de Comerţ. Tot atunci s-a
pus problema adoptării unei legi a Brevetelor de Invenţie, care a apărut abia în 17 ianuarie 1906,
eforturi făcându-se încă din 1880. Cu această ocazie s-a înfiinţat şi Oficiul de Brevete, care este în
prezent Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci – OSIM.
77
8.3 Repere temporale privind evoluţia proprietăţii intelectuale
În antichitate, în special în Grecia antică, pentru plagiat nu erau instituite sancţiuni legale,
autorii fiind apăraţi de reguli morale. Autorii plagiatului erau supuşi unor critici deosebit de dure de
către critica literară, astfel, deşi dreptul de proprietate intelectuală nu era consfinţit prin lege, acesta
era recunoscut de toţi prin respectul de care se bucura autorul, prin notorietatea pe care acesta şi-o
câştigase în timp, prin reprobarea şi dispreţul cu care erau trataţi cei care comiteau plagiatul.
Fără referire la o operă literară sau artistică, grecii au lăsat posterităţii o primă lege
cunoscută în legătură cu noile creaţii, prima informaţie istorică privind invenţiile vizând dreptul
inventatorului unei specialităţi gastronomice la utilizarea exclusivă a acesteia. Reperul istoric
priveşte o scriere aparţinând vechii cetăţi Sybaris, situată în Golful Tarente, cetate proverbială prin
prosperitatea sa şi care a fost distrusă de rivala sa, cetatea Croton, în anul 510 i.Hr.
Deoarece despre creaţie se vorbea doar în sens divin, în Evul Mediu calitatea de autor nu a
fost revendicată, majoritatea scrierilor, cu caracter religios, erau multiplicate de copişti care îşi
desfăşurau activitatea în anonimat. În această perioadă operele scrise erau destinate mănăstirilor,
mai târziu universităţilor, o piaţă a operelor destinată populaţiei fiind practic inexistentă.
Apariţia tiparului, în 1455 aduce în ţările Europei primele interdicţii şi acordarea primelor
privilegii privind dreptul şi exclusivitatea tipăririi şi multiplicării unor opere literare. În Franţa lui
Francisc I, tipărirea şi vânzarea cărţilor necesitau o autorizare din partea Universităţii şi Facultăţii
de Teologie, autorizarea fiind extinsă şi pentru cărţile tipărite în străinătate, iar în 1537 sunt
introduse primele sancţiuni pentru nerespectarea interdicţiilor referitoare la autorizarea şi vânzarea
cărţilor tipărite în străinătate.
Conceptul de proprietate intelectuală este întâlnit la sfârşitul secolului al XVII-lea, iar cel
privind dreptul de autor în secolul XVIII-lea, când autorii de opere şi-au câştigat o anume
recunoaştere în societate ca şi creatori de valori, fiindu-le recunoscut rolul de formatori care, prin
eforturi intelectuale aduc servicii colectivităţii.
În recunoaşterea drepturilor de proprietate intelectuală Anglia şi-a dovedit rolul de promotor
şi pionier în iniţiativa legislativă în domeniu.
În dreptul englez, Legea privind monopolurile din 1623, stabilea că privilegiul de
exploatare se acordă pe bază de letter patent, noţiunea de patent fiind preluată ulterior de toate
sistemele de drept.
Tot în Anglia, în 1709, este adoptată prima lege a dreptului de autor, Statute of Anne, care
îşi propunea să încurajeze ştiinţa şi cultura cu atribuirea unui drept de copyright autorilor de opere
tipărite.
În Franţa, în 1777, este adoptat un Cod al proprietăţii literare, în care se afirmă principiul
că autorul este îndreptăţit să revendice, pentru el şi pentru moştenitorii săi, perpetuitatea
78
privilegiului de a edita şi valorifica operele, sau, în ipoteza în care acest privilegiu a fost acordat
unui editor, această concesiune nu putea depăşi durata vieţii autorului.
În materia recunoaşterii drepturilor de proprietate industrială, în Franţa este adoptată în 1791
legea conform căreia patentul conferea titularului său drepturi exclusive, iar prin Legea din 25 mai
1791 în dreptul francez este adoptată denumirea de brevet ca titlu de protecţie a unei invenţii.
În Germania, primele încercări de promovare a proprietăţii intelectuale apar într-o lucrare
tipărită la Jena, în 1690, problema fiind preluată după un secol de importanţi filosofi, Imanuel Kant
considerând dreptul de autor ca un drept personal. O reglementare specială este adoptată în Prusia
abia în 1837, printr-o lege în temeiul căreia autorul operei se bucura de o protecţie timp de 10 ani de
la apariţia operei, perioadă prelungită în 1845 la 30 de ani.
În SUA drumul recunoaşterii drepturilor de proprietate intelectuală are un parcurs diferit faţă
de Europa, o lege din 1780 recunoscând autorului un drept de folosinţă asupra operei sale timp de
14 ani, cu posibilitatea prelungirii pe încă 14 ani dacă autorul, soţia sau copiii erau în viaţă la
expirarea primei perioade. Dacă în statele europene opera şi dreptul de autor sunt protejate fără
îndeplinirea unor formalităţi speciale, în SUA este impus sistemul copyright în care protecţia
dreptului de autor, asemeni dreptului de proprietate industrial, este dependentă de înscrierea în
registrul special, registrul de copyright.
8.4 Aspecte retrospective privind Proprietatea Intelectuală în România

În Ţările Române, până la sfîrşitul secolului al XIX-lea nu au existat preocupări în privinţa
recunoaşterii drepturilor de autor. În materia drepturilor de proprietate industrială sunt consemnate
încă din 1291 privilegii acordate de domnitori unor particulari, breslelor sau mănăstirilor ca dovezi
de protecţie. Sistemul privilegiilor a fost abrogat în Ţara Românească şi în Moldova prin
Regulamentul Organic din 1831, care a constituit în schimb prima reglementare a invenţiilor pe
teritoriul României.
În privinţa dreptului de autor, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza a fost adoptată o
Lege a presei, la 1862, lege care reglementa pentru prima oară drepturile autorilor de opere literare
şi artistice, după modelul legii franceze din 1793.
Perioada modernă, a adus şi progrese în dreptul românesc, în privinţa recunoaşterii drepturilor
asupra proprietăţii intelectuale.
La 15 aprilie 1879 este adoptată Legea asupra mărcilor de fabrici şi comerţ, căreia i se
adaugă la 30 mai 1879, Regulamentul asupra mărcilor de fabrici şi comerţ. Legea a supravieţuit
până în 1967, când a fost adoptată Legea nr. 28/1967 privind mărcile de fabrici, de comerţ şi de
serviciu.
79
În protecţia dreptului de autor legislaţia românească evoluează. Legea presei din 1862 este
completată la 23 martie 1904 prin Legea obligaţiilor atelierelor de arte grafice, care recunoştea
autorilor, scriitori, compozitori, creatori de opera dreptul de a se bucura ca de o proprietate pe
timpul vieţii lor, dreptul de a reproduce, vinde sau ceda creaţia lor. Tipărirea, reproducerea sau
imitaţia operei fără consimţământul autorului erau sancţionate cu obligarea la plata unei amenzi
egală cu preţul a o mie de exemplare din ediţia originală şi confiscarea exemplarelor. Drepturile se
transmiteau şi moştenitorilor pe o perioadă de 10 ani.
În 1906 în România are loc primul Congres internaţional consacrat proprietăţii literare şi
artistice care a influenţat prin studiile prezentate, prin temele dezbătute, legislaţia şi soluţiile
practice adoptate aderarea României la Convenţia de la Berna, eveniment care s-a petrecut prin
Legea 152 din 24 martie 1926.
În 1923 prin Legea 126 asupra proprietăţii literare şi artistice autorilor le era asigurată
protecţia drepturilor independent de îndeplinirea vreunei formalităţi, reglementările legii fiind
destinate atât românilor cât şi străinilor, fără condiţia reciprocităţii.
Legea din 1923 a fost abrogată prin Decretul nr. 321/1956 privind drepturile de autor, iar
acest decret a fost abrogat prin Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe,
completată în 2004 cu Legea 285, şi care oferă dreptului de autor o protecţie amplă, completă, în
concordanţă cu reglementărilor comunitare.
8.5 Situaţia actuală privind Proprietatea Intelectuală în România

Protecţia şi promovarea Proprietăţii Intelectuale, cu toate compnentele acesteia, sunt
realizate în România la ora actuală în acord cu Strategia drepturilor de proprietate industrială
pentru Europa.
Strategia, elaborată de către Comisia Europeană – COM (2008) 65 - schiţează acţiunile
necesare pentru realizarea unui sistem al drepturilor de proprietate industrială de înaltă calitate,
capabil să-i permită Europei să beneficieze de potenţialul său în confruntarea cu provocările
globalizării economice.
Sistemul de proprietate industrială trebuie să continue să acţioneze ca un catalizator pentru
inovare şi să contribuie la îndeplinirea Strategiei Lisabona. Comisia a stabilit criteriile în acest scop:
sistemul trebuie să fie de calitate înaltă, caracterizat prin standarde stricte de examinare; accesibil,
compensând costurile prin calitate şi certitudine juridică; coerent, cu o interpretare comună a
legilor; capabil să asigure un echilibru între recompensarea creaţiei intelectuale de valoare şi
asigurarea unei bune circulaţii a ideilor şi inovaţiilor.
În realizarea acestor deziderate, statul român a elaborat şi adoptat pentru prima oară
Strategia Naţională în domeniul Proprietăţii Intelectuale 2003-2007. Strategia Naţională în
80
domeniul Proprietăţii Intelectuale, aprobată de Guvernul României prin Hotărârea nr. 1424/2003, cu
modificările şi completările aduse de Hotărârea nr.1174/29.09.2005 a promovat principiile unei
societăţi active, înalt stimulativă pentru performanţă, bazată pe valorile muncii, ale coeziunii
sociale, solidarităţii şi responsabilităţii şi a contribuit la instaurarea unui echilibru între interesele
creatorului şi interesul public, asigurând un mediu propice creativităţii în beneficiul tuturor.
În 2010 a fost făcut un nou pas în domeniu prin promovarea Strategiei Naţionale în
domeniul Proprietăţii Intelectuale 2010-2015. Având ca scop principal continuarea şi dezvoltarea
obiectivelor generale ale documentului care a coordonat activitatea în domeniul protecţiei
intelectuale în perioada 2003 – 2007, noua strategie propune obiective specifice în vederea creşterii
gradului de creativitate şi inovare şi dezvoltă obiectivele strategice care au stat la baza Strategiei
Naţionale 2003-2007 în domeniul Proprietăţii Intelectuale, obiective în concordanţă cu programul
naţional de guvernare şi, de asemenea, introduce noi obiective.
Strategia naţională în domeniul proprietăţii intelectuale devine promotorul creativităţii,
legătura dintre entităţile din domeniu: creatorii, industriile creative, publicul larg, utilizatorii şi
instituţiile cu atribuţii în domeniu. Realizarea unei noi Strategii în domeniul PI necesită asigurarea
sinergiei direcţiilor de acţiune şi o abordare integrată cu privire la nevoile grupurilor ţintă, care să
creeze premisele pentru o cât mai bună delimitare a beneficiarilor.
Scopul Strategiei este de a coagula eforturile instituţiilor cu atribuţii şi implicare în sistemul
proprietăţii intelectuale în România, fie că este vorba de asigurarea protecţiei sau de apărarea
drepturilor şi crearea unui cadru de cooperare între acestea. În egală măsură Strategia urmăreşte
compatibilizarea şi armonizarea permanentă a sistemului proprietăţii intelectuale din România cu
cel comunitar.
În vederea armonizării activităţilor de protecţie a drepturilor de Proprietate Intelectuală a
fost formulat un Program de acţiune care a fost structurat şi s-a desfăşurat cu următoarele
obiective:
1. Dezvoltarea metodologiilor, metodelor de lucru şi coordonării instituţionale:
îmbunătăţirea coordonării şi a fluxului de lucru şi între instituţiile care se ocupă de protecţia
Drepturilor de Proprietate Intelectuală (DPI) în România, revizuirea cadrului juridic şi a
procedurilor pentru protejarea DPI în România, elaborarea şi aprobarea unei metodologii pentru
estimarea ratei pirateriei şi contrafacerii.
2. Dezvoltarea şi formarea resurselor umane: elaborarea unor planuri de formare pe termen
mediu şi lung pentru toate instituţiile implicate în protejarea DPI, formarea de formatori din cadrul
personalului-cheie din instituţiile beneficiare, cursuri de formare a personalului din cadrul
instituţiilor beneficiare.
81
3. Crearea unei baze de date comune IT pentru toate instituţiile implicate în protejarea DPI
şi dezvoltarea unei campanii de sensibilizare a opiniei publice cu privire la riscurile pe care le
presupune încălcarea DPI.
În elaborarea Strategiei în domeniul Proprietăţii Intelectuale s-a ţinut cont şi de Strategia
naţională în domeniul cercetării-dezvoltării şi inovării (CDI) pentru perioada 2007 – 2013.
Documentul amintit se bazează pe viziunea societăţii româneşti cu privire la rolul ştiinţei,
tehnologiei şi inovării în dezvoltarea societăţii bazate pe cunoaştere în România, pentru progresul
economic şi social.
Având în vedere faptul că România este stat membru al Uniunii Europene începând cu anul
2007, Strategia CDI asigură şi coerenţa cu principalele documente politice specifice la nivel
comunitar.
Prin lansarea acestei Strategii, România îşi prezintă decizia politică de a construi o societate
bazată pe cunoaştere, deschisă valorilor şi competiţiei internaţionale, care să asigure o dezvoltare
economică şi socială armonioasă. Strategia are ca obiectiv recuperarea decalajelor existente faţă de
nivelul ţărilor europene şi pregăteşte sistemul de CDI din România pentru a-şi identifica şi
consolida, prin deschidere internaţională, parteneriat şi competiţie, acele zone în care România
poate să exceleze. Viziunea Strategiei are trei obiective: crearea de cunoaştere, respectiv obţinerea
unor rezultate ştiinţifice şi tehnologice de vârf, creşterea competitivităţii economiei româneşti şi nu
în ultimul rând, creşterea calităţii sociale.
8.6 Cadrul legislativ intern şi internaţional privind proprietatea intelectuală

România dispune de o legislaţie de Proprietate Intelectuală complexă, care acoperă toate
domeniile proprietăţii intelectuale, compatibilă cu actele normative ale UE şi care respectă tratatele
şi convenţiile în domeniu. Se poate aprecia că România acordă atenţie deosebită respectării
legislaţiei de Proprietate Intelectuală şi face eforturi în mod constant pentru îmbunătăţirea acestei
legislaţii, dar şi a infrastructurii implicate în protecţia şi apărarea drepturilor de Proprietate
Intelectuală.
Protecţia drepturilor de proprietate industrială este reglementată, în principal, prin
următoarele legi speciale:
Legea nr.64/1991 privind brevetele de invenţie, republicată,
Legea nr.84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, republicată,
Legea nr.129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor, republicată,
Legea nr.16/1995 privind protecţia topografiilor produselor semiconductoare,
republicată,
82
Ordonanţa Guvernului nr.41/1998 privind taxele în domeniul proprietăţii industriale şi
regimul de utilizare a acestora aprobată cu modificări prin Legea nr.383/2002,
Legea nr.255/1998 privind protecţia noilor soiuri de plante, republicată,
Legea nr.350/2007 privind modelele de utilitate.
Protecţia dreptului de autor şi a drepturilor conexe este reglementată de Legea nr.8/1996

privind dreptul de autor şi drepturile conexe, care reprezintă legea cadru în domeniu şi de
următoarele acte normative complementare:
O.G. nr.25/2006 (r1) privind întărirea capacităţii administrative a Oficiului Român
pentru Drepturile de Autor,
Hotărârea nr.401/2006 modificată şi completată privind organizarea, funcţionarea,
structura personalului şi dotările necesare îndeplinirii atribuţiilor Oficiului Român
pentru Drepturile de autor,
H.G. nr.1086/2008 privind stabilirea tarifelor pentru operaţiunile efectuate de Oficiul
Român pentru Drepturile de Autor contra cost şi pentru aprobarea Normelor
metodologice privind nivelul de constituire, condiţiile de repartizare şi de utilizare a
fondului de stimulente pentru personalul Oficiului Român pentru Drepturile de Autor
şi Ordinul Ministrului Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional nr.2029/2009
pentru aprobarea Normelor metodologice privind modalitatea de calcul al tarifelor şi
procedura de plată a sumelor datorate pentru operaţiunile efectuate contra cost de
Oficiul Român pentru Drepturile de Autor
OUG 43/2010 pentru modificarea unor acte normative în vederea reducerii sau
simplificării administrative a unor autorizaţii/avize/proceduri.
Apărarea drepturilor de Proprietate Intelectuală este reglementată prin:
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.100/2005 privind asigurarea respectării
drepturilor de proprietate industrială,
Legea nr.11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale cu modificările şi
completările ulterioare,
Ordonanţa Guvernului nr.21/1992 privind protecţia consumatorilor, cu modificările
şi completările ulterioare, republicată,
Legea nr.344/2005 privind unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de
Proprietate Intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire,
Legea nr.26/1990 privind Registrul Comerţului cu modificările şi completările
ulterioare, republicată.
83
De la data aderării, România are obligaţia de a aplica regulamentele şi de a implementa
directivele UE:
Regulamentul (CE) nr.1383/2003 privind acţiunile de control vamal împotriva
mărfurilor suspectate a aduce atingere unor drepturi de Proprietate Intelectuală şi
măsurile care trebuie luate împotriva bunurilor care încalcă un drept de Proprietate
Intelectuală;
Directiva 2000/31/CE privind comerţul electronic; Directiva 2001/29/CE a
Parlamentului European şi a Consiliului privind armonizarea anumitor aspecte ale
drepturilor de autor şi ale drepturilor conexe în societatea informaţională;
Directiva 2004/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind respectarea
drepturilor de Proprietate Intelectuală;
Directiva 2009/24/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind protecţia
juridică a programelor pentru calculator;
Rezoluţia Consiliului pentru competitivitate privind un plan european global de
combatere a contrafacerii şi a pirateriei;
Regulamentul (CE) nr.207/2009 privind Marca comunitară,
Regulamentul Consiliului (CE), nr.6/2002, din 12.12.2001, privind desenele sau
modelele comunitare, precum şi Regulamentul (EEC) nr.1768/92 al Consiliului
privind crearea unui certificat suplimentar de protecţie pentru medicamente şi
Regulamentul (EC) nr.1610/96 al Parlamentului European şi al Consiliului privind
crearea unui certificate suplimentar de protecţie pentru produse fitosanitare.
Acordarea asistenţei de specialitate în domeniul proprietăţii industriale şi reprezentarea
persoanelor fizice şi juridice române sau străine interesate în faţa Oficiului de Stat pentru Invenţii şi
Mărci, se asigură prin consilieri în proprietate industrială, organizaţi în cadrul Camerei Naţionale a
Consilierilor în Proprietate Industrială din România în conformitate cu dispoziţiile Ordonanţei
Guvernului nr.66/2000 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier în proprietate
industrială, republicată, cât şi prin avocaţi.
Din perspectivă internaţională, România este membru fondator al Organizaţiei Mondiale a
Proprietăţii Intelectuale (OMPI), creată prin Convenţia pentru instituirea OMPI, semnată în 1967.
De asemenea, România este membru din 1920 al Uniunii de la Paris pentru protecţia
proprietăţii industriale creată în baza Convenţiei de la Paris din 1883, iar din 1927, membru al
Uniunii de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice creată în baza Convenţiei de la
Berna din 1886.
În conformitate cu obligaţiile asumate în procesul de aderare la Uniunea Europeană,
România a devenit membră a Oficiului European a Brevetelor (OEB) începând cu data de 1 martie
84
2003, aceasta confirmând faptul că sistemul român de protecţie prin brevet a invenţiilor este un
sistem modern şi conform normelor europene.
În anul 2001 România a ratificat cele mai noi reglementări internaţionale în domeniul
dreptului de autor şi drepturilor conexe în mediul digital, respectiv Tratatul OMPI privind dreptul
de autor şi Tratatul OMPI privind interpretările, execuţiile şi fonogramele, semnate în 1996 la
Geneva.
În cadrul acestei cooperări active, elementul cel mai important îl constituie Programul de
cooperare între Guvernul României şi Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale, semnat la
Bucureşti, la 7 iunie 2001 şi aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.974/2001.
Documentul reprezintă baza cooperării dintre România şi OMPI, oferind cadrul necesar
pentru stabilirea unei relaţii strânse între instituţiile româneşti implicate, prin elaborarea unor
acorduri sectoriale şi planuri de acţiune, asigurându-se condiţiile pentru valorificarea programelor
promovate de organizaţie în domeniul proprietăţii intelectuale.
România este membru fondator al Organizaţiei Mondiale a Comerţului şi parte la Acordul
pentru instituirea Organizaţiei Mondiale a Comerţului inclusiv la Acordul privind unele aspecte ale
drepturilor de Proprietate Intelectuală legate de comerţ (TRIPS).
85
CAPITOLUL 9
CADRUL INSTITUŢIONAL AL PROTECŢIEI PROPRIETĂŢII INTELECTUALE.
INSTITUŢII INTERNAŢIONALE ŞI DE DREPT PRIVAT ROMÂN
9.1 Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (OMPI)

Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale, conform denumirii originale din
engleză, World Intellectual Property Organization sau WIPO a fost creată prin Convenţia de
creare a Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale semnată la Stockholm în 14 iulie 1967
şi confirmată la 28 septembrie 1979. Conform articolului 3 al acestei Convenții, WIPO promovează
protecţia proprietăţii intelectuale în toată lumea (conform originalului, [seeks to] "promote the
protection of intellectual property throughout the world"). Mai târziu, în 1974, WIPO a devenit una
din agenţiile specializate ale Organizaţiei Naţiunilor Unite.
WIPO are în mod curent 183 de state membre, administrează 23 de tratate internaţionale,
având sediul mondial în Geneva, Elveţia.
9.2 Oficiul pentru Armonizare în cadrul Pieţei Interne (OAPI)

Oficiul pentru Armonizare în cadrul Pieţei Interne (OAPI) este autoritatea publică
responsabilă de procedurile legate de înregistrarea mărcilor comerciale comunitare începând din
anul 1996 şi a desenelor şi modelelor industriale comunitare din 2003. Aceste drepturi de
proprietate intelectuală sunt valabile în toate statele membre ale UE.
Sediul OAPI este în localitatea Alicante, Spania.
Primele cereri de înregistrare pentru mărci comunitare au fost depuse în 1996, iar pentru
desene comunitare în 2003. Marca comunitară şi desenul comunitar sunt esenţiale pentru piaţa unică
care este Uniunea Europeană, ele fiind valabile pe întreg teritoriul Uniunii. OAPI examinează,
înregistrează şi administrează mărcile şi desenele comunitare şi asigură protecţia lor la nivel
european. De asemenea OAPI menţine registrele de mărci şi desene comunitare înregistrate şi
împreună cu tribunalele din statele membre ale Uniunii Europene decide asupra cererilor de anulare
a mărcilor comunitare. Fiind o instituţie publică independentă din punct de vedere legal,
administrativ şi financiar, are personalitate juridică şi este guvernată de legislaţia comunitară.
Legalitatea deciziilor sale este supervizată de două Curţi Comunitare: Curtea de Primă Instanţă şi
Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene (Curtea Europeană de Justiţie).
9.3 Organizaţia Europeană de Brevete şi Oficiul European de Brevete (OEB)

Organizaţia Europeană de Brevete (OEB) a luat fiinţă odată cu adoptarea Convenţiei de la
Munchen din 5 octombrie 1973 (revizuită în 29 noiembrie 2000) privind eliberarea brevetelor
86
europene. Organizaţia are ca principală misiune eliberarea brevetelor europene, sarcina fiind
îndeplinită de Oficiul European de Brevete, sub controlul Consiliului de Administraţie. Oficiul are
şi sarcini care se referă la informaţii şi la publicarea invenţiilor, scop în care este gestionat Registrul
European de Brevete şi publicate Buletinul European de Brevete şi Jurnalul Oficial al OEB.
De asemenea, OEB acordă avize tehnice la solicitarea tribunalelor naţionale sesizate pentru
acţiuni în contrafacere sau în nulitate privind brevetele europene şi, cu sprijinul statelor
contractante, acordă asistenţă tehnică statelor în curs de dezvoltare.
9.4 Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM)

Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci este organismul de specialitate al administraţiei
publice centrale, autoritate unică pe teritoriul României în asigurarea protecţiei proprietăţii
industriale, în conformitate cu legislaţia naţională în domeniu şi cu prevederile convenţiilor şi
tratatelor internaţionale la care România este parte.
OSIM are atribuţii şi competenţe în domeniul protecţiei drepturilor de proprietate
industrială, aşa cum sunt ele definite în art. 1 al Convenţiei de la Paris privind protecţia proprietăţii
industriale. OSIM eliberează titluri de protecţie prin acordarea cărora conferă titularilor lor drepturi
exclusive pe teritoriul României;
OSIM este depozitarul Registrelor Naţionale ale cererilor depuse şi al Registrelor Nationale
ale titlurilor de protecţie acordate pentru invenţii, modele de utilitate, mărci, indicaţii geografice,
desene sau modele, certificate suplimentare de protecţie, topografii ale produselor semiconductoare
şi noi soiuri de plante.
În domeniul reglementărilor legislative, instituţia elaborează proiecte de acte normative in
domeniul proprietăţii industriale, inclusiv proiectul Strategiei naţionale în domeniul proprietăţii
industriale.
OSIM reprezintă România în structurile de decizie ale organismelor comunitare şi
organizaţiile internaţionale de specialitate şi este depozitarul cererilor de titluri de protecţie în
domeniul proprietăţii industriale.
9.5 Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (ORDA)

Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (O.R.D.A) este organ de specialitate al
administraţiei publice centrale în subordinea Guvernului, cu personalitate juridică, fiind autoritate
unică de reglementare, evidenţă prin registre naţionale, supraveghere, autorizare, arbitraj şi
constatare tehnico-ştiintifică în domeniul drepturilor de autor şi al drepturilor conexe.
87
O.R.D.A are atribuţii în promovarea de proiecte de acte normative în domeniul său de
activitate şi îşi aduce contribuţia la participă la elaborarea şi actualizarea Strategiei naţionale în
domeniul proprietăţii intelectuale.
O.R.D.A. organizează şi administrează înregistrarea sau înscrierea în registrele naţionale şi în
alte evidenţe naţionale specifice a drepturilor de autor şi drepturilor conexe; eliberează marcajele
holografice utilizabile în domeniul drepturilor de autor şi al drepturilor conexe.
Conform legii de funcţionare atribuţiile O.R.D.A. privind organismele de gestiune colectivă
sunt următoarele:
- păstrează evidenţa repertoriilor transmise de organismele de gestiune colectivă;
- avizează constituirea şi supraveghează funcţionarea organismelor de gestiune colectivă;
- avizează propunerile de modificare a statutului organismelor de gestiune colectivă, precum şi
înfiinţarea de către acestea, de organisme comune de colectare pentru mai multe domenii;
- avizează înscrierea în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor constituite în domeniul drepturilor de
autor şi al drepturilor conexe aflat la grefa judecătoriilor, precum şi a asociaţiilor pentru combaterea
pirateriei;
- controlează funcţionarea organismelor de gestiune colectivă şi stabileşte măsurile de intrare în
legalitate, aplică sancţiuni.
O.R.D.A. desfăşoară activităţi de reprezentare în relaţiile cu organizaţiile de specialitate
similare, inclusiv instituţii şi organisme din Uniunea Europeană, precum şi cu organizaţiile
internaţionale la care statul român este parte, în domeniul dreptului de autor şi al drepturilor conexe.
9.6 Alte instituţii cu competenţe în protecţia proprietăţii intelectuale

Potrivit Legii nr. 304/2004, Ministerul Public acţionează pentru prevenirea şi combaterea
criminalităţii, sub coordonarea ministrului justiţiei, pentru realizarea unitară a politicii penale a
statului; studiază cauzele care generează sau favorizează criminalitatea, elaborează şi prezintă
ministrului justiţiei propuneri în vederea eliminării acestora, precum şi pentru perfecţionarea
legislaţiei în domeniu; îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege.
Institutul Naţional al Magistraturii este instituţia publică aflată în coordonarea Consiliului
Superior al Magistraturii care realizează formarea profesională iniţială a judecătorilor şi
procurorilor, formarea profesională continuă a judecătorilor şi procurorilor în funcţie, precum şi
formarea formatorilor, în condiţiile legii.
Institutul este organizat şi funcţionează potrivit Legii nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Legii nr. 303/2004 privind statutul
judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legii nr.
317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările ulterioare, precum
88
şi potrivit prevederilor Regulamentului INM aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al
Magistraturii nr. 127/2007, cu modificările şi completările ulterioare.
Inspectoratul General al Poliţiei Române, prin Direcţia de Investigare a Fraudelor, este
direct responsabil cu investigarea cauzelor penale pentru prevenirea şi combaterea infracţiunilor la
regimul drepturilor de Proprietate Intelectuală.
Din punct de vedere al asigurării respectării drepturilor de PI, Inspectoratul General al
Poliţiei de Frontieră are rolul de a preveni pătrunderea mărfurilor contrafăcute pe teritoriul
României.
Autoritatea Naţională a Vămilor are sarcina de a efectua raiduri şi controale periodice ale
bunurilor importate în România. Se poate autosesiza pentru identificarea bunurilor piratate şi
contrafăcute, pe care are competenţa de a le captura.
Poliţia de Frontieră şi ANV efectuează controale şi inspecţii comune ale bunurilor care intră
în ţară, iar în cazul în care suspectează că anumite bunuri ar fi contrafăcute, Poliţia de Frontieră are
obligaţia de a demara o cercetare penală.
În perioada 2007 – 2008 instituţiile publice din România au beneficiat de asistenţă din partea
Comisiei Europene în cadrul Programului PHARE 2005 „Întărirea capacităţii instituţionale a
României de protejare a drepturilor de Proprietate Intelectuală şi Industrială”, Ministerul Public -
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie fiind autoritate de implementare a acestui
proiect.
Proiectul a intenţionat mobilizarea sprijinului UE cu privire la reducerea pirateriei şi
contrafacerii, la îmbunătăţirea eficienţei operaţionale a Ministerului Public şi a instituţiilor implicate
în protejarea şi apărarea drepturilor de PI, la formarea profesională continuă a ofiţerilor
de poliţie şi vamali, magistraţi şi alte categorii de funcţionari publici cu atribuţii specifice, la
stimularea cooperării la nivel inter-instituţional şi la lansarea unei campanii publice de
conştientizare.
Au fost instruite 671 persoane atât din sectorul public cât şi din cel privat în aspecte legate
de protejarea drepturilor de PI.
A fost dezvoltat şi implementat un sistem informatic care permite conectarea a 6 instituţii
cheie în domeniul protecţiei drepturilor de PI. Acest sistem înlocuieşte comunicarea clasică prin
notificări, convorbiri telefonice şi permite eficientizarea fluxurilor informaţionale între instituţiile
participante.
A fost stabilită şi planificată o campanie de conştientizare şi au fost identificate grupurile
ţintă relevante.
89
CAPITOLUL 10
PROPRIETATEA INDUSTRIALĂ
10.1 Proprietatea industrială. Definiţie. Condiţii de dobândire a drepturilor

Obiectele dreptului de proprietate industrială sunt creaţiile tehnice (invenţii, modele de
utilitate) şi estetice (desene şi modele industriale), semnele distinctive asociate produselor (marcă,
nume comercial, indicaţie geografică), cât şi protecţia împotriva concurenţei neloiale.
Drepturile de proprietate industrială se dobândesc numai prin înregistrare după examinarea
unei cereri depuse la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM) care funcţionează ca instituţie
guvernamentală de specialitate, cu autoritate unică în asigurarea protecţiei proprietăţii industriale, în
conformitate cu legislaţia naţională în domeniu şi cu prevederile convenţiilor şi tratatelor
internaţionale la care ţara noastră este parte.
10.2 Forme ale proprietăţii industriale. Definiţii.

Brevetul de invenţie Drepturile asupra unei invenţii sunt recunoscute şi apărate pe teritoriul
României prin acordarea unui brevet de invenţie de către Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, în
condiţiile prevăzute de lege. Un brevet poate fi acordat pentru orice invenţie având ca obiect un
produs sau un procedeu, în toate domeniile tehnologice, cu condiţia ca aceasta să fie nouă, să
implice o activitate inventivă şi să fie susceptibilă de aplicare industrială.
Brevetele de soi. Soiul protejat este acel soi cultivat care îndeplineşte condiţiile de noutate,
distinctivitate, omogenitate şi stabilitate, necesare acordării protecţiei prin brevet pentru soi, de
către Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci. Soiul pentru care se solicită protecţie trebuie să
poarte o denumire generică pentru a putea fi identificat cu uşurinţă pe piaţă, denumire ce va fi
folosită după acordarea brevetului atât pe teritoriul României cât şi în cel al altor state membre
UPOV şi UE. Este considerat soi şi hibridul cu formele parentale.
Desenele şi modele industriale

Prin desen industrial se înţelege aspectul exterior al unui produs luat ca un tot sau doar o
parte, redat în două dimensiuni, rezultat din caracteristicile specifice ca: linii, contururi, culori,
forma, textura, sau materialul produsului sau chiar suprafaţa lui decorativă. Exemple de desen
industrial includ decoruri florale sau alt fel de decoruri, simboluri grafice, precum şi iconițele de pe
computer sau opere de artă cum ar fi sculpturile.
Modelul industrial este aspectul exterior al unui produs sau al unei părţi a acestuia, redat
în trei dimensiuni, rezultat din combinaţia dintre principalele caracteristici, îndeosebi linii,
contururi, culori, forma, textura si/sau ornamentaţia produsului în sine.
90
Nu toate desenele sau modelele industriale pot fi înregistrate. În general vorbind, un desen
sau model industrial trebuie să fie nou cu privire la orice este deja cunoscut oriunde, înainte de data
de înscriere a cererii de înregistrare a desenului sau modelului industrial.
Modelul de utilitate
Modelul de utilitate protejează orice invenţie tehnică, cu condiţia să fie nouă, să depăşească
nivelul simplei îndemânări profesionale şi să fie susceptibilă de aplicare industrială.
Desenul sau modelul comunitar

Un desen sau model reprezintă aspectul exterior al unui produs sau al unei părţi a acestuia,
rezultat din combinaţia dintre principalele caracteristici, îndeosebi linii, contururi, culori, formă,
textură şi/sau materiale ale produsului în sine şi/sau ornamentaţia acestuia.
Un produs poate fi orice obiect obţinut industrial sau artizanal, inclusiv piese concepute spre
a fi asamblate într-un produs complex, ambalaje, forme de prezentare şi aranjamente, simboluri
grafice şi caractere tipografice, fiind excluse programele de calculator. Sunt avute în vedere şi
produsele compuse din elemente multiple ce pot fi înlocuite de o manieră care să permită
dezasamblarea şi reasamblarea produsului.
Marca şi indicaţia geografică

Marca se defineşte ca orice semn susceptibil de reprezentare grafică, cum ar fi: cuvinte,
inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale şi, în
special, forma produsului sau a ambalajului său, culori, combinaţii de culori, holograme, semnale
sonore, precum şi orice combinaţie a acestora, cu condiţia ca aceste semne să permită a se distinge
produsele sau serviciile unei organizații (întreprinderi) de cele ale altor organizații (întreprinderi).
Indicaţia geografică este denumirea care servește la identificarea unui produs originar
dintr-o ţară, regiune sau localitate a unui stat, în cazurile în care o calitate, o reputaţie sau alte
caracteristici determinate (determinante) pot fi în mod esenţial atribuite acelei origini geografice.
Marca comunitară
Potrivit prevederilor Regulamentului Mărcii Comunitare, "pot constitui mărci comunitare
toate semnele care pot fi reprezentate grafic, în special cuvintele, numele de persoane, desenele,
literele, cifrele, forma produsului sau a ambalajului său, cu condiţia ca astfel de semne să asigure
deosebirea între produsele sau serviciile unei organizații (întreprinderi) de cele ale altora ".
91
Topografii de produse semiconductore
Topografia a unui produs semiconductor este definită ca o serie de imagini legate între ele,
indiferent de modalitatea în care acestea sunt fixate sau codate, reprezentând configuraţia
tridimensională a straturilor care compun un produs semiconductor şi în care fiecare imagine
reproduce desenul sau o parte din desenul unei suprafeţe a produsului semiconductor, în orice stadiu
al fabricaţiei sale. Se protejează topografiile originale, părţi originale din topografii, sau combinaţii
de elemente şi interconexiuni uzuale, dar care, luate în ansamblul lor, sunt originale. O topografie
este originală dacă este rezultatul efortului intelectual al creatorilor ei şi dacă, la data când a fost
creată, nu era uzuală pentru creatorii de topografii şi fabricanţii de produse semiconductoare.
Secretul industrial
Informaţia este un secret industrial în măsura în care: informaţia ca un întreg, sau în
configuraţia specifică sau de compoziţie, nu este, în general, cunoscută sau uşor accesibilă pentru
persoanele care în mod normal au de a face cu aceasta. Sub termenul de secret industrial sunt
incluse informaţiile care au valoare comercială reală sau potenţială de a fi secrete. Pentru a întruni
caracterele secretului industrial informaţiile trebuie să se refere la natura, caracteristicile şi
utilizarea produselor, la metodele de producţie sau la procesele, mijloacele sau modurile de
distribuţie pe piaţă a produsului, la comercializarea sau de prestarea de servicii.
10.3 Aspecte privind activitatea de inovare

