Sunteți pe pagina 1din 8

TRATATUL DE LA VERSAILLES

( 28 iunie 1919 )

Sistemul de la Versailles: 28 iunie 1919, tratatul cuprindea 440 articole.

Hotărârile importante erau luate de: Georges Clemenceau, George David Lloyd,
Woodrow Wilson, Vittorio Emanuele Orlando.

Cei patru au împărţit statele participante în:

 puterile învingătoare beligerante: Franţa, Anglia,


Italia, S.U.A., Japonia (beneficiau de dreptul de a fi
prezente în toate comisiile şi la toate întrunirile)
 state beligerante: Belgia, Cehoslovacia,
Grecia, Finlanda, Polonia, Portugalia,
România, Serbia; din afara Europei: Brazilia,
dominioanele engleze, India, Cuba, China, etc.
Acestea aveau dreptul de a participa numai în
chestiuni care le priveau în mod direct.
 ţările care rupeseră relaţiile diplomatice cu
Quadrupla Alianţă, statele neutre şi cele în curs de
formare. Puteau participa doar la şedinţele ce le
priveau direct. Aveau dreptul de a-şi expune
dezideratele în scris.
România, Iugoslavia, Cehoslovacia şi Polonia se vedeau silite sa accepte condiţiile
tratatului de pace fără a fi consultate.

În urma tratatului:

 Franţa primea Alsacia şi Lorena.


 Belgia primea Eupen, Malmedy şi Moresnet.
 Polonia primea teritoriile ocupate de germani (părţi mari din provinciile Posen
(Poznan) şi Prusia de Vest) ; o parte a Sileziei Superioare.
 Danemarcei îi revine Schleswig-ul de Nord, în urma plebiscitului din 1920.

 Cehoslovacia primeste o parte din Silezia Superioara.

 Germania renunţa la Memel; recunoaşte independenţa Belgiei, Cehoslovaciei,


Poloniei, şi Austriei
 Danzig (Gdansk)se transformă într-un oraş liber sub jurisdicţia Societăţii
Naţiunilor
 Regiunea Saar intra sub jurisdicţia Societăţii Naţiunilor pentru o perioadă de 15
ani.

 Malul stâng al Rinului ramâne ocupat de trupele Antantei.

Desfaşurare şi consecinţe:

De pe 12 ianuarie pînă pe 28 iunie 1919, are loc la Paris Conferinţa de pace care adună
delegaţii din aproximativ treizeci de ţări. Nu au fost invitaţi nici reprezentanţii statelor
învinse, nici cei ai tinerei Republici a sovietelor. Ca şi în 1815, era vorba de reconstrucţia
Europei şi, ca în 1815, trebuiau găsite bazele acestei reconstrucţii. Sau devine repede
evident faptul că opiniile învingătorilor sînt radical diferite. Organul principal de decizie
este „Consiliul celor patru", din care, începînd de pe 24 martie, fac parte francezul
Clemenceau, britanicul Llyod George, italianul Orlando şi preşedintele Statelor Unite,
Woodrow Wilson, venit personal la Paris pentru a apăra principiile „noii sale
diplomaţii".Formulate încă din ianuarie 1918, într-un mesaj adresat Congresului
Statelor Unite (care enumera cele „14 puncte" faimoase pe care va trebui să se sprijine
viitoarea pace), tezele lui Wilson afirmă într-un mod cu totul nou dreptul popoarelor la
autodeterminare şi preconizează abandonarea diplomaţiei
secrete, libertatea mărilor, dezarmarea, „garanţiile mutuale de independenţă politică şi
integritate teritorială",toate acestea în cadrul unei „Ligi a Naţiunilor".

