STOCAREA SI GESTIUNEA STOCURILOR

Stocarea constituie o componenta indispensabila a circuitului economic. Prin stoc se întelege o

cantitate de materie acumulata, disponibila pentru utilizari viitoare. Stocarea reprezinta
procesul de constituire si mentinere a stocurilor, iar prin gestiunea stocurilor se întelege un
ansamblu de politici cu privire la stocuri si procese informational-decizionale pentru aplicarea
acestora.

Potrivit teoriei generale a sistemelor, stocul reprezinta un „rezervor” de materie necesar

pentru a putea combina fluxuri de marimi (debit, ritm) diferite. Rezulta ca rolul stocului este
de a compensa intervalul dintre doua variabile: intrarile si iesirile. De asemenea, stocurile
sunt necesare pentru a se putea utiliza în cât mai mare masura resursele nestocabile de care
dispune o întreprindere, cum sunt capacitatea de productie a unui utilaj sau linii de fabricatie,
puterea de munca a oamenilor, sau chiar o anumita cerere de cumparare formulata de catre
clientela.
În ce priveste motivatia de a constitui stocuri a decidentilor economici, se apreciaza ca aceasta are trei surse
principale:
Tranzactia: realizarea tranzactiilor în conditii de eficienta economica presupune stocare fie atunci când stocul
permite realizarea unor vânzari care altfel ar fi fost pierdute, fie când mentinerea de stocuri constituie o cale mai
economica de asigurare a continuitatii activitatii întreprinderii;
Precautia: în conditii în care cantitatile necesare nu pot fi prevazute cu suficienta siguranta, constituirea unui stoc
constituie o precautie prin care se atenueaza riscul asociat lipsei produselor în cauza (un exemplu sugestiv îl
reprezinta constituirea de rezerve de alimente si materiale pentru situatii de dezastre sau razboi);
Speculatia: motivatia speculatiei este proprie situatiilor în care preocuparile legate de fluctuatia preturilor sunt
dominante; de multe ori speculatorii nu utilizeaza în nici un alt fel produsul stocat decât ca pretext pentru „pariurile”
lor privind pretul.
Într-o întreprindere industriala stocurile îmbraca forme diferite: stocuri de materii prime, materiale si componente,
stocuri de semifabricate prezente în diferite puncte ale procesului de fabricatie, stocuri de produse finite. In
întreprinderile de comert se au în vedere, în special, stocurile de marfuri, dar si acestea se pot gasi în anumite faze
ale circulatiei sub forma de stocuri în depozitele cu ridicata, stocuri în depozitele întreprinderilor cu amanuntul sau
chiar sub forma marfurilor expuse în spatiile de vânzare.
De asemenea, în cursul existentei lor stocurile, sau anumite parti din acestea pot cunoaste diferite ipostaze:
Stoc activ, respectiv, stoc pasiv. Stocul activ reprezinta acea parte a stocului care
participa efectiv la realizarea circuitului economic iar stocul pasiv reprezinta
partea care, fie deliberat, fie întâmplator, nu se utilizeaza în cursul perioadei de
referinta.

Stoc curent, respectiv, stoc cu destinatie speciala. Stocul curent este stocul
care se utilizeaza la realizarea circuitului economic în conditiile activitatii
curente, obisnuite, a întreprinderii, în timp ce stocurile cu destinatie speciala
se utilizeaza numai în anumite împrejurari (cum este cazul rezervelor, a
stocurilor cu caracter sezonier etc.)