Inovarea este unul din procesele care poate menţine pe piaţă o organizaţie şi nu înseamnă
numai introducerea în fabricaţie a unor produse noi şi competitive, dar şi aplicarea celor mai noi
soluţii tehnice care se regăsesc în literatura de protecţie a proprietăţii intelectuale. Activitatea de
inovare poate să-şi aducă, din plin, contribuţia la transformarea organizaţiei într-una inovativă,
perfect adaptată cerinţelor pieţei mereu în schimbare prin utilizarea resurselor intangibile, adică a
cunoştinţelor.
În legătură cu activitatea de inovare, literatura de specialitate şi legislaţia aflată într-o
continuă evoluţie au menirea de a răspunde la o serie de întrebări generate de experienţele practice:
O invenţie nebrevetată poate fi copiată şi utilizată de către o altă organizaţie având acelaşi
profil de activitate Ce trebuie deci făcut pentru a putea obţine dreptul exclusiv de utilizare a
propriilor invenţii ?
Înainte de a exporta un produs sau o tehnologie, obţinut(ă) chiar într-un laborator, rezultate
prin aplicarea unei invenţii, trebuie să fie solicitată protecţia prin brevet de invenţie în ţările în care
acestea se exportă. Astfel, ele nu pot fi copiate şi reproduse de către cumpărător. Cum poate fi făcut
acest lucru ?
92
Dacă un produs sau o tehnologie sunt fabricate chiar într-un laborator sau laborator
acreditat, iar acestea sunt rezultate prin aplicarea unei invenţii brevetate în România de către o
persoană fizică sau juridică, din afara organizaţiei în cauză, este săvârşită infracţiunea de
contrafacere. Aceasta se pedepseşte conform legislaţiei în vigoare, dar şi prin plata unor daune care
se pot ridica la sume uriaşe. Cum pot fi luate măsuri de apărare împotriva acestor situaţii?
Folosirea unei denumiri sau sigle, care nu au fost înregistrate ca mărci pe cale naţională sau
internaţională, poate crea importante prejudicii prin încălcarea drepturilor dobândite anterior de
către alţi titulari români sau străini. Ce trebuie făcut pentru a preveni astfel de situaţii?
Sunt cunoscute drepturile ce decurg din certificatul de înregistrare a unui desen sau model
industrial ?
Brevetele româneşti, de nenumărate ori recompensate cu medalii la prestigioase expoziţii
internaţionale de profil, pentru originalitatea competitivitatea soluţiilor pe care le propun, pot
reprezenta oportunităţi noi pentru orice organizaţie industrială.
În literatura specifică a Protecţiei Proprietăţii Intelectuale şi implicit cea a proprietăţii
industriale putem descoperi produsul sau tehnologia care ne poate oferi o poziţie favorabilă pe
piaţă, care poate reprezentă saltul calitativ anticipat în activitatea companiei. Aplicând la timp şi
eficient soluţia tehnică conţinută într-un brevet de invenţie, organizaţia poate accesa şi domina mai
uşor un nou segment de piaţă, pe baza exclusivităţii date de brevetul de invenţie aplicat.
93
CAPITOLUL 11
BREVETUL DE INVENŢIE
11.1 Invenţia brevetabilă. Definire. Condiţii. Noţiunea de noutate

O invenţie este brevetabilă dacă prezintă noutate, implică o activitate inventivă şi este
susceptibilă de aplicare industrială.
O invenţie este considerată nouă dacă nu este cuprinsă în stadiul tehnicii, stadiul
tehnicii fiind constituit din toate cunoştinţele care au devenit accesibile publicului până la data
depunerii cererii de brevet sau a priorităţii invocate şi recunoscute.
11.1.1 Noţiunea de noutate

Aşa cum am arătat, invenţia propusă spre brevetare trebuie să se deosebească de alte soluţii
tehnice cunoscute.
Noutatea unei invenţii constă în faptul că elementele tehnice ale soluţiei sunt proprii sau
originale. Pentru a fi luate în considerare, elementele tehnice distincte trebuie să fie şi esenţiale. În
funcţie de soluţiile cunoscute ale tehnicii mondiale, aceste elemente vor produce efecte tehnice noi.
Prin tehnică mondială se înţelege totalitatea regulilor, metodelor şi procedeelor, care se
folosesc pentru a obţine un anumit rezultat.
În literatura de specialitate sunt făcute următoarele precizări cu referire la condiţia de
noutate:
„Condiţia de noutate a soluţiei propuse se apreciază prin intermediul efectelor tehnice ce
pot fi realizate. În măsura în care, prin aplicarea soluţiei, se obţine un efect tehnic care nu a fost
prevăzut înainte, regula sau metoda utilizată este nouă faţă de nivelul cunoscut de tehnică
mondială.
În examinarea soluţiei tehnice pentru care se solicită protecţia, efectul tehnic nou prezintă
un caracter material obiectiv. Noţiunea de noutate îmbracă aspectul concret al unor elemente
tehnice, distincte, caracteristice, care fac ca soluţia propusă a fi nouă să se deosebească de alte
soluţii tehnice cunoscute, în stadiul existent al tehnicii, nu numai din punct de vedere constructiv,
funcţional sau al succesiunii fazelor într-un process tehnologic dat, ci şi din punct de vedere al
efectelor tehnice ce pot fi realizate datorită acestor elemente tehnice distincte, proprii noii soluţii”.1
Elementele de noutate ale unei invenţii pot consta în următoarele2: asocieri noi prin îmbinări
sau combinaţii de mijloace cunoscute; aplicarea nouă a unui mijloc cunoscut;înlocuirea unui
1
Mihuţă, I.G., Repertoriu de practică juridică în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, p.229
2
Cameniţă, I., Protecţia invenţiilor prin brevete, Editura Academiei, Bucureşti, 1977, p.71
94
material cu altul în alcătuirea unui produs cunoscut sau într-un procedeu de fabricaţie cunoscut;
înlocuirea într-un dispozitiv sau instalaţie a unui element care îndeplineşte o anumită funcţie cu un
altul, ce produce acelaşi efect tehnic; modificarea formei unui obiect cunoscut sau a unor elemente
component ale unui obiect cunoscut; modificarea dimensiunilor unui obiect cunoscut; modificarea
parametrilor tehnologici într-un procedeu de fabricaţie cunoscut.
11.1.2 Stadiul tehnicii

Noutatea invenţiei se stabileşte în funcţie de stadiul tehnicii mondiale. Stadiul tehnicii
cuprinde toate cunoştinţele care au devenit accesibile publicului, oriunde în lume. Cunoştinţele
făcute publice pot proveni dintr-o descriere scrisă sau orală, prin folosire ori prin orice alt mijloc,
până la data constituirii depozitului prin cerere de brevet de invenţie sau a priorităţii recunoscute3.
Noţiunea de cunoştinţe accesibile publicului face referire la informaţiile care rezultă din
prezentările publice, pe diferite suporturi, prin orice canale informaţionale, prin media sau în mediul
ştiinţific prin conferinţe, seminarii sau expuneri publice, a unor documente care privesc un brevet de
invenţie, informaţii care nu au fost supuse nici unei restricţii de confidenţialitate privind utilizarea
sau diseminarea acestora.
Din stadiul tehnicii fac parte cererile depuse la oficiile naţionale sau la organismele
comunitare, europene sau internaţionale cu competenţe în domeniu, care au o dată de depozit
reglementar sau de prioritate recunoscută anterioară şi care au devenit publice înainte sau după data
depunerii cererii ulterioare.
11.1.3 Situaţii speciale. Excepţii de la brevetabilitate

Conform legislaţiei naţionale şi internaţionale, invenţiile din domeniul biotehnologiei vor
trebui să îndeplinească o serie de condiţii speciale pentru a fi brevetate. Astfel, aceste invenţii devin
brevetabile dacă se referă la:
un material biologic care este izolat din mediul natural sau este produs prin orice procedeu
tehnic, chiar dacă înainte se producea în natură;
plante sau animale, dacă posibilitatea tehnică de realizare a invenţiei nu se limitează la un
anumit soi de plante sau la o anumită rasă de animale;
un procedeu microbiologic sau la un alt procedeu tehnic ori un produs, altul decât un soi de
plante sau o rasă de animale, obţinut prin acest procedeu;
3
Art. 8 alin.(2) din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie şi art. 34 din Regulamentul de aplicare a Legii
privind brevetele de invenţie.
95
un element izolat al corpului uman sau altfel produs printr-un procedeu tehnic, inclusiv
secvenţa sau secvenţa parţială a unei gene, chiar dacă structura acelui element este identică
cu structura unui element natural.
Nu sunt considerate invenţii în special:
descoperirile, teoriile ştiintifice şi metodele matematice;
creaţiile estetice;
planurile, principiile şi metodele în exercitarea de activităţi mentale, în materie de jocuri sau
în domeniul activităţilor economice, precum şi programele de calculator;
prezentările de informaţii.
11.2 Brevetul. Noţiune. Trăsături. Funcţii

11.2.1 Definirea unor termeni
Pentru instrumentarea dosarului unui brevet de invenţie, pentru înţelegerea drepturilor,
obligaţiilor şi procedurilor care trebuie a fi îndeplinite în vederea obţinerii protecţiei legale, sunt
utilizaţi o serie de termeni specifici, termeni pe care îi definim în continuare, conform Legii privind
brevetele de invenţie:
a) brevet european - brevetul acordat conform Convenţiei brevetului european;
b) cerere internaţională - cererea de protecţie a unei invenţii, înregistrată conform Tratatului
de cooperare în domeniul brevetelor;
c) consilier în proprietate industrială - persoană specializată în acordarea asistenţei în
domeniul proprietăţii industriale (invenţii, mărci, desene, modele etc.), care desfăşoară legal această
activitate;
d) Convenţia brevetului european - Convenţia privind brevetul european, adoptată la
Munchen la 5 octombrie 1973, astfel cum a fost amendată prin Actul de revizuire a art. 63 din
Convenţia din 17 decembrie 1991 şi prin deciziile Consiliului de administraţie al Organizaţiei
Europene a Brevetelor din 21 decembrie 1978, 13 decembrie 1994, 20 octombrie 1995, 5 decembrie
1996 şi 10 decembrie 1998, precum şi prin Actul de revizuire a acesteia, adoptat la Munchen la 29
noiembrie 2000;
e) Convenţia de la Paris - Convenţia pentru protecţia proprietăţii industriale din 20 martie
1883, Paris, astfel cum a fost revizuită şi modificată;
f) descriere - prezentarea în scris a invenţiei;
g) inventator - persoana care a creat invenţia;
h) mandatar autorizat - consilierul în proprietate industrială, care poate avea şi calitate de
reprezentare în procedurile în faţa Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci;
i) OSIM - Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci;
96
j) predecesor - persoana fizică sau juridică îndreptăţită la brevet anterior depunerii cererii de
brevet;
k) publicare - difuzarea informaţiei într-un mod accesibil publicului;
l) solicitant - persoana fizică sau juridică care cere acordarea unui brevet de invenţie;
m) succesor în drepturi - orice persoană fizică sau juridică căreia i s-a transmis fie dreptul la
acordarea brevetului de invenţie, fie drepturile care decurg dintr-un brevet de invenţie eliberat;
n) revendicare - partea de brevet care cuprinde obiectul protecţiei solicitate şi al cărei
conţinut determină întinderea protecţiei;
o) titularul brevetului - persoana fizică sau juridică căreia îi aparţine dreptul conferit prin
brevet;
p) unitate - persoana juridică care funcţionează legal; organizaţie.
q) persoana care exploatează invenţia - persoana fizică sau juridică care o pune în aplicare
în mod legal. Persoana care exploatează invenţia poate să fie identică cu titularul brevetului.
11.2.2 Noţiunea de brevet de invenţie

Drepturile asupra unei invenţii sunt recunoscute şi apărate pe teritoriul României prin
acordarea unui brevet de invenţie de către Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, în condiţiile
prevăzute de lege.
În România, norma juridică principală care reglementează protecţia, drepturile şi obligaţiile
inventatorilor, condiţiile şi excepţiile la brevetare este Legea nr. 64/1991 privind brevetele de
invenţie, republicată 4.
Brevetul reprezintă titlul unic de protecţie a invenţiilor în România şi este un act
oficial prin care se atestă protecţia juridică asupra acestora.
In documentele Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale, brevetul reprezintă un
document emis, pe baza unei cereri, de către un oficiu guvernamental sau un oficiu regional ce
4
Republicată în temeiul art. IV din Legea nr. 28/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 64/1991 privind
brevetele de invenţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 44 din 19 ianuarie 2007 şi rectificată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 351 din 23 mai 2007, dându-se textelor o nouă numerotare.
- Legea nr. 64/1991 a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 752 din 15 octombrie 2002 şi a mai
fost modificată prin:
- Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 23
decembrie 2003;
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 190/2005 pentru realizarea unor măsuri necesare în procesul de integrare
europeană, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.179 din 28 decembrie 2005, aprobată cu
modificări şi completări prin Legea nr. 332/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 629 din 20
iulie 2006;
- Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea
altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 601 din 12 iulie 2006.
97
acţionează pentru câteva ţări, care descrie o invenţie şi creează o situaţie legală în care invenţia
brevetabilă poate fi exploatată5 în mod normal cu autorizarea proprietarului.
Prin prisma atributelor exclusive pe care le conferă, brevetele mai pot fi numite monopoluri,
fără ca titularul brevetului să aibă un drept statutar de a utiliza invenţia6. Proprietarul brevetului
dispune de dreptul de a interzice altor persoane exploatarea invenţiei, în conformitate cu titlul
acordat.
11.2.3 Particularităţile brevetului de invenţie

Brevetul de invenţie se caracterizează prin următoarele particularităţi:
Reprezintă un titlu de protecţie specific, care atestă protecţia unei invenţii;
Este eliberat la cererea inventatorului sau a succesorilor săi în drepturi de către instituţia
unui stat sau o instituţie comunitară cu competenţe în domeniu stabilite prin lege
Confirmă calitatea de inventator a persoanei fizice care a creat invenţia.
Conferă titularului anumite drepturi.
Protecţia este limitată în timp şi spaţiu
După expirarea duratei de protecţie, invenţia trece în domeniul public şi poate fi exploatată
de orice persoană interesată.
11.2.4 Funcţiile brevetului de invenţie.

Brevetul de invenţie îndeplineşte două funcţii: una internă şi alta externă.
Funcţia internă asigură protecţia proprietăţii industriale prin interzicerea folosirii invenţiei
de către terţi. Această prerogativă conferă deţinătorului brevetului posibilitatea de a investi în
exploatarea invenţiei, de a obţine pe cale civilă sau penală despăgubiri în caz de încălcare a
drepturilor sale.
Existenţa brevetului permite documentarea ştiinţifică cu generarea progresului tehnic şi
economic.
Funcţia externă realizează protecţia comerţului internaţional şi a cooperării economice
internaţionale prin obţinerea de brevete în mai multe state. Această funcţie facilitează
comercializarea produselor realizate în baza invenţiilor brevetate şi transferul de tehnologie.
Prin funcţiile sale brevetul permite stabilirea noutăţii invenţiei, asigură prioritatea ştiinţifică
şi contribuie la respectarea ordinii juridice.
5
Fabricată, utilizată, vândută, importată
6
World Intellectual Property Organisation, Introducere în proprietatea intelectuală, Editura Rosetti, Bucureşti, 2001,
p.118
98
11.2.5 Excepţii în care nu se acordă brevet de invenţie
În conţinutul său, Legea privind brevetele de invenţie a stabilit excepţiile la brevetabilitate,
situaţiile speciale în care nu poate fi acordat brevet de invenţie7. Interdicţiile legale se referă la:
invenţiile a căror exploatare comercială este contrară ordinii publice sau bunelor moravuri,
inclusiv cele dăunătoare sănătăţii şi vieţii persoanelor, animalelor ori plantelor şi care sunt
de natură să aducă atingeri grave mediului, cu condiţia ca această excludere să nu depindă
numai de faptul că exploatarea este interzisă printr-o dispoziţie legală;
soiurile de plante şi rasele de animale, precum şi procedeele esenţial biologice pentru
obţinerea plantelor sau animalelor. Prevederea nu se aplică procedeelor microbiologice şi
produselor obţinute prin aceste procedee;
invenţiile având ca obiect corpul uman în diferitele stadii ale formării şi dezvoltării sale,
precum şi simpla descoperire a unuia dintre elementele sale, inclusiv secvenţa sau secvenţa
parţială a unei gene;
metodele de tratament destinate corpului uman sau animal, prin chirurgie ori prin terapie şi
metodele de diagnosticare practicate asupra corpului uman sau animal.
11.3 Dreptul la brevetul de invenţie

Dreptul la brevet de invenţie aparţine inventatorului sau succesorului său în drepturi.
În cazul în care invenţia a fost creată împreună de mai mulţi inventatori, fiecare dintre
aceştia are calitatea de coautor al invenţiei, iar dreptul aparţine în comun acestora.
Dacă două sau mai multe persoane au creat aceeaşi invenţie, independent una de alta,
dreptul la brevet aparţine aceleia care a depus o cerere de brevet a cărei dată de depozit este cea mai
veche.
Dacă inventatorul este salariat, în lipsa unei prevederi contractuale mai avantajoase
acestuia, dreptul la brevetul de invenţie aparţine:
a) unităţii, pentru invenţiile realizate de salariat în exercitarea unui contract de muncă ce
prevede o misiune inventivă încredinţată în mod explicit, care corespunde cu funcţiile sale;
inventatorul beneficiază de o remuneraţie suplimentară stabilită prin contract;
b) salariatului, pentru invenţiile realizate de către acesta fie în exercitarea funcţiei sale, fie în
domeniul activităţii unităţii, prin cunoaşterea sau folosirea tehnicii ori mijloacelor specifice ale
unităţii sau ale datelor existente în unitate, fie cu ajutorul material al acesteia, în lipsa unei prevederi
contractuale contrare.
7
Art.9 alin. 1 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie
99
Dacă invenţia rezultă dintr-un contract de cercetare, în lipsa unei clauze contrare stabilite de
părţi, dreptul la brevet de invenţie aparţine unităţii care a comandat cercetarea, inventatorul având
dreptul la o compensare materială suplimentară stabilită prin act adiţional la contract.
Pentru asigurarea şanselor de brevetabilizare şi pentru îndeplinirea condiţiilor de includere a
invenţiei în stadiul tehnicii, inventatorul şi unitatea au obligaţia reciprocă să se informeze în scris
asupra creării şi stadiului realizării invenţiei şi să se abţină de la orice divulgare.
În situaţia în care organizaţia salariatul a informat în scris unitatea asupra redactării
invenţiei, iar organizaţia nu respectă termenul stabilit de lege pentru depunerea cererii de brevet la
autoritatea naţională sau la organismul internaţional sau european cu competenţe în domeniul
brevetării, în lipsa altei convenţii între inventatorul salariat şi organizaţie, dreptul la acordarea
brevetului de invenţie aparţine salariatului.
Persoanele fizice sau juridice străine având domiciliul sau sediul în afara teritoriului
României beneficiază de dispoziţiile legii româneşti, în condiţiile tratatelor şi convenţiilor
internaţionale privind invenţiile, la care România este parte.
11.4 Drepturi şi obligaţii ale titularului de brevet de invenţie

11.4.1 Protecţia conferită de lege titularului de brevet
Brevetul de invenţie conferă titularului său un drept exclusiv de exploatare a invenţiei pe
întreaga sa durată.
Este interzisă efectuarea fără consimţământul titularului a următoarelor acte:
a) fabricarea, folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în vederea folosirii,
oferirii spre vânzare ori vânzării, în cazul în care obiectul brevetului este un produs;
b) utilizarea procedeului, precum şi folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul
în aceste scopuri al produsului obţinut direct prin procedeul brevetat, în cazul în care obiectul
brevetului este un procedeu.
Întinderea protecţiei conferite de brevet sau de cererea de brevet este determinată de
conţinutul revendicărilor. Totodată, descrierea şi desenele invenţiei servesc la interpretarea
revendicărilor.
Pe perioada până la acordarea brevetului, întinderea protecţiei conferită de cererea de brevet
este determinată de revendicările publicate în documentele oficiale ale autorităţii naţionale sau ale
organismului european sau internaţional cu competenţe în domeniul acordării şi recunoaşterii
drepturilor asupra brevetelor de invenţie.
În funcţie de cum a fost acordat ori modificat în procedura de revocare sau de anulare în
parte, brevetul va determina retroactiv protecţia conferită de cererea de brevet, în măsura în care
aceasta nu a fost extinsă. Pentru determinarea întinderii protecţiei conferite de brevet se va ţine
100
seama de orice element echivalent unui element specificat în revendicări. Dacă obiectul brevetului
este un procedeu, protecţia conferită de brevet se extinde la produsul obţinut în mod direct prin
procedeul brevetat.
Protecţia conferită printr-un brevet referitor la un material biologic având caracteristici
specifice se extinde asupra oricărui material derivat, pe baza celui brevetat, prin reproducere sau
multiplicare, sub formă identică ori diferenţiat şi cu aceleaşi caracteristici.
Protecţia conferită printr-un brevet referitor la un procedeu permiţând producerea unui
material biologic având caracteristici specifice se extinde asupra materialului biologic direct obţinut
prin acest procedeu, asupra oricărui alt material biologic derivat din materialul biologic direct
obţinut prin acel procedeu, precum şi asupra oricărui alt material obţinut plecându-se de la
materialul biologic direct obţinut prin reproducere sau multiplicare, sub formă identică ori
diferenţiat şi având aceleaşi caracteristici.
Protecţia conferită printr-un brevet de produs conţinând o informaţie genetică sau constând
într-o informaţie genetică se extinde asupra oricărui alt material în care produsul este încorporat şi
în care informaţia genetică este conţinută şi îşi exercită funcţia, cu excepţia corpului uman în
diferite stadii de formare ori dezvoltare.
Protecţia conferită printr-un brevet referitor la un procedeu permiţând producerea unui
material biologic având caracteristici specifice şi cea conferită printr-un brevet de produs conţinând
o informaţie genetică sau constând într-o informaţie genetică nu se extinde asupra materialului
biologic obţinut prin reproducerea sau multiplicarea unui material biologic comercializat ori oferit
spre vânzare pe teritoriul României de către titularul de brevet sau cu consimţământul acestuia, când
reproducerea ori multiplicarea rezultă în mod necesar din utilizarea pentru care materialul biologic a
fost pus pe piaţă, cu condiţia ca materialul obţinut să nu fi fost utilizat ulterior pentru alte
reproduceri sau multiplicări.
Nu constituie încălcarea drepturilor titularului:
- folosirea invenţiilor în construcţia şi în funcţionarea vehiculelor terestre, aeriene, precum şi
la bordul navelor sau la dispozitivele pentru funcţionarea acestora, aparţinând statelor membre ale
tratatelor şi convenţiilor internaţionale privind invenţiile, la care România este parte, când aceste
vehicule sau nave pătrund pe teritoriul României, temporar sau accidental, cu condiţia ca această
folosire să se facă exclusiv pentru nevoile vehiculelor sau navelor;
- folosirea invenţiei exclusiv în cadru privat şi în scop necomercial;
- comercializarea sau oferirea spre vânzare pe teritoriul Uniunii Europene a acelor
exemplare de produs, obiect al invenţiei, care au fost vândute anterior de titularul de brevet ori cu
acordul său expres;
101
- folosirea în scopuri experimentale, exclusiv cu caracter necomercial, a obiectului invenţiei
brevetate;
- folosirea cu bună-credinţă sau luarea măsurilor efective şi serioase de folosire a invenţiei
de către terţi în intervalul de timp dintre decăderea din drepturi a titularului de brevet şi revalidarea
brevetului. În acest caz invenţia poate fi folosită în continuare de acea persoană, în volumul existent
la data publicării menţiunii revalidării, şi dreptul la folosire nu poate fi transmis decât cu
patrimoniul persoanei care utilizează invenţia ori cu o fracţiune din patrimoniul care este afectat
exploatării invenţiei;
- exploatarea de către terţi a invenţiei sau a unei părţi a acesteia la a cărei protecţie s-a
renunţat.
Orice persoană care, cu bună-credinţă, foloseşte invenţia sau a făcut pregătiri efective şi
serioase de folosire a invenţiei, fără ca această folosire să constituie o încălcare a cererii de brevet
sau a brevetului european în traducerea iniţială, poate, după ce traducerea corectată are efect, să
continue folosirea invenţiei în întreprinderea sa ori pentru necesităţile acesteia, fără plată şi fără să
depăşească volumul existent la data la care traducerea iniţială a avut efect.
Inventatorul are dreptul să îi fie menţionat numele, prenumele şi calitatea în brevetul
eliberat, în carnetul de muncă, precum şi în orice acte sau publicaţii privind invenţia sa. În cazul în
care titularul este altul decât inventatorul, acestuia din urmă i se eliberează un duplicat al brevetului
de invenţie. La solicitarea expresă a inventatorului, numele şi prenumele acestuia nu se publică.
Pentru invenţiile realizate de inventatori în calitate de salariaţi sau ca rezultate ale unor
contracte de cercetare, inventatorul beneficiază de drepturi patrimoniale stabilite în baza unui
contract cu solicitantul sau, după caz, cu titularul brevetului. Drepturile patrimoniale se stabilesc în
funcţie de efectele economice sau/şi sociale rezultate din exploatarea brevetului sau în funcţie de
aportul economic al invenţiei.
În cazul decăderii din drepturi a titularului de brevet, titularul poate solicita revalidarea
brevetului pentru motive justificate, în termenul stabilit de lege de la data publicării decăderii.
Autoritatea statului hotărăşte asupra cererii de revalidare, iar menţiunea revalidării brevetului se
publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială, în termen de 30 de zile de la rămânerea
definitivă şi irevocabilă a hotărârii.
Invenţia care face obiectul unei cereri de brevet depuse nu poate fi divulgată fără acordul
solicitantului, până la publicarea acesteia, şi are caracterul stabilit de legea specială până la
publicare.
Informaţiile din domeniul apărării sau siguranţei naţionale conţinute într-o invenţie creată pe
teritoriul României, obiect al unei cereri de brevet de invenţie, pot fi clasificate de instituţiile în
drept ca informaţii secrete de stat; în acest caz, solicitantul este înştiinţat de instituţia care a
102
clasificat informaţiile şi poate beneficia, pe bază de contract, de acordarea unei compensaţii din
partea acestei instituţii, în condiţiile prevăzute de lege.
Informaţiile clasificate ca secrete de stat pot fi declasificate numai de instituţia care le-a
atribuit acest caracter.
11.4.2 Renunţarea la drepturile asupra brevetului

Titularul poate renunţa, în tot sau în parte, la brevet, pe baza unei declaraţii scrise
înregistrate. În cazul invenţiilor realizate de inventatori în calitate de salariaţi sau ca rezultate ale
unor contracte de cercetare, precum şi al invenţiilor care au făcut obiectul unei cesiuni, titularul
brevetului este obligat să comunice inventatorului intenţia sa de renunţare. La cererea
inventatorului, titularul este obligat să-i transmită acestuia dreptul asupra brevetului.
Dacă brevetul a făcut obiectul unui contract de licenţă, renunţarea este posibilă numai cu
acordul beneficiarului licenţei.
Invenţia sau partea din aceasta, la a cărei protecţie s-a renunţat, poate fi liber exploatată de
către terţi.
Titularul poate renunţa la un brevet acordat pentru invenţiile care conţin informaţii
clasificate numai după declasificarea informaţiilor şi publicarea menţiunii hotărârii de acordare a
brevetului de invenţie şi a descrierii, revendicărilor şi desenelor invenţiei brevetate. Renunţarea se
înregistrează în Registrul naţional al brevetelor de invenţie şi produce efecte începând cu data
publicării acesteia în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.
11.4.3 Reprezentarea titularului de brevet

În procedurile destinate înregistrării şi în faţa autorităţilor statului, solicitantul cererii,
cesionarul sau titularul ori o altă persoană interesată poate fi reprezentată printr-un mandatar, în
baza unei procuri înregistrate. Pentru persoanele care nu au domiciliul sau sediul pe teritoriul
României, reprezentarea prin mandatar este obligatorie, cu următoarele excepţii, cazuri în care se
poate acţiona în nume propriu: înregistrarea unei cereri de brevet de invenţie în scopul atribuirii
datei de depozit; plata unei taxe; depunerea unei copii de pe o cerere anterioară; eliberarea unei
notificări privind orice procedură privind aceste acţiuni.
În cazul revocării procurii semnătura mandatarului nu are efectul semnăturii solicitantului, a
titularului sau a persoanelor interesate care l-au desemnat.
103
11.5 Brevetarea în străinătate a invenţiilor create de persoane fizice române, pe
teritoriul României
Brevetarea în străinătate a invenţiilor create de persoane fizice române pe teritoriul
României se face numai după înregistrarea cererii de brevet de invenţie la oficiul naţional. În cazul
invenţiilor care conţin informaţii secrete de stat, brevetarea în străinătate se poate face numai dacă
informaţiile au fost declasificate .
În vederea brevetării în străinătate a invenţiilor create de persoane fizice române, pe
teritoriul României, solicitanţii sau titularii de brevet cu cetăţenie română pot beneficia de sprijin
financiar, potrivit legii.
Brevetarea în străinătate a invenţiilor invenţiilor create de persoane fizice române, pe
teritoriul României se aduce la cunoştinta oficiului de stat de către persoanele fizice române care le-
au creat sau de către succesorul lor în drepturi.
Pentru înregistrarea cererilor internaţionale în vederea brevetării invenţiilor în alte state, în
conformitate cu prevederile Tratatului de cooperare în domeniul brevetelor, oficiul de stat
acţionează în calitate de oficiu receptor.
11.6 Transmiterea drepturilor asupra brevetului de invenţie

Dreptul la brevet, dreptul la acordarea brevetului şi drepturile ce decurg din brevet pot fi
transmise în tot sau în parte.
Transmiterea se poate face prin cesiune sau prin licenţă, exclusivă sau neexclusivă, sau prin
succesiune legală ori testamentară.
Transmiterea produce efecte faţă de terţi numai începând cu data publicării în Buletinul
Oficial de Proprietate Industrială a menţiunii transmiterii înregistrate la oficiul naţional.
11.7 Apărarea drepturilor privind invenţiile. Revocarea şi anularea brevetului

Orice hotărâre luată în legătură cu înregistrarea unei cereri de brevet poate fi contestată.
Contestaţia poate avea ca obiect şi o limitare a brevetului.
Orice persoană are dreptul să formuleze în scris şi motivat o cerere de revocare a brevetului
de invenţie, în termenul prevăzut de lege de la publicarea menţiunii acordării acestuia, dacă:
a) obiectul brevetului nu este brevetabil;
b) obiectul brevetului nu dezvăluie invenţia suficient de clar şi complet, astfel încât o
persoană de specialitate în domeniu să o poată realiza;
c) obiectul brevetului depăşeşte conţinutul cererii, aşa cum a fost depusă.
Dacă motivele de revocare se referă numai la o parte a brevetului, acesta va fi revocat în
parte.
104
Un brevet de invenţie acordat de oficiul român, precum şi un brevet european cu efecte în
România pot fi anulate, la cerere, dacă se constată că:
a) obiectul brevetului nu este brevetabil;
b) obiectul brevetului nu dezvăluie invenţia suficient de clar şi complet, astfel încât o
c) obiectul brevetului depăşeşte conţinutul cererii, aşa cum a fost depusă;
d) protecţia conferită de brevet a fost extinsă;
e) titularul de brevet nu era îndreptăţit la acordarea brevetului.
Dacă motivele de anulare se referă numai la o parte a brevetului, acesta va fi anulat în parte.
Anularea brevetului va avea efect retroactiv, începând cu data de depozit.
Cererea de anulare se poate face după împlinirea termenului în care poate fi formulată o
cerere de revocare, cu excepţia situaţiilor în care protecţia conferită de brevet a fost extinsă ori
titularul de brevet nu era îndreptăţit la acordarea brevetului, pe toată durata de valabilitate a
brevetului, şi se judecă de către instanţele abilitate de lege.
Hotărârea de anulare definitivă şi irevocabilă se înregistrează la oficiul de stat de către
persoana interesată.
Menţiunea hotărârii de anulare se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.
Neîndeplinirea uneia sau mai multor condiţii de formă privind cererea de brevet de invenţie
nu poate constitui motiv de revocare ori de anulare, în tot sau în parte, a brevetului de invenţie,
decât în cazul în care aceasta este rezultatul unei intenţii frauduloase.
Un brevet nu poate fi revocat sau anulat, în tot sau în parte, fără ca titularul să aibă
posibilitatea să prezinte observaţii asupra revocării sau anulării şi să aducă într-un termen rezonabil
modificările sau rectificările admise de lege.
Modificările intervenite ca urmare a unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt
înscrise în registrele naţionale şi publicate în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială la cererile
formulate de orice parte interesată.
11.8 Aspecte procedurale privind înregistrarea, examinarea şi publicarea cererii de

brevet
Cererea de brevet de invenţie conţinând datele de identificare a solicitantului, însoţită de
descrierea invenţiei, de revendicări şi, dacă este cazul, de desene explicative, toate redactate în
limba română, se depune la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci şi constituie depozitul naţional
reglementar.
Cererea de brevet de invenţie trebuie să conţină indicaţii care să permită stabilirea identităţii
inventatorului, în caz contrar, nu se eliberează brevetul solicitat. Depunerea cererii de brevet poate
105
fi făcută de persoana îndreptăţită la eliberarea brevetului, personal sau prin mandatar autorizat cu
domiciliul sau sediul în România.
11.8.1 Conţinutul dosarului pentru constituirea depozitului naţional reglementar

Dosarul pentru înregistrarea brevetelor de invenţie trebuie să cuprindă documentaţia
care va fi completată cu respectarea următoarelor instrucţiuni:
Trei exemplare ale formularului tip “Cerere de brevet de invenţie”. Completarea
formularului se va face în limba română, prin dactilografiere sau printare pe calculator.
Solicitantul cererii poate fi o persoană juridică sau una fizică, în primul caz fiind necesar să
fie adăugată la funcţie şi numele în clar al conducătorului unităţii, semnătura acestuia şi ştampila
unităţii. Dacă conducătorul unităţii este unul dintre inventatori, el nu poate semna pentru respectiva
unitate, fiind necesar să semneze pentru unitate un adjunct, un asociat sau contabilul şef. În cazul
unităţilor inventatorii vor fi menţionaţi în declaraţia solicitată la înregistrarea cererii conform legii.
Dacă sunt mai mulţi solicitanţi, iar aceştia nu sunt reprezentaţi în faţa OSIM printr-un
mandatar autorizat, în cerere se va indica unul dintre solicitanţi, care este desemnat pentru
corespondenţa cu OSIM; în caz contrar, OSIM va purta corespondenţa cu primul solicitant înscris în
cerere.
Solicitanţii străini pot depune cereri numai prin mandatarea unui consilier în proprietate
industrială printr-o procură.
Cele trei formulare-tip trebuie însoţite la depunere, obligatoriu, de documentaţia tehnică, de
asemenea în trei exemplare, cuprinzând următoarele materiale distincte: descrierea invenţiei ,
revendicările, desenele explicative şi rezumatul invenţiei.
Fiecare din cele patru părţi va fi începută pe o filă nouă, ca material separat, dar toate aceste
documente se vor numerota cursiv, de la prima pagină a descrierii până la fila rezumatului, jos în
mijloc. Părţile scrise trebuie să aibă spaţii libere de 2,5 cm pe toate laturile, circa 30 de rânduri pe
pagina şi mărimea caracterului literei 12 (sau aşa cum ies de regulă, de la maşina de scris). Titlurile
(invenţiei, revendicărilor şi rezumatului) se scriu cu litere mari (majuscule), trebuie să fie boldate
(îngroşate) şi centrate pe mijlocul paginii. În cadrul textelor nu se admit rânduri libere şi nici
numerotarea paragrafelor, ci numai marcarea lor prin tabulare.
11.8.2 Descrierea invenţiei

Descrierea invenţiei trebuie să conţină, in mod succesiv, în ordinea de mai jos, următoarele:
a) titlul invenţiei, aşa cum acesta a fost indicat în cererea de brevet de invenţie, într-o
formulare clară şi concisă a invenţiei revendicate, fără să o divulge;
b) precizarea domeniului tehnic, în care poate fi aplicată invenţia, fără să divulge soluţia;
106
c) prezentarea stadiului tehnicii, considerat a fi util pentru întelegerea, cercetarea
documentară şi examinarea invenţiei revendicate, cu indicarea documentelor care îl fundamentează;
se prezintă cel puţin o soluţie considerată cea mai apropiată de invenţia revendicată; la depunerea
cererii stadiul tehnicii este cel cunoscut solicitantului; în situaţia în care stadiul tehnicii cuprinde şi
cunoştinte tradiţionale, acestea vor fi indicate explicit în descriere, inclusiv sursa acestora, dacă este
cunoscută;
d) prezentarea problemei tehnice, pe care o rezolvă invenţia;
e) expunerea invenţiei, aşa cum aceasta este revendicată, astfel încât problema tehnică şi
soluţia acesteia să poată fi înţelese de o persoană de specialitate. În cazul în care descrierea cuprinde
un grup de invenţii care respectă condiţia de unitate a invenţiei, expunerea fiecărei invenţii din grup
se efectuează în mod distinct;
f) indicarea, dacă aceasta nu rezultă în mod evident din prezentarea sau din natura invenţiei,
a modului în care invenţia poate fi exploatată industrial;
g) prezentarea avantajelor invenţiei revendicate, în raport cu stadiul tehnicii;
h) prezentarea, pe scurt, a fiecărei figuri din desenele explicative, dacă acestea există;
i) prezentarea detaliată a obiectului invenţiei, utilizându-se, dacă acestea există, figuri sau
desene, într-un mod suficient de clar, complet şi corect din punct de vedere ştiinţific şi tehnic, astfel
încît o persoană de specialitate să poată realiza invenţia. Prezentarea trebuie susţinută de exemple
concrete de realizare; iar în cazul unor variante de realizare, se prezintă cel puţin un exemplu de
realizare pentru fiecare variantă.
În descriere pot fi prezentate modele şi formule chimice, fizice ori matematice, algoritmi,
linii de programe, subrutine sau programe de calculator, tabele, fără ca prezentarea obiectului
invenţiei, în exemplul de realizare, să se bazeze exclusiv pe acestea.
Problema tehnică constă în formularea obiectivului prin a cărui soluţionare se obţine un
succes în domeniul tehnic de aplicare a invenţiei; soluţia tehnică constă în prezentarea mijloacelor
tehnice, pentru rezolvarea problemei tehnice.
Descrierea invenţiei din domeniul programelor de calculator
Descrierea invenţiei trebuie redactată în termeni tehnici din limba română; în cazul în care în
limba română nu există termeni echivalenţi, pot fi utilizaţi termeni tehnici, uzuali într-o limbă
străină, în special din domeniul prelucrării datelor.
Descrierea poate fi însoţită de diagrame care prezintă etapele sau paşii operaţionali ai
procesării datelor; poate fi inclusă organigrama programului care arată toate stările posibile din
desfăşurarea programului. În descriere se admit fragmente dintr-un program pentru unităţile de
procesare a datelor, într-un limbaj de programare uzual.
107
11.8.3 Desenele
Desenele sunt necesare în măsura în care contribuie la înţelegerea invenţiei şi a elementelor
ei de noutate. Desenele trebuie să conţină semne de referinţă, cifre şi/sau litere care să indice
elementele componente, corespunzătoare prezentării lor în exemplul de realizare din descriere. O
filă de desene poate să includă mai multe figuri. Fila de desene este de format A4 sau, în cazuri
excepţionale, A3 şi va putea fi din calc, carton alb sau alt suport, cu condiţia ca desenul să aibă
contrastul necesar pentru reproducerea prin metode electrostatic. Filele nu vor avea chenar sau alte
linii care să delimiteze desenele; marginile minime libere ale filelor trebuie să fie pe fiecare latură
de 2,5 cm.
Schemele şi diagramele se consideră desene; tabelele nu se consideră desene.
Desenele nu vor conţine texte, cu excepţia unui cuvânt sau a unor cuvinte izolate, strict
necesare, cum sunt: "apă", "abur", "deschis", "închis", iar pentru schemele şi diagramele ce
ilustrează etapele unui procedeu, câteva cuvinte-cheie, absolut necesare înţelegerii acestora; fiecare
cuvânt folosit trebuie aşezat în desen în aşa fel încât să permită înlocuirea lui fără să acopere nici o
linie a desenelor.
Toate semnele de referinţă care apar în desene trebuie să fie menţionate în descriere şi invers
11.8.4 Rezumatul invenţiei