Discursul lui Wilson prelua multe dintre principiile progresiste care fuseseră folosite
pentru reformele interne din SUA și le transpusese în politica externă: libertatea
comerțului, tratatele deschise, democrația și autodeterminarea. Discursul celor 14
puncte a fost singura declarație oficială prin care un participant la conflagrația
mondială își recunoștea public obiectivele participării la război. Alți participanți la
războiul mondial au oferit cel mult indicații cu privire la obiectivele lor în conflagrație,
adevăratele motive, precum ocuparea de teritorii inamice, neputând fi declarate public.

Discursul era, de asemenea, un răspuns la Decretul asupra păcii al lui Vladimir Ilici
Lenin din octombrie 1917, care propunea o retragere imediată a Rusiei din război, o
pace democratică și dreaptă, care nu implica anexări teritoriale. Decretul lui Lenin avea
să ducă la semnareaTratatului de la Brest-Litovsk din 3 martie 1918.
Dintre cele 14 puncte, 8 trebuiau să fie considerate obligatorii spre a fi înfăptuite, iar
celelalte erau considerate specifice, nuanțând că s-ar „cuveni” realizate, fiindcă, după
părerea președintelui american, nu erau absolut indispensabile.

1. Primul din cele paisprezecece puncte, proclamate la 8 ianuarie 1918, prevedea că


în viitor "nu vor mai exista acorduri internaționale private de niciun fel, ci doar
convenții de pace publice, încheiate deschis". Astfel, scopul clar al acestui punct
este de a interzice tratatele secrete sau anumite secțiuni secrete ale unor tratate,
iar, în viitor, fiecare tratat trebuind să facă parte din legile internaționale,
pentru că, altfel, orice tratat secret tinde să submineze soliditatea întregii
structuri a convențiilor internaționale, care este propusă să fie construită’’.
2. Punctul al 2-lea, referitor la navigația maritimă liberă, trebuie înțeles împreună
cu punctul al paisprezecelea (care propune constituirea unei Ligi a Națiunilor),
navigația pe mări urmând să fie practicată astfel: liber în timpul unei păci
generale, sub controlul Ligii Națiunilor pentru impunerea convențiilor
internaționale în timpul unui război general deschis, sau în timpul unui război
limitat, care să nu implice nerespectarea convențiilor internaționale, Liga
Națiunilor urmând să rămână neutră. Acest punct lovea în interesele comerciale
ale Imperiului Britanic. Premierul britanic Lloyd George a refuzat să accepte
acest punct, iar restul Aliaților l-au acceptat cu dificultate.
3. Punctul al 3-lea se referea la îndepărtarea, pe cât posibil, a tuturor barierelor
economice și restabilirea unor condiții egale pentru comerțul internațional între
națiunile care erau de acord cu principiile păcii și se asociau pentru menținerea
ei.
4. Dezarmarea era propusă la nivel mondial, ca o cerință obligatorie pentru
menținerea păcii, iar "toate armamentele naționale vor fi reduse până la ultimul
punct compatibil cu securitatea țării’’
5. Punctul 5, referitor la chestiunile coloniale, a introdus temeri între Aliați, pentru
că atât Franța, cât și Anglia erau deținătoare ale unor importante imperii
coloniale, iar problemele coloniilor erau, asfel, redeschise, oferindu-se șansa
națiunilor supuse să se ridice împotriva dominației străine. Desigur, nu a fost
intenția președintelui american să dea naștere la noi focare de conflict, ci el a
dorit ca acest punct sa se aplice numai coloniilor create de război, cum era cazul
coloniilor germane.
6. Prin punctul 6 se urmărea ca Rusia, considerată încă o mare putere, să fie atrasă
în rândul națiunilor doritoare de pace, să fie supusă și ea programului de pace
propus de Woodrow Wilson și să colaboreze cu națiunile libere pentru
menținerea păcii și a stabilității politice internaționale.
7. "Belgia trebuia evacuată și restaurată fără nicio tentativă de limitare a
suveranității de care ea se bucura împreună cu alte națiuni libere", era ideea
forte cuprinsă la punctul 7, pentru că americanii erau susținătorii puternici ai
cauzei belgiene.
8. Surprinzător a fost faptul că reintrarea Alsaciei și Lorenei în posesia Franței a
fost inclusă în categoria punctelor neobligatorii, deși hotărârea de redobândire a
acestor teritorii stătuse la baza politicii franceze timp de cincizeci de ani și
provocase sacrificii fără precedent în război.
9. Reajustarea frontierelor Italiei în baza principiului autodeterminarii
naționalităților.
10. În mod similar, punctul 9 prevedea reajustarea frontierelor Austro-Ungariei în