Stocuri cu miscare normala, miscare lenta si fara miscare. Stocurile se

constituie pe baza unor previziuni cu privire la volumul si structura productiei si a
vânzarilor. Cum de regula realitatea se abate mai mult sau mai putin fata de plan,
iesirile unora dintre produsele stocate pot înregistra un ritm semnificativ mai
scazut decât cel prevazut, impunând luarea unor masuri speciale de accelerare a
vânzarii produselor în cauza si de lichidare a stocurilor respective. Pentru a reduce
imobilizarile de fonduri, întreprinderile sunt interesate sa tina evidenta stocurilor
 cu miscare lenta si fara miscare si sa ia din timp masurile ce se impun în legatura
cu acestea.
Gestiunea stocurilor presupune cunoasterea si urmarirea continua a situatiei si evolutiei stocurilor prin intermediul
indicatorilor specifici. Principalii indicatori ai stocurilor se clasifica în:
w Indicatori ai marimii absolute, care masoara în unitati naturale, natural-conventionale sau valoric nivelul stocului
w Indicatori relativi, prin care nivelul stocului este analizat în raport cu alte variabile ale activitatii întreprinderii
Indicatorii marimii absolute a stocurilor sunt prezentati sumar prin intermediul figurilor de mai jos
1. Daca analizam evolutia stocului în intervalul dintre doua aprovizionari, constatam ca stocul maxim se
înregistreaza odata cu intrarea în stoc a produselor aprovizionate la momentul tk iar stocul minim chiar înainte de
reaprovizionarea stocului, la momentul tk+1. În conditii ideale stocul minim este egal cu 0, ultima unitate de resursa
stocata iesind din stoc exact în momentul intrarii noului lot (Figura 1-a). În realitate, epuizarea stocului poate
interveni cu un anumit timp înaintea intrarii noului lot (ruptura de stoc, Figura 1-b) sau este posibil ca stocul sa nu se
epuizeze complet (Figura 1-c). Pentru intervalul de reaprovizionare în cauza, stocul mediu se determina ca medie
aritmetica simpla.
2.Daca analizam evolutia stocului un interval de timp oarecare (de exemplu, o luna, un trimestru sau
un an), fara legatura cu momentele de reaprovizionare, mai semnificativi sunt indicatorii: stoc
initial si stoc final (Figura 2-a). Stocul initial reflecta nivelul stocului în prima zi a perioadei
considerate, iar cel final nivelul din ultima zi. Stocul initial este egal cu stocul final al perioadei
precedente iar cel final cu stocul initial al perioadei urmatoare. În acest context, nivelul mediu al
stocului se determina ca medie aritmetica a stocului initial si final:
3. În cazul în care stocul mediu se determina pentru o perioada care cuprinde mai multe intervale de
timp (Figura 3), se poate recurge fie la utilizarea unei medii cronologice simple, unde S1, S2,
Sn reprezinta nivelul stocurilor înregistrat la intervale de timp egale, iar n numarul de înregistrari, fie
la utilizarea mediei ponderate, atunci când înregistrarile se fac la intervale inegale de timp:..... ,
relatie în care Si,i=(1,n) reprezinta stocurile medii determinate pentru intervalele de timp de la 1 la n,
iar zi durata în zile a fiecarui interval.