Rezumatul indică titlul invenţiei şi conţine o prezentare pe scurt a descrierii, revendicărilor
şi desenelor. Rezumatul trebuie să indice domeniul tehnic căruia îi aparţine invenţia sau grupul de
invenţii şi trebuie să fie astfel redactat încât să se înţeleagă clar problema tehnică şi esenţa soluţiei
date de invenţia revendicată.
Rezumatul va conţine, după caz, formula chimică ce caracterizează invenţia.
Dacă cererea de brevet de invenţie conţine desene, solicitantul va indica figura din desene
sau, în mod excepţional, figurile pe care le propune spre publicare împreună cu rezumatul.
OSIM poate hotărî publicarea unei alte figuri sau a unor alte figuri din cererea de brevet de
invenţie, în cazul în care consideră că aceasta sau acestea caracterizează mai bine invenţia; fiecare
dintre caracteristicile principale menţionate în rezumat şi ilustrate prin desen vor fi urmate de un
semn de referinţă pus între paranteze.
Rezumatul are în exclusivitate rolul de a servi ca mijloc de selecţie a informaţiilor tehnice
pentru specialişti, în scopul luării unei decizii privind necesitatea consultării descrierii invenţiei şi
desenelor publicate; rezumatul invenţiei nu poate fi luat în considerare pentru aprecierea întinderii
protecţiei. Rezumatul va conţine, de preferinţă, nu mai mult de 150 de cuvinte.
108
11.8.5 Revendicările în cererea de brevet
Revendicările trebuie să definească obiectul protecţiei solicitate prin caracteristicile tehnice
ale invenţiei. Revendicările trebuie să fie clare şi concise atât individual, cât şi în ansamblul lor, şi
să se bazeze pe descriere.
Revendicările se redactează în două părţi sau, după caz, într-o singură parte.
Revendicările în două părţi trebuie să conţină:
a) un preambul indicând obiectul invenţiei şi caracteristicile tehnice care sunt necesare
pentru definirea elementelor revendicate şi care, în combinaţie, fac parte din stadiul tehnicii; şi
o parte caracteristică, precedată de expresia "caracterizat(a) prin aceea că" în care sunt expuse
acele caracteristici tehnice care, în combinaţie cu caracteristicile prezentate în preambul, definesc
obiectul protecţiei solicitate.
Revendicările redactate într-o singură parte conţin o prezentare a unei combinaţii de mai
multe caracteristici tehnice sau a unei singure caracteristici tehnice, care defineşte obiectul pentru
care se solicită protecţia.
Caracteristicile tehnice din revendicări trebuie să aibă aceeaşi denumire şi aceleaşi semne de
referinţă din descriere şi din desene.
Revendicările se redactează într-o singură frază; în cuprinsul frazei, caracteristicile tehnice
pot fi prezentate ca text cursiv sau ca enumerări, pentru fiecare caracteristică sau grup de
caracteristici; în acest ultim caz fiecare punct al enumerării este notat prin semne de subdivizare.
Dacă cererea de brevet de invenţie conţine desene explicative, caracteristicile tehnice
menţionate în revendicări trebuie, în măsura în care acest lucru uşurează înţelegerea revendicării, să
fie urmate de semne de referinţă ale acestor caracteristici, indicate între paranteze; semnele de
referinţă nu trebuie să fie interpretate ca o limitare a revendicării.
Revendicările nu conţin desene ori grafice, linii de program, subrutine sau programe de
calculator, dar pot conţine formule chimice sau matematice ori tabele care sunt esenţiale pentru
definirea obiectului protecţiei solicitate.
Revendicările nu conţin trimiteri ca, de exemplu, "aşa cum este prezentat în ... din
descriere" sau "aşa cum este ilustrat în fig. ..."; totuşi, în cazurile în care este absolut necesar,
revendicarea poate face trimitere, în ceea ce priveşte caracteristicile tehnice ale invenţiei, la
descriere sau desene.
O cerere de brevet de invenţie conţine una sau mai multe revendicări independente, în
funcţie de caracteristicile tehnice esenţiale ale invenţiei; o astfel de revendicare poate fi urmată de
una sau mai multe revendicări dependente.
109
O revendicare independentă trebuie să precizeze în mod clar toate caracteristicile esenţiale
necesare pentru definirea invenţiei. Revendicarea dependentă conţine în mod implicit toate
caracteristicile revendicării independente căreia i se subordonează şi, după caz:
a) dezvoltă sau explicitează caracteristicile tehnice care au fost deja enunţate în revendicarea
independentă; sau
b) se referă la exemple particulare de realizare a invenţiei; sau
c) conţine şi alte caracteristici tehnice, decât cele din revendicarea independentă căreia i se
subordonează.
Într-o cerere de brevet pot fi admise revendicări dependente care se referă la alte revendicări
dependente, primele fiind numite revendicări cu dependenţă multiplă. Revendicarea dependentă
trebuie să cuprindă o trimitere la revendicarea căreia i se subordonează, fără ca la începutul acesteia
să se facă o referire la stadiul tehnicii. Revendicările dependente care se referă la una sau la mai
multe revendicări anterioare trebuie să fie grupate şi plasate după acestea în cel mai potrivit mod.
Cererea care se referă la un grup de invenţii care formează un singur concept inventiv
general trebuie să conţină cel puţin o revendicare independentă pentru fiecare invenţie.
O cerere de brevet de invenţie poate să conţină două sau mai multe revendicări independente
de aceeaşi categorie numai dacă invenţia revendicată se referă, în special, la:
a) mai multe produse interdependente; sau,
b) diferite utilizări ale unui produs ori ale unui aparat; sau,
c) soluţii alternative pentru o anumită problemă când acestea nu pot fi cuprinse într-o
singură revendicare.
În cazul invenţiilor din domeniul programelor de calculator:
a) revendicările de produs sunt admisibile dacă noile caracteristici pot fi realizate cu ajutorul
unui program de calculator într-un sistem care cuprinde mijloace adaptate să realizeze un procedeu
echivalent;
b) revendicările de procedeu sunt admisibile dacă procedeul poate fi realizat într-un sistem
sau dacă programul care determină realizarea procedeului este rulat într-un sistem.
11.8.6 Examinarea depozitului naţional reglementar

După ce sunt îndeplinite cerinţele legale privind înregistrarea, cererea de brevet de invenţie
este supusă procedurii de examinare preliminară, în cadrul căreia se analizează:
a) dacă solicitantul are dreptul la brevet de invenţie, în cazul în care acesta este o altă
persoană decât inventatorul;
b) dreptul mandatarului autorizat de a reprezenta solicitantul în faţa OSIM;
c) dacă sunt declaraţi inventatorii;
110
d) dacă prioritatea convenţională este corect revendicată şi susţinută prin acte de prioritate
depuse la OSIM;
e) dacă taxele au fost plătite în cuantumul şi termenele corespunzătoare procedurilor
solicitate în cererea de brevet de invenţie;
f) îndeplinirea condiţiilor materiale privind cererea de brevet de invenţie;
g) dacă invenţia este susceptibilă de aplicare industrială
h) dacă invenţia este rezultatul unei activităţi inventive;
i) dacă cererea rezultă din divizarea unei cereri anterioare, în cazul în care este menţionat în
cerere acest lucru;
j) îndeplinirea condiţiilor privind redactarea descrierii, revendicărilor şi desenelor;
k) îndeplinirea condiţiilor privind actul de certificare a depunerii materialului biologic la o
autoritate de depozit internaţională;
l) dacă cererea de brevet de invenţie care cuprinde un grup de invenţii respectă, la prima
vedere, unitatea invenţiei.
Dacă în urma examinării depozitului cererii de brevet de invenţie şi a documentelor anexate
OSIM constată neregularităţi privind îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege şi de prezentul
regulament, acestea se notifică solicitantului, acordându-i-se un termen de răspuns. Ca urmare a
notificării trimise, în urma examinării preliminare sau din proprie iniţiativă, solicitantul poate
comunica la OSIM descrierea, revendicările şi, dacă este cazul, desenele modificate.
11.8.7 Publicarea cererii de brevet

Cererea de brevet de invenţie care îndeplineşte condiţiile legale pentru care s-au achitat
taxele de înregistrare sau de deschidere a fazei naţionale şi de publicare şi pentru care, cu o lună
înainte de data publicării, nu a fost luată o hotărâre de respingere, nu s-a luat act de retragerea
cererii sau cererea nu a fost considerată ca fiind retrasă se publică.
Publicarea cererii poate fi cerută numai de către solicitant, care datorează şi taxa de
publicare. Dacă o altă persoană decât solicitantul sau mandatarul autorizat al acestuia a solicitat
publicarea şi/sau a achitat taxa de publicare, OSIM nu va da curs procedurii de publicare; totuşi, în
cazul în care solicitantul este de acord cu plata taxei de publicare de către o altă persoană, acesta
comunică acordul său la OSIM, care dă curs publicării cererii.
Atunci când sunt îndeplinite condiţiile legale privind publicarea cererii de brevet de
invenţie, se notifică solicitantului data publicării cererii şi faptul că taxa de publicare nu se
returnează, oricare ar fi soarta ulterioară a acestei cereri.
Publicarea cererii de brevet de invenţie este făcută la cererea solicitantului, după plata taxei
legale, dar nu mai devreme de 4 luni de la data de depozit sau de la data deschiderii fazei naţionale
111
ori, dacă o prioritate a fost recunoscută, nu mai devreme de 4 luni de la data de depozit sau de 16
luni de la data priorităţii revendicate.
Publicarea cererii de brevet de invenţie se face prin punerea la dispoziţia publicului, la
sediul OSIM, a fasciculului format din descriere, revendicări şi, dacă este cazul, din desene, iar data
publicării cererii este data apariţiei BOPI în care a fost menţionată publicarea cererii;
Fasciculul conţine şi o parte editată de către OSIM care va cuprinde, după caz, în principal,
următoarele: numărul şi data de depozit a cererii; indicele de clasificare atribuit conform sistemului
internaţional de clasificare a brevetelor; titlul invenţiei; toate datele referitoare la identitatea
solicitantului; datele de identificare a mandatarului autorizat desemnat de către solicitant; numele,
prenumele şi adresa inventatorului; data, numărul şi unde a fost înregistrată cererea anterioară a
cărei prioritate este invocată; numărul de dată de depozit a cererii internaţionale; numărul şi data de
publicare internaţională a cererii internaţionale; data publicării cererii; rezumatul acceptat sub
semnătură de către solicitant; numărul revendicărilor şi al figurilor din cererea de brevet de invenţie;
figura sau figurile indicate de către solicitant pentru a fi publicate.
Cererea de brevet de invenţie publicată asigură provizoriu solicitantului, de la data
publicării, protecţia până când o hotărâre de acordare a brevetului de invenţie a rămas definitivă şi
irevocabilă.
11.9 Eliberarea brevetului. Durata acestuia.

Brevetul de invenţie este eliberat de directorul general al OSIM, în temeiul hotărârii de
acordare a acestuia. Pentru brevetul european OSIM certifică validitatea brevetului în România,
conform legii.
Data eliberării brevetului de invenţie este data la care menţiunea hotărârii de acordare este
publicată în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.
Brevetele se înscriu în Registrul naţional al brevetelor de invenţie.
Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, brevetul de invenţie european se înscrie în
Registrul naţional al brevetelor de invenţie.
Durata brevetului de invenţie este 20 de ani, cu începere de la data de depozit. Pentru
brevetul european durata curge de la data constituirii depozitului reglementar al cererii de brevet,
conform Convenţiei brevetului european.
Pentru medicamentele sau produsele fitofarmaceutice brevetate se poate obţine un certificat
suplimentar de protecţie, în condiţiile Regulamentului (CEE) nr. 1.768/92 al Consiliului din 18
iunie 1992 privind instituirea unui certificat suplimentar de protecţie pentru medicamente şi ale
Regulamentului (CE) nr. 1.610/96 al Parlamentului European şi al Consiliului din 23 iulie 1996
privind instituirea unui certificat suplimentar de protecţie pentru produse fitofarmaceutice.
112
CAPITOLUL 12
BREVETUL DE SOI
12.1 Obiectul protecţiei

Drepturile amelioratorului asupra noilor soiuri de plante aparţinând tuturor genurilor şi
speciilor de plante, incluzând, printre altele, hibrizii între genuri şi specii, sunt protejate,
recunoscute şi apărate pe teritoriul României prin acordarea unui brevet pentru soi de către Oficiul
de Stat pentru Invenţii şi Mărci.
Statul român protejează brevetul de soi prin Legea nr. 255/1998 privind protecţia noilor
soiuri de plante8.
12.2 Definirea unor termeni

În literatura de specialitate a fost instituită o terminologie specifică în materia acordării,
utilizării, instituirii şi folosirii drepturilor asupra brevetului de soi. Prezentăm în continuare
definirea termenilor şi expresiilor aşa cum au fost instituiţi şi prin legea care reglementează
domeniul:
Termenul de soi indică grupul de plante aparţinând unui taxon botanic de cel mai jos rang
cunoscut, care poate fi:definit prin expresia caracterelor rezultând dintr-un anumit genotip
sau dintr-o anumită combinaţie de genotipuri, este distinct faţă de orice alt grup de plante, şi
poate fi considerat ca o entitate cu privire la capacitatea sa de a fi reprodus ca atare;
soi protejat — un soi cultivat pentru care se acordă un brevet pentru soi de către Oficiu de
Stat pentru Invenţii şi Mărci;
Taxonii sunt unităţi sistematice, cu ajutorul cărora grupurile de vieţuitoare ale Terrei pot fi
ierarhizate şi sistematizate9. Privind lumea vie taxonomic, prin definiţie apare necesitatea
organizării ei pe baza unor caractere de clasificare. Pentru a putea fie exprimată această
clasificare ierarhizată, se apelează la unităţile sistematice (regn, încrengătură, clasă gen,
specie, etc.).
8
Republicată în temeiul art. IV din Legea nr. 119/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 255/1998 privind protecţia noilor
soiuri de plante, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 11 mai 2006, dându-se textelor o nou numerotare.
Legea nr. 255/1998 privind protecţia noilor soiuri de plante a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 31
decembrie 1998 şi a mai fost modificată prin:
— Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 190/2005 pentru realizarea unor măsuri necesare în procesul de integrare europeană,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.179 din 28 decembrie 2005, aprobată cu modificări şi completări prin
Legea nr. 332/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 629 din 20 iulie 2006;
— Legea nr. 381/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 41/1998 privind taxele în domeniul protecţiei
proprietăţii industriale şi regimul de utilizare a acestora, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 6 din 4 ianuarie
2006.
9
Dicţionarul explicativ al limbii române - taxon - unitate, categorie sistematică în clasificarea regnului vegetal și
animal, cuprinzând populații cu aceeași origine
113
material de înmulţire — seminţe, plante întregi sau diferite părţi de plante care au
capacitatea să reproducă plante întregi;
Prin termenul de ameliorator se defineşte: 1. persoana care a creat sau a descoperit şi a
dezvoltat un nou soi; 2. persoana care este angajatorul persoanei care a creat sau a descoperit
şi a dezvoltat un nou soi sau cea care a comandat activitatea de creare de noi soiuri, în
conformitate cu legea sau pe baza unui contract care specifică faptul că dreptul
amelioratorului aparţine primului; 3. succesorul în drepturi al persoanei prevăzute care a
creat sau a descoperit şi a dezvoltat un nou soi sau succesorul angajatorului persoanei care a
creat sau a descoperit şi a dezvoltat un nou soi sau cea care a comandat activitatea de creare
de noi soiuri, în conformitate cu legea sau pe baza unui contract care specifică faptul că
dreptul amelioratorului aparţine primului;
solicitant — persoana care a înregistrat o cerere de brevet pentru soi la OSIM;
titular de brevet pentru soi — persoana care deţine brevetul pentru soi sau succesorul său în
drepturi;
teste de creştere — experienţele organizate în vegetaţie pentru determinarea distinctivităţii,
uniformităţii şi stabilităţii;
Convenţie — Convenţia internaţională pentru protecţia noilor soiuri de plante din 2
decembrie 1961, revizuită la Geneva la 10 noiembrie 1972, la 23 octombrie 1978 şi la 19
martie 1991, la care România a aderat prin Legea nr. 186/2000, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 6 noiembrie 2000;
Oficiul comunitar — Oficiul comunitar pentru protecţia soiurilor de plante;
Buletinul Oficial — Buletinul Oficial de Proprietate Industrială — Secţiunea noile soiuri de
plante;
autoritatea naţională — autoritatea responsabilă cu efectuarea testelor de creştere.
12.3 Brevetabilitatea noilor soiuri de plante

12.3.1 Condiţii pentru acordarea protecţiei
Statul român, prin OSIM, acordă protecţie pentru un nou soi de plantă şi eliberează brevetul
pentru soi dacă acesta este: nou; distinct; uniform; stabil.
Pentru a fi brevetat, soiul trebuie să poarte o denumire.
Noutatea
Soiul este nou dacă la data înregistrării cererii de brevet pentru soi sau la data invocării
priorităţii, materialul de înmulţire ori recoltat nu a fost vândut sau nici nu a fost pus printr-un alt
mod la dispoziţia terţilor, de către ameliorator sau cu acordul acestuia, în scopul exploatării
114
comerciale a noului soi:
a) pe teritoriul României, cu un an înaintea înregistrării cererii de brevet pentru soi;
b) pe teritoriul altor state, cu mai mult de 4 ani de la înregistrarea cererii de brevet pentru soi,
iar pentru pomi şi viţa-de-vie, cu mai mult de 6 ani.
De asemenea, nu îşi pierde noutatea soiul care:
a) face obiectul unui contract de transmitere de drepturi, dacă anterior înregistrării cererii
nu a avut loc exploatarea comercială a noului soi;
b) face obiectul unui acord între ameliorator şi o altă persoană, în virtutea căruia
amelioratorul autorizează producerea materialului de înmulţire sub controlul său;
c) face obiectul unui acord al amelioratorului cu un terţ privind efectuarea unui studiu sau
experiment în plin câmp sau în laborator ori a unor experimentări pe un eşantion mic de
plante în vederea evaluării noului soi;
d) a fost pus la dispoziţie unui terţ, sub formă de material de înmulţire sau ca material
recoltat, ca urmare a folosirii şi care nu este folosit pentru înmulţiri ulterioare, aceste
acte nefiind considerate ca exploatare comercială a noului soi
e) a fost pus la dispoziţie, ca urmare a faptului că amelioratorul a expus soiul într-o
expoziţie recunoscută oficial;
f) a fost pus la dispoziţie unui organism oficial, în cadrul unei obligaţii legale sau pe bază
de contract, în vederea producerii, reproducerii, multiplicării, condiţionării sau a
depozitării, fără ca persoana care a solicitat protecţia să îşi piardă dreptul exclusiv de
exploatare a soiului, cu condiţia ca nicio altă punere la dispoziţie în scop comercial să nu
fi fost făcută anterior;
g) a fost pus la dispoziţie de o unitate sau de o firmă unei alte unităţi sau unei firme căreia
îi este subordonată sau dacă amândouă unităţile sau firmele aparţin în întregime unei
terţe unităţi sau firme, cu condiţia să nu fi avut loc o altă punere la dispoziţie.
Distinctivitatea
Distinctivitatea unui soi este definită prin caractere care pot fi recunoscute, descrise şi
identificate precis.
Soiul este distinct dacă se deosebeşte clar, prin unul sau mai multe caractere relevante care
rezultă dintr-un anumit genotip sau dintr-o combinaţie de genotipuri, faţă de orice alt soi a cărui
existenţă este notoriu cunoscută la data depunerii cererii de brevet pentru soi la OSIM sau, după
caz, la data de prioritate invocată.
Soiurile care pot fi considerate incluse în categoria de soi notoriu cunoscut sunt cele:
a) protejate în România şi înregistrate în Registrul naţional al brevetelor pentru soiuri sau în
alte state părţi contractante la Convenţie;
115
b) înregistrate în catalogul oficial al soiurilor comercializate în România sau în registre şi
cataloage similare din alte state părţi contractante la Convenţie;
c) pentru care există o cerere înregistrată pentru protecţia soiului sau pentru înscrierea lui într-
un registru de soiuri din România, cu condiţia ca cererea să conducă la acordarea protecţiei
sau la înregistrarea soiului;
d) pentru care există o cerere înregistrată în străinătate pentru acordarea protecţiei sau pentru
înregistrarea soiului, cu condiţia ca cererea să conducă la acordarea protecţiei sau la
înregistrare;
e) oferite spre vânzare sau vândute pe teritoriul României ori al altor state.
Uniformitatea
Soiul este uniform dacă, supuse variaţiilor previzibile pe parcursul ciclului de înmulţire,
plantele rămân suficient de uniforme în caracterele relevante, inclusiv cele folosite în examinarea
distinctivităţii soiului, precum şi în alte caractere folosite pentru descrierea soiului.
Stabilitatea
Soiul este stabil, dacă, după înmulţiri repetate sau în cazuri speciale, la sfârşitul fiecărui
ciclu de înmulţire, caracterele relevante pentru stabilirea distinctivităţii sau oricare alte caractere
folosite pentru descrierea soiului rămân neschimbate.
12.4 Dreptul la protecţie

12.4.1 Dreptul la brevetul pentru soi
Dreptul la brevetul pentru soi aparţine amelioratorului şi poate fi transmis prin cesiune.
Dacă mai mulţi amelioratori au creat sau au descoperit şi au dezvoltat în comun un nou soi,
dreptul la brevetul pentru soi aparţine în comun acestora. Această reglementare a legii se aplică şi în
cazul în care două sau mai multe persoane au descoperit soiul şi altă persoană sau alte persoane l-au
dezvoltat.
Dreptul la brevetul pentru soi poate, de asemenea, să aparţină în comun amelioratorului şi
altei persoane, dacă amelioratorul şi cealaltă persoană declară în scris că sunt de acord să deţină în
comun acest drept.
Amelioratorul care a creat un nou soi în timpul serviciului este îndreptăţit, dacă nu este altfel
prevăzut în contractul său individual de muncă, la brevetul pentru soi şi la o remuneraţie echitabilă.
În situaţia în care dreptul la brevetul pentru soi aparţine la două sau mai multe persoane, una
dintre ele sau mai multe pot împuternici pe celelalte, printr-o declaraţie scrisă, să revendice dreptul
la brevetul pentru soi.
116
12.5 Procedura de examinare a cererii de eliberare a brevetului pentru soi
12.5.1 Depunerea cererii de brevet pentru soi. Conţinutul şi condiţiile cererii de brevet
Cererea de brevet pentru soi poate fi depusă la Oficiu de orice persoană fizică ori juridică
sau de reprezentantul legal al acesteia:
Cererea de brevet trebuie să se refere la un singur soi, se depune în limba română, pe
formular-tip, şi conţine:
a) datele de identificare a solicitantului, cuprinzând numele, prenumele, domiciliul sau
reşedinţa, dacă este persoană fizică, ori denumirea firmei, sediul şi formele legale de
constituire, dacă este persoană juridică;
b) denumirea speciei în limba latină şi denumirea comună în limba română;
c) propunerea provizorie de denumire a noului soi;
d) chestionarul tehnic care descrie principalele caractere ale soiului în forma standardizată;
e) informaţii referitoare la cererea sau cererile anterioare pentru o eventuală revendicare a
priorităţii;
f) informaţii despre exploatarea anterioară a soiului.
Cererea de brevet pentru soi va fi însoţită de:
a) dovada de plată a taxei de înregistrare a cererii;
b) documentele de prioritate;
c) o procură, dacă solicitantul este reprezentat printr-un reprezentant, autorizat de OSIM
12.5.2 Data de depozit a cererii de brevet pentru soi

Data de depozit a cererii de brevet pentru soi este data depunerii cererii la Oficiu, dacă
această cerere conţine elementele condiţionate de lege şi este însoţită de taxa de înregistrare a
cererii.
În cazul în care solicitanţii, persoane fizice sau juridice străine, au depus documentaţia într-o
limbă străină, în termen de 3 luni de la depunerea cererii de brevet pentru soi, aceştia au obligaţia să
depună la Oficiu o traducere a documentelor în limba română, sub sancţiunea decăderii din dreptul
la brevet.
12.5.3 Dreptul de prioritate

Cererea de brevet pentru soi conferă un drept de prioritate, cu începere de la data de depozit,
faţă de orice altă cerere de brevet pentru soi depusă ulterior pentru acelaşi soi sau pentru un soi care
nu se poate distinge clar de acesta.
Orice persoană care a depus anterior o primă cerere într-un stat parte contractantă la
Convenţie sau la Oficiul comunitar beneficiază de un drept de prioritate de 12 luni de la data de
117
depozit, dacă în acest interval de timp solicită la Oficiu acordarea unui brevet pentru soi, cu condiţia
ca prima cerere să aibă atribuită o dată de depozit.
Pentru dovedirea priorităţii din alt stat, solicitantul trebuie să prezinte la Oficiu, într-un
interval de 3 luni de la depunerea cererii, o copie autentificată după documentele primei cereri,
precum şi materialul de înmulţire sau alte documente din care să rezulte că soiul din ambele cereri
este identic.
Recunoaşterea priorităţii solicitate se face sub condiţia achitării taxei de prioritate prevăzute
de lege.
Actele săvârşite în intervalul de 12 luni de la data de depozit, cum ar fi depunerea altei
cereri, publicarea sau folosirea soiului care face obiectul primei cereri, nu constituie motiv de
respingere a cererii ulterioare şi nici nu dau naştere la drepturi pentru terţi.
Solicitantul are dreptul la o perioadă de graţie de 2 ani după expirarea duratei de prioritate
sau dacă prima cerere a fost respinsă ori retrasă în vederea transmiterii documentelor, informaţiilor
sau materialului de înmulţire solicitat pentru examinarea cererii ulterioare.
12.5.4 Denumirea soiului

Soiul va purta o denumire generică pentru a putea fi identificat. Aceeaşi denumire, pentru
acelaşi soi, va fi folosită pe teritoriul României şi în orice alt stat parte contractantă la Convenţie sau
pe bază de acorduri bilaterale.
Denumirea soiului trebuie să difere de orice altă denumire care desemnează un alt soi
existent aparţinând aceleiaşi specii de plante sau unei specii îndeaproape înrudite cu aceasta, cu
excepţia cazului când celălalt soi nu mai există şi denumirea acestuia nu are o semnificaţie specială.
Denumirea soiului nu va induce în eroare sau nu va da naştere la confuzii cu privire la caracterele
soiului, la valoarea sau identitatea sa ori a amelioratorului.
Denumirea soiului nu trebuie să fie compusă numai din cifre, cu excepţia cazurilor când
această practică este recunoscută pentru desemnarea anumitor soiuri.
Dacă o cerere este depusă simultan în România şi în alte ţări, soiul va fi înregistrat cu
aceeaşi denumire în toate celelalte ţări, cu excepţia cazului în care denumirea este apreciată de către
Oficiu ca fiind nepotrivită. O denumire propusă nu poate fi folosită ca denumire a soiului protejat
dacă este identică sau similară cu o marcă, denumire de origine ori indicaţie geografică pentru
produse protejate, identice sau similare cu cele la care se referă soiul, ori dacă aduce atingere altor
drepturi de proprietate industrială protejate.
Dacă, în virtutea unui drept obţinut anterior, o denumire a fost folosită pentru un alt soi sau
poate crea confuzie în utilizarea denumirii altui soi, solicitantului îi va fi cerută transmiterea unei
alte denumiri pentru soiul său.
118
Oferirea spre vânzare sau comercializarea de material de înmulţire din soiul protejat vor fi
făcute sub denumirea acelui soi şi după expirarea duratei de protecţie a soiului.
Denumirea soiului se înregistrează în Registrul naţional al brevetelor pentru soiuri, odată cu
acordarea şi eliberarea brevetului pentru soi.
Deţinătorul unui soi nu poate folosi o denumire identică cu denumirea soiului protejat,
pentru a nu încălca folosirea liberă a denumirii soiului, chiar după expirarea termenului de
valabilitate a brevetului pentru soi. O terţă persoană poate folosi un drept acordat de o denumire
identică cu denumirea soiului protejat pentru un alt soi numai dacă acest drept a fost dobândit
anterior.
12.5.5 Examinarea formală a cererii de brevet pentru soi

Documentaţia depusă de solicitantul brevetului de soi va fi examinată în termen de două luni
de la depunerea cererii de brevet pentru un nou soi sub aspectul regularităţii formale, al îndeplinirii
condiţiilor prevăzute în lege privind dreptul la brevet şi privind respectarea condiţiilor privind
conţinutul cererii.
Dacă în urma examinării formale se constată că cererea de brevet pentru soi îndeplineşte
condiţiile amintite aceasta se înregistrează în Registrul naţional al cererilor de brevete pentru soiuri.
Înscrierea în Registrul naţional al cererilor de brevete pentru soiuri se notifică solicitantului.
Cererile de brevete pentru noile soiuri înregistrate la Oficiu se publică, în termen de 3 luni
de la data înregistrării, în Buletinul Oficial.
12.5.6 Examinarea pe fond a cererii. Examinarea tehnică a noului soi

Cererea de acordare a brevetului va fi supusă examinării pe fond, în termen de 9 luni de la
data înregistrării împreună cu documentaţia cererii de brevet pentru soi privind noutatea şi
denumirea soiului. Rezultatul va fi notificat solicitantului, iar în cazul unui rezultat negativ se
acordă un termen de maximum 3 luni pentru răspuns.
Dacă în urma examinării pe fond se hotărăşte, în cadrul comisiei de examinare, că cererea
îndeplineşte condiţiile legale prevăzute aceasta va fi supusă examinării tehnice de către autoritatea
naţională competentă sau de o altă autoritate recunoscută internaţional, căreia Oficiul îi va transmite
documentaţia în termen de o lună de la luarea hotărârii.
Soiul va fi supus unei examinări tehnice de către autoritatea naţională cu competenţe în
domeniu, pentru a se stabili:
a) dacă soiul aparţine taxonului botanic declarat de solicitant;
b) dacă soiul este distinct, uniform şi stabil;
c) descrierea oficială a soiului.
119
Dacă testele de creştere pentru un soi nu s-au efectuat de o autoritate naţională competentă
sau de către o autoritate recunoscută internaţional, Oficiul poate lua în considerare raportul tehnic
elaborat de o altă autoritate competentă, cu acordul solicitantului şi cu condiţia plăţii taxei legale, şi
în conformitate cu procedura conform Convenţiei. Autoritatea naţională competentă sau o unitate
delegată în numele acesteia va efectua experienţele necesare stabilirii îndeplinirii condiţiilor privind
distinctivitatea, uniformitatea şi stabilitatea. Solicitantul va pune la dispoziţie gratuit material de
înmulţire aparţinând soiului, în cantitatea şi la data cerute de către autoritatea care desfăşoară testele
de creştere. Autoritatea competentă, în termen de un an de la iniţierea testării soiului, va transmite
Oficiului şi solicitantului un raport preliminar, iar în termen de 2 ani va elabora raportul tehnic cu
rezultatele obţinute şi tabelul cu caracterele noului soi.
Testarea soiului nu va afecta condiţia de noutate şi nu va putea fi folosită împotriva acordării
drepturilor amelioratorului.
Dacă testele de creştere sunt efectuate de către ameliorator, acestea pot fi analizate de către
autoritatea naţională care le poate declara valabile. Autoritatea competentă confirmă Oficiului
valabilitatea testelor de creştere printr-o notificare, însoţită de tabelul caracterelor noului soi, în
interval de maximum 6 luni de la transmiterea documentaţiei.
Dacă soiul testat îndeplineşte şi condiţiile referitoare la valoarea agronomică şi de utilizare,
solicitantul, în vederea comercializării soiului, poate cere înregistrarea soiului în Catalogul oficial al
soiurilor şi hibrizilor de plante de cultură din România, în conformitate cu prevederile Legii nr.
266/2002 privind producerea, prelucrarea, controlul şi certificarea calităţii, comercializarea
seminţelor şi a materialului săditor, precum şi înregistrarea soiurilor de plante.
12.5.7 Testarea noului soi

În vederea testării noului soi, autoritatea naţională poate să organizeze teste de creştere
proprii sau se pot folosi experienţele solicitantului pentru efectuarea observaţiilor. Testele de
creştere se organizează în conformitate cu metodologia aprobată de Ministerul Agriculturii,
Pădurilor şi Dezvoltării Rurale şi de Oficiu, avându-se în vedere normele europene şi internaţionale
privind testarea noilor soiuri.
După primirea documentaţiei şi efectuarea examinării formale, Oficiul transmite
documentaţia autorităţii naţionale, care stabileşte locul şi cantitatea de material necesare organizării
experienţelor şi notifică aceasta solicitantului, invitându-l să transmită materialul de înmulţire
solicitat. Oficiul şi autoritatea naţională pot cere solicitantului să transmită toate informaţiile,
documentele şi materialele necesare pentru desfăşurarea în condiţii optime a examinării tehnice.
Dacă în termenul acordat solicitantul nu transmite informaţiile, documentele şi materialele
cerute, Oficiul respinge cererea de brevet pentru soi. Solicitantul are dreptul ca, oricând pe perioada
120
de testare a soiului, să ceară inspectarea culturilor.
12.5.8 Protecţia provizorie. Prelungirea termenului limită

Pe perioada de la data publicării cererii de brevet pentru soi, până la data acordării
brevetului pentru soi, solicitantul beneficiază provizoriu de aceleaşi drepturi conferite titularului de
brevet pentru soi.
Încălcarea de către terţi a drepturilor solicitantului de brevet atrage pentru persoanele
vinovate obligaţia de despăgubire, potrivit dreptului comun, titlul pentru plata despăgubirilor fiind
executoriu după acordarea brevetului pentru soi.
Termenele limită privind examinarea cererii de brevet pentru soi, precum şi pentru repetarea
testelor de creştere pot fi prelungite cu până la un an, cu plata taxelor legale. La cererea
solicitantului, înaintea expirării termenelor limită, durata termenelor poate fi prelungită cu câte 3
luni, dar nu mai mult de două ori, sub condiţia plăţii taxei legale.
12.6 Retragerea şi revocarea cererii de brevet pentru soi

Ca urmare a unei notificări depuse de solicitant la Oficiu, cererea de brevet pentru soi poate
fi retrasă în orice moment, până la luarea hotărârii de acordare a brevetului pentru soi.
În termen de 3 luni de la publicarea acordării brevetului pentru soi în Buletinul Oficial, orice
persoană interesată poate cere revocarea brevetului pentru soi. Cererea se va face în scris, pentru
motive întemeiate. Persoanele care cer la Oficiu revocarea brevetului pentru soi au acces la
documente, la rezultatele examinării tehnice şi la descrierea oficială a soiului. Cererea de revocare
se va examina de către comisia de reexaminare, în termen de 3 luni de la depunere. Comisia de
reexaminare poate să solicite autorităţii naţionale sau altei unităţi autorizate să repete testele de
creştere sau să folosească un expert de cultură care să participe la examinarea soiului.
În situaţia în care o cerere de revocare este motivată şi conduce la retragerea sau la anularea
cererii de brevet pentru soi, şi dacă persoana care a solicitat revocarea depune o cerere de brevet
pentru soi, în interval de o lună de la retragere sau de la respingerea cererii pentru acelaşi soi, poate
cere ca data de depozit a noii cereri să fie considerată data retragerii sau respingerii cererii
anterioare.
12.7 Eliberarea brevetului pentru soi şi înregistrarea denumirii soiului

Brevetul pentru soi este eliberat de directorul general al Oficiului, în temeiul hotărârii de
acordare a brevetului pentru soi. Brevetul pentru soi şi denumirea soiului se înscriu în Registrul
naţional al brevetelor pentru soiuri, care este public şi poate fi consultat de terţi, cu plata taxei de
inspectare prevăzute de lege.
121
În cazul cererii depuse de mai mulţi solicitanţi, brevetul pentru soi se eliberează primului
solicitant menţionat în cerere, iar celorlalţi li se eliberează câte un duplicat al brevetului pentru soi.
Amelioratorul, în cazul în care nu este titularul brevetului, este îndreptăţit să primească, la
cerere, o copie după brevetul pentru soi eliberat.
12.8 Durata de protecţie a soiului

Durata de protecţie a soiului se calculează de la data acordării brevetului pentru soi până la
sfârşitul celui de-al 25-lea an calendaristic care urmează anului acordării. Durata de protecţie pentru
soiurile de pomi, viţă-de-vie şi cartofi se calculează de la data acordării brevetului pentru soi până la
sfârşitul celui de-al 30-lea an calendaristic care urmează anului acordării.
12.9 Drepturile titularului