baza principiului autodeterminarii naționalităților, lucru care a permis apariția
statelor Cehoslovacia, Austria, Ungaria și reîntregirea României și
apariția Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor – viitoarea Iugoslavie.
11. România, Serbia și Muntenegrul trebuiau evacuate, iar teritoriile ocupate
retrocedate. Serbiei îi trebuia acordat acces liber la mare. Relațiile dintre statele
balcanice trebuiau determinate prin înțelegeri bilaterale, acestor state urmând
să li se ofere garanții internaționale pentru independența politică și integritatea
lor teritorială.
12. Imperiul Otoman își va afla sfârșitul în acest război, punctul 12, în baza
principiului de autodeterminare care solicita ca ,,celelalte naționalități, care se
aflau în acest moment sub dominația turcă, vor trebui să le fie asigurate o
securitate neîndoielnică vieții lor și de posibilitatea neîngrădită de a se dezvolta
autonom’’. Acest punct stabilea și regimul de circulație liberă a
strâmtorilor Bosfor șiDardanele, în condițiile garanțiilor internaționale. Acest
punct reitera promisiunea făcută kurzilor pentru formarea unui stat național,
promisiune nerespectată de niciuna dintre marile puteri.
13. Problema statului polonez era destul de complexă, pentru că era destul de greu să
i se acorde acces liber și direct la mare. Până la urmă, Poloniei i-a fost acordată
regiunea Sileziei Superioare și ieșire la Marea Baltică prin zona
orașului Poznan și s-a creat Coridorul polonez, care delimita Prusia Orientală de
restul Germaniei.
14. Poate cel mai important punct din cele 14 a fost ultimul. Acesta susținea crearea
unei instituții internaționale de menținere a păcii, o organizație care să fie "atât
a celor mari, cât și a celor mici”, ce vor face parte din această Ligă a Națiunilor.
Aceasta Ligă a Națiunilor era bazată pe principiul securității colective a tuturor
statelor, care doreau respectarea convențiilor internaționale.
Dincolo de intenţiile generoase ale acestui program, considerat utopic de majoritatea
europenilor, se vede din partea lui Wilson o dorinţă reală de a evita fricţiunile viitoare,
limitînd la maxim frustrările celor învinşi.
Ideile lui Clemenceau se înscriu într-o cu totul altă perspectivă, care este cea a securităţii
pe care Franţa este îndreptăţită să o pretindă în urma încheierii conflictului. Mai
mult decît ceilalţi beligeranţi, Franţa a suferit de pe urma unui război de care, consideră
ea, Germania este singura răspunzătoare. Clemenceau este învestit de concetăţenii săi cu
un mandat categoric: Germania trebuie să plătească pentru distrugerile pe care le-a
provocat, dar mai ales trebuie adusă „în starea de a nu mai putea face rău". Aceasta
presupune să i se impună plata daunelor, iar Franţa să aibă o frontieră „sigură". Cu
siguranţă, Clemenceau este destul de realist pentru a nu urma extrema dreaptă în
intenţiile expansioniste din Rhenania.
Conferinţa de pace înlătură de la dezbateri ţările învinse, mai ales Germania, căreia i se
impune o pace a leului la care este obligată să subscrie, ca şi Rusia bolşevică, care nu
este recunoscută de nici unul dintre beligernaţi şi se vede exclusă şi ea din tratatul de
pace. în aceste condiţii, tratatele elaborate de învingători par nişte compromisuri între
preocupările de securitate sau expansioniste ale puterilor şi dorinţa conducătorilor lor
de a satisface revendicările minorităţilor naţionale, a căror voinţă de afirmare a
identităţii tulbură bătrînul continent încă din 1848.
Semnat pe 28 iunie 1919 în Galeria Oglinzilor (locul ales pentru a şterge umilirea din
1871), tratatul de la Versailles hotărăşte soarta duşmanul principal, Germania. Articolul
231 stabileşte în principiu responsabilitatea exclusivă a acestei puteri şi a aliaţilor ei la
declanşarea războiului şi justifică în ochii învingătorilor faptul că fostul Reich nu a fost
invitat să participe la hotărîrea propriei sale sorţi. Germanii refuză să recunoască
validitatea acestei proceduri, considerînd pe drept cuvînt, că responsabilitatea
conflictului nu poate fi imputată numai conducătorilor lor şi că, în consecinţă, ei sînt
victimele unui Diktat. Ei vor vorbi de asemenea de o „pace cartagineză". în principiu, în
ciuda dorinţei francezilor de a-şi asigura poziţii strategice dincolo de Rin, Germania nu-
şi pierde din teritorii decît în măsura în care transferurile teritoriale corespund
aplicării stricte a dreptului naţionalităţilor. Aşa se întîmplă cel puţin în vest, Alsacia-