4.Între indicatorii marimii absolute a stocurilor se numara si indicatori care exprima niveluri normate (Figura 4) ale
stocurilor, între care se numara:
w Stocul de siguranta, al carui nivel, teoretic, se normeaza în conformitate cu politica firmei pentru a evita, cu o
probabilitate prestabilita, ruptura de stoc, iar practic, în multe situatii se stabileste potrivit experientei celor implicati,
potrivit principiului „încercare si eroare”;
w Stocul de alerta, reprezentând acel nivel al stocului la care se lanseaza comanda de reaprovizionare, care este, de
regula, mai mare decât stocul de siguranta cu cantitatea necesara acoperirii iesirilor prevazute pentru intervalul de
timp pâna la intrarea efectiva în stoc a lotului comandat.
Cei mai importanti indicatori relativi ai stocului sunt urmatorii:
w Rata stocului mediu (rS), care se determina ca raport între stocul mediu al unei perioade de
referinta si volumul activitatii economice realizate în perioada respectiva:
unde D este desfacerea (sau alt indicator al volumului de
rS=S/D activitate) realizata în perioada analizata. Rata stocului se poate
exprima ca un coeficient sau în procente.
w Viteza de circulatie (V) a stocurilor care se determina ca numar de zile cât stocul mediu acopera iesirile medii
zilnice
unde d este desfacerea medie zilnica (sau iesirile medii zilnice).
V=S/d Cu cât valoarea indicatorului este mai mica, cu atât viteza de
circulatie este mai mare.
w Viteza de rotatie (R) care indica de câte ori se reînnoieste complet stocul într-o perioada de timp data si se
exprima în numar de rotatii:
unde Z reprezinta durata în zile a perioadei analizate (de regula
R=D/S=Z/V=1/rS
perioada este de un an iar Z=360 zile).
Constituirea si mentinerea de stocuri antreneaza costuri semnificative pentru întreprinderi. În cazul întreprinderilor
de comert costul asociat stocurilor de marfuri detine, de regula, cea mai mare pondere în costurile întreprinderii. Prin
urmare, reducerea costurilor de stocare reprezinta una dintre cele mai importante cai de crestere a eficientei si
competitivitatii întreprinderilor. Preocuparile în aceasta directie ale conducerii întreprinderii sunt sustinute de un
bogat instrumentar matematic reunit sub denumirea de „Teoria stocurilor”.
Costurile stocarii sunt grupate în trei categorii:
A.Costuri de aprovizionare a stocului, care cuprind cheltuielile cu lansarea comenzilor, urmarirea executarii
acestora, receptia si primirea produselor;
B.Costuri de mentinere a stocurilor sau de stocare propriu-zisa, care cuprind costul imobilizarii resurselor, costurile
de depozitare/magazinaj (chiria depozitului, salarii aferente activitatii depozitului/magaziei, cheltuieli cu energia,
apa, de întretinere, etc.), precum si eventuale pierderi sau deprecieri ce intervin în timpul stocarii;
C.Costul lipsei de stoc (penuriei), datorat pierderii de resurse nestocabile si nerealizarii de beneficii datorita
producerii unei rupturi de stoc (epuizarea stocului) si lipsei pe o anumita durata a unei resurse stocabile, al carei stoc
se are în vedere. De exemplu, daca o întreprindere de comert cu amanuntul ar avea un beneficiu de 1 milion de lei pe
zi din vânzarea pâinii, costul lipsei pâinii de la vânzare pe durata unei zile va fi de: 1 milion de lei + cota din
cheltuielile generale ale întreprinderii care în mod normal s-ar fi repartizat vânzarilor de pâine.
În conditii normale de activitate economica, cel mai important dintre costurile stocarii este costul lipsei de stoc,
urmat de costul imobilizarii în stocuri a unei parti adesea importanta a capitalului utilizat de catre întreprindere.
Din punct de vedere financiar, desi este o componenta a activelor circulante, stocul mediu total al unei întreprinderi
se comporta ca un activ fix.
Tocmai de aceea o buna gestiune a stocurilor va urmari o reducere (relativa) a stocului mediu atât în ce priveste
volumul fizic al acestuia cât si, mai ales, în ce priveste valoarea.
De altfel, în aceasta consta rationalizarea pe care o efectueaza aplicarea modelului Wilson de normare a marimii
lotului la nivelul mai multor grupe de produse: produsele mai scumpe vor fi aprovizionate mai frecvent iar cele
ieftine mai rar, rezultând o modificare a structurii stocului total în favoarea produselor de mai mica valoare si o
reducere pe ansamblu a imobilizarilor de fonduri.
Pentru o buna gestiune, întreprinderile trebuie sa formuleze politici cu privire la stocuri care sa reflecte alegerile
efectuate de conducerea lor, în special în legatura cu:
w Nivelul de serviciu, respectiv probabilitatea cu care se doreste sa se evite ruptura de stoc. Înlaturarea oricarei