12.9.1 Drepturile titularului de brevet pentru soi
Titularul de brevet pentru soi beneficiază de dreptul exclusiv de exploatare a noului soi şi de
dreptul de a interzice oricărei persoane să efectueze, fără autorizaţia sa, următoarele acte privind
materialul de înmulţire sau materialul recoltat aparţinând soiului protejat:
a) producerea sau reproducerea;
b) condiţionarea în scopul înmulţirii;
c) oferirea spre vânzare;
d) vânzarea sau orice altă formă de comercializare;
e) importul;
f) exportul;
g) depozitarea pentru producerea sau reproducerea; condiţionarea în scopul înmulţirii
oferirea spre vânzare;vânzarea sau orice altă formă de comercializare; importul; exportul;
Pentru materialul recoltat interdicţiile sunt aplicabile dacă următoarele condiţii sunt
îndeplinite cumulativ:
a) materialul recoltat a fost obţinut fără autorizaţia titularului de a folosi materialul de înmulţire din
soiul protejat;
b) titularul a omis să îşi exercite drepturile în legătură cu constituenţii noului soi.
Drepturile titularului de brevet se aplică şi pentru soiurile care:
a) sunt esenţial derivate din soiul protejat, dacă soiul protejat nu este el însuşi un soi esenţial
derivat; pentru soiurile care nu se disting clar de soiul protejat, care necesită, pentru producere,
folosirea repetată a soiului protejat.
Un soi este considerat esenţial derivat dintr-un soi iniţial dacă:
a) este predominant derivat din soiul iniţial sau dintr-un soi care, la rândul său, este
122
predominant derivat din soiul iniţial;
b) este distinct faţă de soiul iniţial din care a derivat;
c) este în esenţă identic cu soiul iniţial, în expresia caracterelor care rezultă din genotipul sau
din combinaţia de genotipuri dintre ele, cu excepţia deosebirilor rezultate din derivare.
Titularul de brevet pentru soi este îndreptăţit să solicite redevenţe sau o remuneraţie
echitabilă pentru exploatarea soiului protejat în cazul acordării de licenţe pe bază contractuală, iar
licenţiatul este obligat la plata sumelor de bani convenite.
12.9.2 Excepţii de la drepturile titularului de brevet pentru soi

Drepturile conferite titularului de brevet pentru soi nu se extind asupra:
a) folosirii soiului în scop personal şi necomercial;
b) folosirii soiului în scop experimental, care include crearea de noi soiuri din materialul iniţial;
c) folosirii soiului pentru crearea, descoperirea şi dezvoltarea de alte soiuri;
d) actelor de producere, reproducere, condiţionare în scopul înmulţirii, oferire spre vânzare sau
orice formă de comercializare pentru alte soiuri, cu excepţia cazului în care soiul este
esenţial derivat din soiul protejat, dacă soiul protejat nu este el însuşi un soi esenţial derivat
sau dacă celălalt soi ori material aparţinând soiului este protejat printr-un drept de
proprietate industrială echivalent;
Persoanele care folosesc soiul protejat sunt obligate să informeze titularul despre aceasta.
Exploatarea soiului de către terţi în intervalul cuprins între decăderea din drepturi a
titularului şi revalidarea brevetului nu constituie o încălcare a drepturilor.
12.9.3 Privilegiul fermierului

Pentru stimularea producţiei agricole la speciile de plante fermierii pot să exploateze, să
înmulţească soiul pe terenul lor, să îl cultive, să obţină recolte pentru folosul propriu, fără a deţine o
licenţă de la titular, cu excepţia soiurilor protejate care sunt hibrizi sau soiuri sintetice.
Fermierii pot folosi sămânţa obţinută pentru semănat sau prin procesatorii de sămânţă. În
situaţia în care sămânţa se foloseşte prin procesatori, aceasta trebuie să rămână identică cu sămânţa
din soiul protejat şi cu produsul recoltat.
Fermierii sunt obligaţi să plătească titularului o remuneraţie echitabilă pentru folosirea
seminţei din soiul protejat, mai scăzută decât preţul plătit pentru o licenţă de înmulţire a
materialului de cea mai slabă calitate, folosită pentru certificarea oficială a soiului protejat.
Titularul este îndreptăţit să ceară, în scris, informaţiile necesare în legătură cu sămânţa din
soiul protejat, produsă de fermier. Fermierii şi procesatorii de sămânţă au obligaţia să furnizeze
titularului, la cerere, informaţii în scris despre datele lor de identificare.
123
Procesatorii de seminţe sunt obligaţi, la cerere, să furnizeze titularului informaţii în scris
despre cantitatea de sămânţă din soiul protejat, livrată pentru procesare, precum şi despre cantitatea
de sămânţă obţinută după procesare, data şi locul prelucrării şi identitatea persoanei pentru care s-a
făcut procesarea.
Fermierii au obligaţia, la cerere, să furnizeze titularului informaţii în scris despre cantitatea
de sămânţă utilizată şi, după caz, identitatea procesatorului de sămânţă. Titularul are obligaţia, la
cerere, să furnizeze fermierilor informaţii în scris referitoare la preţul încasat pentru licenţa de
producere de sămânţă, de categoria cea mai slabă, calificată pentru certificarea oficială, din soiul
protejat în aceeaşi zonă.
12.9.4 Epuizarea drepturilor titularului de brevet pentru soi

Dreptul titularului de brevet pentru soi nu se extinde asupra actelor referitoare la materialul
de înmulţire şi la materialul recoltat din soiul protejat sau dintr-un soi precum şi nici asupra celor
referitoare la oricare parte de plantă din soiul protejat sau la oricare material derivat din acest soi,
care a fost vândut sau a fost comercializat de către titular ori cu consimţământul acestuia, decât dacă
astfel de acte implică:
a) înmulţirea soiului protejat, cu excepţia cazului în care această înmulţire a fost făcută atunci
când materialul a fost pus la dispoziţie terţilor pentru înmulţire;
b) exportul de material din soiul protejat într-o ţară terţă care nu protejează soiurile de plante din
genurile şi speciile cărora le aparţine soiul protejat, cu excepţia cazului în care materialul este
destinat consumului alimentar.
12.10 Încetarea efectelor brevetului pentru soi

12.10.1 Anularea brevetului pentru soi
Brevetul de soi este declarat nul dacă constată una dintre următoarele situaţii:
a) soiul nu era nou la data depunerii cererii sau la data revendicării priorităţii, după caz;
b) acordarea brevetului pentru soi s-a bazat esenţial pe informaţii şi documente furnizate de
ameliorator, soiul nu a fost uniform, la data acordării drepturilor;
c) persoana căreia i s-a acordat brevetul pentru soi nu era îndreptăţită, cu excepţia cazului în care
a avut loc o transmitere a drepturilor către persoana îndreptăţită.
12.10.2 Decăderea din drepturi a titularului de brevet pentru soi

Titularul de brevet pentru soi este declarat decăzut din drepturile decurgând din acesta,
atunci când constată una dintre următoarele situaţii:
a) titularul de brevet pentru soi nu îndeplineşte obligaţia de menţinere a soiului protejat;'
124
b) titularul de brevet pentru soi nu dă curs cererii Oficiului sau autorităţii naţionale de a furniza
informaţii sau material în scopul verificării existenţei soiului protejat pe parcursul perioadei de
valabilitate a brevetului pentru soi;
c) titularul de brevet pentru soi nu propune în termenul acordat o denumire adecvată pentru soi,
atunci când Oficiul solicită schimbarea denumirii soiului, deoarece aceasta nu mai satisface
condiţiile legale privind denumirea soiului;
d) titularul de brevet pentru soi nu plăteşte taxele de menţinere în vigoare a brevetului pentru soi.
Oficiul nu va proceda la decăderea titularului din drepturi înainte de a-i notifica
neîndeplinirea uneia dintre obligaţiile prevăzute de lege. Decăderea din drepturi a titularului de
brevet pentru soi se publică în Buletinul Oficial şi produce efecte de la data înscrierii în Registrul
naţional al brevetelor pentru soiuri.
Titularul de brevet pentru soi poate cere la Oficiu revalidarea brevetului pentru soi pentru
motive justificate, în termen de 6 luni de la data publicării decăderii.
12.10.3 Renunţarea la brevetul pentru soi

Titularul de brevet pentru soi poate renunţa oricând pe durata protecţiei soiului la brevetul
pentru soi, pe baza unei declaraţii scrise transmise la Oficiu. Renunţarea la brevetul pentru soi
produce efecte de la data transmiterii cererii la Oficiu. Renunţarea se înscrie în Registrul naţional al
brevetelor pentru soiuri şi produce efecte pentru terţi de la data publicării în Buletinul Oficial. Dacă
brevetul pentru soi a făcut obiectul unui contract de licenţă, renunţarea este posibilă numai cu
acordul licenţiatului.
12.11 Exploatarea soiului protejat

12.11.1 Menţinerea soiului protejat
Titularul de brevet pentru soi este obligat ca, pe toată durata de valabilitate a brevetului
pentru soi, să menţină soiul, astfel încât acesta să îşi păstreze toate caracterele prezentate în
descrierea oficială, la data acordării brevetului pentru soi.
Pentru verificarea distinctivităţii, a uniformităţii şi a stabilităţii noului soi, autoritatea
naţională poate cere titularului de brevet pentru soi să furnizeze seminţe, material de înmulţire,
documente sau orice alte informaţii necesare verificării.
Oficiul poate cere titularului de brevet pentru soi, pe toată durata de valabilitate a brevetului,
informaţii şi documente din care să rezulte existenţa soiului şi menţinerea caracteristicilor acestuia.
12.12 Transmiterea drepturilor asupra soiului

Dreptul la acordarea unui brevet pentru soi, dreptul la brevetul pentru soi, precum şi
125
drepturile ce decurg din brevetul pentru soi pot fi transmise altor persoane fizice sau juridice.
Transmiterea drepturilor se poate face prin cesiune, licenţă exclusivă sau neexclusivă ori prin
succesiune legală sau testamentară.
Dacă o altă persoană decât cea care figurează în brevet este îndreptăţită la acordarea
brevetului pentru soi, Oficiul eliberează brevetul pentru soi persoanei îndreptăţite şi publică
schimbarea în Buletinul Oficial.
Dacă brevetul pentru soi aparţine mai multor persoane, partea ce îi revine uneia dintre
acestea poate fi transmisă unor terţi, dacă li se notifică acest lucru în scris, iar aceştia nu răspund în
interval de o lună.
Transmiterea drepturilor intră în vigoare la data încheierii. Transmiterea drepturilor nu
afectează drepturile dobândite de către terţi înaintea datei de transmitere.
Transmiterea drepturilor se înscrie, după caz, în Registrul naţional al cererilor de brevete
pentru soiuri sau în Registrul naţional al brevetelor pentru soiuri, se publică în Buletinul Oficial şi
devine opozabilă terţilor de la această dată. O transmitere care încă nu a fost înscrisă în Registru
poate totuşi să fie invocată împotriva terţilor care au dobândit drepturi după data de transmitere,
dacă la data la care au dobândit aceste drepturi cunoşteau că s-a făcut transmiterea.
126
CAPITOLUL 13
MODELUL DE UTILITATE
13.1 Consideraţii generale. Definirea obiectului dreptului la protecţia invenţiilor prin

înregistrare ca model de utilitate
Protecţia invenţiilor prin model de utilitate se face conform dispoziţiilor Legii nr. 350/2007
privind modelele de utilitate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 851 din 12
decembrie 2007, cu respectarea convenţiilor, tratatelor şi acordurilor la care România este parte.
Modelul de utilitate protejează, orice invenţie tehnică, cu condiţia să fie nouă, să depăşească
nivelul simplei îndemânări profesionale şi să fie susceptibilă de aplicare industrială.
Nu pot fi protejate prin înregistrare ca model de utilitate:
a) invenţiile a căror exploatare comercială este contrară ordinii publice sau bunelor moravuri,
inclusiv cele dăunătoare sănătăţii ori vieţii persoanelor, animalelor sau plantelor ori care sunt de
natură să aducă atingeri grave mediului, cu condiţia ca această excludere să nu depindă numai de
faptul că exploatarea lor este interzisă printr-o dispoziţie legală;
b) soiurile de plante şi rasele de animale;
c) invenţiile având ca obiect un material biologic;
d) invenţiile având ca obiect un produs constând într-o substanţă chimică sau farmaceutică;
e) invenţiile având ca obiect un procedeu sau o metodă.
13.2 Produsul - obiect al cererii de model de utilitate

Produsul este obiect al unei invenţii în măsura în care constituie soluţia tehnică a unei
probleme. Produsul reprezintă un obiect cu caracteristici determinate, definite tehnic prin părţile
sale constructive şi/sau constitutive, prin elementele de legătură dintre acestea, prin forma sa
constructivă şi/sau a părţilor constitutive, prin materialele din care este realizat, prin relaţiile
constructive, de poziţie şi funcţionare dintre părţile constitutive sau prin rolul funcţional al acestora.
Produse pot fi, de exemplu:
a) dispozitive, instalaţii, echipamente, maşini-unelte, aparate sau subansambluri ale acestora
pentru realizarea unui procedeu de fabricaţie ori de lucru;
b)circuite electrice, pneumatice sau hidraulice;
c) amestecuri fizice definite prin elementele componente, raportul cantitativ dintre acestea sau
alte proprietăţi care le individualizează şi care le fac aplicabile pentru rezolvarea unei probleme
tehnice.
Produsele ca obiect al cererii de model de utilitate din domeniul programelor de calculator îl
pot constitui aparatele programabile în care, la prima vedere, caracteristica tehnică a invenţiei este
127
realizată cu ajutorul unui program de calculator, precum şi produsele-program de calculator pentru
sistemele de procesare a datelor exprimate prin derularea logică a acestora.
13.3 Drepturile titularului modelului de utilitate

Dreptul la modelul de utilitate aparţine inventatorului sau succesorului său în drepturi.
Modelul de utilitate înregistrat conferă titularului său un drept exclusiv de exploatare a invenţiei pe
întreaga durată şi de a interzice efectuarea fără consimţământul său fabricarea, folosirea, oferirea
spre vânzare, vânzarea sau importul în vederea folosirii, oferirii spre vânzare ori vânzării invenţiei
protejate prin model de utilitate.
Titularul are, de asemenea, dreptul de a interzice oricărui terţ care nu are consimţământul
său să furnizeze sau să ofere altor persoane decât celor îndreptăţite să exploateze invenţia protejată
prin model de utilitate mijloace de aplicare a invenţiei pe teritoriul României, referitoare la un
element esenţial al invenţiei, când terţul ştie sau, în împrejurările date, ar fi trebuit să ştie că
mijloacele sunt adecvate şi destinate aplicării invenţiei.
În cazul în care elementele esenţiale ale unui model de utilitate au fost preluate din
descrierea, desenele, modelele experimentale, dispozitivele sau echipamentele aparţinând altei
persoane decât titularului, fără consimţământul acesteia, protecţia acordată nu poate fi folosită în
detrimentul acelei persoane.
Drepturile conferite de un model de utilitate înregistrat nu se extind la actele care comportă
fabricarea, folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în vederea folosirii, oferirii spre
vânzare ori vânzării a unui produs protejat, efectuate după ce produsul a fost comercializat într-un
stat membru al Uniunii Europene, de către titular sau cu consimţământul acestuia. Totuşi, drepturile
conferite de un model de utilitate se extind la actele privind produsul protejat, efectuate după ce
produsul a fost comercializat în afara unui stat membru al Uniunii Europene, de către titular sau cu
consimţământul acestuia.
13.4 Durata unui model de utilitate

Durata unui model de utilitate este de 6 ani, cu începere de la data de depozit.
Titularul dreptului poate să obţină, pe baza unei solicitări făcute în scris la O.S.I.M.,
reînnoirea protecţiei prin modelul de utilitate pentru încă o perioadă de 2 ani, dar nu mai devreme
de un an şi nu mai târziu de 6 luni înainte de expirarea termenului de 6 ani de la data de depozit.
Menţiunea reînnoirii protecţiei se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.
128
13.5 Transmiterea drepturilor asupra modelului de utilitate. Renunţarea titularului la
modelul de utilitate înregistrat
Dreptul la modelul de utilitate, dreptul la înregistrarea modelului de utilitate şi drepturile
care decurg din înregistrarea modelului de utilitate pot fi transmise în tot sau în parte. Modelul de
utilitate poate face obiectul unei garanţii reale sau al unor măsuri de executare silită.
Protecţia prin model de utilitate încetează prin:
a) expirarea duratei;
b) neplata taxelor de reînnoire a protecţiei;
c) renunţarea titularului la modelul de utilitate înregistrat.
Încetarea protecţiei produce efectele din ziua următoare: datei expirării duratei modelului de
utilitate sau comunicării de către titular a renunţării.
Dacă renunţarea se referă numai la anumite părţi ale modelului de utilitate, acesta rămâne în
vigoare în ceea ce priveşte celelalte părţi. O.S.I.M. ia act de renunţare, fără a examina dacă părţile
rămase ale modelului de utilitate continuă să îndeplinească cerinţele prevăzute legal şi dacă
limitarea este admisibilă.
Modelul de utilitate este considerat a nu avea efect retroactiv de la data de depozit, în cazul
în care se acordă brevet de invenţie pentru o cerere: în care este revendicată prioritatea cererii de
model de utilitate sau care a fost transformată în cerere de model de utilitate, iar solicitantul nu a
cerut în mod expres retragerea cererii de brevet.
13.6 Procedura de înregistrare. Publicarea şi eliberarea certificatului

Cererea de model de utilitate se redactează în limba română şi se depune la O.S.I.M. Cererea
conţine:
a) datele de identificare ale solicitantului;
b) solicitarea protecţiei prin model de utilitate, însoţită de titlul invenţiei;
c) o descriere a invenţiei;
d) una sau mai multe revendicări;
e) desenele la care se face referire în descriere sau în revendicări.
Cererea de model de utilitate conţine indicaţii care să permită stabilirea identităţii
inventatorului. Dacă solicitantul nu este acelaşi cu inventatorul, acesta trebuie să îl declare şi să facă
dovada, printr-un document depus la O.S.I.M., până la luarea unei hotărâri, că este îndreptăţit la
înregistrarea modelului de utilitate. În toate procedurile în faţa O.S.I.M., solicitantul este considerat
a fi persoana îndreptăţită la înregistrarea modelului de utilitate.
Pentru fiecare invenţie se depune câte o cerere de model de utilitate.
Revendicările trebuie să definească în mod clar obiectul protecţiei solicitate, să fie concise şi
129
să fie susţinute în întregime de descrierea invenţiei.
Cererea este însoţită de un rezumat al invenţiei. Rezumatul trebuie să conţină o scurtă
prezentare a invenţiei; acesta serveşte exclusiv informării tehnice şi nu poate fi luat în
considerare pentru alte scopuri, în special pentru determinarea întinderii protecţiei.
Până la data hotărârii de înregistrare a modelului de utilitate sunt permise modificări ale
cererii în măsura în care acestea nu extind obiectul cererii. Din modificări care extind obiectul
cererii nu pot rezulta niciun fel de drepturi.
Invenţia trebuie să fie dezvăluită în cererea de model de utilitate suficient de clar şi complet,
astfel încât o persoană de specialitate în domeniu să o poată realiza.
Data de depozit a cererii de model de utilitate este data la care au fost depuse la O.S.I.M.
următoarele:
a) o indicaţie explicită sau implicită, potrivit căreia se solicită un model de utilitate;
b) indicaţii care să permită stabilirea identităţii solicitantului sau care să permită contactarea
acestuia de către O.S.I.M.;
c) o parte care, la prima vedere, să pară a fi o descriere a invenţiei.
Revendicările şi desenele privind invenţia pot fi depuse şi în termen de două luni de la data
de depozit.
În cazul în care nu sunt îndeplinite toate cerinţele privind înregistrarea cererii, O.S.I.M.
notifică solicitantului deficienţele constatate şi îi solicită remedierea acestora în termen de două luni
de la data la care cel puţin cerinţa privind stabilirea identităţii solicitantului a fost îndeplinită.
Data de depozit a cererii de model de utilitate este data la care sunt depuse la O.S.I.M.
documentele ce cuprind remedierea deficienţelor semnalate în notificarea transmisă. Dacă
deficienţele semnalate nu au fost remediate în termenul acordat, nu se acordă data de depozit, iar
cererea de model de utilitate este considerată a nu fi fost depusă.
Depozitul cererii de model de utilitate are valoarea unui depozit naţional reglementar de la
data de depozit.
13.6.1 Cererea de model de utilitate rezultată din transformarea cererii de brevet

O cerere de model de utilitate poate rezulta şi dintr-o cerere de brevet având ca obiect
aceeaşi invenţie, dacă solicitantul depune o cerere de transformare:
a) pe parcursul procedurii de examinare a cererii de brevet până la încheierea pregătirilor tehnice
pentru publicarea menţiunii hotărârii de acordare a brevetului de invenţie sau de respingere a cererii
de brevet;
b) într-o perioadă de 3 luni de la data la care O.S.I.M. publică menţiunea unei hotărâri de anulare
a brevetului de invenţie rămase definitivă şi irevocabilă pe motivul lipsei activităţii inventive.
130
Cererea de model de utilitate rezultată din transformare beneficiază de aceeaşi dată de
depozit şi de dreptul de prioritate născut din cererea de brevet de invenţie. Transformarea nu are
efect după expirarea unei perioade de 10 ani calculate de la data de depozit a cererii de brevet.
Pentru o cerere de brevet de invenţie transformată într-o cerere de model de utilitate, procedura de
examinare se continuă dacă solicitantul nu cere în mod expres retragerea cererii de brevet.
Pot fi transformate în cereri de model de utilitate şi cererile de brevet european aflate în
situaţiile prevăzute la art. 135 din Convenţia privind eliberarea brevetelor europene (Convenţia
brevetului european), adoptată la München la 5 octombrie 1973, la care România a aderat prin
Legea nr. 611/2002, cu revizuirile ulterioare.
Solicitantul unui model de utilitate poate cere, până la luarea unei hotărâri privind
înregistrarea, conversia acestuia într-o cerere de brevet de invenţie.
Cererea de transformare trebuie să conţină:
a) solicitarea explicită a transformării în vederea înregistrării modelului de utilitate pentru
invenţia care face obiectul cererii de brevet;
b) numărul şi data de depozit ale cererii de brevet cu valoare de depozit naţional reglementar,
a cărei transformare se solicită;
c) datele de identificare a solicitantului.
Pot fi, de asemenea, transformate în cereri de model de utilitate cererile rezultate din
divizarea unei cereri de brevet de invenţie care are ca obiect un produs şi un procedeu. În această
situaţie, solicitantul va cere transformarea în cerere de model de utilitate pentru cererile de brevet de
invenţie rezultate din divizare şi care au ca obiect produsul.
O cerere de brevet de invenţie, rezultată astfel beneficiază de aceeaşi dată de depozit şi de
dreptul de prioritate născut din cererea de model de utilitate.
Conversia unei cereri de model de utilitate în cerere de brevet de invenţie nu este permisă în
cazul în care cererea de model de utilitate a rezultat din transformarea unei cereri de brevet de
invenţie.
O cerere de model de utilitate trebuie să se refere la o singură invenţie. Cererea de model de
utilitate care conţine două sau mai multe invenţii trebuie divizată de către solicitant, din proprie
iniţiativă sau la cererea O.S.I.M., până la luarea unei hotărâri privind această cerere.
În situaţia în care, până la luarea unei hotărâri asupra cererii iniţiale, solicitantul nu o
divizează prin depunerea revendicărilor care să definească protecţia unei singure invenţii, obiect al
cererii iniţiale, O.S.I.M. declară cererea ca fiind considerată retrasă.
O.S.I.M. hotărăşte respingerea înregistrării modelului de utilitate în următoarele situaţii:
a) invenţia, obiect al cererii, este exclusă de la protecţia prin model de utilitate sau nu poate fi
protejată
131
b) cererea de model de utilitate nu conţine datele de identificare ale solicitantului, solicitarea
protecţiei prin model de utilitate nu a fost însoţită şi de titlul invenţiei, nu există o descriere a
invenţiei, nu au fost făcute revendicări, nu au fost anexate desenele la care se face referire în
descriere ori revendicări, invenţia nu este dezvăluită în cerere suficient de clar şi complet, în dosar
nu există documentaţia integrală solicitată de lege;
c) solicitantul, altul decât inventatorul, nu a făcut dovada că este îndreptăţit la înregistrarea
modelului de utilitate.
Sunt declarate ca fiind considerate retrase cererile de model de utilitate aflate în următoarele
situaţii:
a) inventatorii nu au fost indicaţi;
b) cererea a constituit baza revendicării priorităţii într-o cerere ulterioară depusă pe cale
naţională sau pentru care s-a deschis fază naţională în România;
c) solicitantul nu a depus revendicările şi/sau desenele în termen de două luni de la data de
depozit a cererii de model de utilitate;
d) cererea de model de utilitate a rezultat din transformarea unei cereri de brevet de invenţie
pentru care, ulterior transformării, a fost luată o hotărâre de acordare a brevetului;
e) una dintre taxele legale nu a fost plătită în cuantumul şi la termenele prevăzute de lege şi de
Ordonanţa Guvernului nr. 41/1998 privind taxele în domeniul proprietăţii industriale şi
regimul de utilizare a acestora, republicată, cu modificările ulterioare;
f) solicitantul nu a divizat cererea de model de utilitate neunitară.
Invenţia care face obiectul cererii de model de utilitate are caracterul stabilit de legea
specială şi nu poate fi divulgată fără acordul solicitantului până la publicare. O.S.I.M. păstrează
nivelul de clasificare atribuit de instituţiile în drept documentelor depuse. În situaţia în care
documentele nu sunt declasificate înainte de publicarea înregistrării modelului de utilitate, O.S.I.M.
publică înregistrarea modelului de utilitate în termen de o lună de la data comunicării declasificării
informaţiilor.
Menţiunea hotărârii de înregistrare a modelului de utilitate sau de respingere a cererii de
model se publică în B.O.P.I., în termen de o lună de la data la care a expirat termenul prevăzut de
lege pentru formularea contestaţiei şi în condiţiile prevăzute de regulamentul de aplicare a legii.
Odată cu publicarea menţiunii hotărârii de înregistrare a modelului de utilitate se pun la
dispoziţia publicului descrierea, revendicările sau, după caz, revendicările amendate şi desenele,
precum şi raportul de documentare, dacă acesta nu se publică ulterior.
În temeiul hotărârii de înregistrare a modelului de utilitate, luate de comisia de examinare de
specialitate, O.S.I.M. eliberează titularului certificatul de model de utilitate, împreună cu descrierea,
revendicările şi, după caz, desenele modelului de utilitate. Data eliberării certificatului este data
132
publicării menţiunii hotărârii de înregistrare.
13.7 Apărarea drepturilor

Hotărârile privind cererea de model de utilitate luate de comisia de examinare pot fi
contestate la O.S.I.M. în scris şi motivat de către solicitantul cererii sau de către titularul modelului
de utilitate, în termen de două luni de la comunicare.
Contestaţia se soluţionează la O.S.I.M. de către o comisie de reexaminare. Comisia de
reexaminare hotărăşte asupra admiterii sau respingerii contestaţiei şi comunică hotărârea
solicitantului.
13.7.1 Anularea modelului de utilitate

Un model de utilitate înregistrat la O.S.I.M. poate fi anulat pe toată durata, la cerere, dacă se
constată că:
a) obiectul modelului de utilitate nu îndeplineşte cerinţele prevăzute de lege prin care se
defineşte modelul de utilitate ca orice invenţie tehnică cu condiţia să fie nouă, să depăşească nivelul
simplei îndemânări profesionale şi să fie susceptibilă de aplicare industrială;
b) modelul de utilitate nu poate fi considerat invenţie, ori face parte din categoriile de invenţii
care nu pot fi protejate ca modele de utilitate, ori face parte din categoriile;
c) obiectul modelului de utilitate nu dezvăluie invenţia suficient de clar şi complet, astfel încât o
d) obiectul modelului de utilitate depăşeşte conţinutul cererii, aşa cum a fost depusă;
e) titularul nu era îndreptăţit la înregistrarea modelului de utilitate;
f) protecţia conferită de modelul de utilitate a fost extinsă.
Dacă motivele de anulare se referă numai la o parte a modelului de utilitate, acesta va fi
anulat în parte.
Anularea are efect începând cu data de depozit a cererii de model de utilitate.
Orice persoană care marchează produsele sau ambalajul acestora cu un semn de natură să creeze
impresia că produsele sunt protejate ca modele de utilitate, sau orice persoană care foloseşte un
astfel de semn ca antet pe corespondenţa oficială, pe firmă, pe carduri de afaceri sau în anunţuri are
obligaţia ca, la cererea oricărei persoane interesate, să dea informaţii referitoare la modelul de
utilitate pe care se bazează utilizarea semnului.
13.8 Cereri internaţionale de protecţie prin model de utilitate

O cerere internaţională care a primit dată de depozit internaţional la un oficiu receptor şi în
care România este stat desemnat are acelaşi efect ca o cerere de model de utilitate care a fost depusă
133
la O.S.I.M. la aceeaşi dată.
Dacă solicitantul doreşte să continue cererea internaţională în România, trebuie ca, în termen
de 30 de luni de la data de depozit internaţional sau, dacă o prioritate a fost revendicată, de la data
priorităţii, să deschidă faza naţională în România pentru un model de utilitate.
Regula prin care o cerere internaţională care a primit dată de depozit internaţional la un
oficiu receptor şi în care România este stat desemnat are acelaşi efect ca o cerere de model de
utilitate care a fost depusă la O.S.I.M. la aceeaşi dată se aplică şi în cazul în care solicitantul, din
motive justificate, deschide faza naţională în termen de două luni de la data expirării termenului de
30 de luni, cu plata taxei de deschidere întârziată a fazei naţionale.
Pentru deschiderea fazei naţionale în România, solicitantul depune o cerere care trebuie să
conţină solicitarea explicită sau implicită a deschiderii fazei naţionale pentru un model de utilitate,
traducerea conformă în limba română a descrierii, a revendicărilor şi a desenelor cererii
internaţionale şi plăteşte taxa de depunere.
După deschiderea fazei naţionale, cererea internaţională este supusă procedurilor prevăzute
de legea română privind protejarea invenţiilor prin model de utilitate.
Un solicitant, persoană fizică ori persoană juridică română sau cu rezidenţă în România ori
având o întreprindere industrială sau comercială reală şi serioasă în România, în sensul Convenţiei
de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale, din 1883, la care România a aderat prin Decretul
Consiliului de Stat nr. 1.177/1968, poate depune la O.S.I.M., în calitate de oficiu receptor, o cerere
internaţională. Prioritatea poate fi revendicată fie pe baza unei cereri de model de utilitate, fie a unei
cereri de brevet de invenţie.
134
CAPITOLUL 14
MARCA. INDICAŢIA GEOGRAFICĂ. MARCA COMUNITARĂ
14.1 Consideraţii generale. Noţiune

Drepturile asupra mărcilor şi indicaţiilor geografice sunt recunoscute şi apărate pe teritoriul
României,prin Legea nr. 84/1998 ( republicată)10. Legea se aplică mărcilor de produse şi servicii,
individuale, colective şi de certificare, ce fac obiectul unei înregistrări sau solicitări de înregistrare
în România, ca urmare a unei protecţii comunitare ori pe cale internaţională, precum şi indicaţiilor
geografice. Persoanele fizice sau juridice străine cu domiciliul, respectiv sediul în afara teritoriului
României, beneficiază de dispoziţiile legii române, în condiţiile convenţiilor internaţionale privind
mărcile şi indicaţiile geografice la care România este parte.
Definită ca un semn distinctiv, marca are menirea de a servi la diferenţierea de către public a
produselor, lucrurilor, serviciilor unui comerciant, persoană fizică sau persoană juridică, de
produsele, lucrurile şi serviciile de acelaşi fel ale altor comercianţi, garantând o calitate definită şi
constantă a acestora11.
În legea română, marca este definită textual astfel:
“Poate constitui marcă orice semn susceptibil de reprezentare grafică, cum ar fi: cuvinte,
inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale şi, în
special, forma produsului sau a ambalajului său, culori, combinaţii de culori, holograme, semnale
sonore, precum şi orice combinaţie a acestora, cu condiţia ca aceste semne să permită a distinge
produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi”.
Prin modul de definire, marca se dovedeşte a se circumscrie ideii de competitivitate
economică internaţională, contribuind la dezvoltarea atractivităţii şi abilităţii de a vinde.
Din perspective legislaţiei proprietăţii industriale, marca serveşte la stabilirea unei relaţii
între produs şi producătorul acestuia astfel încât consumatorul să fie în măsură să deosebească
produsele sau serviciile oferite de un comerciant în mod legitim de alţi comercianţi.
Abordarea conferită de lege a mărcii se înscrie în contextual politic, economic şi financiar
actual, medii care legitimează funcţiile ce decurg din rolul de semn distinctiv al produselor şi
10
Republicată în temeiul art. V din Legea nr. 66/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 84/1998 privind
mărcile şi indicaţiile geografice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 226 din 9 aprilie 2010, dându-
se textelor o nouă numerotare. Legea nr. 84/1998 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din
23 aprilie 1998 şi a mai fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 190/2005 pentru realizarea unor
măsuri necesare în procesul de integrare europeană, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.179 din
28 decembrie 2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 332/2006, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 629 din 20 iulie 2006.
11
Eminescu, Yolanda, Regimul juridic al mărcilor, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1996
135
serviciilor puse în circulaţie pe pieţele interne ale statelor comunitare şi pe piaţa internaţională de
către producători şi comercianţi în calitatea lor de factori activi ai vieţii economice şi sociale şi în
acelaşi timp, a protecţiei ce rezultă din faptul că marca face obiectul unui drept exclusiv aparţinând
categoriei drepturilor industriale.
Marca reprezintă o instituţie a dreptului privat care prezintă o deschidere către interacţiunea
cu mediul înconjurător, cu modul de aplicare şi de folosire a acesteia12. Acest mediu care, la rândul
lui, a determinat apariţia mărcilor internaţionale, se caracterizează prin regionalizare şi globalizare –
produse ale unei conjuncturi unice de forţe sociale, politice şi economice.
14.1.1 Definirea termenilor în legislaţia privind înregistrarea mărcii

a) înregistrarea mărcii - modul de dobândire a drepturilor asupra unei mărci, în temeiul
prezentei legi sau al convenţiilor şi tratatelor internaţionale la care România este parte;
b) marca anterioară - marca înregistrată, precum şi marca depusă pentru a fi înregistrată în
Registrul mărcilor, cu condiţia ca ulterior să fie înregistrată;
c) marca comunitară - marca înregistrată în conformitate cu Regulamentul (CE) nr.
207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca comunitară, publicat în Jurnalul Oficial
al Uniunii Europene (JOUE) seria L nr. 78 din 24 martie 2009, denumit în continuare Regulament
privind marca comunitară;
d) marca notorie - marca larg cunoscută în România în cadrul segmentului de public vizat
pentru produsele sau serviciile cărora aceasta se aplică, fără a fi necesară înregistrarea sau utilizarea
mărcii în România pentru a fi opusă;
e) marca colectivă - marca destinată a servi la deosebirea produselor sau a serviciilor
membrilor unei asociaţii de produsele sau serviciile aparţinând altor persoane;
f) marca de certificare - marca ce indică faptul că produsele sau serviciile pentru care este
utilizată sunt certificate de titularul mărcii în ceea ce priveşte calitatea, materialul, modul de
fabricaţie a produselor sau de prestare a serviciilor, precizia ori alte caracteristici;
g) indicaţia geografică - denumirea servind la identificarea unui produs originar dintr-o
ţară, regiune sau localitate a unui stat, în cazurile în care o calitate, o reputaţie sau alte caracteristici
determinate pot fi în mod esenţial atribuite acestei origini geografice;
h) solicitant - persoana în numele căreia este depusă o cerere de înregistrare a mărcii;
i) titular - persoana pe numele căreia marca este înregistrată în Registrul mărcilor şi poate fi
orice persoană fizică sau juridică de drept public sau de drept privat;
12
Turcu N.G., Influenţele mediului comercial asupra mărcii, în Revista română de dreptul proprietăţii intelectuale, nr.
1/2006
136
j) mandatar autorizat - consilierul în proprietate industrială, care poate avea şi calitatea de
reprezentant în procedurile în faţa Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM);
k) Registrul mărcilor - baza de date, administrată de OSIM, care cuprinde mărcile
înregistrate în România, precum şi toate datele înscrise referitoare la aceste înregistrări, indiferent
de suportul pe care sunt păstrate aceste date;
l) Registrul indicaţiilor geografice - colecţia de date, administrată de OSIM, care cuprinde
indicaţiile geografice înregistrate în România, precum şi toate datele înscrise referitoare la aceste
înregistrări, indiferent de suportul pe care sunt păstrate aceste date;
m) Convenţia de la Paris - Convenţia pentru protecţia proprietăţii industriale din 20 martie
1883, Paris, aşa cum a fost revizuită şi modificată, ratificată de România prin Decretul nr.
1.177/1968, publicat în Buletinul Oficial nr. 1 din 6 ianuarie 1969;
n) ţările Uniunii de la Paris - ţările cărora li se aplică Convenţia de la Paris şi care sunt
constituite în Uniunea pentru protecţia proprietăţii industriale;
o) Aranjamentul de la Madrid - Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea
internaţională a mărcilor din 14 aprilie 1891, revizuit la Stockholm la 14 iulie 1967, ratificat de
România prin Decretul nr. 1.176/1968, publicat în Buletinul Oficial nr. 1 din 6 ianuarie 1969;
p) Protocolul referitor la Aranjament - Protocolul de la Madrid din 27 iunie 1989 referitor
la Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internaţională a mărcilor, ratificat de România
prin Legea nr. 5/1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 11 din 15 ianuarie
1998;
q) Regulamentul privind marca comunitară - Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al
Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca comunitară, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene (JOUE) seria L nr. 78 din 24 martie 2009;
r) întreprindere, organizaţie - orice entitate implicată într-o activitate economică,
indiferent de natura sa juridică ori modul ei de finanţare.
14.2 Protecţia mărcilor

Dreptul asupra mărcii este dobândit şi protejat prin înregistrarea acesteia la OSIM. Mărcile
comunitare beneficiază de protecţie pe teritoriul României, potrivit prevederilor Regulamentului
privind marca comunitară.
14.2.1 Motive de respingere a înregistrării mărcilor, motive de anulare a mărcii