Lorena fiind „înapoiată" Franţei, în timp ce Belgia anexează cele două cantoane, Eupen
şi Malmedy, iar Danemarca primeşte, în urma unui plebiscit, Schleswigul de
nord. în est, numărul mare al naţionalităţilor face dificilă fixarea frontierelor. Germania
pierde regiunea Poznan şi o parte a Prusiei occidentale, pe care trebuie să le cedeze
Poloniei reconstituite, căreia i se asigură accesul la Marea Baltică printr-un „coridor"
lung de 80 de kilometri, care desparte noul stat de Prusia orientală. Polonezii se vor
bucura de intrarea liberă în portul Danzig, oraş german plasat sub controlul SN, ca şi
Memel, situat mai la nord şi anexat mai tîrziu de Lituania, în 1925. în sfîrşit, după o
perioadă agitată, marcată de un plebiscit favorabil Germaniei, o insurecţie provocată de
Polonia, intervenţia acelor corps-francs venite din fostul Reich şi arbitrajul Societăţii
Naţiunilor, Silezia de nord, bogată în mine şi industrii grele, este împărţită între
Germania şi Polonia, soluţie nedreaptă, care nu mulţumeşte pe nimeni.
Germania, care pierdea astfel o şep-time din teritoriul său (88000 km2) şi a zecea parte
din populaţie (8 milioane de locuitori) nu va accepta niciodată să recunoască noile sale
frontiere orientale.
Clauzele militare ale tratatului reduc considerabil forţa tinerei Republici de la Weimar.
Armata este redusă la 100 000 de oameni, dintre care 5 000 sînt ofiţeri, toţi militari de
carieră, căci serviciul militar este abolit. Germania nu are dreptul să posede nici aviaţie
militară, nici tancuri, nici artilerie grea, nici marină de război. Ea trebuie să-şi predea
flota militară învingătorilor, dar aceasta se autoscufundă pe 21 iunie 1919, în raza
portului Scapă Flow, bază britanică din nordul Scoţiei.Şi mai dure încă sînt clauzele
economice şi financiare. Fostul
Reich pierde proprietatea tuturor garanţiilor şi activelor sale din străinătate. El trebuie
să acorde învingătorilor săi clauza naţiunii celei mai favorizate şi să accepte fără taxe
vamale mărfurile venite din Alsacia-Lorena şi din Poznania. Franţa primeşte pentru
cincisprezece ani teritoriul Saar, sub controlul
SN. La sfîrşitul celor cincisprezece ani un plebiscit va hotărî soarta regiunii, dar minele
de cărbuni vor rămîne în proprietatea statului francez. în sfîrşit, considerată
răspunzătoare de război, Germania trebuie, în funcţie de articolul 231 al tratatului, să
plătească despăgubiri a căror valoare, fixată mai tîrziu la 132 de miliarde mărci-aur, îi
va fi notificată înainte de 1 mai 1921. In plus, aceste despăgubiri nu includ şi
„restituirile" dintre care unele dau tratatului un aspect meschin, uneori grotesc. Alături
de operele de artă luate din Franţa şi din Belgia în 1870-1871 şi în timpul Primului
Război Mondial, la acest capitol figurează instrumentele astronomice luate din China în
1901, sau craniul unui sultan din Africa orientală, pe care germanii vor trebui să-l
predea Angliei. Partea a IV-a a tratatului îi ia Germaniei toate coloniile şi posesiunile
din Africa, din Oceanul Pacific şi din China. Toate acestea sînt puse sub tutela
principalelor puteri coloniale, care le primesc cu mandat de la SN.în sfîrşit, tratatul de
la Versailles face din Germania un stat lipsit de importanţă, a cărui suveranitate se
limitează doar la teritoriul propriu. Malul stîng al Rinului este ocupat de arma-tele
aliate pe o perioadă între 5 şi 15 ani. în plus, regiunea este
demilitarizată, ca şi o bandă lată de 50 de km de pe malul drept. Numeroase comisii
constituite de învingători îşi exercită autoritatea pe teritoriul german: comisia de
navigaţie pe marile rute fluviale, comisia de guvernare a regiunii Saar, comisia pentru
despăgubiri etc. Pentru a perfecţiona sistemul de securitate instaurat de ea, Franţa
obţine de la Statele Unite şi de la Marea Britanie un „tratat de garanţie", care prevede
intervenţia imediată a acestora în cazul în care Gemiania ar viola frontierele sale
orientale, dar acest „instrument"diplomatic nu va fi niciodată ratificat.Global, pacea de
la Versailles nemulţumeşte pe cele două principale puteri interesate: Franţa, care, în
ciuda avantajelor
obţinute, consideră garanţiile de securitate insuficiente, şi care le poartă pică aliaţilor săi
pentru că nu au susţinut-o în tentativa politică renană. Germania mai ales, a cărei
populaţie şi conducători denunţă nedreptatea căreia i-a căzut victimă ţara lor şi
respinge cu hotărîre clauzele morale şi politice ale
tratatului, ca şi cele care modifică frontierele orientale ale fostului Reich.