posibilitati de aparitie a unei rupturi de stoc, deci realizarea unui nivel de serviciu de 100%, poate fi foarte
costisitoare, obligând întreprinderea la mentinerea unor stocuri cu atât mai supradimensionate cu cât mediul
întreprinderii este mai impredictibil. De aceea întreprinderile prefera sa stabileasca nivelul de serviciu în vecinatatea
punctului de indiferenta între acceptarea rupturii de stoc si asumarea unor noi costuri de stocare;
w Intervalul de reaprovizionare fix sau variabil. Trebuie remarcat ca marimea stocurilor poate fi controlata de catre
întreprinderi în special prin controlul fluxului la intrare, fluxul iesirilor fiind, în principiu, o variabila exogena.
Tocmai de aceea exista o strânsa legatura între politicile cu privire la stocuri si cele cu privire la aprovizionare. Un
interval de reaprovizionare fix favorizeaza instituirea unei ritmicitati în relatia cu furnizorul, mai ales daca se
combina cu o marime fixa a lotului. De regula, însa, alegerea unei interval de reaprovizionare fix presupune ca
marimea lotului sa fie variabila. Un interval de reaprovizionare variabil confera un plus de suplete si flexibilitate
sistemului de gestiune a stocurilor dar mareste gradul de nedeterminare al întregului sistem;
w Marimea fixa sau variabila a lotului de reaprovizionat. Optiunea se efectueaza în functie de natura produselor care
fac obiectul stocarii si caracterul fix sau variabil al intervalului de reaprovizionare. Trebuie avut în vedere ca lotul de
aprovizionat este, în principiu, o marime discreta. Chiar daca se va opta pentru o marime variabila a lotului,
determinata în raport cu situatia stocului în momentul lansarii comenzii de reaprovizionare, aceasta nu va putea fi
fractionata potrivit cantitatilor exacte teoretic necesare.
Toate aceste optiuni se formuleaza pentru fiecare resursa sau grupa de resurse care face obiectul stocarii, nefiind
generalizabile.
În comert, politica de stocare trebuie formulata pentru fiecare grupa sau sub-grupa de marfuri comercializate.
În conditiile în care controlul îndeaproape al evolutiei stocurilor presupune costuri, iar diferitele grupe de
resurse/marfuri au o importanta foarte diferentiata pentru bunul mers al afacerilor întreprinderii, se cuvine sa se
acorde o mai mare atentie produselor mai importante.
Potrivit „legii lui Paretto”, resursele/marfurile se împart în trei grupe în functie de contributia acestora la realizarea
unor indicatori de performanta a întreprinderii:
Grupa A., constituita din circa 10% din numarul produselor ce fac obiectul stocarii, dar care contribuie în proportie
de 70% la realizarea desfacerilor sau a altui indicator de performanta;
Grupa B., constituita din circa 20% din numarul produselor, a caror contributie la performanta întreprinderii este tot
de 20%;
Grupa C., cuprinzând un numar foarte mare de produse (circa 70% din numarul total al produselor) dar a caror
contributie cumulata în raport cu criteriul de performanta considerat nu depaseste 10%.
Utilitatea legii ABC pentru dozarea eforturilor de supraveghere a stocurilor în raport cu interesul pentru diferitele
resurse/marfuri stocate scade astazi, datorita implementarii noilor tehnologii informatice ce fac posibila evidenta în
timp real a stocurilor si aprovizionarilor pentru un numar oricât de mare de repere, cu costuri aproape neglijabile.
Noile tehnologii permit culegerea automata a datelor despre produsele care intra si ies din stoc (prin utilizarea
etichetelor cu cod cu bare si a lectorilor optici si, mai nou, a etichetelor în radiofrecventa), prelucrarea centralizata a
acestora potrivit politicilor stabilite, interconectarea furnizorilor cu beneficiarii si automatizarea lansarii comenzilor
de reaprovizionare etc.
S-au raspândit astfel, beneficiind de reducerea costurilor de tranzactionare si de modificarea în favoarea
cumparatorilor a raportului de forte de pe piete, sistemele de aprovizionare cunoscute sub denumirea „just-in-
time”care reduc stocarea într-o masura semnificativa.
Noile tehnologii au determinat accelerarea în tot mai mare masura a circuitelor economice, ceea ce pune în fata
întreprinderilor noi exigente cu privire la competitivitate.
Performanta în gestionarea stocurilor si aprovizionarii se apreciaza în prezent nu atât prin prisma reducerii
costurilor cât prin cresterea promptitudinii cu care întreprinderea raspunde la solicitarile clientilor ei. În acest
context, conducerea proceselor logistice se desprinde tot mai mult într-o activitate economica de sine statatoare,
fiind tot mai mult încredintata unor firme specializate.