Motive absolute de respingere a înregistrării mărcilor
Sunt refuzate la înregistrare sau pot fi declarate nule dacă sunt înregistrate, pentru
următoarele motive absolute:
137
a) semnele care nu pot constitui o marcă;
b) mărcile care sunt lipsite de caracter distinctiv;
c) mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau din indicaţii devenite uzuale în
limbajul curent sau în practicile comerciale loiale şi constante;
d) mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau din indicaţii, putând servi în comerţ
pentru a desemna specia, calitatea, cantitatea, destinaţia, valoarea, originea geografică sau timpul
fabricării produsului ori prestării serviciului sau alte caracteristici ale acestora;
e) mărcile constituite exclusiv din forma produsului, care este impusă de natura produsului
sau este necesară obţinerii unui rezultat tehnic sau care dă o valoare substanţială produsului;
f) mărcile care sunt de natură să inducă publicul în eroare cu privire la originea geografică,
calitatea sau natura produsului sau a serviciului;
g) mărcile care conţin o indicaţie geografică sau sunt constituite dintr-o astfel de indicaţie,
pentru produse care nu sunt originare din teritoriul indicat, dacă utilizarea acestei indicaţii este de
natură să inducă publicul în eroare cu privire la locul adevărat de origine;
h) mărcile care sunt constituite sau conţin o indicaţie geografică, identificând vinuri sau
produse spirtoase care nu sunt originare din locul indicat;
i) mărcile care sunt contrare ordinii publice sau bunelor moravuri;
j) mărcile care conţin, fără consimţământul titularului, imaginea sau numele patronimic al
unei persoane care se bucură de renume în România;
k) mărcile care cuprind, fără autorizaţia organelor competente, reproduceri sau imitaţii de
steme, drapele, embleme de stat, însemne, sigilii oficiale de control şi garanţie, blazoane, aparţinând
ţărilor Uniunii;
l) mărcile care cuprind, fără autorizaţia organelor competente, reproduceri sau imitaţii de
steme, drapele, alte embleme, sigle, iniţiale sau denumiri care aparţin organizaţiilor internaţionale
interguvernamentale din care fac parte una sau mai multe ţări ale Uniunii;
m) mărcile care conţin semne cu înaltă valoare simbolică, în special un simbol religios;
n) mărcile care conţin, fără autorizaţia organelor competente, ecusoane, embleme, blazoane,
semne heraldice, altele decât cele avute în vedere de Convenţia de la Paris.
Motive relative de respingere a înregistrării mărcilor
O marcă este refuzată la înregistrare sau, după caz, este susceptibilă a fi anulată pentru
următoarele motive relative:
a) dacă este identică cu o marcă anterioară, iar produsele şi serviciile pentru care marca este
solicitată sau a fost înregistrată sunt identice cu cele pentru care marca anterioară este protejată;
b) dacă, din motive de identitate sau de similitudine în raport cu marca anterioară şi din
motive de identitate sau similitudine a produselor sau serviciilor pe care cele două mărci le
138
desemnează, se poate crea, în percepţia publicului, un risc de confuzie, inclusiv riscul de asociere cu
marca anterioară.
Sunt mărci anterioare mărcile a căror dată de depozit este anterioară datei de depozit a
cererii de înregistrare a mărcii sau, după caz, a dreptului de prioritate invocat în susţinerea acesteia
şi care fac parte din următoarele categorii: mărcile comunitare; mărcile înregistrate în România;
mărcile înregistrate în baza unor acorduri internaţionale şi având efect în România; mărcile
comunitare în privinţa cărora este invocată, în mod valabil, vechimea anterioară, potrivit
prevederilor Regulamentului privind marca comunitară, faţă de o marcă înregistrată în România sau
înregistrată în baza unor acorduri internaţionale şi având efect în România chiar dacă această din
urmă marcă a încetat să mai existe sau a făcut obiectul unei renunţări; cererile de înregistrare a
mărcilor prevăzute anterior, sub condiţia înregistrării ulterioare a mărcilor; mărcile care, la data de
depozit a cererii de înregistrare a mărcii sau, după caz, la data priorităţii invocate, sunt notorii în
România.
Motive de anulare a mărcilor
O marcă este, de asemenea, refuzată la înregistrare sau, în cazul în care a fost înregistrată,
este susceptibilă a fi anulată dacă este identică sau similară în raport cu o marcă comunitară
anterioară şi dacă a fost destinată să fie înregistrată ori este deja înregistrată pentru produse sau
servicii care nu sunt similare cu cele pentru care marca comunitară anterioară este înregistrată,
atunci când marca comunitară anterioară se bucură de un renume în Uniunea Europeană şi dacă prin
folosirea mărcii ulterioare s-ar obţine un profit necuvenit din caracterul distinctiv sau din renumele
mărcii comunitare anterioare.
O marcă este, de asemenea, refuzată la înregistrare sau, în cazul în care a fost înregistrată,
este susceptibilă a fi anulată dacă:
a) marca este identică sau similară cu o marcă anterioară înregistrată în România şi dacă
aceasta este destinată a fi înregistrată ori este deja înregistrată pentru produse sau servicii care nu
sunt similare cu cele pentru care marca anterioară a fost înregistrată, când marca anterioară se
bucură de un renume în România şi dacă prin folosirea mărcii ulterioare s-ar obţine un profit
necuvenit din caracterul distinctiv şi renumele mărcii anterioare ori dacă folosirea ar fi în
detrimentul caracterului distinctiv sau al renumelui mărcii anterioare;
b) drepturile decurgând dintr-o marcă neînregistrată sau dintr-un alt semn utilizat în
activitatea comercială au fost dobândite înainte de data de depozit a cererii de înregistrare a mărcii
ulterioare ori, după caz, înainte de data priorităţii invocate prin cererea de înregistrare a mărcii
ulterioare şi dacă acea marcă neînregistrată sau acel semn utilizat conferă titularului său dreptul de a
interzice utilizarea mărcii ulterioare;
c) există un drept anterior, în special un drept la nume, un drept la imagine, un drept de
139
autor, un drept de proprietate industrială;
d) marca este identică sau similară cu o marcă colectivă anterioară, conferind un drept care a
expirat cu cel mult 3 ani înainte de data de depozit;
e) marca este identică sau similară cu o marcă de certificare anterioară, a cărei valabilitate a
încetat cu cel mult 10 ani înainte de data de depozit;
f) marca este identică sau similară cu o marcă anterioară înregistrată pentru produse ori
servicii identice sau similare, conferind un drept care a expirat din motiv de nereînnoire cu cel mult
2 ani înainte de data de depozit, cu condiţia ca titularul mărcii anterioare să îşi fi dat acordul la
înregistrarea mărcii ulterioare ori să nu fi utilizat marca;
g) marca poate fi confundată cu o marcă utilizată în străinătate la data depozitului cererii şi
care continuă să fie utilizată acolo, dacă cererea a fost făcută cu rea-credinţă de către solicitant.
O marcă este, de asemenea, refuzată la înregistrare când înregistrarea este solicitată de către
mandatarul sau reprezentantul titularului mărcii, în nume propriu şi fără consimţământul titularului
mărcii, dacă mandatarul sau reprezentantul titularului nu face dovada că are dreptul de a solicita
această înregistrare.
O marcă nu este refuzată la înregistrare sau, după caz, înregistrarea nu este anulată atunci
când titularul mărcii anterioare sau al dreptului anterior consimte la înregistrarea mărcii ulterioare.
Natura produselor sau serviciilor pentru care se solicită înregistrarea mărcii nu constituie
niciun obstacol la înregistrarea acesteia.
14.3 Înregistrarea mărcii sub legea română

14.3.1 Cererea de înregistrare a mărcii
Dreptul la marcă aparţine solicitantului care a depus primul, în condiţiile legii, cererea de
înregistrare a mărcii.
Cererea de înregistrare a mărcii, depusă la OSIM, redactată în limba română şi conţinând
elementele prevăzute de lege constituie depozitul reglementar al mărcii.
Cererea de înregistrare a mărcii conţine următoarele elemente:
a) solicitarea explicită a înregistrării mărcii;
b) datele de identificare a solicitantului şi, după caz, a mandatarului;
c) o reprezentare grafică, suficient de clară, a mărcii a cărei înregistrare este cerută;
d) lista produselor şi/sau serviciilor pentru care se solicită înregistrarea mărcii;
e) dovada achitării taxei de depunere şi de publicare a cererii de înregistrare a mărcii.
Cererea prezintă menţiuni exprese atunci când marca:
a) conţine una sau mai multe culori revendicate ca element distinctiv al mărcii;
b) este tridimensională sau de un alt tip decât cele verbale sau figurative;
140
c) conţine o transliterare sau o traducere a mărcii ori a unor elemente ale mărcii.
Cererile de înregistrare depuse în baza Aranjamentului de la Madrid sau a Protocolului
referitor la Aranjament trebuie să îndeplinească condiţiile acestor tratate.
Data depozitului reglementar este data la care a fost depusă la OSIM cererea de înregistrare
a mărcii în condiţiile în care aceasta conţine toate elementele prevăzute de lege.
Când o cerere de înregistrare a mărcii a fost reglementar depusă pentru prima dată într-o altă
ţară membră a Uniunii de la Paris sau membră a Organizaţiei Mondiale a Comerţului, solicitantul
poate revendica data primului depozit printr-o cerere de înregistrare în România a aceleiaşi mărci,
cu condiţia ca această din urmă cerere să fie depusă la OSIM în termen de 6 luni de la data
constituirii primului depozit.
Dacă solicitantul a prezentat anumite produse şi servicii sub o marcă în cadrul unei expoziţii
internaţionale oficiale sau oficial recunoscute, în sensul Convenţiei privind expoziţiile
internaţionale, semnată la Paris la 22 noiembrie 1928, ratificată de România prin Legea nr.
246/1930, revizuită la 30 noiembrie 1972, organizată pe teritoriul României sau într-un stat membru
al Convenţiei de la Paris, şi dacă o cerere de înregistrare a mărcii sub care au fost prezentate aceste
produse şi servicii a fost depusă la OSIM într-un termen de 6 luni de la data primei prezentări în
expoziţie, solicitantul beneficiază de un drept de prioritate de la data introducerii produsului în
expoziţie. Drepturile de prioritate trebuie invocate odată cu depunerea cererii de înregistrare a
mărcii, justificate prin acte de prioritate şi sunt supuse taxei legal stabilite. Actele de prioritate se
depun, iar taxa legală se plăteşte în maximum 3 luni de la data cererii de înregistrare a mărcii.
Înregistrarea unei mărci poate fi cerută individual sau în comun de orice persoană, direct sau
printr-un mandatar.
Reprezentarea solicitantului prin mandatar este obligatorie când solicitantul nu are nici
domiciliul, nici sediul şi nicio unitate industrială sau comercială efectivă şi funcţională pe teritoriul
Uniunii Europene ori în Spaţiul Economic European, cu excepţia procedurii de depunere a cererii
de înregistrare a mărcii.
Solicitantul cererii de înregistrare a mărcii va comunica, în termen de 3 luni de la depunerea
acesteia la OSIM, dovada plăţii taxei de înregistrare şi examinare a cererii, în cuantumul prevăzut
de lege.
Solicitantul cererii de înregistrare a mărcii care se referă la mai multe produse sau servicii
poate solicita la OSIM divizarea cererii iniţiale în două sau mai multe cereri, repartizând produsele
sau serviciile în cadrul cererilor divizionare, cu plata taxei prevăzute de lege. Cererile divizionare
păstrează data de depozit a cererii iniţiale şi, dacă este cazul, beneficiul dreptului de prioritate,
dobândit.
Solicitantul poate cere divizarea cererii iniţiale în cursul procedurii de examinare a mărcii la
141
OSIM, până la luarea unei decizii privind înregistrarea acesteia, precum şi în cursul procedurii din
cadrul comisiei de contestaţii a OSIM sau în cursul oricărei proceduri de apel sau de recurs formulat
împotriva deciziei de înregistrare a mărcii.
Solicitantul va depune documentele cerute de OSIM pentru divizarea cererii iniţiale şi va
plăti taxa legală în termen de 3 luni de la data solicitării divizării. În caz contrar, OSIM va lua act că
solicitantul a renunţat la divizarea cererii iniţiale.
14.3.2 Procedura de înregistrare a mărcii

În termen de o lună de la data primirii cererii de înregistrare a mărcii, OSIM examinează
dacă sunt îndeplinite condiţiile referitoare la prezentarea elementelor constitutive ale mărcii, la
menţiunile exprese, dacă sunt achitate taxele impuse şi, în caz afirmativ, atribuie dată de depozit
cererii.
Dacă cererea nu îndeplineşte condiţiile prevăzute OSIM va notifica solicitantului lipsurile
cererii, acordând un termen de 3 luni pentru depunerea completărilor. În cazul în care solicitantul
completează în termen lipsurile notificate de OSIM, data depozitului este aceea la care cererea de
înregistrare a mărcii a fost completată. În caz contrar, cererea se respinge.
Dacă taxa de înregistrare şi examinare a cererii nu este plătită în termenul prevăzut, OSIM
poate acorda solicitantului, pentru motive întemeiate, încă un termen de două luni. În cazul neplăţii
taxelor în termen se consideră că solicitantul a renunţat la înregistrarea mărcii şi cererea se respinge.
Cererea de înregistrare a mărcii având dată de depozit se publică, în format electronic, în
maximum 7 zile de la data depunerii.
Opoziţii la cererea de înregistrare
În termen de două luni de la data publicării cererii de înregistrare a mărcii, orice persoană
interesată poate formula observaţii privind cererea de înregistrare a mărcii pentru motivele absolute
de refuz.
În termen de două luni de la data publicării cererii de înregistrare a mărcii, orice persoană
interesată poate formula opoziţie la înregistrarea mărcii pentru motivele relative de refuz.
Opoziţiile trebuie să fie formulate în scris, motivat şi cu plata taxei prevăzute de lege.
La cererea solicitantului, titularul mărcii care a formulat opoziţia prezintă OSIM dovada că:
a) în cursul unei perioade de 5 ani care precedă data publicării mărcii asupra căreia s-a
formulat opoziţia, marca anterioară a făcut obiectul unei folosiri efective pe teritoriul României
pentru produsele şi serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată;
b) există motive justificate pentru neutilizarea mărcii cu privire la care s-a făcut opoziţie.
În cazul neplăţii taxelor legale pentru opoziţie, se consideră că aceasta nu a fost făcută.
OSIM notifică solicitantului cererii de înregistrare a mărcii, de îndată, opoziţia formulată,
142
indicând numele persoanei care a formulat-o, precum şi motivele opoziţiei privind înregistrarea
mărcii.
Soluţionarea opoziţiei poate fi suspendată în următoarele situaţii:
a) când se bazează pe o cerere de înregistrare a mărcii, până la înregistrarea acesteia;
b) marca opusă face obiectul unei acţiuni în anulare sau de decădere, până la soluţionarea
definitivă a cauzei.
În cursul suspendării, în orice moment, solicitantul sau oponentul poate solicita reluarea
soluţionării opoziţiei, dacă motivul de suspendare nu mai subzistă.
Analizarea cererii de înregistrare a mărcii
OSIM examinează pe fond cererea de înregistrare a mărcii şi hotărăşte admiterea
înregistrării mărcii, în tot sau în parte, ori respingerea cererii de înregistrare a mărcii, în termen de
maximum 6 luni de la publicarea acesteia, sub condiţia achitării taxelor de înregistrare şi de
examinare a cererii prevăzute de lege.
Sub condiţia achitării unei taxe suplimentare de urgentare, echivalentă cu dublul taxelor de
înregistrare şi de examinare prevăzute de lege, OSIM examinează şi hotărăşte asupra cererii de
înregistrare a mărcii, în termen de 3 luni de la publicarea acesteia.
OSIM examinează:
a) calitatea solicitantului;
b) condiţiile reglementare dacă în cerere se invocă o prioritate;
c) motivele de refuz şi, dacă este cazul, observaţiile formulate.
În cazul în care au fost formulate opoziţii cu privire la cererea de înregistrare a mărcii pentru
motivele de refuz ce pot conduce la anularea, avizul unei comisii special constituite de OSIM este
obligatoriu la examinarea pe fond.
Când un element neesenţial al mărcii este lipsit de caracter distinctiv şi dacă acest element
este de natură să creeze îndoieli asupra întinderii protecţiei mărcii, OSIM cere solicitantului să
declare, în termen de două luni de la data notificării, că nu invocă un drept exclusiv asupra acestui
element. Declaraţia se publică odată cu marca înregistrată. În lipsa declaraţiei cererea de înregistrare
a mărcii se respinge.
Examinarea motivelor de refuz privind marca notorie se face potrivit unor criterii, cum ar fi:
a) gradul de distinctivitate, iniţială sau dobândită, a mărcii notorii în România;
b) durata şi întinderea utilizării în România a mărcii notorii în legătură cu produsele şi
serviciile pentru care o marcă se solicită a fi înregistrată;
c) durata şi întinderea publicităţii mărcii notorii în România;
d) aria geografică de utilizare a mărcii notorii în România;
e) gradul de cunoaştere a mărcii notorii pe piaţa românească de către segmentul de public
143
căruia i se adresează;
f) existenţa unor mărci identice sau similare pentru produse sau servicii identice sau
similare, aparţinând altei persoane decât aceea care pretinde că marca sa este notorie.
Pentru examinarea motivelor de refuz, OSIM poate cere de la autorităţi publice, instituţii
publice, precum şi de la persoane juridice de drept privat documente, în vederea stabilirii
notorietăţii mărcii în România.
Când un motiv de refuz se aplică numai la anumite produse sau servicii pentru care
înregistrarea mărcii a fost solicitată, înregistrarea va fi refuzată numai pentru aceste produse sau
servicii.
Dacă în urma examinării cererii se constată îndeplinirea condiţiilor legale, OSIM decide
înregistrarea mărcii. Marca se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială, în format
electronic, în maximum două luni de la data deciziei de înregistrare, iar OSIM eliberează certificatul
de înregistrare a mărcii numai după plata taxei de publicare şi eliberare.
Dacă cererea nu îndeplineşte condiţiile pentru înregistrarea mărcii, OSIM notifică aceasta
solicitantului, acordându-i un termen de 3 luni în care acesta să îşi poată prezenta punctul de vedere
ori să îşi retragă cererea. Termenul poate fi prelungit cu o nouă perioadă de 3 luni, la cererea
solicitantului şi cu plata taxei prevăzute de lege.
La expirarea termenului, OSIM va decide, după caz, înregistrarea mărcii, respingerea cererii
de înregistrare a mărcii ori va lua act de retragerea cererii.
Solicitantul poate, în orice moment, să îşi retragă cererea de înregistrare a mărcii sau să îşi
limiteze lista de produse sau de servicii. Când marca a fost deja publicată, retragerea sau limitarea
se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.
Cererea de înregistrare a mărcii poate fi modificată, la cererea solicitantului, numai pentru
rectificarea numelui sau a adresei solicitantului ori pentru alte rectificări ce nu afectează esenţial
marca sau nu extind lista de produse ori de servicii.
Orice modificare cerută de solicitant până la înregistrare, care afectează substanţial marca
ori lista de produse sau de servicii, trebuie să facă obiectul unei noi cereri de înregistrare a mărcii.
În cursul procedurii de înregistrare a mărcii, OSIM poate cere solicitantului lămuririle şi
actele pe care le consideră necesare, dacă există o îndoială asupra exactităţii sau a conţinutului
elementelor cererii de înregistrare a mărcii.
Înscrierea mărcii în Registrul naţional al mărcilor
OSIM înscrie, de îndată, în Registrul mărcilor acele mărci pentru care s-a luat o decizie de
înregistrare. Înscrierea înregistrării mărcii în Registrul mărcilor este supusă taxelor prevăzute de
lege. După înscrierea în Registrul mărcilor, OSIM eliberează certificatul de înregistrare a mărcii.
Registrul mărcilor este public.
144
14.4 Durata, reînnoirea şi modificarea înregistrării mărcii
Durata mărcii
Înregistrarea mărcii produce efecte cu începere de la data depozitului reglementar al mărcii,
pentru o perioadă de 10 ani.
La cererea titularului, înregistrarea mărcii poate fi reînnoită la împlinirea fiecărui termen de
10 ani, cu plata taxei prevăzute de lege. Cererea de reînnoire a înregistrării mărcii poate fi făcută
înainte de expirarea duratei de protecţie în curs, dar nu mai devreme de 3 luni înainte de expirarea
acestei durate. Reînnoirea înregistrării mărcii operează începând cu ziua imediat următoare expirării
duratei de protecţie în curs. Taxa pentru reînnoirea înregistrării mărcii este datorată odată cu cererea
de reînnoire; taxa poate fi plătită şi în următoarele 6 luni de la expirarea duratei de protecţie, cu
majorarea prevăzută de lege.
Reînnoirea înregistrării mărcii
Cererea de reînnoire a înregistrării mărcii va conţine:
a) solicitarea expresă a reînnoirii înregistrării mărcii;
b) datele de identificare a titularului şi, dacă este cazul, numele şi domiciliul, respectiv
sediul mandatarului;
c) numărul de înregistrare a mărcii în Registrul mărcilor;
d) data depozitului reglementar al cererii de înregistrare a mărcii.
Când titularul solicită reînnoirea numai pentru o parte din produsele şi serviciile înscrise în
Registrul mărcilor, acesta va indica şi numele acelor produse sau servicii pentru care se solicită
reînnoirea înregistrării mărcii.
Dacă OSIM constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru reînnoirea
înregistrării mărcii, notifică aceasta titularului, care poate prezenta un răspuns în termen de 3 luni de
la primirea notificării; în lipsa unui răspuns în termen, cererea de reînnoire a înregistrării mărcii se
respinge.
Reînnoirea înregistrării mărcii se înscrie în Registrul mărcilor şi se publică în Buletinul
Oficial de Proprietate Industrială, în termen de maximum 3 luni de la depunerea la OSIM a cererii
de reînnoire.
OSIM eliberează titularului un certificat de reînnoire a înregistrării mărcii.
Pe durata protecţiei mărcii, titularul poate solicita la OSIM, introducerea de modificări
neesenţiale ale unor elemente ale mărcii, sub condiţia ca acestea să nu afecteze caracterul distinctiv
al mărcii; lista de produse şi servicii nu poate fi extinsă.
OSIM va înscrie în Registrul mărcilor modificările introduce şi va publica marca, astfel cum
a fost modificată.
În tot cursul perioadei de protecţie a mărcii, titularul acesteia poate solicita OSIM înscrierea
145
modificărilor intervenite cu privire la numele, denumirea, adresa sau sediul titularului în Registrul
mărcilor. Modificările înscrise în Registrul mărcilor se publică în Buletinul Oficial de Proprietate
Industrială.
14.5 Drepturi conferite de marcă

Înregistrarea mărcii conferă titularului său un drept exclusiv asupra mărcii.
Titularul mărcii poate cere instanţei judecătoreşti competente să interzică terţilor să
folosească, în activitatea lor comercială, fără consimţământul său:
a) un semn identic mărcii, pentru produse sau servicii identice celor pentru care marca a fost
înregistrată;
b) un semn pentru care, datorită faptului că este identic sau asemănător cu o marcă şi din
cauză că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau similare, există un risc
de confuzie în percepţia publicului, incluzând riscul de asociere între semn şi marcă;
c) un semn identic sau asemănător cu marca, pentru produse sau pentru servicii diferite de
cele pentru care marca este înregistrată, când aceasta din urmă a dobândit un renume în România şi
dacă folosirea fără drept a semnului ar fi în detrimentul caracterului distinctiv al mărcii ori în
detrimentul renumelui acesteia.
Titularul mărcii poate cere să fie interzise terţilor, în special, următoarele acte:
a) aplicarea semnului pe produse sau pe ambalaje;
b) oferirea produselor sau comercializarea ori deţinerea lor în acest scop sau, după caz,
oferirea sau prestarea serviciilor sub acest semn;
c) punerea în liberă circulaţie, exportul, importul, plasarea sub un regim vamal suspensiv sau
economic, precum şi acordarea oricărei alte destinaţii vamale, aşa cum acestea sunt definite în
reglementările vamale, produselor aflate sub acest semn;
d) utilizarea semnului pe documente sau pentru publicitate.
Solicitantul cererii de înregistrare a mărcii poate impune terţilor interdicţiile prevăzute
anterior numai după publicarea acesteia. Pentru actele amintite săvârşite ulterior publicării cererii de
înregistrare a mărcii, solicitantul poate cere despăgubiri, potrivit dreptului comun. Titlul pentru
plata despăgubirilor este executoriu numai după data înregistrării mărcii.
Dreptul asupra mărcii se epuizează, iar titularul nu poate interzice altor persoane folosirea
acesteia pentru produse care au fost puse în comerţ în Uniunea Europeană şi în Spaţiul Economic
European sub această marcă de titularul însuşi sau cu consimţământul său.
Titularul mărcii nu poate cere să se interzică unui terţ să folosească în activitatea sa
comercială:
a) numele/denumirea sau adresa/sediul titularului;
146
b) indicaţii care se referă la specia, calitatea, destinaţia, valoarea, originea geografică,
perioada de fabricaţie a produsului sau perioada prestării serviciului sub marcă, precum şi la orice
alte caracteristici ale acestora;
c) marca, dacă aceasta este necesară pentru a indica destinaţia produsului sau a serviciului,
în special pentru accesorii sau piese detaşabile.
14.6 Transmiterea drepturilor asupra mărcii

Drepturile asupra mărcii se pot transmite prin cesiune, licenţă sau pe cale succesorală.
Este, de asemenea, considerată transmitere de drepturi şi executarea silită a debitorului, titular al
mărcii, efectuată în condiţiile legii.
Înscrierea transmiterii de drepturi asupra mărcilor aflate în litigiu se suspendă până la data
rămânerii definitive a hotărârilor judecătoreşti cu privire la acestea.
Drepturile cu privire la marcă pot fi transmise prin cesiune, independent de transmiterea
fondului de comerţ în care aceasta este încorporată. Cesiunea trebuie făcută în scris şi semnată de
părţile contractante, sub sancţiunea nulităţii. Transmiterea prin cesiune a drepturilor asupra mărcii
se poate face pentru toate produsele sau serviciile pentru care marca este înregistrată sau numai
pentru o parte dintre acestea; cesiunea, chiar parţială, nu poate limita teritorial folosirea mărcii
pentru produsele sau serviciile la care se referă.
În cazul în care patrimoniul titularului mărcii este transmis în totalitatea sa, această
transmitere are ca efect şi transferul drepturilor cu privire la marcă. Transmiterea unor elemente din
patrimoniul titularului nu afectează calitatea de titular al dreptului la marcă.
Mărcile identice sau similare, aparţinând aceluiaşi titular şi care sunt folosite pentru produse
sau servicii identice sau similare, nu pot fi transmise prin cesiune decât în totalitate şi numai către o
singură persoană, sub sancţiunea nulităţii actului de transmitere. Cererea de înscriere a cesiunii va fi
însoţită de actul doveditor al schimbării titularului mărcii.
Titularul mărcii poate, în baza unui contract de licenţă, să autorizeze terţii să folosească
marca pe întreg teritoriul României sau pe o parte a acestuia, pentru toate sau numai pentru o parte
dintre produsele ori serviciile pentru care marca a fost înregistrată. Licenţele pot fi exclusive sau
neexclusive.
Titularul mărcii poate invoca drepturile conferite de marcă împotriva licenţiatului care a
încălcat clauzele contractului de licenţă, în ceea ce priveşte durata folosirii, aspectul mărcii şi natura
produselor sau a serviciilor pentru care licenţa a fost acordată, teritoriul pe care marca poate fi
folosită, calitatea produselor fabricate sau a serviciilor furnizate de licenţiat sub marca pentru care
s-a acordat licenţa.
Pe durata contractului de licenţă de marcă, licenţiatul este obligat:
147
a) să folosească, pentru produsele cărora li se aplică marca, numai marca ce face obiectul
contractului de licenţă, având totuşi libertatea de a aplica pe aceste produse semne indicând că el
este fabricantul acestora;
b) să pună menţiunea sub licenţă alături de marca aplicată pe produsele ce fac obiectul
acesteia, conform contractului.
Licenţele se înscriu în Registrul mărcilor, cu plata taxei prevăzute de lege, şi se publică în
Buletinul Oficial de Proprietate Industrială. Licenţa este opozabilă terţilor de la data publicării
acesteia.
Dacă în contractul de licenţă nu este stipulat altfel, licenţiatul nu poate introduce în justiţie o
acţiune în contrafacere fără consimţământul titularului mărcii. Titularul unei licenţe exclusive poate
introduce o acţiune în contrafacere, dacă, după ce a notificat titularului mărcii actele de contrafacere
de care a luat cunoştinţă, acesta nu a acţionat în termenul solicitat de licenţiat.
Când o acţiune în contrafacere a fost pornită de către titular, oricare dintre licenţiaţi poate să
intervină în proces, solicitând repararea prejudiciului cauzat prin contrafacerea mărcii.
Lipsa înscrierii unei licenţe la OSIM nu afectează:
a) valabilitatea înregistrării mărcii care face obiect al licenţei ori cu privire la protecţia
licenţei mărcii;
b) intervenţia într-o acţiune în contrafacere angajată de titular ori obţinerea, în cadrul acestei
proceduri, de daune-interese, ca urmare a contrafacerii unei mărci care face obiect al licenţei.
Înscrierea licenţei nu este o condiţie pentru ca folosirea unei mărci de beneficiarul licenţei să
poată fi considerată echivalentul unui act de utilizare de către titular, în cadrul procedurilor
referitoare la dobândirea, menţinerea validităţii ori la apărarea drepturilor cu privire la acea marcă.
14.7 Stingerea drepturilor asupra mărcilor

Titularul poate să renunţe la marcă pentru toate sau numai pentru o parte dintre produsele
sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată. Renunţarea la marcă se declară în scris la OSIM
de către titularul mărcii sau de către persoana împuternicită de acesta, iar drepturile asupra mărcii se
sting, cu privire la produsele şi serviciile la care marca se referă, la data înscrierii renunţării în
Registrul mărcilor.
Dacă o licenţă a fost înregistrată, renunţarea la marcă este înscrisă numai dacă titularul
mărcii probează că a notificat licenţiatului despre intenţia de a renunţa la marcă.
Orice persoană interesată poate solicita instanţelor judecătoreşti cu competenţe oricând în
cursul duratei de protecţie a mărcii, decăderea titularului din drepturile conferite de marcă dacă:
a) fără motive justificate, într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani, socotită de la data înscrierii
în Registrul mărcilor, marca nu a făcut obiectul unei folosiri efective pe teritoriul României pentru
148
produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată sau dacă această folosire a fost
suspendată pentru o perioadă neîntreruptă de 5 ani;
b) după data înregistrării, marca a devenit, ca urmare a acţiunii sau inacţiunii titularului,
desemnarea uzuală în comerţ a produsului sau a serviciului pentru care a fost înregistrată;
c) după data înregistrării şi ca urmare a folosirii mărcii de către titular sau cu
consimţământul acestuia, marca a devenit susceptibilă a induce publicul în eroare, în special cu
privire la natura, calitatea sau provenienţa geografică a produselor ori serviciilor pentru care a fost
înregistrată;
Este asimilată folosirii efective a mărcii:
a) folosirea mărcii sub o formă care diferă de cea înregistrată prin anumite elemente ce nu
alterează caracterul distinctiv al acesteia;
b) imposibilitatea folosirii mărcii din circumstanţe independente de voinţa titularului, cum ar
fi restricţiile la import sau ca urmare a altor dispoziţii ale autorităţilor publice vizând produsele sau
serviciile pentru care marca a fost înregistrată;
c) aplicarea mărcii pe produse sau pe ambalaje exclusiv în vederea exportului;
d) folosirea mărcii de către un terţ având consimţământul titularului sau de către orice
persoană abilitată să utilizeze o marcă colectivă sau o marcă de certificare, fiind considerată ca
folosire a mărcii de către însuşi titularul acesteia.
Titularul nu poate fi decăzut din drepturile sale dacă, în perioada de la expirarea termenului
de protecţie şi până la prezentarea cererii de decădere, marca a fost folosită efectiv. Totuşi, dacă
începerea sau reluarea folosirii mărcii a avut loc cu 3 luni înainte de prezentarea în justiţie a cererii
de decădere, folosirea mărcii nu este luată în considerare dacă pregătirile pentru începerea sau
reluarea folosirii au intervenit numai după ce titularul a luat la cunoştinţă de faptul că ar putea fi
introdusă o cerere de decădere.
Decăderea produce efecte de la data introducerii cererii de decădere la instanţa
judecătorească competentă. Marca se radiază din Registrul mărcilor şi menţiunea radierii se publică
în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.
Anularea înregistrării mărcii poate fi cerută de către orice persoană interesată, pentru oricare
dintre următoarele motive:
a) înregistrarea mărcii s-a făcut în condiţiile în care existau motive absolute de refuz la
înregistrare sau de anulare a acesteia.
b) înregistrarea mărcii s-a făcut cu condiţiile în care existau motive relative de refuz la
înregistrare sau de anulare a acesteia.
c) înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea-credinţă;
d) înregistrarea mărcii aduce atingere dreptului la imagine sau numelui patronimic al unei
149
persoane;
e) înregistrarea mărcii aduce atingere unor drepturi anterior dobândite cu privire la o
indicaţie geografică protejată, un desen sau un model industrial protejat sau alt drept de proprietate
industrială protejat ori cu privire la un drept de autor.
Înregistrarea mărcii nu poate fi anulată pe motivul existenţei unui conflict cu o marcă
anterioară, dacă aceasta din urmă nu îndeplineşte condiţiile de utilizare.
Dacă marca anterioară nu a fost folosită decât pentru o parte din produsele sau serviciile
pentru care marca a fost înregistrată, înregistrarea mărcii poate fi anulată numai pentru acele
produse sau servicii pentru care marca nu a fost folosită.
Titularul unei mărci anterioare, care cu ştiinţă a tolerat într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani
folosirea unei mărci ulterior înregistrate, nu poate să ceară anularea şi nici să se opună folosirii
mărcii ulterioare pentru produsele şi serviciile pentru care această marcă ulterioară a fost folosită, în
afară de cazul în care înregistrarea mărcii ulterioare a fost cerută cu rea-credinţă.
Dacă un motiv de decădere sau de nulitate există numai pentru o parte a produselor sau a
serviciilor pentru care marca a fost înregistrată, decăderea sau nulitatea va produce efecte numai cu
privire la aceste produse sau servicii.
14.8 Mărci colective

Asociaţiile de fabricanţi, de producători, de comercianţi, de prestatori de servicii pot solicita
la OSIM înregistrarea de mărci colective.
Solicitantul înregistrării unei mărci colective va depune, odată cu cererea de înregistrare sau
cel târziu în termen de 3 luni de la data notificării de către OSIM, un regulament de folosire a mărcii
colective.
În regulamentul de folosire a mărcii colective solicitantul cererii de înregistrare a mărcii va
indica persoanele autorizate să folosească marca colectivă, condiţiile care trebuie îndeplinite pentru
a deveni membru al asociaţiei, condiţiile de folosire a mărcii, motivele pentru care această utilizare
poate fi interzisă unui membru al asociaţiei, precum şi sancţiunile care pot fi aplicate de asociaţie.
Regulamentul de folosire a mărcii colective poate să prevadă că marca colectivă nu poate fi
transmisă de către titular decât cu acordul tuturor membrilor asociaţiei.
În afara motivelor de respingere prevăzute pentru cererea de înregistrare a unei mărci
individuale, o marcă colectivă este respinsă la înregistrare, dacă:
a) solicitantul nu are calitatea de membru al unei asociaţii de fabricanţi, de producători, de
comercianţi sau de prestatori de servicii;
b) nu sunt îndeplinite cerinţele în legătură cu destinaţia acesteia de a servi la deosebirea
produselor sau serviciilor membrilor unei asociaţii de produsele sau serviciile aparţinând altor
150
persoane.;
c) regulamentul de folosire a mărcii este contrar ordinii publice sau bunelor moravuri.
După publicarea mărcii colective şi a regulamentului de folosire a acestei mărci, titularul
unei mărci anterioare sau al unei mărci notorii, precum şi al unui drept anterior dobândit cu privire
la imaginea ori la numele patronimic al acestuia, la o indicaţie geografică protejată, la un desen sau
un model protejat ori la un drept de autor, precum şi orice altă persoană interesată pot formula la
OSIM opoziţie la înregistrarea mărcii colective.
Titularul mărcii colective trebuie să comunice la OSIM orice modificare a regulamentului de
folosire a mărcii. Modificarea regulamentului de folosire a mărcii produce efecte numai de la data
înscrierii modificării acestuia în Registrul mărcilor.
Orice persoană interesată poate cere instanţei competente oricând, în perioada de protecţie a
mărcii, decăderea titularului din drepturile conferite de o marcă colectivă, când:
a) fără motive justificate, marca nu a făcut obiectul unei folosiri efective într-o perioadă
neîntreruptă de 5 ani, calculată de la data înscrierii mărcii în Registrul mărcilor, pentru produsele
sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată;
b) titularul a folosit marca în alte condiţii decât cele prevăzute de regulament sau nu a luat
măsuri pentru a preveni o astfel de folosire;
c) prin folosire, marca a devenit susceptibilă de a induce publicul în eroare.
Oricare persoană interesată poate cere anularea înregistrării unei mărci colective, în termen
de 5 ani de la înregistrarea acesteia, dacă există unul dintre motivele general valabile pentru
anularea unei mărci. Dacă înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea-credinţă ori marca a fost
înregistrată cu nerespectarea condiţiilor de înregistrare a unei mărci colective anularea acesteia
poate fi solicitată de către persoana interesată, oricând în perioada de protecţie a mărcii.
14.9 Mărci de certificare

Mărcile de certificare pot fi înregistrate la OSIM de către persoane juridice legal abilitate să
exercite controlul produselor sau al serviciilor în privinţa faptului că produsele sau serviciile pentru
care sunt utilizate sunt certificate de titularul (titularii) mărcilor în legătură cu calitatea, materialul,
modul de fabricaţie a produselor sau de presare a serviciilor, precizia sau alte caracteristici.
Nu pot solicita înregistrarea unei mărci de certificare persoanele juridice care fabrică,
importă sau vând produse ori prestează servicii, altele decât cele de control în domeniul calităţii.
Solicitantul înregistrării unei mărci de certificare va depune, odată cu cererea de înregistrare
ori cel mai târziu în termen de 3 luni de la data notificării de către OSIM:
a) regulamentul de folosire a mărcii de certificare;
b) autorizaţia sau documentul din care să rezulte exercitarea legală a activităţii de certificare
151
ori, dacă este cazul, dovada înregistrării mărcii de certificare în ţara de origine.
Regulamentul va indica persoanele autorizate să utilizeze marca, elementele şi
caracteristicile care trebuie să fie certificate prin marcă, modul în care autoritatea competentă de
certificare trebuie să verifice aceste caracteristici şi să supravegheze folosirea mărcii, taxele care
trebuie plătite pentru folosirea mărcii, procedurile de reglementare a diferendelor.
Orice persoană fizică sau juridică, furnizor de produse ori prestator de servicii, poate fi
autorizată să folosească marca de certificare sub condiţia respectării prevederilor regulamentului de
folosire a mărcii de certificare.
Titularul mărcii de certificare va autoriza persoanele îndreptăţite să folosească marca pentru
produsele sau serviciile care prezintă caracteristicile comune, garantate prin regulamentul de
folosire a mărcii.
În afara motivelor de respingere prevăzute pentru cererea de înregistrare a unei mărci
individuale, o marcă de certificare este respinsă la înregistrare şi pentru nerespectarea dispoziţiilor
privind elementele definitorii pentru o marcă de certificare şi cele privind calitatea persoanelor
îndreptăţite să înregistreze o marcă de certificare.
După publicarea mărcii şi a regulamentului de folosire a acesteia, titularul unei mărci
anterioare sau al unei mărci notorii, precum şi al unui drept anterior dobândit cu privire la imaginea
ori la numele patronimic al acestuia, la o indicaţie geografică protejată, la un desen sau un model
protejat ori la un drept de autor, precum şi orice persoană interesată pot formula la OSIM opoziţie la
înregistrarea mărcii de certificare.
Dacă utilizatorii unei mărci de certificare nu respectă regulamentul, titularul poate să retragă
autorizaţia de a utiliza marca sau să aplice alte sancţiuni prevăzute în regulament.
Oricare persoană interesată poate cere anularea înregistrării mărcii de certificare, în termen
de 5 ani de la înregistrarea acesteia, dacă aceasta a fost făcută cu nerespectarea condiţiilor
obligatorii privind înregistrarea.
Dacă înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea-credinţă persoana interesată poate cere
anularea mărcii, oricând în perioada de protecţie a acesteia.
Drepturile cu privire la marca de certificare nu pot fi transmise de persoana juridică, titulară
a mărcii. Transmiterea dreptului asupra mărcii de certificare se stabileşte prin hotărâre a
Guvernului.
Când o marcă de certificare a încetat să mai fie protejată, ea nu poate fi nici depusă, nici
utilizată înainte de expirarea unui termen de 10 ani de la data încetării protecţiei.
14.10 Marca comunitară

Marca înregistrată la Oficiul pentru Armonizare în Piaţa Internă (în abrevierile cele mai
152
cunoscute - OHIM sau OAMI - din limbile engleză sau franceză), cu sediul în Alicante, Spania, în
baza Regulamentului CE 40/94, privind marca comunitară (sau, pe scurt, Regulamentul mărcii
comunitare).
Conform art. 4 din Regulamentul CE 40/94, "pot constitui mărci comunitare toate semnele
care pot fi reprezentate grafic, în special cuvintele, numele de persoane, desenele, literele, cifrele,
forma produsului sau a ambalajului său, cu condiţia ca astfel de semne să asigure deosebirea între
produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altora".
Protecţia se poate obţine numai prin înregistrare, aspect ce implică, în primul rând,
depunerea unei cereri la OHIM, iar simpla utilizare a acesteia nu dă naştere implicit şi unui drept de
protecţie.
Mărcile de produse sau servicii înregistrate în condiţiile acestui Regulament sunt denumite
"mărci comunitare" şi produc aceleaşi efecte în întreaga Uniune Europeană.
Marca comunitară are un caracter unitar, are aceleaşi efecte în întreaga Uniune Europeană:
nu poate fi înregistrată, transferată, nu poate face obiectul unei renunţări, al unei decizii de revocare
a drepturilor de titular sau de nulitate şi folosirea sa nu poate fi interzisă decât în cadrul Uniunii, în
ansamblul ei.
Deşi produce efecte în toate statele Uniunii, marca comunitară nu se substituie mărcilor
naţionale din statele membre, ci coexistă cu acestea.
Plecând de la definiţia mărcii şi raportându-ne la formularul cererii de înregistrare pus la
dispoziţie de OHIM, mărcile pot fi:
verbale - constituite din cuvinte, combinaţii ale acestora, cifre, nume de persoane,
sloganuri, etc., fără ca acestea să fie însoţite de alte elemente distinctive.
figurative - constituite din desene, elemente verbale în combinaţii cu desene, elemente
verbale cu alte elemente distinctive (cum ar fi, o scriere cu caractere speciale, utilizarea
de culori sau alte semne grafice).
tridimensionale - constând din forma produselor sau a ambalajelor, ori din alte forme 3D
care pot fi utilizate asociate produselor şi serviciilor;
culoarea "per se" (culoarea ca atare) - constând dintr-o culoare sau o combinaţie de
culori care, prin utilizare, a devenit distinctivă pentru anumite categorii de produse sau
servicii, cu precizarea respectivei nuanţe.
sonore - fragmente sonore distinctive.
alte tipuri de mărci (solicitantul trebuind să specifice care anume sunt aceste tipuri -
respectiv, hologramele, mărcile în mişcare, mărcile de poziţionare, mărcile olfactive, etc).
Orice persoană fizică sau juridică poate să depună o cerere de marcă comunitară dacă
îndeplineşte una din următoarele condiţii:
153
- are naţionalitatea unui stat membru al Uniunii Europene, al unui stat membru al Convenţiei
de la Paris sau al Organizaţiei Mondiale a Comerţului;
- are domiciliul, sediul sau o întreprindere industrială sau comercială efectivă şi serioasă pe
teritoriul Uniunii Europene, pe teritoriul unui stat membru al Convenţiei de la Paris sau al
Organizaţiei Mondiale a Comerţului.
Dacă nu îndeplineşte nici una din aceste condiţii, există posibilitatea obţinerii unei
înregistrări de marcă comunitară, dacă există un acord de reciprocitate între ţara solicitantului şi
Uniunea Europeană.
Urmând prevederile Regulamentului CE 40/94, privind marca comunitară, rezultă că pentru
înregistrarea mărcii comunitare, după depunerea cererii, se parcurg următoarele etape:
Wexaminarea preliminară: în această fază sunt analizate condiţiile pentru acordarea datei
de depozit
Pentru cererile depuse în baza Sistemului Madrid, examinarea preliminară este făcută de
Organizaţia Mondială de Proprietate Intelectuală (OMPI).
Dacă cererea nu îndeplineşte condiţiile pentru acordarea datei de depozit, OAPI notifică
solicitantul, acordându-i 2 luni pentru rezolvarea deficienţelor. Dacă acestea sunt rezolvate în
termen, procedura continuă cu modificarea corespunzătoare a datei de depozit; în caz contrar,
procedura se închide. Şi pentru iregularităţile care nu ţin de acordarea datei de depozit, solicitantul
este notificat. În acest caz, nerezolvarea acestora în termen nu mai are ca efect închiderea
procedurii, ci continuarea acesteia, dar fără recunoaşterea drepturilor invocate (prioritate,
senioritate, etc.).
examinarea de fond pe baza motivelor absolute.
Caracteristicile mărcii comunitare
Potrivit prevederilor Regulamentului Mărcii Comunitare, "pot constitui mărci comunitare
toate semnele care pot fi reprezentate grafic, în special cuvintele, numele de persoane, desenele,
literele, cifrele, forma produsului sau a ambalajului său, cu condiţia ca astfel de semne să
asigure deosebirea între produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altora ". Rezultă,
aşadar, chiar din definiţie, că - în sensul (art. 4) Regulamentului CE 40/94, pentru a putea fi
înregistrată, o marcă comunitară trebuie să fie distinctivă şi să poată fi reprezentată grafic .
Pe de altă parte, Directiva CE 89/104 prevede că, din categoria semnelor care, în principial,
îndeplinesc cele două condiţii menţionate anterior, unele nu pot face obiectul unui drept exclusiv şi
nu pot fi înregistrate ca mărci. În spiritul acestor prevederi sunt formulate şi motivele absolute şi
motivele relative de refuz la înregistrare a mărcilor comunitare.
Astfel, art. 3 (motivele de refuz sau de nulitate) din Directivă şi art. 7 (motive
categorice de refuz) din Regulament prevăd următoarele motive (absolute) de refuz :
154
Sunt refuzate la înregistrare sau pot să fie declarate nule, dacă sunt înregistrate:
(a) semnele care nu pot constitui o marcă;
(b) mărcile fără caracter distinctiv;
(c) mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau indicii putând servi, în comerţ, pentru
a desemna felul, calitatea, cantitatea, destinaţia, valoarea, provenienţa geografică sau data fabricaţiei
produsului sau a prestării de servicii sau alte caracteristici ale acestora;
(d) mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau indicii devenite uzuale în limbajul
curent sau în obiceiurile bona fide ( bună credinţă, cu bună credinţă) şi constante ale comerţului;
(e) semnele constituite exclusiv:
- din forma impusă de chiar natura produsului,
- din forma produsului necesară obţinerii unui rezultat tehnic,
- din forma care dă valoare substanţială produsului;
(f) mărcile care sunt contrare ordinii publice sau bunelor moravuri;
(g) mărcile de natură să înşele publicul, de exemplu cu privire la natura, calitatea sau
provenienţa geografică a produsului sau serviciului;
(h) mărcile care, în lipsa autorizaţiei autorităţilor competente, trebuie refuzate sau invalidate.
Fiecare stat membru poate stipula ca unei mărci să îi fie refuzată înregistrarea sau, dacă este
înregistrată, să poată fi declarată nulă când şi în măsura în care:
(a) utilizarea acestei mărci poate fi interzisă în temeiul unei alte legislaţii decât cea în
domeniul de drept al mărcilor din statul membru în cauza sau din Comunitate;
(b) marca conţine un semn de o înaltă valoare simbolică şi, în special, un simbol religios;
(c) marca conţine insigne, embleme şi ecusoane, altele decât cele menţionate în Convenţia
de la Paris şi care prezintă un interes public, doar dacă înregistrarea lor nu a fost autorizată în
conformitate cu legislaţia statului membru de către autoritatea competentă;
(d) cererea de înregistrare a mărcii a fost făcută cu rea-credinţă de către solicitant.
Unei mărci nu i se refuză înregistrarea sau, dacă este înregistrată, nu poate fi declarată nulă
dacă, înainte de data cererii de înregistrare şi după utilizarea ei, aceasta a dobândit un caracter
distinctiv. În plus, statele membre pot prevedea ca această dispoziţie să se aplice şi atunci când
caracterul distinctiv a fost dobândit după cererea de înregistrare sau după înregistrare.
Prin urmare, prin sintagma "motive absolute de refuz" sunt înţelese acele motive pentru care
un semn, deşi susceptibil (apt/capabil) de reprezentare grafică, nu poate fi înregistrat ca marcă şi
astfel, nu poate face obiectul unui drept exclusiv.
Dacă marca nu poate fi înregistrată conform prevederilor art. 7 din Regulamentul 40/94
pentru tot sau parte de produse/servicii, oficiul comunică solicitantului motivele de refuz
acordându-i totodată un termen pentru retragere, eventuale modificări sau observaţii.
155
În cazul în care, la expirarea termenului dat, solicitantul nu remediază sau nu-şi prezintă
punctul de vedere, oficiul respinge în tot sau în parte cererea. În acest stadiu, există posibilitatea ca
între examinator şi solicitant (sau mandatarul acestuia) să existe un schimb de idei în ceea ce
priveşte eventuale divergenţe.
Chiar dacă motivul de refuz există doar într-o singură parte a Comunităţii Europene, având
în vedere caracterul unitar specific sistemului mărcii comunitare, refuzul se aplică pe întreg
teritoriul Comunităţii. În cazul în care, în urma examinării cererii de marcă, aceasta nu a intrat sub
incidenţa unui motiv absolut de refuz, ea urmează să fie publicată în Buletinul Mărcilor
Comunitare, Partea A.
Dacă cererea îndeplineşte condiţiile de înregistrare, prevăzute în Regulamentul mărcii
comunitare (CE 40/94) şi dacă nu au fost depuse opoziţii, sau dacă opoziţiile depuse au fost
respinse printr-o decizie rămasă definitivă, aceasta va fi înregistrată ca marcă comunitară.
Valabilitatea unei mărci comunitare este de 10 ani de la data depunerii acesteia, marca
putând fi reînnoită, nelimitat, pentru alte noi perioade de câte 10 ani, cu respectarea termenelor şi
cu plata taxei de reînnoire.
Cererea de reînnoire trebuie depusă într-o perioadă nu mai mare de 6 luni înainte de data la
care protecţia urmează să înceteze. Taxele de reînnoire trebuie plătite în aceeaşi perioadă.
Achitarea taxelor se poate face şi în maxim 6 luni după expirarea duratei de protecţie a
mărcii, dar, aceasta implică plata unor taxe (de penalizare) suplimentare de către titular.
Indiferent când a fost depusă (în termenul legal) cererea de reînnoire, ea produce efecte în
ziua imediat următoare expirării perioadei anterioare de protecţie.
Trebuie subliniat că lista de produse şi servicii , din cererea de reînnoire, nu poate fi extinsă ,
faţă de lista acceptată la înregistrarea mărcii. În cererea de reînnoire, solicitantul poate, însă să
limiteze lista de produse şi servicii; când cererea de reînnoire conţine o listă de produse/servicii
limitată sau dacă taxele au fost achitate numai pentru o parte din listă, care nu acoperă numărul total
de clase (Nisa), înregistrarea va fi reînnoită numai pentru lista de produse şi servicii limitată.
Modificarea mărcii în timpul procedurii de înregistrare sau de reînnoire nu se poate face
decât dacă aceasta nu afectează esenţial marca şi nu îi afectează caracterul distinctiv.
14.11 Indicaţii geografice

Indicaţiile geografice ale produselor sunt protejate în România prin înregistrarea acestora la
OSIM, potrivit Legii privind mărcile şi indicaţiile geografice sau convenţiilor internaţionale la care
România este parte, şi pot fi folosite numai de persoanele care produc sau comercializează
produsele pentru care aceste indicaţii au fost înregistrate.
Nu sunt supuse procedurii de înregistrare indicaţiile geografice care au dobândit sau vor
156
dobândi protecţie pe calea unor convenţii bilaterale sau multilaterale încheiate de România.
Lista indicaţiilor geografice a căror protecţie este recunoscută în România, pe baza
convenţiilor bilaterale sau multilaterale încheiate de România va fi înscrisă la OSIM în Registrul
indicaţiilor geografice şi se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.
Au calitatea de a solicita OSIM înregistrarea unei indicaţii geografice asociaţiile de
producători care desfăşoară o activitate de producţie în zona geografică, pentru produsele indicate în
cerere.
Înregistrarea unei indicaţii geografice poate fi cerută la OSIM, direct sau prin mandatar, şi
este supusă taxei prevăzute de lege.
OSIM înregistrează indicaţiile geografice şi acordă solicitantului dreptul de utilizare a
acestora după ce autoritatea publică centrală de specialitate sau, după caz, autoritatea competentă
din ţara de origine a solicitantului certifică:
a) indicaţia geografică a produsului, care urmează a fi înregistrată;
b) produsele care pot fi comercializate sub această indicaţie;
c) aria geografică de producţie;
d) caracteristicile şi condiţiile de obţinere pe care trebuie să le îndeplinească produsele
pentru a putea fi comercializate sub această indicaţie.
Sunt excluse de la înregistrare indicaţiile geografice care:
a) nu sunt conforme dispoziţiilor privind caracterul indicaţiei geografice ca denumire
servind la identificarea unui produs originar dintr-o ţară, regiune sau localitate a unui stat, în
cazurile în care o calitate, o reputaţie sau alte caracteristici determinate pot fi în mod esenţial
atribuite acestei origini geografice.
b) sunt denumiri generice ale produselor;
c) sunt susceptibile de a induce publicul în eroare asupra naturii, originii, modului de
obţinere şi calităţii produselor;
d) sunt contrare bunelor moravuri sau ordinii publice.
Dacă cererea îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, OSIM decide înregistrarea indicaţiei
geografice în Registrul indicaţiilor geografice şi acordarea dreptului de utilizare a acesteia
solicitantului.
Dreptul de folosire a indicaţiei geografice, dobândit prin înregistrarea acesteia, aparţine
membrilor asociaţiei înscrişi în lista comunicată la OSIM.
În termen de două luni de la data deciziei de înregistrare a indicaţiei geografice, aceasta este
înscrisă în Registrul indicaţiilor geografice.
Înscrierea unei indicaţii geografice în Registrul indicaţiilor geografice şi eliberarea către
solicitant a certificatului de înregistrare a indicaţiei geografice şi de acordare a dreptului de utilizare
157
a acesteia sunt supuse taxelor prevăzute de lege.
Înregistrarea unei indicaţii geografice pe numele unei asociaţii de producători nu constituie
obstacol la înregistrarea aceleiaşi indicaţii de către orice altă asociaţie având calitatea cerută de lege.
Durata de protecţie a indicaţiilor geografice curge de la data depunerii cererii la OSIM şi
este nelimitată.
Dreptul de utilizare a indicaţiei geografice se acordă solicitantului pe o perioadă de 10 ani,
cu posibilitatea de reînnoire nelimitată, dacă se menţin condiţiile în care acest drept a fost dobândit.
Persoanele autorizate să folosească o indicaţie geografică pentru anumite produse au dreptul
să o folosească în circuitul comercial, aplicată numai pe aceste produse, în documente însoţitoare,
reclame, prospecte, şi pot să aplice menţiunea indicaţie geografică înregistrată.
Este interzisă folosirea unei indicaţii geografice sau imitarea ei de către persoane
neautorizate, chiar dacă se indică originea reală a produselor ori dacă se adaugă menţiuni ca: gen,
tip, imitaţie şi altele asemenea.
Persoanele autorizate de OSIM să utilizeze o indicaţie geografică pentru vinuri sau pentru
produse spirtoase pot să interzică folosirea acestei indicaţii de către orice altă persoană pentru vinuri
sau pentru produse spirtoase care nu sunt originare din locul sugerat de indicaţia geografică
respectivă, chiar în cazurile în care originea adevărată a produsului este menţionată expres ori în
cazurile în care indicaţia geografică este utilizată în traducere sau este însoţită de expresii, cum sunt:
de genul, de tipul şi altele asemenea.
Autoritatea publică centrală de specialitate poate proceda, din oficiu sau la sesizarea unei
persoane interesate, la controlul produselor puse în circulaţie sub indicaţia geografică înregistrată.
Dreptul de folosire a unei indicaţii geografice nu poate să facă obiectul nici unei transmiteri.
Pe întreaga durată de protecţie a indicaţiei geografice oricare persoană interesată poate cere
anularea înregistrării acesteia, dacă înregistrarea indicaţiei geografice s-a făcut cu nerespectarea
condiţiilor legale de înregistrare.
Pentru nerespectarea condiţiilor de calitate şi a caracteristicilor specifice produselor din zona
la care se referă indicaţia geografică, autoritatea publică centrală de specialitate sau oricare altă
persoană interesată poate solicita instanţelor competente decăderea din drepturi a persoanelor
autorizate de OSIM să folosească indicaţia geografică înregistrată.
Sentinţa rămasă definitivă se comunică OSIM de către persoana interesată.
OSIM radiază indicaţia geografică din Registrul indicaţiilor geografice şi publică radierea
acesteia în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială, în termen de două luni de la comunicare.
158
CAPITOLUL 15
DESENE SI MODELE
15.1 Consideraţii generale. Noţiuni. Definirea unor termeni.

Drepturile asupra desenelor şi modelelor sunt dobândite şi protejate în România prin
înregistrare la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, şi fac obiectul Legii nr. 129/1991 privind
protecţia desenelor şi modelelor, republicată13.
Străinii cu domiciliul sau sediul în afara teritoriului României beneficiază de prevederile
legii române în condiţiile convenţiilor internaţionale privind desenele şi modelele, la care România
este parte.
Noţiuni.
Prin desen industrial se înţelege aspectul exterior al unui produs luat ca un tot sau doar o
parte, redat în două dimensiuni, rezultat din caracteristicile specifice ca: linii, contururi, culori,
forma, textura, sau materialul produsului sau chiar suprafaţa lui decorativă. Exemple de desen
industrial includ decoruri florale sau alt fel de decoruri, simboluri grafice, precum şi icoanele de pe
computer sau opere de artă cum ar fi sculpturile.
Modelul industrial este aspectul exterior al unui produs sau al unei părţi a acestuia, redat în
trei dimensiuni, rezultat din combinaţia dintre principalele caracteristici, îndeosebi linii, contururi,
culori, forma, textura si/sau ornamentaţia produsului în sine.
Nu toate desenele sau modelele industriale pot fi înregistrate. În general vorbind, un desen
sau model industrial trebuie să fie nou cu privire la orice este deja cunoscut oriunde, înainte de data
de înscriere a cererii de a înregistra desenul sau modelul industrial.
Definirea unor termeni
Aranjamentul de la Haga—Aranjamentul privind depozitul internaţional de desene şi
modele industriale, adoptat la Haga la 6 noiembrie 1925, cu modificările şi completările ulterioare,
la care România a aderat prin Legea nr. 44/1992;
autor — persoana fizică sau un grup de persoane fizice constituit pe baza unei înţelegeri,
care a creat desenul sau modelul;
certificat de înregistrare — titlul de protecţie acordat de O.S.I.M. pentru desenele şi
13
Republicată în temeiul art. IV din Legea nr. 280/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 129/1992 privind
protecţia desenelor şi modelelor industriale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 729 din 26
octombrie 2007, dându-se textelor o nouă numerotare.
Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor industriale a mai fost republicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 193 din 26 martie 2003, şi a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
190/2005 pentru realizarea unor măsuri necesare în procesul de integrare europeană, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 1.179 din 28 decembrie 2005, aprobată cu modificări şl completări prin Legea nr. 332/2006,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 629 din 20 iulie 2006.

159
modelele înregistrate;
desen sau model — aspectul exterior al unui produs sau al unei părţi a acestuia, redat în
două sau trei dimensiuni, rezultat din combinaţia dintre principalele caracteristici, îndeosebi linii,
contururi, culori, formă, textură şi/sau materiale ale produsului în sine şi/sau ornamentaţia acestuia;
desen sau model comunitar — desenul sau modelul protejat în condiţiile Regulamentului nr.
6/2002/CE, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene L nr. 3 din 5 ianuarie 2002, de
către Oficiul pentru Armonizare în Piaţa Internă, cu efect pe întregul teritoriu al Comunităţilor
Europene;
detalii nesemnificative — acele elemente grafice sau de formă, care nu determină caracterul
individual al desenului sau modelului;
înregistrare — modul de dobândire a drepturilor asupra desenelor şi modelelor în temeiul
legii române sau al convenţiilor internaţionale la care România este parte;
mandatar autorizat— persoana care exercită profesiunea de consilier în proprietate
industrială în condiţiile legii şi care poate reprezenta o parte interesată în procedurile în faţa
O.S.I.M.;
produs — orice articol obţinut printr-un proces industrial sau artizanal, conţinând printre
altele şi elemente concepute spre a fi asamblate într-un produs complex, ambalaje, forme de
prezentare, aranjamente, simboluri grafice, caractere tipografice; programele de calculator nu sunt
considerate produs;
produs complex - un produs compus din elemente multiple ce pot fi înlocuite de o manieră
care să permită dezasamblarea şi reasamblarea produsului;
solicitant — persoana fizică sau juridică ce solicită la O.S.I.M. înregistrarea, respectiv
eliberarea unui certificat de înregistrare a unui desen sau model;
titular — persoana fizică sau juridică căreia îi aparţin drepturile conferite prin înregistrarea
desenului sau modelului şi pentru care se eliberează certificatul de înregistrare.
15.2 Drepturile asupra desenului sau modelului

Dreptul la eliberarea certificatului de înregistrare aparţine autorului desenului sau modelului
ori succesorului său în drepturi, pentru desenele şi modelele create în mod independent.
În cazul în care mai multe persoane au creat în mod independent un desen sau model,
dreptul la eliberarea certificatului de înregistrare aparţine persoanei care a depus prima cererea de
înregistrare.
În cazul în care desenul sau modelul a fost creat ca urmare a unor contracte cu misiune
creativă sau de către salariaţi, în cadrul atribuţiilor de serviciu, dreptul aparţine persoanei care l-a
comandat.
160
Până la proba contrară, solicitantul este prezumat a avea dreptul la eliberarea certificatului
de înregistrare a desenului sau modelului.
Drepturile asupra unui desen sau model dobândite prin înregistrare la OSIM nu prejudiciază
drepturile asupra desenelor sau modelelor neînregistrate, mărcilor şi altor semne distinctive,
brevetelor de invenţie şi modelelor de utilitate, caracterelor tipografice, topografiilor de produse
semiconductoare. Protecţia desenului sau modelului înregistrat în conformitate cu prezenta lege nu
exclude şi nu prejudiciază protecţia prin drept de autor a acestuia.
15.3 Condiţii pentru protecţia desenelor şi modelelor

Obiectul cererii poate fi înregistrat în măsura în care constituie un desen sau model, acesta
este nou şi are un caracter individual.
Un desen sau model este considerat nou dacă nici un desen sau model identic nu a fost făcut
public înaintea datei de depunere a cererii de înregistrare sau dacă a fost revendicată prioritatea,
înaintea datei de prioritate. Se consideră că desenele sau modelele sunt identice dacă trăsăturile lor
caracteristice diferă numai în ceea ce priveşte detaliile nesemnificative.
Se consideră că un desen sau model are caracter individual dacă impresia globală pe care o
produce asupra utilizatorului avizat este diferită de cea produsă asupra unui asemenea utilizator de
orice desen sau model făcut public înaintea datei de depunere a cererii de înregistrare sau, dacă a
fost revendicată prioritatea, înaintea datei de prioritate.
La evaluarea caracterului individual trebuie să se ia în considerare gradul de libertate a
autorului în elaborarea desenului sau modelului.
Dacă un desen sau model aplicat la un produs ori încorporat într-un produs constituie o parte
componentă a unui produs complex, acesta va fi considerat nou şi având caracter individual numai
dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a) partea componentă, odată încorporată în produsul complex, rămâne vizibilă pe durata
utilizării normale a acestuia; ca utilizare normală fiind desemnată utilizarea de către beneficiar, fără
a include întreţinerea sau reparaţiile;
b) caracteristicile vizibile ale părţii componente îndeplinesc ele însele condiţiile privind
noutatea şi caracterul individual.
Se consideră că un desen sau model a fost făcut public dacă a fost publicat ori dezvăluit în
alt mod, expus, utilizat în comerţ, cu excepţia situaţiilor în care aceste evenimente nu ar fi putut, în
mod rezonabil şi în cadrul activităţii obişnuite, să devină cunoscute cercurilor specializate din
sectorul în cauză care acţionează în cadrul Uniunii Europene înainte de data de depunere a cererii de
înregistrare sau, dacă a fost invocată o prioritate, înaintea datei de prioritate. Cu toate acestea, nu se
va considera că desenul sau modelul a fost făcut public pentru simplul motiv că a fost dezvăluit unei
161
terţe persoane în condiţii explicite sau implicite de confidenţialitate.
Divulgarea nu este luată în considerare dacă desenul sau modelul pentru care se solicită
protecţie a fost făcut public:
a) de către autor sau succesorul său în drepturi ori de către un terţ pe baza informaţiilor
furnizate sau actelor îndeplinite de autor sau succesor;
b) în perioada de 12 luni precedând data de depozit a cererii de înregistrare sau, dacă o
prioritate este revendicată, la data de prioritate.
Aceste prevederi sunt aplicabile şi în situaţia în care desenul sau modelul a fost făcut public,
ca urmare a unui abuz în legătură cu autorul sau succesorul său.
Excepţii de la înregistrarea desenelor şi modelelor
Desenul sau modelul care este determinat exclusiv de o funcţie tehnică nu poate fi
înregistrat. Nu poate fi înregistrat un desen sau model care trebuie reprodus în forma şi la
dimensiunile exacte, pentru a permite ca produsul în care acesta este încorporat sau căruia îi este
aplicat să fie conectat mecanic ori amplasat în, în jurul sau pe un alt produs, astfel încât fiecare
produs să îşi poată îndeplini funcţia proprie. Poate fi înregistrat un desen sau model care permite
asamblări sau conexiuni multiple între produsele interschimbabile în cadrul unui sistem modular.
Sunt excluse de la protecţie desenele sau modelele contrare ordinii publice sau bunelor
moravuri.
15.4 Înregistrarea şi eliberarea titlului de protecţie

15.4.1 Înregistrarea cererii de protecţie pentru un desen sau model
Pentru a îndeplini condiţiile de valabilitate şi pentru a fi considerată valabilă pentru
procedura de examinare cererea de înregistrare a unui desen sau model trebuie să cuprindă:
a) solicitarea de înregistrare a desenului sau modelului;
b) datele de identificare a solicitantului;
c) numărul de desene sau modele pentru care se solicită protecţia;
d) indicarea produselor în care este încorporat desenul sau modelul, dacă este cazul;
e) descrierea elementelor noi, caracteristice desenului sau modelului pentru care se solicită
protecţia, aşa cum apar în reprezentările grafice depuse;
f) numele autorilor sau o declaraţie pe răspunderea solicitantului că autorii au renunţat la dreptul
de a fi menţionaţi în cerere şi/sau în publicaţiile desenului sau modelului;
g) reprezentările grafice ale desenului sau modelului.
Cererea de înregistrare mai poate conţine, după caz, şi alte elemente care nu condiţionează data
depozitului reglementar:
a) datele de identificare a mandatarului autorizat, în cazul în care acesta a fost desemnat în cererea
162
de înregistrare;
b) actele de prioritate;
c) solicitarea amânării publicării;
d) procura de reprezentare în faţa O.S.I.M.;
e) declaraţia indicând informaţiile care, după cunoştinţa solicitantului, permit să se
dovedească îndeplinirea condiţiilor de acordare a protecţiei desenului sau
modelului pentru care se solicită înregistrarea.
Reprezentările grafice trebuie să redea complet desenul sau modelul care face obiectul
cererii de înregistrare, astfel încât caracteristicile sale estetice să fie evidenţiate. În caz contrar,
cererea de înregistrare se respinge. Reprezentările grafice trebuie să fie de o calitate suficientă,
pentru ca toate detaliile desenului sau modelului să fie evidenţiate şi publicarea să fie posibilă.
15.4.2 Constituirea depozitului reglementar naţional

Cererea de înregistrare şi descrierea, redactate în limba română, însoţite de reprezentările
grafice ale desenului sau modelului ori, după caz, de specimene, se depun la O.S.I.M. şi constituie
depozitul reglementar.
O.S.I.M. înregistrează cererea dacă sunt depuse minimum următoarele: o cerere care să conţină
solicitarea de înregistrare a desenului sau modelului, datele de identificare a solicitantului şi
reprezentările grafice sau specimenele.
Data depozitului reglementar este data la care au fost depuse documentele sau data care
rezultă din tratatele ori convenţiile privind desenele sau modelele la care România este parte.
În procedurile în faţa O.S.I.M. solicitantul înregistrării sau succesorul său în drepturi poate fi
reprezentat de un consilier în proprietate industrială autorizat. Pentru persoanele care nu au
domiciliul sau sediul pe teritoriul României, reprezentarea este obligatorie, cu excepţia depunerii
cererii.
Cererea de înregistrare având dată de depozit se înscrie în Registrul cererilor depuse.
Depozitul reglementar asigură solicitantului un drept de prioritate, cu începere de la data
constituirii acestuia, faţă de orice alt depozit ulterior privind acelaşi desen sau model.
Un depozit multiplu poate cuprinde mai multe desene sau modele ale aceleiaşi categorii de
produse, în conformitate cu clasificarea internaţională a desenelor şi modelelor.
Desenele şi modelele care fac obiectul unui depozit multiplu trebuie să satisfacă o regulă de
unitate de concepţie, de unitate de producţie sau de unitate de utilizare ori trebuie să aparţină
aceluiaşi ansamblu sau aceleiaşi compoziţii de articole.
163
15.4.3 Invocarea dreptului de prioritate
Persoanele fizice sau persoanele juridice ale statelor părţi la convenţiile la care România este
parte beneficiază de un drept de prioritate de 6 luni, cu începere de la data primului depozit, dacă
solicită protecţia în acest termen, pentru acelaşi desen sau model. Se recunoaşte un drept de
prioritate de 6 luni, întemeiat pe un depozit de model de utilitate.
Dacă solicitantul a prezentat anumite produse şi servicii în cadrul unei expoziţii
internaţionale oficiale sau oficial recunoscute, în sensul Convenţiei privind expoziţiile
internaţionale, semnată la Paris la data de 22 noiembrie 1928, ratificată de România prin Legea nr.
246/1930, cu modificările şi completările ulterioare, organizată pe teritoriul României sau într-un
stat membru al Convenţiei de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale, în forma revizuită la
Stockholm la 14 iulie 1967, şi dacă o cerere de înregistrare a desenului sau modelului sub care au
fost prezentate aceste produse a fost depusă la O.S.I.M. într-un termen de 6 luni de la data
prezentării în expoziţie, solicitantul va beneficia de un drept de prioritate de la data introducerii
produsului în expoziţie; această perioadă nu prelungeşte termenul de prioritate iniţial.
Priorităţile sunt recunoscute dacă sunt invocate odată cu depunerea cererii şi dacă în termen
de 3 luni de la data depunerii cererii se confirmă prin acte de prioritate.
15.4.4 Examinarea preliminară

Cererile depuse la OSIM sunt supuse unei prime proceduri de examinare din care să rezulte:
a) îndeplinirea condiţiilor de formă ale cererii;
b) îndeplinirea condiţiilor prescrise pentru reprezentările grafice;
c) îndeplinirea condiţiilor prescrise pentru celelalte documente sau acte anexate la cerere,
prevăzute prin legea română de reglementare a regimului desenelor şi modelelor;
d) achitarea taxelor în termenul şi cuantumul prevăzute de lege.
Dacă se constată neregularităţi, acestea se notifică solicitantului, acordându-i-se un termen
necesar pentru remedieri. În cazul în care neregularităţile nu sunt remediate în termenul acordat de
O.S.I.M., cererea se va respinge sau, după caz, nu se va recunoaşte prioritatea.
Cererile care nu îndeplinesc condiţiile de depozit multiplu se vor diviza de către solicitant, la
cererea O.S.I.M. Solicitantul are obligaţia să divizeze cererea în termenul acordat de O.S.I.M.,
constituind câte un depozit reglementar pentru fiecare grup de desene sau modele care îndeplinesc
condiţiile legale. În cazul în care solicitantul nu divizează cererea în termenul acordat, O.S.I.M.
divizează din oficiu cererea în mai multe cereri divizate şi va lua în examinare numai prima cerere,
respingându-le pe celelalte.
Cererile divizate nu pot fi depuse decât pentru elementele care nu depăşesc conţinutul cererii
iniţiale. Cererile divizate sunt considerate ca fiind depuse la data de depozit a cererii iniţiale.
164
15.4.5 Publicarea cererii de constituire a depozitului reglementar
Cererea de înregistrare a desenului sau modelului, precum şi reproducerea, fotografia sau
reprezentarea grafică a acestuia se publică în Buletinul oficial de proprietate industrială al O.S.I.M.,
în format electronic, în termen de maximum 4 luni de la data constituirii depozitului reglementar, în
alb-negru sau, la cerere, în culori.
Publicarea poate fi amânată, la cererea solicitantului, pe o perioadă care nu poate depăşi 30
de luni, calculată de la data depunerii cererii sau de la data priorităţii, când aceasta a fost invocată.
Publicarea cererilor internaţionale de către Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale este
considerată o publicare valabilă.
Persoanele interesate pot face opoziţii scrise la O.S.I.M. privind cererea de înregistrare a
desenului sau modelului, în termen de două luni de la data publicării acestuia invocând motivele
pentru care legea prevede respingerea la înregistrare sau anularea acesteia.
O.S.I.M. notifică solicitantului cererii opoziţia formulată, indicând numele persoanei care a
formulat-o, precum şi motivele opoziţiei privind înregistrarea desenului sau modelului. În termen de
două luni de la data notificării opoziţiei, solicitantul poate prezenta punctul său de vedere.
Opoziţia formulată cu privire la cererea de desen sau model publicată se soluţionează de
către o comisie din cadrul OSIM în termen de 3 luni de la depunere. Comisia emite un raport de
admitere sau de respingere a opoziţiei, care va fi luat în considerare la examinarea de fond.
Soluţionarea opoziţiei poate fi suspendată în următoarele situaţii:
a) când se bazează pe o cerere de înregistrare a unui desen sau model, până la luarea unei
hotărâri cu privire la aceasta;
b) desenul sau modelul opus face obiectul unei acţiuni în anulare, până la soluţionarea
definitivă a cauzei.
15.4.6 Examinarea de fond a cererilor de înregistrare a desenelor şi modelelor

Cererile de înregistrare a desenelor sau modelelor se examinează de către Comisia de
examinare a desenelor şi modelelor. din cadrul OSIM. Comisia hotărăşte, după caz, înregistrarea
sau respingerea desenului sau modelului, în termen de 12 luni de la data publicării cererii, ori poate
lua act de renunţarea la cerere sau de retragerea acesteia. Comisia va lua hotărârea de înregistrare a
desenului sau modelului pe baza unui raport de examinare.
Înregistrarea desenelor sau modelelor se face în Registrul desenelor şi modelelor şi se
publică în Buletinul oficial de proprietate industrială al O.S.I.M.
Cererea de înregistrare a unui desen sau model va fi respinsă sau înregistrarea va fi anulată
pentru următoarele motive:
a) nu sunt îndeplinite condiţiile definitorii ale desenului sau modelului, modelul nu are
165
caracter individual şi de noutate;
b) obiectul cererii nu face referire la un desen sau model determinat exclusiv de o funcţie
tehnică, obiectul pentru care este formulată cererea este exclus de la înregistrare ca fiind
contrar ordinii publice sau bunelor moravuri;
c) obiectul cererii încorporează, fără acordul titularului, o operă protejată prin Legea nr.
8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările
ulterioare, sau orice alt drept de proprietate industrială protejat;
d) constituie o utilizare improprie a oricăruia dintre obiectele menţionate în lista cuprinsă în
art. 6 ter din Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale, în forma
revizuită la Stockholm la 14 iulie 1967, la care România a aderat prin Decretul nr.
1.177/1968, sau o utilizare abuzivă a emblemelor şi stemelor;
e) solicitantul nu a făcut dovada că este persoană îndreptăţită la înregistrarea desenului sau
modelului;
f) desenul sau modelul este în conflict cu un desen sau model anterior care a făcut obiectul
unei divulgări publice după data de depozit a cererii de înregistrare sau după data de
prioritate, dacă o prioritate este revendicată, şi care este protejat de la o dată anterioară
prin înregistrarea unui desen sau model comunitar ori printr-o cerere de înregistrare a
unui desen sau model comunitar, sau prin înregistrarea unui desen sau model în România
ori printr-o cerere de obţinere a protecţiei în România;
g) desenul sau modelul foloseşte un semn distinctiv ce conferă titularului semnului dreptul
de a interzice acesta utilizare.
Când un desen sau model a fost respins la înregistrare ori când un drept asupra unui desen
sau model a fost declarat nul pentru motivele invocate anterior, desenul sau modelul poate fi
înregistrat ori dreptul asupra desenului poate fi menţinut într-o formă modificată, dacă în acea
formă cerinţele de protecţie vor fi îndeplinite, iar identitatea desenului sau modelului va fi păstrată,
înregistrarea sau menţinerea într-o formă modificată poate să includă înregistrarea însoţită de o
renunţare parţială din partea deţinătorului dreptului asupra desenului sau modelului ori de
înregistrarea în Registrul desenelor şi modelelor a hotărârii judecătoreşti a instanţei care a pronunţat
nulitatea parţială a dreptului asupra desenului sau modelului.
Dreptul asupra unui desen poate fi declarat nul chiar după ce a expirat sau s-a renunţat la el.
În examinarea cererii, se vor lua în considerare fondul documentar de desene şi modele
existent la O.S.I.M., înregistrările internaţionale de desene şi modele la Organizaţia Mondială a
Proprietăţii Intelectuale, desenele/modelele comunitare, precum şi orice alte documente relevante
pentru procedurile de examinare depuse de persoanele interesate. în procedurile de examinare,
O.S.I.M. poate solicita orice completări necesare, iar în cazul desenelor, chiar specimene.
166
Dacă înregistrarea unui desen sau model, reînnoirea înregistrării acestuia sau înscrierea unei
modificări în Registrul de desene şi modele a fost afectată, în mod evident, din eroare materială,
O.S.I.M. poate, în termen de 3 luni cu începere de la data înregistrării sau de la data înscrierii, să
revoce înregistrarea, reînnoirea sau înscrierea modificării efectuate. Hotărârea de revocare,
motivată, se comunică persoanelor interesate în termen de 30 de zile.
Hotărârile privind cererile de înregistrare a desenului sau modelului pot fi contestate, în scris
şi motivat, la O.S.I.M., în termen de 30 de zile de la comunicare. Contestaţia va fi examinată, în
termen de cel mult 3 luni de la depunerea contestaţiei. Hotărârea se comunică părţilor în termen de
30 de zile de la pronunţare şi poate fi atacată în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârile
Comisiei de contestaţii rămase definitive şi irevocabile se publică în Buletinul oficial de proprietate
industrială al O.S.I.M., în termen de 60 de zile de la pronunţarea hotărârii.
Eliberarea certificatelor de înregistrare de desene sau modele de către O.S.I.M: se face în
temeiul hotărârilor de admitere a cererii de înregistrare a desenelor sau modelelor, în termen de 30
de zile de la data la care hotărârea de admitere a rămas definitivă şi irevocabilă.
Procedurile privind cererile de înregistrare de desene şi modele şi certificatele de înregistrare
sunt supuse taxelor, în cuantumul şi la termenele stabilite conform legii. Neplata taxelor la
termenele legale atrage neefectuarea procedurii respective sau respingerea cererii de înregistrare a
desenului ori modelului.
Solicitantul sau titularul certificatului de înregistrare care, din motive de forţă majoră, nu a
putut să respecte un termen privind procedurile în faţa O.S.I.M. este repus în termen, dacă prezintă
o cerere motivată, în termen de 60 de zile de la încetarea cauzei care l-a împiedicat să acţioneze, dar
nu mai târziu de un an de la expirarea termenului nerespectat.
15.5 Drepturi şi obligaţii ale titularului certificatului de înregistrare a desenelor şi

modelelor
Pe întreaga durată de valabilitate a înregistrării desenelor sau modelelor, titularul are un
drept exclusiv de a le utiliza şi de a împiedica utilizarea lor de o terţă parte care nu dispune de
consimţământul său. Titularul are dreptul de a interzice terţilor să efectueze, fără consimţământul
său, următoarele acte: reproducerea, fabricarea, comercializarea ori oferirea spre vânzare, punerea
pe piaţă, importul, exportul sau folosirea unui produs în care desenul sau modelul este încorporat ori
la care acesta se aplică sau stocarea unui astfel de produs în aceste scopuri.
Întinderea protecţiei este determinată de reprezentările grafice ale desenelor sau modelelor
înregistrate. Protecţia acordată unui desen sau model se extinde la orice desen sau model care nu
produce o impresie vizuală globală diferită asupra unui utilizator avizat. La stabilirea sferei de
protecţie se ia în considerare gradul de libertate a autorului în realizarea desenului sau modelului.
167
Drepturile conferite prin certificatul de înregistrare a desenelor şi modelelor nu se exercită în
privinţa:
a) actelor efectuate exclusiv în scop personal şi necomercial, experimental, de cercetare sau
învăţământ, cu condiţia ca aceste acte să nu prejudicieze exploatarea normală a desenelor
sau modelelor şi să se menţioneze sursa;
b) activităţilor de reproducere în domeniul cercetării sau învăţământului, în scopul citării ori
predării, cu condiţia ca aceste activităţi să fie compatibile cu practica comercială loială, să
nu aducă atingere în mod nedrept exploatării normale a desenului sau modelului şi ca sursa
să fie menţionată;
c) echipamentelor aflate pe vehicule de transport maritim sau aerian înregistrate într-o altă ţară,
atunci când acestea intră temporar pe teritoriul României, ori importului de piese de schimb
şi accesorii în scopul reparării acestor vehicule sau al executării de reparaţii pe aceste
vehicule;
d) folosirii sau luării măsurilor efective şi serioase de folosire a desenelor sau modelelor de
către terţi, în intervalul de timp dintre decăderea din drepturi a titularului şi revalidarea
certificatului;
e) folosirii desenului sau modelului cu bună-credinţă, în perioada cuprinsă între data publicării
decăderii din drepturi a titularului şi data publicării dreptului restabilit.
Drepturile decurgând din înregistrarea desenului sau modelului nu se vor putea exercita în
cazul introducerii pe piaţa comunitară a produselor în care sunt încorporate desene sau modele
protejate ori la care acestea se aplică, introduse pe piaţă anterior de către titularul certificatului de
înregistrare sau cu consimţământul acestuia.
Începând cu data publicării cererii persoana fizică sau persoana juridică îndreptăţită la
eliberarea certificatului de înregistrare beneficiază provizoriu de aceleaşi drepturi conferite în
condiţiile legii până la eliberarea certificatului de înregistrare, cu excepţia cazurilor în care cererea
de înregistrare a fost respinsă sau retrasă.
Încălcarea prevederilor privind drepturile de titularului atrage pentru persoanele vinovate
obligaţia de despăgubire potrivit dreptului comun; titlul pentru plata despăgubirilor se poate executa
numai după eliberarea certificatului de înregistrare a desenului sau modelului.
Perioada de valabilitate a unui certificat de înregistrare a desenului sau modelului este de 10
ani de la data constituirii depozitului reglementar şi poate fi reînnoită pe 3 perioade succesive de 5
ani. Pe întreaga perioadă de valabilitate a certificatului, titularul este obligat la plata taxelor de
menţinere în vigoare a acestuia. O.S.I.M. acordă un termen de graţie de cel mult 6 luni pentru plata
taxelor de menţinere în vigoare, pentru care se percep majorări. Neplata acestor taxe atrage
decăderea titularului din drepturi.
168
Decăderea titularului din drepturi se publică în Buletinul oficial de proprietate industrială al
O.S.I.M. În cazul decăderii din drepturi a titularului, acesta poate solicita revalidarea certificatului
de înregistrare, pentru motive temeinice.
Dreptul exclusiv de exploatare decurgând din înregistrarea desenului sau modelului
încetează în următoarele situaţii:
a) la expirarea perioadei de valabilitate;
b) prin anularea certificatului de înregistrare;
c) prin decăderea titularului din drepturi;
d) prin renunţarea titularului certificatului de înregistrare.
Titularii certificatelor de înregistrare a desenelor sau modelelor pot menţiona pe produse
semnul D, respectiv litera „D" majusculă, înscrisă într-un cerc, însoţită de numele titularului sau de
numărul certificatului.
Dreptul la eliberarea certificatului de înregistrare a desenului sau modelului, drepturile care
decurg din cererea de înregistrare a desenului sau modelului, precum şi drepturile născute din
înregistrare sunt transmisibile în tot sau în parte.
Transmiterea se poate face pe cale succesorală, prin cesiune sau licenţă. Transmiterea se
înscrie la O.S.I.M. în Registrul desenelor şi modelelor şi produce efecte faţă de terţi numai de la
data publicării în Buletinul oficial de proprietate industrială a menţiunii de transmitere. Înscrierea
transmiterii de drepturi asupra desenelor sau modelelor aflate în litigiu se suspendă până la data
rămânerii definitive a hotărârilor judecătoreşti cu privire la acestea.
Autorul, titular al certificatului de înregistrare a desenului sau modelului, beneficiază de
drepturi patrimoniale stabilite pe bază de contract cu persoanele care exploatează desenul sau
modelul. În cazul încheierii unui contract de cesiune, drepturile patrimoniale ale autorului se
stabilesc în acest contract.
Cererile internaţionale făcute în conformitate cu Aranjamentul de la Haga se depun la
Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale, direct sau prin intermediul O.S.I.M.
Autorul are dreptul să i se menţioneze numele, prenumele şi calitatea în certificatul de
înregistrare eliberat, precum şi în orice acte sau publicaţii privind desenul sau modelul.
Înregistrarea desenului sau modelului poate fi anulată, în tot sau în parte, la cererea unei
persoane interesate, în cazul în care nu sunt îndeplinite condiţiile definitorii ale desenului sau
modelului, modelul nu are caracter individual şi de noutate;obiectul cererii nu face referire la un
desen sau model determinat exclusiv de o funcţie tehnică, obiectul pentru care este formulată
cererea este exclus de la înregistrare ca fiind contrar ordinii publice sau bunelor moravuri sau
încalcă o operă protejată în regimul dreptului de autor. Anularea poate fi cerută pe toată durata de
valabilitate a certificatului de înregistrare şi se judecă de către Tribunalul Bucureşti. Hotărârea de
169
anulare se înregistrează la O.S.I.M. şi se publică în termen de maximum două luni de la data
înregistrării acesteia.
Litigiile cu privire la calitatea de autor al desenului sau modelului, calitatea de titular al
certificatului de înregistrare, cele cu privire la drepturile patrimoniale născute din contractele de
cesiune sau licenţă sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti, potrivit dreptului comun.
15.6 Desenele şi modelele comunitare

Desenele şi modelele comunitare beneficiază de protecţie pe teritoriul României, în baza
Regulamentului nr. 6/2002/CE privind desenele şi modelele comunitare, publicat în Jurnalul Oficial
al Comunităţilor Europene L nr. 3 din 5 ianuarie 2002.
Cererile de desene şi modele comunitare pot fi depuse direct la Oficiul pentru Armonizare în
Piaţa Internă sau prin intermediul O.S.I.M.
Când o cerere de desen sau model comunitar este depusă la O.S.I.M. în temeiul
Regulamentului nr. 6/2002/CE privind desenele şi modelele comunitare, O.S.I.M. înscrie data
primirii pe cerere, şi, fără să procedeze la examinare, o transmite la Oficiul comunitar.
170
CAPITOLUL 16
TOPOGRAFIILE PRODUSELOR SEMICONDUCTOARE
16.1 Consideraţii generale privind obiectul protecţiei. Noţiuni. Definirea unor termeni
Topografiile produselor semiconductoare sunt protejate pe teritoriul României, prin
înregistrarea la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, în condiţiile Legii nr. 16 din 6 martie 1995
(*republicată*) privind protecţia topografiilor produselor semiconductoare14.
Un produs semiconductor reprezintă forma finală sau intermediară a oricărui produs
compus dintr-un substrat ce comportă un strat de material semiconductor şi constituit din unul sau
mai multe straturi de materiale conductoare, izolante ori semiconductoare, straturile fiind dispuse
conform unei configuraţii tridimensionale prestabilite; şi destinat să îndeplinească, în mod exclusiv
sau nu, o funcţie electronică;
Ca topografie a unui produs semiconductor este definită o serie de imagini legate între
ele, indiferent de modalitatea în care acestea sunt fixate sau codate, reprezentând configuraţia
tridimensională a straturilor care compun un produs semiconductor şi în care fiecare imagine
reproduce desenul sau o parte din desenul unei suprafeţe a produsului semiconductor, în orice stadiu
al fabricaţiei sale.
Definirea unor termeni

a) B.O.P.I. - Buletinul Oficial de Proprietate Industrială Secţiunea Topografii;
b. exploatare comercială - vânzarea, închirierea, leasingul sau orice altă metodă de
distribuire comercială ori ofertă făcută în aceste scopuri. Cu toate acestea exploatarea comercială nu
include exploatarea în condiţii de confidenţialitate; se aplică sub condiţia ca nicio distribuire către
14
*) Republicată în temeiul art. III din Legea nr. 337/2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 16/1995 privind
protecţia topografiilor circuitelor integrate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.094 din 5
decembrie 2005, dându-se textelor o nouă numerotare. Legea nr. 16/1995 privind protecţia topografiilor produselor
semiconductoare a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 45 din 9 martie 1995 şi a mai fost
modificată şi completată prin:
- Ordonanţa Guvernului nr. 41/1998 privind taxele în domeniul protecţiei proprietăţii industriale şi regimul de utilizare a
acestora, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 30 ianuarie 1998, aprobată cu modificări şi
completări prin Legea nr. 383/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 471 din 2 iulie 2002, cu
modificările şi completările ulterioare;
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 190/2005 pentru realizarea unor măsuri necesare în procesul de integrare
europeană, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.179 din 28 decembrie 2005, aprobată cu
modificări şi completări prin Legea nr. 332/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 629 din 20
iulie 2006.
171
terţi să nu aibă loc în afară de situaţia în care exploatarea topografiei se efectuează în condiţiile de
confidenţialitate cerute de măsurile necesare în vederea protecţiei intereselor esenţiale pentru
siguranţa naţională.
Sunt originale topografiile care constituie rezultatul efortului intelectual al creatorilor lor şi
care, la data când au fost create, nu erau uzuale pentru creatorii de topografii şi pentru fabricanţii de
produse semiconductoare.
O topografie constituită dintr-o combinaţie de elemente şi de interconexiuni uzuale poate fi
protejată numai dacă combinaţia, luată în ansamblul ei, este originală.
Drepturile titularului unei topografii protejate asupra produsului semiconductor nu sunt
condiţionate de faptul că acesta este sau nu încorporat într-un produs. Protecţia acordată se aplică
numai topografiei propriu-zise, cu excluderea oricărui concept, procedeu, sistem, oricărei tehnici
sau informaţii codate încorporate în această topografie.
16.2 Dreptul la protecţie

Pot beneficia de protecţia oferită prin prezenta legea română privind protecţia topografiilor
produselor semiconductoare:
a) persoanele fizice care sunt resortisante ale unui stat membru al Uniunii Europene sau al
Organizaţiei Mondiale a Comerţului ori care au reşedinţa obişnuită pe teritoriul unui astfel de stat;
b) societăţile sau alte persoane juridice care desfăşoară o activitate industrială ori
comercială, reală şi efectivă, pe teritoriul României sau al unui stat membru al Uniunii Europene ori
al Organizaţiei Mondiale a Comerţului.
Persoana îndreptăţită să obţină protecţia legală a unei topografii poate fi reprezentată, în
relaţiile cu Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, prin mandatar. În cazul persoanelor fizice şi al
persoanelor juridice străine, cu domiciliul, respectiv sediul, în străinătate, reprezentarea prin
mandatar este obligatorie, mandatarul trebuind să aibă domiciliul sau sediul pe teritoriul României.
Dreptul la protecţia topografiei unui produs semiconductor aparţine creatorului topografiei
sau succesorului în drepturi al acestuia. În cazul în care sunt mai mulţi creatori, coautori, drepturile
aparţin acestora în comun.
Dreptul la protecţie este acordat şi persoanelor care:
a) procedează la o primă exploatare comercială a unei topografii, în România sau în Uniunea
Europeană, ce nu a mai făcut obiectul nici unei exploatări în lume; şi au primit din partea unei
persoane în drept să dispună de topografie autorizaţia exclusivă de a exploata comercial această
topografie pe teritoriul României sau în Uniunea Europeană.
Dacă topografia a fost creată de un salariat în cadrul sarcinilor de serviciu, dreptul la
protecţia topografiei aparţine unităţii al cărei salariat este creatorul topografiei. Dacă topografia a
172
fost creată la comanda unei persoane fizice sau persoane juridice, dreptul la protecţia topografiei
aparţine persoanei care a comandat-o.
Dacă o topografie a fost exploatată comercial, în ţară sau în străinătate, topografia poate
beneficia de protecţie numai dacă cererea de înregistrare a fost depusă la Oficiul de Stat pentru
Invenţii şi Mărci în termen de 2 ani de la data primei exploatări comerciale.
În situaţia în care o topografie nu a fost exploatată comercial timp de 15 ani de la data la
care a fost creată sau codată pentru prima oară, la împlinirea acestui termen dreptul la protecţie
încetează, după cum urmează:
a) dacă topografia nu a fost înregistrată, ea nu mai poate face obiectul unei cereri de
înregistrare;
b) dacă topografia a fost înregistrată, drepturile conferite prin înregistrare se sting.
16.3 Înregistrarea topografiilor

Înregistrarea unei topografii de produs semiconductor este condiţionată de constituirea la
Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci a unui depozit reglementar al cererii de înregistrare.
O cerere de înregistrare poate avea ca obiect o singură topografie, iar o topografie poate fi
înregistrată numai o singură dată.
Depozitul cererii de înregistrare a unei topografii este reglementar constituit dacă se depun
următoarele:
a) o cerere scrisă prin care se solicită înregistrarea topografiei şi care trebuie să evidenţieze
cel puţin:
- numele, prenumele şi domiciliul creatorului/creatorilor topografiei;
- numele şi prenumele sau denumirea şi adresa solicitantului, dacă acesta este altul decât
creatorul topografiei;
- indicaţii privind dreptul solicitantului de a înregistra topografia;
- denumirea şi destinaţia produsului semiconductor realizabil pe baza topografiei;
- data fixării sau a primei codări a topografiei;
- data primei exploatări comerciale a topografiei, când este cazul;
- numele şi prenumele sau denumirea şi adresa mandatarului, când este cazul;
- semnătura solicitantului sau, după caz, a mandatarului;
b) o documentaţie tehnică, constituită din materiale grafice şi texte, care să conţină
informaţii suficiente pentru a permite identificarea topografiei şi pentru a evidenţia funcţiunea
electronică a produsului semiconductor care încorporează topografia;
c)două exemplare ale produsului semiconductor, dacă acesta a fost realizat şi exploatat
comercial;
173
d)împuternicirea de reprezentare a mandatarului, după caz;
e) dovada de plată a taxelor prevăzute de lege.
Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci examinează cererile de înregistrare a topografiilor
din punct de vedere al îndeplinirii cerinţelor legale pentru constituirea depozitului reglementar şi,
dacă constată îndeplinirea acestora, efectuează înregistrarea topografiei în Registrul naţional al
topografiilor, publică înregistrarea topografiei şi eliberează persoanei îndreptăţite un certificat de
înregistrare a topografiei, în termen de 3 luni de la data publicării.
Data depozitului reglementar este data înregistrării cererii de protecţie.
În cazul în care, la examinarea cererii, se constată lipsuri sau deficienţe ale documentaţiei de
înregistrare acestea se comunică în scris solicitantului, acordându-i-se un termen de două luni
pentru a efectua completările şi rectificările necesare.
Dacă în termenul acordat s-au efectuat toate aceste completări şi rectificări, Oficiul de Stat
pentru Invenţii şi Mărci efectuează examinarea din punct de vedere al îndeplinirii cerinţelor legale
pentru constituirea depozitului reglementar. Data depozitului reglementar va fi, în acest caz, data la
care s-au primit toate completările şi rectificările necesare.
Dacă în termenul acordat nu s-au efectuat completările şi rectificările cerute, cererea este
respinsă şi se comunică în scris solicitantului motivele respingerii.
Înregistrarea topografiilor se publică în B.O.P.I.,în termen de două luni de la data
înregistrării.
Titularul este obligat să comunice, în cel mai scurt termen, Oficiului de Stat pentru Invenţii
şi Mărci orice modificări survenite în ceea ce priveşte numele sau denumirea titularului ori a
mandatarului acestuia. Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci operează modificările în Registrul
naţional al topografiilor şi le publică în B.O.P.I., în termen de 3 luni de la primirea comunicării.
După publicarea înregistrării, documentaţia din depozitul reglementar al topografiilor poate
fi consultată la sediul Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci de către persoanele interesate. Nu
pot fi consultate documentele din depozitul reglementar, care conţin informaţii declarate de
solicitantul protecţiei ca fiind secrete comerciale.
Orice persoană interesată are dreptul să formuleze în scris şi motivat la Oficiul de Stat
pentru Invenţii şi Mărci o cerere de revocare împotriva hotărârilor privind cererile de înregistrare a
topografiilor produselor semiconductoare, în termen de 3 luni de la publicarea acestora, dacă
hotărârile au fost luate cu nerespectarea prevederilor privind legalitatea înregistrării.
16.4 Drepturile titularilor de topografii de produse

Drepturile exclusive se sting la 10 ani de la prima dintre următoarele date:
a) sfârşitul anului în care topografia a făcut obiectul unei exploatări comerciale pentru prima
174
dată în lume;
b) sfârşitul anului în care s-a constituit depozitul reglementar.
Titularul unei topografii înregistrate are, pe toată durata de protecţie, dreptul exclusiv de
exploatare a topografiei, precum şi dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice următoarele
acte:
a) reproducerea acelei topografii, în măsura în care este protejată
b) exploatarea comercială sau importul în acest scop al unei topografii sau al unui produs
semiconductor fabricat cu ajutorul acestei topografii.
Sunt exceptate următoarele situaţii:
a) reproducerea unei topografii cu titlu privat în scopuri necomerciale;
b) reproducerea în scop de analiză, evaluare sau învăţământ privind concepte, procedee,
sisteme ori tehnici încorporate în topografie sau privind topografia însăşi;
c) actele privind o topografie protejată şi care a fost creată plecând de la o analiza şi o
evaluare a unei alte topografii.
Dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice exploatarea comercială sau importul în
acest scop al unei topografii sau al unui produs semiconductor fabricat cu ajutorul acestei topografii
nu este aplicabil actelor săvârşite după ce topografia sau produsul semiconductor a fost pus pe piaţă
în România sau în Uniunea Europeană, de către titular sau cu consimţământul acestuia.
Drepturile exclusive se nasc:
a) la data depozitului reglementar;
b) la data la care topografia a făcut obiectul unei exploatări comerciale pentru prima dată,
oriunde în lume, dacă aceasta este anterioară datei depozitului reglementar.
Titularul are dreptul să marcheze produsele semiconductoare fabricate pe baza topografiei
protejate, cu majuscula T.
Creatorii de topografii au dreptul să li se menţioneze numele şi calitatea de creator al
topografiei în certificatul de înregistrare a topografiei şi în publicaţiile efectuate de Oficiul de Stat
pentru Invenţii şi Mărci cu privire la topografiile înregistrate.
Creatorii de topografii, care nu sunt titulari, au dreptul la o remuneraţie care se stabileşte
prin contract încheiat între aceştia şi titularul topografiei protejate.
Nu constituie o încălcare a drepturilor titularului unei topografii protejate exploatarea
topografiei de către persoana care a achiziţionat cu bună-credinţă produsul semiconductor, fără să
aibă posibilitatea de a şti că produsul semiconductor respectiv încorporează o topografie protejată,
reprodusă ilegal. Începând de la data la care persoana în cauză a luat cunoştinţă că topografia este
protejată, ea nu mai are dreptul de a achiziţiona, fără autorizaţia titularului, produse
semiconductoare similare, dar poate continua exploatarea comercială a produselor semiconductoare,
175
achiziţionate sau contractate anterior acestei date, cu condiţia plăţii către titular a unei despăgubiri
echitabile.
Pentru perioada anterioară naşterii drepturilor exclusive persoana care are dreptul la
protecţie în temeiul prezentei legi şi care poate dovedi că un terţ a reprodus în mod fraudulos sau a
exploatat comercial ori a importat în aceste scopuri topografia poate solicita daune potrivit dreptului
comun.
Transmiterea drepturilor
Dreptul la protecţie şi drepturile ce decurg din înregistrarea unei topografii pot fi transmise,
în tot sau în parte, prin cesiune şi prin succesiune legală sau testamentară.
Drepturile conferite prin înregistrarea unei topografii pot fi transmise prin acordarea de
licenţe exclusive sau neexclusive.
Transmiterea drepturilor produce efecte faţă de terţi numai începând cu data publicării în
B.O.P.I. a menţiunii transmiterii înregistrate la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci.
Pentru topografiile de produse semiconductoare protejate de legea română, Tribunalul
Bucureşti poate acorda o licenţă obligatorie de exploatare unor persoane care, cu toate eforturile
depuse, nu au reuşit să obţină autorizaţia titularului de a exploata o topografie protejată, dacă:
a) acordarea licenţei este necesară în situaţii de urgenţă care privesc apărarea şi siguranţa
naţională, prevenirea sau lichidarea efectelor unor calamităţi naturale, încălcarea Legii concurenţei
nr. 21/1996, republicată, ori nerespectarea standardelor naţionale privind poluarea atmosferei;
b) au trecut cel puţin 4 ani de la începerea perioadei de protecţie şi topografia nu a fost
exploatată comercial pe teritoriul României.
Licenţele obligatorii sunt neexclusive şi nu pot fi transmise decât împreună cu patrimoniul
afectat aplicării lor. Licenţele obligatorii acordate se comunică Oficiului de Stat pentru Invenţii şi
Mărci, care le înscrie în Registrul naţional al topografiilor.
Beneficiarul licenţei obligatorii datorează titularului o remuneraţie echitabilă.
Întinderea şi durata licenţelor obligatorii vor fi limitate la scopurile pentru care acestea au
fost acordate.
Beneficiari ai licenţei obligatorii pot fi inclusiv Guvernul sau terţii autorizaţi de acesta. La
solicitarea motivată prezentată de persoana interesată, Tribunalul Bucureşti poate retrage licenţa
obligatorie atunci când circumstanţele care au condus la acordarea acesteia au încetat să mai existe,
cu condiţia ca interesele legitime ale persoanei care a dobândit-o să fie protejate într-o manieră
corespunzătoare.
Licenţa nu va fi retrasă dacă există iminenţa repetării circumstanţelor care au determinat
acordarea acesteia.
Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci publică în B.O.P.I. toate cesiunile şi licenţele
176
înregistrate cu privire la topografiile protejate, precum şi modificările survenite în legătură cu
acestea, în termen de 3 luni de la înregistrarea lor.
Încetarea drepturilor
Drepturile conferite titularului prin înregistrarea topografiei se sting la data expirării
perioadei de protecţie, data la care topografia intră în domeniul public, putând fi exploatată de orice
persoană fără nicio restricţie.
Titularul poate renunţa la protecţia unei topografii înregistrate oricând în cursul duratei de
protecţie; renunţarea are ca efect stingerea drepturilor titularului începând de la data publicării
cererii de renunţare în B.O.P.I.
Orice persoană interesată poate cere instanţelor competente anularea în tot sau în parte a
înregistrării unei topografii, în cazul în care se constată că nu au fost îndeplinite condiţiile legale
pentru acordarea protecţiei. Cererea de anulare poate fi formulată pe întreaga perioadă de protecţie a
topografiei.
177
CAPITOLUL 17
SECRETUL INDUSTRIAL
Secretul industrial
Reprezintă informaţii orice documente, alte obiecte sau activităţi, indiferent de suport,
formă, mod de exprimare sau punere în circulaţie. Informaţiile clasificate sunt informaţiile, datele,
documentele de interes pentru securitatea naţională, care datorită nivelurilor de importanţa şi
consecinţelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate trebuie să fie
protejate.
Clasele de secretizare a informaţiei sunt: secrete de stat şi secrete de serviciu. Dacă legea nu
dispune altfel, secretul industrial reprezintă informaţii secrete de serviciu.
Informaţiile secrete de serviciu

Informaţiile secrete de serviciu se stabilesc de conducătorul persoanei juridice, pe baza
normelor prevăzute prin hotărâre a Guvernului. Aceste informaţii vor purta pe fiecare pagină şi
menţiunea "personal", când sunt destinate strict unor persoane anume determinate.
Neglijenţa în păstrarea informaţiilor secrete de serviciu atrage, potrivit legii penale,
răspunderea persoanelor vinovate.
Standardele naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România, aprobate prin
Hotărârea Guvernului nr. 585 / 2002, se aplică în mod corespunzător şi informaţiilor secrete de
serviciu în ceea ce priveşte:
a) clasificarea, declasificarea şi măsurile minime de protecţie;
b) regulile generale de evidenţa, întocmire, păstrare, procesare, multiplicare, manipulare,
transport, transmitere şi distrugere;
c) obligaţiile şi răspunderile ce revin conducătorilor autorităţilor şi instituţiilor publice,
agenţilor economici şi altor persoane juridice;
d) accesul cetăţenilor străini, al cetăţenilor români care au şi cetăţenia altui stat, precum şi al
persoanelor apatride la informaţii clasificate şi în locurile în care se desfășoară activităţi, se expun
obiecte sau se execută lucrări din aceasta categorie;
e) exercitarea controlului asupra măsurilor de protecţie.
Pentru identificarea documentelor cu caracter secret de serviciu, numărul de înregistrare al
acestora va fi precedat de litera S, iar pe fiecare pagină se va înscrie "secret de serviciu".
Informaţiile secrete de serviciu constituite în dosare, precum şi cele legate în volume
distincte se marchează pe copertă şi pe pagina de titlu.
178
Evidenţa documentelor secrete de serviciu se ţine separat de cea a documentelor secrete de
stat şi nesecrete, în registrul special destinat acestui scop.
Este interzisă scoaterea din incinta unităţii deţinătoare a informaţiilor secrete de serviciu fără
aprobarea conducătorului acesteia.
Funcţiile care presupun accesul la informaţii secrete de serviciu se stabilesc de către
conducătorii unităţilor deţinătoare. Accesul personalului la informaţiile secrete de serviciu este
permis numai în baza autorizaţiei scrise, emisă de conducătorul unităţii. Evidenţa autorizaţiilor de
acces la informaţii secrete de serviciu se ţine centralizat de structura / funcţionarul de securitate în
Registrul pentru evidenţa autorizaţiilor de acces la informaţii secrete de serviciu.
În vederea eliberării autorizaţiei de acces la informaţii secrete de serviciu, persoana care
urmează să ocupe o funcţie ce presupune accesul la astfel de informaţii prezintă structurii /
funcţionarului de securitate, în condiţiile legii, recomandări şi referinţe asupra onestităţii şi
profesionalismului, din partea persoanelor cu funcţii de conducere cărora li se subordonează direct
sau a reprezentanţilor autorizaţi ai altor persoane juridice, după caz şi va semna un angajament de
confidenţialitate. După ce verifică autenticitatea documentelor structura / funcţionarul de securitate
prezintă conducătorului unităţii propuneri privind oportunitatea eliberării autorizaţiei de acces la
informaţiile secrete de serviciu.
Retragerea autorizaţiei de acces la informaţii secrete de serviciu se face de către
conducătorul unităţii deţinătoare, în următoarele cazuri:
a) la încetarea raporturilor de muncă ori de serviciu, după caz, dintre unitate şi deţinătorul
autorizaţiei sau a calităţii de demnitate publică;
b) când atribuţiile specifice postului pe care este încadrat deţinătorul autorizaţiei nu mai
presupun accesul la astfel de informaţii;
c) când deţinătorul autorizaţiei a încălcat reglementările privind protecţia informaţiilor
secrete de serviciu.
După retragerea autorizaţiei de acces la informaţii secrete de serviciu, structura /
funcţionarul de
securitate procedează la distrugerea acesteia, pe bază de proces-verbal.
Accesul cetăţenilor străini, al cetăţenilor români care au şi cetăţenia altui stat, precum şi al
persoanelor apatride la informaţii secrete de serviciu este permis în condiţiile stabilite prin
standardele naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România, pe baza autorizaţiei
speciale de acces.
Transportul informaţiilor secrete de serviciu se efectuează conform reglementărilor în
materie, stabilite prin hotărâre a Guvernului.
179
În cazul compromiterii informaţiilor secrete de serviciu, conducătorii unităţilor deţinătoare
vor dispune efectuarea cercetării administrative pentru a stabili condiţiile în care s-a produs,
responsabilităţile şi posibilităţile de recuperare sau limitare a prejudiciilor.
Unităţile deţinătoare de informaţii secrete de serviciu vor aduce de îndată la cunoştinţa
instituţiilor investite cu atribuţii de coordonare a activităţii şi de control al măsurilor privitoare la
protecţia informaţiilor clasificate, conform competenţelor materiale, cazurile de compromitere a
informaţiilor secrete de serviciu.
Pentru recuperarea prejudiciilor cauzate de compromiterea informaţiilor secrete de serviciu,
unităţile deţinătoare se pot adresa instanţelor judecătoreşti.
180
BIBLIOGRAFIE
1. Abrudan, I., La porţile Europei. O viziune asupra integrării europene a României, în

Revista de Management şi Inginerie Economică, vol.5, nr.4(20), p.5, Cluj – Napoca, 2006.
2. Abrudan, I., Managementul factorului timp, în Revista de Management şi Inginerie
Economică, vol.5, nr.3, Cluj – Napoca, 2006.
3. Abrudan, I., Premise şi repere ale culturii manageriale româneşti, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1999.
4. Abrudan, I., Triumful „principiului raţiunii suficiente” a lui Leibnitz sau 10 ani de la
înfiinţarea Consorţiului de Inginerie Economică din România, în Revista de Management şi
Inginerie Economică, vol.5, nr.2(18), pag. 5, Cluj – Napoca, 2006.
5. Ada Petrescu, Lucian Mihai, Drept de proprietate industriala. Introducere în dreptul de
proprietate industriala. Invenția, inovația, București, 1987.
6. Alexis, J., Metoda Taguchi în practica industrială, Editura Tehnică, Bucureşti, 1999.
7. Allaire, Y., Fârşirotu, M., Management strategic – strategiile succesului în afaceri, Editura
Economică, Bucureşti, 1998.
8. Augustin Ungureanu, Protecția penala a invențiilor, potrivit Legii nr. 64/1991, în Revista de
Drept comercial, Serie noua, nr. 4/1991.
9. Augustin Ungureanu, Aurel Ciopraga, Dispoziții penale din legi speciale române –
comentate și adnotate cu jurisprudenta și doctrina, Vol. V, Editura Lumina Lex, București,
1996.
10. Aurelian Posdarie, Măsura de siguranță a confiscării speciale, Editura WALDPRESS,
Timișoara, 2000.
11. Bogdan, I. (coordonator), Tratat de management financiar-bancar, Editura Economică,
Bucureşti, 2002.
12. Bogdan, I., Managementul eficienţei investiţiilor, Editura Universitară, Bucureşti, 2004.
13. Bogdan, I., Strategii de control, Editura Nemira, Bucureşti, l995.
14. Bogdan, I., Țîțu, M., ș.a. Managementul afacerilor internaționale, Editura Universitară,
Bucureşti, 2007.
15. Bogdan, I., Ţîţu, M. Quality – The Motor of Change – The Dominant Feature of the 21st
Century. Conferinţa Economică Ştiinţifică Internaţională „România – Exigenţe în Procesul
Dezvoltării, din Perspectiva Integrării în Anul 2007”, 2004.
181
16. Boroiu, Al., Țîțu, M. Managementul fiabilității și mentenabilității sistemelor, Colecţia
Prelucrarea Datelor Experimentale, Editura AGIR, ISBN 978-973-720-362-5, 450 pagini,
București, 2011.
17. Brakhahn, W., Vogt, U. I.S.O. 9000 pentru servicii. Rapid şi sigur spre certificare, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1998.
18. Brătianu C., Lefter,V. Management strategic universitar, Editura RAO, Bucureşti, 2001.
19. Brătianu, C. Paradigmele managementului universitar, Editura Economică, Bucureşti, 2002.
20. Brătianu, C. Strategii de implementare a managementului calităţii în învăţământul superior
românesc, în QMedia, Anul 1, nr. 4, pag. 28-31, 1999(b).
21. Bucur, V., Ţîţu, M. Ingineria Sistemelor de Producţie, Partea a II-a, Colecţia
Managementul şi Ingineria Sistemelor de Producţie, Editura Universităţii „Lucian Blaga”
din Sibiu, ISBN 973-651-182-0, Sibiu, 2001.
22. Bucur, V., Ţîţu, M. Ingineria Sistemelor de Producţie, Partea I, Colecţia Managementul şi
Ingineria Sistemelor de Producţie, Editura Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, ISBN
973-651-183-9, Sibiu, 2001.
23. Bucur, V., Țîțu, M. Inginerie industrială aplicată, Editura ULBS, Sibiu, 2010.
24. Burduş, E. Fundamentele managementului organizaţiei, Editura Economică, Bucureşti,
1999.
25. Burduş, E., Management comparat, Editura Economică, Bucureşti, 1998.
26. Cănănău, N., Dima, O., Gură, Gh., Barajas Gonzales Ana, Sisteme de asigurarea calităţii.
Editura Junimea, Iaşi, 1998.
27. Ciobanu, E., Certificarea sistemelor calităţii, Q-media nr. 2/1999, pag. 36-40.
28. Ciobanu, I., Management strategic, Editura Polirom, Iaşi, 1998.
29. Ciurea, S., Calitatea în perspectiva anilor 2000. Colecţia Arc, Editura Bren, Bucureşti,
1999.
30. Ciurea, S., Drăgunălescu, N. Managementul calităţii totale, Editura Economică, Bucureşti,
1995.
31. Constanta Moisescu, în articolul „Protectia drepturilor de autor”, din Ziarul „Palatul de
Justitie”, nr. 3-4/1997.
32. Crişan, S. Management. Elemente fundamentale, Editura Mira Design, Sibiu, 2001.
33. Crişan, S. Managementul serviciilor, Editura Universităţii Lucian Blaga, Sibiu, 2003.
34. Crişan, S. Strategii în aprovizionarea materială în industrie, Editura Continent, Sibiu, 2001.
35. Cucu, Maria, ş.a., Calitate, cultură, etică, Tribuna calităţii nr. 1 – 2/2000.
36. Dale, B.G. Managing quality, Blacwell Business, 1999.
182
37. Diaconescu, Gh. Infractiunile în legi speciale si legi extrapenale, Editura ALL, Bucuresti,
1996.
38. Dobrinoiu, V., Conea, N., Predescu, V., Abraham, P. Infractiuni prevazute în legile speciale,
Serviciul editorial si cinematografic, Bucuresti, 1983.
39. Drăgunălescu, N. Invitaţie la Benchmarking, Q-media nr. 2/1999, pag. 14-16.
40. Drăgunălescu, N. Modelul european al excelenţei, Q-media nr. 2/1999, pag. 4-9.
41. Drucker, P. F. Managementul viitorului, Editura ASAB, Bucureşti, 2004.
42. Drucker, P. F. Societatea postcapitalistă, Editura Image, 1999.
43. Drucker, P. Lumea în viziunea lui Peter Drucker, Editura Teora, Bucureşti, 1998.
44. Drucker, P. Management – eficienţa factorului decizional, Editura DESTIN, Deva, 1994.
45. Drucker, P. Management strategic, Editura Teora, Bucureşti, 2001.
46. Drucker, P. Management: Tasks, Responsabilities, Practices, Harper & Row, 1974.
47. Drucker, P. Organizaţia viitorului, Editura Teora, Bucureşti, 2000.
48. Drucker, P. Realităţile lumii de mâine, Editura Teora, Bucureşti, 1999.
49. Eminescu Yolanda, Dreptul de autor – armonizarea europeana – directive europene,
Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1995.
50. Eminescu Yolanda, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1994.
51. Eminescu Yolanda, Dreptul de inventator în România, Editura Academiei Române, 1969.
52. Eminescu Yolanda, Legea brevetelor de inventie. Comentariu, Editura Lumina Lex,
Bucuresti, 1993.
53. Graham, W., Parker, W. Costurile calităţii, Editura Codecs, Bucureşti, 1998.
54. Hammer, M., Champy, J., Reengineering-ul (reproiectarea) înreprinderii, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1996.
55. Harrington, H.J., Harrington, J.S., Management total în firma secolului 21, Editura Teora,
Bucureşti, 2001.
56. Hesselbein, F., Goldsmith, M., Beckhard, R. (coordonator), Organizaţia viitorului, Editura
Teora, Bucureşti, 2000.
57. Hicks, C.K., Fundamental Concepts in the Design of Experiments, Holt, Rinehart and
Winston. Inc., New York, 1982.
58. I. Fodor, Contrafacerea obiectului unei inventii, comentariu în V. Dongoroz, S. Kahane, I.,
Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. M. Stanoiu, V. Rosca, Explicatii teoretice ale
Codului penal român – partea speciala, Vol. IV, Editura Academiei Române, Bucuresti,
1971.
59. Juran, J.M., Gryna, F.M., Quality Planing and Analisys, Editura McGraw Hill, New York,
1980.
183
60. Juran, J.M., Grynia, F. M., Calitatea produselor, Editura Tehnică, Bucureşti, 1973.
61. Juran, J.M., Handbuch der Qualitätplanung, Verlag Moderne Industrie, 1990.
62. Juran, J.M., Juran’s Quality Handbook, Editura McGraw Hill, New York, 1988.
63. Juran, J.M., Managerial Breakthrough, Editura McGraw Hill, New York, 1964.
64. Juran, J.M., Qualität in der USA, în „Qualität und Zverlässingkeit”, München, 1990.
65. Juran, J.M., Qualité des produits, un imperatif pour l’Occident, Les Industries Mecaniques,
Franţa, 10 septembrie 1981.
66. Juran, J.M., Quality Control Handbook, Editura McGraw Hill, New York, 1951.
67. Juran, J.M., The Quality Trilogy, în „Quality Progress”, 19, nr. 8, 1986.
68. Juran, J.M., Upper Management and Quality, New York, 1982.
69. Kélada, J., Qualité totale Et gestion par extraversion, în „Gestion”, februarie 1991.
70. Kinard, J., Management, Editura D.C. Heath and Company, USA, 1988.
71. Kötler, P., Managementul Marketingului, Editura Teora, Bucureşti, 1998.
72. Lisievici, P., Calitatea învăţământului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997.
73. Lochner, R.H., Matar, J.E., Conception de la qualite: les plans d’ experiences, France, 1992.
74. Meryem, L.S., Management intuitiv, Editura Economică, Bucureşti, 1999.
75. Mihuţ, I., Euromanagement, Editura Economică, Bucureşti, 2002.
76. Mirams, M., McElheron, P., Certificarea I.S.O. 9000, Editura Teora, Bucureşti, 1998.
77. Miroiu, A., Brătianu, C. (coordonator), The quality assurance policy in higher education,
Editura Paideia, Bucureşti, 2000.
78. Miroiu, A., Bratianu, C., Oprean, C., ş.a., Politica de asigurare a calităţii în învăţământul
superior, Editura Arş Docendi, Bucureşti, 1999.
79. Mitonneau, H., O nouă orientare în managementul calităţii: şapte instrumente noi, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1998.
80. Mitrache, C. Drept penal român, Editura Sansa, Bucuresti, 1994.
81. Muscalu, E., Strategii universitare, Editura Eficient, Bucureşti, 2001.
82. Nicolescu, A., Dicţionar de management al învăţământului superior din România, Român-
Englez-Francez-German, Livpress, Bucureşti, 2001.
83. Nicolescu, O. Sistemul decizional al organizaţiei, Editura Economică, Bucureşti, l998.
84. Nicolescu, O., Plumb, I., Vasilescu, I., Verboncu, I., (coordonatori) Abordări moderne în
managementul şi economia organizaţiei, Editura Economică, Bucureşti, 2004:
- vol.1 Managementul general al organizaţiei;
- vol.2 Managementul pe domenii de activitate;
- vol.3 Economia şi managementul diferitelor tipuri de organizaţii;
- vol.4 Eficienţa economică şi performanţa managementului organizaţiei.
184
85. Nicolescu, O., Bogdan, I., ş.a., Strategii manageriale de firmă, Editura Economică,
Bucureşti, 1996.
86. Nicolescu, O. Management comparat, Editura Economică, Bucureşti, 1997.
87. Nicolescu, O. Sisteme, metode şi tehnici manageriale ale organizaţiei, Editura Economică,
Bucureşti, 2000.
88. Nicolescu, O. Sistemul informaţional al organizaţiei, Editura Economică, Bucureşti, 2000.
89. Nicolescu, O., Verboncu, I. Management, Editura Economică, Bucureşti, 1996.
90. Nicolescu, O., Verboncu, I. Management, Editura Economică, Bucureşti, 1999.
91. Nicolescu, O., Verboncu, I. Managementul pe baza centrelor de profit, Editura Economică,
Bucureşti, 1998.
92. Niculescu, M. Diagnostic global strategic, Editura Economică, Bucureşti, 1998.
93. Niculescu, N. Management modern - eficienţa economică, Editura Economică, Bucureşti,
2000.
94. Niculescu, N.G., Adumitrăcesei, I.D. România pe calea integrării economice europene,
Editura Economică, Bucureşti, 2001.
95. Niculescu, N.G., Buda, S. Progres tehnic. Management modern. Eficienţă economică,
Editura Economică, Bucureşti, 2000.
96. Olaru Marieta (coordonator), Managementul calităţii. Concepte şi principii de bază, Editura
ASE, Bucureşti, 1995.
97. Olaru Marieta (coordonator), Tehnici şi instrumente utilizate în managementul calităţii.
Editura ASE, Bucureşti, 1999.
98. Olaru Marieta, Managementul calităţii, Editura Economică, Bucureşti, 1997.
99. Olaru Marieta, Managementul calităţii, Editura Economică, Ediţia I, II, Bucureşti, l995,
1999.
100. Olaru Marieta, Managementul total al calităţii, în „Tribuna economică”, nr. 29/1996.
101. Olaru Marieta, Tehnici şi Instrumente ale managementului calităţii, în „Managementul
calităţii şi protecţia consumatorului”, Vol. 1, Editura ASE, Bucureşti, 1997.
102. Oprean, C., ş.a., Metode şi tehnici ale cunoaşterii ştiinţifice, Editura Universităţii „Lucian
Blaga” din Sibiu, Sibiu, 2006.
103. Oprean, C., Ţîţu, M. Managementul calităţii în economia şi organizaţia bazate pe
cunoştinţe, Editura AGIR, ISBN 978-973-720-167-6, Bucureşti, 2008.
104. Oprean, C., Ţîţu, M. Cercetarea experimentală şi prelucrarea datelor. Partea a II-a, Editura
Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, Sibiu, 2006.
105. Oprean, C., Ţîţu, M. Managementul inovaţional şi al calităţii, Editura Universităţii “Lucian
Blaga” Sibiu, I.S.B.N. 973-9410-10-3, Sibiu, 2000.
185
106. Oprean, C., Ţîţu, M., Oprean Camelia, Studii de caz în managementul strategic, Editura
107. Oprean, C., Ţîţu, M., Oprean Cristina, Managementul strategic, Editura Universităţii
„Lucian Blaga” din Sibiu, Sibiu, 2002.
108. Oprean, C., Ţîţu, M. Sisteme de control şi fiabilitate, Editura Universităţii “Lucian Blaga”
Sibiu, I.S.B.N. 973-9410-24-9, Sibiu, 2000.
109. Oprean, C., Țîțu, M., Bucur, V. Managementul global al organizației bazată pe cunoștințe,
Editura AGIR, ISBN 978-973-720-363-2, București, 2011.
110. Oprean, C., Țîțu, M. Politici și mecanisme instituționale în domeniul calității. Curs universitar,
Editura Universității Tehnice Cluj Napoca, Cluj Napoca, 2014.
111. Oprean, C., Țîțu, M. Managementul calității în economia și organizația bazate pe cunoștințe,
Ediția a II-a, Editura Academiei Române, Bucureşti, în curs de apariție cu Bun de Tipar de
la Editură.
112. Oprean, C., Vanu Alina, Dicţionar de management integrat al calităţii, Editura AGIR,
Bucureşti, 2006.
113. Perigord, M. Etapele Calităţii. Demersuri şi instrumente, Editura Tehnică, Bucureşti, 1997.
114. Petrescu, I. Managementul personalului organizaţiei, Editura Expert, Bucureşti, 2003.
115. Petrescu, I. Profesiunea de manager, Editura Lux Libris, Braşov, 1997.
116. Petrescu, I. Tratat de management universitar, Editura Continent, Braşov, 1998.
117. Porter, M. Strategie concurenţială, Editura Teora, Bucureşti, 2001.
118. Postăvaru, N. Managementul calităţii totale, Editura Matrix Rom, Bucureşti, 1998.
119. Pruteanu, O., ş.a. Managementul calităţii totale, Editura Junimea, Iaşi, 1998.
120. Rămureanu, V., si colab., Codul penal comentat si adnotat - partea speciala, vol II, Editura
Științifică și Enciclopedică, București, 1977.
121. Romul Petru Vonica, Drept comercial – partea generala, Editura Lumina Lex, Bucuresti,
2000.
122. Ros, V. Dreptul proprietatii intelectuale, Editura Global Lex, Bucuresti, 2001.
123. Rusu, C. (coordonator), Proceduri de asigurarea calităţii în învăţământul superior din
România, vol.1, Editura Economică, Bucureşti, 2000.
124. Rusu, C., Gafiţeanu, M. (coordonatori), Proceduri de asigurarea calităţii în învăţământul
superior din România, vol.2, Editura Economică, Bucureşti, 2000.
125. Rusu, C. Management strategic, Editura All Beck, Bucureşti, 1999.
126. Rusu, C. Managementul schimbării, Editura Economică, Bucureşti, 2003.
127. Rusu, E. Decizii optime în management, Editura Economică, Bucureşti, 2001.
128. Sandu, I.E., Sandu, F., Ionita, Gh. Criminologie, Editura Sylvi, Bucuresti, 2001.
186
129. Slătineanu, L. Managementul inovării produselor și proceselor, Editura Politehnium, Iași,
2005.
130. Slătineanu, L., Dușa, P. Managementul inovării tehnologice, Editura Tehnopress, Iași, 2002.
131. Stoica, O. A. Drept penal. Partea speciala, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti,
1976.
132. Țăran, N. Managementul inovației, Editura Amarcord, Timișoara, 1995.
133. Ţîţu, M., Globe – Global Leadership and Organizational Behavior Effectiveness, Contract
de cercetare, European Research Project with Romanian Participation Corvinus University
of Budapest 2006, H-1093 Budapest Fovam Ter 8, phone 36 1 217 6268, www.uni-
corvinus.hu, 11.250 EURO, 2006.
134. Ţîţu, M., Oprean, C. Cercetarea experimentală şi prelucrarea datelor. Partea I, Editura
135. Ţîţu, M., Oprean, C. Managementul calităţii, Editura Universităţii din Piteşti, ISBN 978 –
973 – 690 – 646 – 6, Piteşti, 2007.
136. Ţîţu, M., Oprean, C. Managementul strategic, Editura Universităţii din Piteşti, ISBN 978 –
973 – 690 – 647 – 3, Piteşti, 2007.
137. Ţîţu, M., Oprean, C. Service Quality – A Main Target of The 21st Century Organization, 4rd
Research/Expert Conference with International Participations, ”Quality” 2005, Fojnica,
B&H, November 09-12, 2005.
138. Ţîţu, M., Oprean, C., Tomuţă, I. Cercetarea experimentală şi prelucrarea datelor. Studii de
caz, Editura Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, Sibiu, 2007.
139. Ţîţu, M. Managementul calităţii în organizaţiile industriale moderne, Teză de doctorat,
Domeniul fundamental de doctorat Ştiinţe Economice, Domeniul Management, Universitatea
„Lucian Blaga” din Sibiu, 482 pagini, Conducător ştiinţific Prof. univ. dr. Ioan BOGDAN,
data susținerii 04 mai 2007.
140. Țîțu, M., Oprean, C., Boroiu, Al. Cercetarea experimentală aplicată în creșterea calității
produselor și serviciilor, Editura AGIR, ISBN 978-973-720-362-5, București, 2011.
141. Ţîţu, M. Fiabilitate şi mentenanţă, Editura AGIR, ISBN 978-973-720-169-0, 390 pagini,
București, 2008.
142. Țîțu, M., Bucur, V. Economia organizațiilor industriale moderne, Editura ULBS, ISBN
978-973-739-484-2, 392 pagini, Sibiu, 2008.
143. Ţîţu, M. Managementul inovării. Curs universitar, Editura Universității Lucian Blaga din
Sibiu, Sibiu, 2014.
187
144. Ţîţu, M., Oprean, C. Managementul inovării în economia și organizația bazate pe
cunoștințe, Editura Academiei Române, București, în curs de apariție cu Bun de Tipar de la
Editură.
145. Ţîţu, M., Oprean, C. Managementul strategic şi al dezvoltării durabile în economia și
organizaţia bazate pe cunoştinţe, Editura Academiei Române, Bucureşti, în curs de apariție
cu Bun de Tipar de la Editură.
146. Țîțu, M., Oprean, C. Managementul proprietății intelectuale în economia și organizația
bazate pe cunoștințe, Editura Academiei Române, Bucureşti, în curs de apariție cu Bun de
Tipar de la Editură.
147. Toffler, A. A crea o nouă civilizaţie. Politica în al treilea val, Editura Antet, 1995.
148. Toffler, A. Corporaţia adaptabilă, Editura Antet, 1999.
149. Toffler, A. Powershift, Puterea în mişcare, Editura Antet, 1995.
150. Toffler, A. Raport despre ecospasm, Editura Antet, 1995.
151. Toffler, A. Război şi antirăzboi, Editura Antet, 1995.
152. Vasiu Ioana, Criminalitatea informatica, Editura Nemira, Bucuresti, 1998.
153. Wendy Grossman, „Secret Service”, în „The Daily Telegraph”, 30 aprilie 1996.
Valerica Lazar, „Infractiuni contra drepturilor de proprietate intelectuala”, Editura ALL
Beck, Bucuresti, 1999.
154. *** Dictionarul limbii române moderne, Editura Academiei Române, Bucuresti, 1958.
155. *** Dicţionar de afaceri (www.rubinian.com).
156. *** "STATISTIC DATA SYSTEM” - sistem integrat de identificare şi management al

informaţiei în asigurarea şi managementul calităţii - software universal pentru modelarea,
optimizarea statistică experimentală şi managementul proceselor, produselor şi serviciilor"
Universitatea din Sibiu – Universitatea Politehnica Timişoara 1997 - 2006. (Ţîţu Aurel Mihail,
Oprean Constantin, Cicală Eugen) – protejat prin Oficiul Român de drepturi de autor ORDA
2007.
157. Legislaţia naţională în vigoare în domeniul brevetelor de invenţie

Legea nr. 64 din 11 octombrie 1991 (*republicată*) privind brevetele de invenţie*),
publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 541 din 8 august 2007;
Legea 28 din 15.01.2007 pentru modificarea şi completarea Legii 64/1991 privind brevetele
de invenţie, republicată în MO nr 44 din 19.01.2007;
HG nr. 547 pentru aprobarea regulamentului de aplicare a Legii 64/1991 privind brevetele
de invenţie publicată în M.Of. nr 456/18 iunie 2008;
188
Ordonanţa guvernului nr. 41/1998*) (*republicată*) privind taxele în domeniul protecţiei
proprietăţii industriale şi regimul de utilizare a acestora, publicată în Monitorul Oficial nr.
959 din 29 noiembrie 2006;
Rectificare anexa 1, la Ordonanţa 41/1998 privind taxele în domeniul protecţiei proprietăţii
industriale şi regimul de utilizare a acestora;
Hotărârea pentru aprobarea Normelor privind determinarea cotei de profit sau a venitului
obţinut de titularul unui brevet, prevăzute la art.73 din legea nr.64/1991 privind brevetele de
invenţie, republicată, publicată în Monitorul Oficial Nr.32 din 22.01.2003;
Norme ale Directorului General OSIM nr.318/4/01/2000 pentru modificarea şi completarea
Normelor nr.242/1999 privind sprijinirea brevetării în străinătate a invenţiilor româneşti
(M.Of.nr.115/16.03.2000);
Rectificare la forma republicată a Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, tipărită în
Monitorul Oficial al României,Partea I, nr. 541 din 8 august 2007, publicată în Monitorul
Oficial al României, nr. 638 din 18 septembrie 2007;
REGULAMENT din 18 aprilie 2003 de aplicare a Legii nr. 64/1991 privind brevetele de
invenţie;
Convenţia privind eliberarea brevetelor europene adoptată la Munchen la 5 octombrie
1973, precum şi la Actul de revizuire a acesteia adoptat la Munchen la 29 noiembrie2000 la
care România a aderat prin Legea nr. 611/ 2002 publicată în M.Of.nr.844/22.XI.2002 (3 acte
normative);
Tratatul de la Budapesta privind recunoaşterea internaţională a depozitului de
microorganisme în scopul procedurii de brevetare, semnat la 28 aprilie 1977 şi modificat la
26 septembrie 1980 la care România a aderat prin Legea nr. 75/ 199 publicată în M.Of.
nr.115/16.03.2000;
158. Ordine, dispoziţii şi instrucţiuni de serviciu în domeniul brevetelor de invenţie
Instrucţiuni privind efectuarea rapoartelor de cercetare documentară;
Ordin nr. 112 / 21.11.2008 pentru aprobarea Instrucţiunilor privind depunerea cererilor de
brevet de invenţie prin mijloace electronice publicat în M.Of. nr. 864 din 22 decembrie
2001;
159. Acorduri şi tratate multilaterale la care România este parte în domeniul brevetelor de
invenţie
Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale, în forma revizuită la
Stockholm la 14 iulie 1967, ratificată de România prin Decretul nr.1777 din 28.12.1968 -
B.Of. nr.1/06.01.1969;
189
Aranjamentul de la Strasbourg privind clasificarea internaţională a brevetelor de invenţie din
26 martie 1971, modificat la 28 septembrie 1979 la care România a aderat prin Legea
nr.3/1998 - M.Of.nr.10/14.01.1998;
Convenţia pentru instituirea Organizaţiei Mondiale de Proprietate Intelectuale semnată la
Stockholm, 14 iulie 1967, ratificata de România prin decretul nr.1175 din 28.12.1968 -
B.Of.nr.1/06.01.1969;
Tratatul de cooperare în domeniul brevetelor, adoptat la Conferinţa diplomatică de la
Washington la 19 iunie 1970, ratificat de România prin Decretul nr.81 din 2 martie 1979 -
B.Of.nr.22/08.03.1979;
Tratatul de la Budapesta privind recunoaşterea internaţională a depozitului de
microorganisme in scopul procedurii de brevetare, semnat la 28 aprilie 1977 şi modificat la
26 septembrie 1980 la care România a aderat prin Legea nr.75/1999 -
M.Of.nr.210/13.05.1999;
Convenţia privind eliberarea brevetului european adoptată la Munchen la 5 octombrie 1973
şi Actul de revizuire a acesteia adoptat la Munchen la 29 noiembrie 2000 prin care România
a aderat prin Legea nr.611/2002 - M.Of.nr.844/13.11.2002 (2 acte normative);
Acordul european instituind o asociere între România, pe de o parte şi Comunităţile
Europene şi statele membre ale acestora pe de altă parte semnat la Bruxelles la 1 februarie
1993, ratificat de România prin Legea nr.20/1993 - M.Of.nr.73/12.04.1993;
Acordul dintre România şi statele Asociatiei Europene a Liberului Schimb (AELS) semnat
la Geneva la 10 decembrie 1992, ratificat de România prin Legea nr.19/1993 -
M.Of.nr.75/16.04.1993;
Acordul prin care s-a convenit aderarea României la Acordul central european de comerţ
liber (CEFTA), Cracovia, 21 decembrie 1992, semnat la Bucureşti la 12 aprilie 1997,
ratificat prin Legea nr.90/1997 - M.Of.nr.108/30.05.1997;
Acordul de la Marrakech privind constituirea Organizatiei Mondiale de Comerţ - Anexa
1C.Acordul privind aspectele drepturilor de proprietate intelectuală legate de comerţ
încheiat la Marrakech la 15 aprilie 1994, ratificat de România la 22 decembrie 1994 prin
Legea nr.133/1994 - M.Of.nr.360/27.12.1994;
160. Legislaţia naţională în vigoare în domeniul brevetelor de soi
Legea nr. 255/1998 privind noile soiuri de plante - republicată M.Of.nr.65/26.01.2007;
H.G. nr. 984/ 2007 pentru aprobarea regulamentului pentru aplicarea Legii nr. 255/1998
privind protecţia noilor soiuri de plante - publicat în Monitorul Oficial nr.638/18.09.2007;
190
161. Acorduri şi tratate internaţionale la care România este parte în domeniul brevetelor de
soi
Convenţia internaţională pentru protecţia noilor soiuri de plante din 2 decembrie 1961,
revizuită la Geneva la 10 noiembrie 1972, 23 octombrie 1978 şi 19 martie 1991 la care
România a aderat prin Legea nr.186/2000 - M.Of.nr.547/06.11.2000;
Regulamentul european (CE) nr.2100/1994 al Consiliului din 27 iulie 1994;
162. Legislaţia naţională în vigoare în domeniul modelelor de utilitate
Lege nr. 350 din 12 decembrie 2007 privind modelele de utilitate, publicată în
MONITORUL OFICIAL nr. 851 din 12 decembrie 2007;
Hotărâre pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 350/2007 privind
modelele de utilitate;
163. Legislaţia naţională în vigoare în domeniul mărcilor şi indicaţiilor geografice
Noul Regulament al Legii mărcilor;
LEGEA nr. 84 /1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, republicată -
M.Of.nr.350/27.05.2010;
Lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 84 /1998 privind mărcile şi indicaţiile
geografice;
Legea nr.84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice - M.Of.nr.161/23.04.1998
Hotărârea Guvernului nr.833/1998 de aprobare a Regulamentului de aplicare a Legii
nr.84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice - M.Of.nr.455/27.11.1998;
Ordonanţa guvernului nr. 41/1998*) (*republicata*) privind taxele în domeniul protecţiei
164. Ordine, dispoziţii şi instrucţiuni de serviciu în domeniul mărcilor
Instrucţiune de serviciu nr. 217414/ 10.05.2010 în vederea implementării procedurilor legate
de aplicarea art. II al Legii nr 66/ 2010 pentru modificarea Legii nr. 84/ 1998 privind mărcile
şi indicaţiile geografice. (în format pdf);
Dispoziţie de serviciu privind cererile de înregistrare marcă (în format pdf);
Ordin nr.47 /21.05.2009 privind cercetările documentare de marcă (în format pdf);
Ordin nr.29 /30.04.2009 privind publicarea cererilor de înregistrare marcă (în format pdf);
191
Ordin nr.77 /24.07.2007 în vederea eficientizării transmiterii notificărilor efectuate de către
OSIM pentru cererile de marcă către solicitanţii- titularii sau mandatarii acestora în
procedurile cu privire la înregistrarea mărcilor (în format pdf);
Ordin nr.1 /03.01.2007, având în vedere solicitările privind accesul la bazele de date mărci
ale OSIM, până la elaborarea procedurilor de acces la Registrul Naţional al Mărcilor;
Directorul General al Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci emite următorul ORDIN;
Ordin nr.148 /28.12.2006, având în vedere că începând cu data de 01.01.2007, România
devine membru cu drepturi depline a Uniunii Europene; Având în vedere că în temeiul
Tratatului de Aderare – Protocolul instituit prin negocierile pentru aderarea Bulgariei şi a
României la Uniunea Europeană ce au avut loc la Bruxelles la 31 martie 2005, marca
comunitară se extinde şi pe teritoriul României; Directorul General al Oficiului de Stat
pentru Invenţii şi Mărci emite următorul ORDIN;
Instrucţiune de serviciu nr. 6/29.03.2004, având în vedere dispoziţiile legale din Regula 4
al.1 şi al.2 din HG 833/1998 precum şi art.7 din OG 41/1998, cu modificări, în scopul
reglementării procedurii de achitare a taxelor pentru cererile de înregistrare de marcă,
Directorul General Adjunct emite următoarea INSTRUCŢIUNE DE SERVICIU;
Ordin nr. 940/03.12.2001, în vederea reactualizării tarifelor pentru serviciile prestate în
cadrul Serviciului Mărci la cererea beneficiarilor externi, conform coeficientului de inflaţie
corespunzător perioadei ianuarie 2000 - ianuarie 2002, pentru recolerarea listei de servicii cu
ediţia a VIII a Clasificării Nisa, pentru promovarea serviciilor OSIM pentru persoanele
fizice sau juridice;
Dispoziţie de serviciu nr.62 /03.08.2001, având în vedere prevederile art. 4.1. a
Aranjamentului de la Nisa privind clasificarea internaţională a produselor/serviciilor în
scopul înregistrării mărcilor ( din1957 ) şi adresa OMPI prin care OSIM este anunţat ca la
1.01.2002 intră în vigoare ediţia a 8-a a acestei Clasificări este emisă următoarea dispoziţie.
ORDIN nr. 214/16.09.1998 privind organizarea şi functionarea Comisiei de reexaminare
mărci - în format pdf;
Ordin nr. 124/21.11.2002, în vederea reactualizării listei de servicii şi a tarifelor pentru
serviciile prestate în cadrul Serviciului Mărci la cererea beneficiarilor externi, conform
coeficientului de inflaţie corespunzător perioadei ianuarie 2002 - decembrie 2002, pentru
recolerarea listei de servicii cu ediţia a VIII a Clasificării Nisa, pentru promovarea
serviciilor OSIM pentru persoanele fizice sau juridice;
Dispoziţia de serviciu nr. 54 /11.05.2001, referitoare la cererile de înregistrare mărci,
cererile de reânnoire şi cererile de indicaţii geografice;
192
INSTRUCŢIUNE DE SERVICIU Nr.98 / 26.09.2003, în scopul reglementării procedurii de
examinare fond privind prelungirea termenului de răspuns la avizele de refuz provizoriu , in
temeiul art.6/H.G. 573/1998;
165. Acorduri şi tratate multilaterale la care România este parte în domeniul mărcilor şi
indicaţiilor geografice
Tratatul de la Singapore privind dreptul mărcilor, 13-31martie 2006, rectificat de România
prin legea nr. 360 /4.12.2007;
Regulament de aplicare a Tratatului de la Singapore privind dreptul mărcilor;
Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internaţională a mărcilor, în forma revizuită
la Stockholm la 14 iulie 1967, ratificat de România prin Decretul nr.1176 din 28.12.1968 -
B.Of.nr.1/06.01.1969;
Protocolul referitor la Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internaţională a
mărcilor adoptat la Madrid la 27 iunie 1989, ratificat de România prin Legea 5/1998 -
M.Of.nr.11/15.01.1998;
Aranjamentul de la Nisa privind clasificarea internaţională a produselor şi serviciilor în
vederea înregistrării mărcilor din 15 iunie 1957, revizuit la Stockholm la 14 iulie 1967 şi la
Geneva la 13 mai 1977 şi modificat la 2 octombrie 1979, la care România a aderat prin
Legea nr.3/1998 - M.Of.nr.10/14.01.1998;
Aranjamentul de la Viena instituind o clasificare internaţională a elementelor figurative ale
mărcilor întocmit la Viena la 12 iunie 1973 şi modificat la 1 octombrie 1985, la care
România a aderat prin Legea nr.3/1998 - M.Of.nr.10/14.01.1998;
Convenţia pentru instituirea Organizaţiei Mondiale de Proprietate Intelectuală semnată la
Stockholm, 14 iulie 1967, ratificată de România prin decretul nr.1175 din 28.12.1968 -
B.Of.nr.1/06.01.1969;
B.Of. nr.1/06.01.1969;
Tratatul privind dreptul mărcilor, adoptat la Geneva la 27 octombrie 1994, la care România
a aderat prin Legea nr.4/1998 - M.Of.nr.10/14.01.1998;
Regulament de execuţie al Tratatului privind dreptul mărcilor, adoptat la Geneva la 27
octombrie 1994 (textul nu este activ);
Acordul european instituind o asociere între România, pe de o parte şi Comunităţile
193
Acordul dintre România şi statele Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS) semnat
M.Of.nr.75/16.04.1993;
166. Legislaţia naţională în vigoare în domeniul desenelor şi modelelor
Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor republicată în temeiul art. IV
din Legea nr. 280/2007, publicată în M.Of.nr.876/20.12.2007;
Legea nr. 280/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr.129/1992 privind protecţia
desenelor şi modelelor republicată - M.Of.nr.729/26.10.2007;
H.G. nr. 211/2008 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 129/1992 privind
protecţia desenelor şi modelelor, publicată în M.Of.nr.181/10.03.2008;
proprietăţii industriale şi regimul de utilizare a acestora, publicată în M. Of. nr. 959 din 29
noiembrie 2006;
167. Acorduri şi tratate multilaterale la care România este parte în domeniul desenelor şi
modelelor
Aranjamentul de la Haga privind depozitul internaţional de desene şi modele, din 6.XI 1925,
cu modificările şi completările ulterioare, la care România a aderat prin Legea nr.44/1992 -
M.Of.nr.95/15.05.1992;
Actul de la Geneva al Aranjamentului de la Haga privind înregistrarea internaţională a
desenelor şi modelelor, adoptat la 2 iulie 1999 ratificat de România prin Legea nr. 15/2001,
publicată în M.Of.nr.103/2001;
B.Of. nr.1/06.01.1969;
Aranjamentul de la Locarno privind clasificarea desenelor şi modelelor industriale, semnat
la 8 octombrie 1968 şi revizuit la 28 septembrie 1979, la care România a aderat prin Legea
nr.3/1998 - M.Of.nr.10/14.01.1998;
Convenţia pentru instituirea Organizaţiei Mondiale de Proprietate Intelectuale semnată la
Stockholm, 14 iulie 1967, ratificată de România prin decretul nr.1175 din 28.12.1968 -
B.Of.nr.1/06.01.1969;
194
Acordul european instituind o asociere intre România, pe de o parte şi Comunităţile
Acordul dintre România şi statele Asociatiei Europene a Liberului Schimb (AELS) semnat
M.Of.nr.75/16.04.1993;
Acordul de la Marrakech privind constituirea Organizaţiei Mondiale de Comerţ - Anexa 1C.
Acordul privind aspectele drepturilor de proprietate intelectuală legate de comerţ încheiat la
Marrakech la 15 aprilie 1994, ratificat de România la 22 decembrie 1994 prin Legea
nr.133/1994 - M.Of.nr.360/27.12.1994;
168. Legislaţia naţională în vigoare în domeniul topografiilor produselor semiconductoare
LEGE nr. 16 din 6 martie 1995 (*republicată*) privind protecţia topografiilor produselor
semiconductoare;
ORDIN nr. 6 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr. 16/1995*) privind protecţia
topografiilor produselor semiconductoare, republicată publicată în Monitorul Oficial nr. 90
din 5 noiembrie 2006;
169. Acorduri şi tratate multilaterale la care România este parte în domeniul topografiilor
de produse semiconductoare
Acordul de la Marrakech privind constituirea Organizaţiei Mondiale de Comerţ - Anexa 1C.
Acordul privind aspectele drepturilor de proprietate intelectuală legate de comerţ încheiat la
Marrakech la 15 aprilie 1994, ratificat de Romania la 22 decembrie 1994 prin Legea
nr.133/1994 - M.Of.nr.360/27.12.1994;
Tratatul privind protecţia proprietăţii intelectuale în materie de circuite integrate, semnat la
Washington D.C. la 26 mai 1989;
Directiva Consiliului Comunităţilor Economice Europene nr. 87/54/CEE din 16 decembrie
1986, privind protecţia juridică a topografiilor produselor semiconductoare;
170. Lista actelor normative care reglementează regimul informaţiilor de serviciu şi
protecţia informaşiilor clasificate
195
Lege nr. 182/2002 privind protectia informatiilor clasificate, publicata in Monitorul
Oficial nr. 248 din 12 aprilie 2001);
HG nr. 781/2002 privind protectia informatiilor secrete de serviciu, publicata in
Monitorul Oficial Partea I nr. 575 din 5 august 2002;
Hotărâre nr. 585 din 13 iunie 2002 pentru aprobarea Standardelor naţionale de
protecţie a informaţiilor clasificate în România Publicat în Monitorul Oficial, Partea
I nr. 485 din 5 iulie 2002;
O R D I N M.Ed.C. Nr.7079 din 03.04.2003, privind Normele metodologice privind
protecţia informaţiilor clasificate din domeniul cercetării ştiinţifice şi dezvoltării
tehnologice;
196

Managementul Inovarii - Titu 2014 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Managementul Inovarii - Titu 2014 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Mihail Aurel ȚÎȚU

Capitolul 1. Inovarea și uniunea europeană 9

Capitolul 8. Aspecte conceptuale privind proprietatea intelectuală 76

8.1 Consideraţii generale 76

8.2 Proprietatea intelectuală. Definiţie. Rolul în dezvoltarea organizaţiei 77

8.3 Repere temporale privind evoluţia proprietăţii intelectuale 78

8.4 Aspecte retrospective privind proprietatea intelectuală în România 79

8.5 Situaţia actuală privind proprietatea intelectuală în România 80

8.6 Cadrul legislativ intern şi internaţional privind proprietatea intelectuală 82

Capitolul 9. Cadrul instituţional al protecţiei proprietăţii intelectuale. Instituţii 86

9.1 Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (OMPI) 86

9.2 Oficiul pentru Armonizare în cadrul Pieţei Interne (OAPI) 86

9.3 Organizaţia Europeană de Brevete şi Oficiul European de Brevete (OEB) 86

9.4 Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM) 87

9.5 Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (ORDA) 87

9.6 Alte instituţii cu competenţe în protecţia proprietăţii intelectuale 88

Capitolul 10. Proprietatea industrială 90

10.1 Proprietatea industrială. Definiţie. Condiţii de dobândire a drepturilor 90

10.2 Forme ale proprietăţii industriale. Definiţii 90

10.3 Aspecte privind activitatea de inovare 92

Capitolul 11. Brevetul de invenţie 94

11.1 Invenţia brevetabilă. Definire. Condiţii. Noţiunea de noutate. 94

11.1.1 Noţiunea de noutate 94

11.1.2 Stadiul tehnicii 95

11.1.3 Situaţii speciale. Excepţii de la brevetabilitate 95

11.2 Brevetul. Noţiuni. Trăsături. Funcţii. 96

11.2.1 Definirea unor termeni 96

11.2.2 Noţiunea de brevet de invenţie 97

11.2.3 Particularităţile brevetului de invenţie 98

11.2.4 Funcţiile brevetului de invenţie. 98

11.2.5 Excepţii în care nu se acordă brevet de invenţie 99

11.3 Dreptul la brevetul de invenţie 99

11.4 Drepturi şi obligaţii ale titularului de brevet de invenţie 100

11.4.1 Protecţia conferită de lege titularului de brevet 100

11.4.2 Renunţarea la drepturile asupra brevetului 103

11.4.3 Reprezentarea titularului de brevet 103

11.5 Brevetarea în străinătate a invenţiilor create de persoane fizice române, pe 104

11.6 Transmiterea drepturilor asupra brevetului de invenţie. 104

11.8 Aspecte procedurale privind înregistrarea, publicarea şi examinarea cererii de 105

brevet, eliberarea brevetului

11.8.1 Conţinutul dosarului pentru constituirea depozitului naţional 106

11.8.2 Descrierea invenţiei 106

11.8.3 Desenele 108

11.8.4 Rezumatul invenţiei 108

11.8.5 Revendicările în cererea de brevet 109

11.8.6 Examinarea depozitului naţional reglementar 110

11.8.7 Publicarea cererii de brevet 111

11.9 Eliberarea brevetului. Durata acestuia 112

Capitolul 12. Brevetul de soi 113

12.1 Obiectul protecţiei 113

12.2 Definirea unor termeni 113

12.3 Brevetabilitatea noilor soiuri de plante 114

12.3.1 Condiţii pentru acordarea protecţiei 114

12.4 Dreptul la protecţie 116

12.4.1 Dreptul la brevetul pentru soi 116

12.5 Procedura de examinare a cererii de eliberare a brevetului pentru soi 117

12.5.2 Data de depozit a cererii de brevet pentru soi 117

12.5.3 Dreptul de prioritate 117

12.5.4 Denumirea soiului 118

12.5.5 Examinarea formală a cererii de brevet pentru soi 119

12.5.6 Examinarea pe fond a cererii. Examinarea tehnică a noului soi 119

12.5.7 Testarea noului soi 120

12.5.8 Protecţia provizorie. Prelungirea termenului limită 121