Tratatul de la Versailles din 1919 este un tratat de pace creat ca rezultat al negocierilor
de şase luni purtate la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919, ce a dus la încheierea
oficială a Primului Război Mondial între forţele Aliate şi cele ale Puterilor Centrale.
Tratatul este urmarea armistiţiului semnat cu luni înainte în pădurea din Compiègne, ce
a pus punct luptelor. Tratatul stipula ca Germania să-şi asume completa
responsabilitate pentru declanşarea războiului şi să plătească mari compensaţii
(reparaţii de război) trupelor aliate. Germania pierdea, de asemenea, teritorii în faţa
ţărilor vecine, suferea o severă limitare a forţelor militare şi a fost deposedată de
coloniile sale africane şi cele de dincolo de ocean. Reprezentanţii noului Guvern german
(Republica de la Weimar) au fost obligaţi de către învingători să semneze acest tratat,
altfel luptele aveau să înceapă iarăşi. Ministrul de Externe al Germaniei, Hermann
Müller, a semnat Tratatul la 28 iunie, 1919. Tratatul a fost ratificat de către Liga
Naţiunilor la 10 ianuarie 1920. În Germania, tratatul a cauzat un şoc ; deseori, resimţit
ca o traumă sau un complex anti-Versailles , care, eventual, a contribuit la colapsul
Republicii de la Weimar, în 1933, şi la accederea lui Adolf Hitler la putere. Tratatul
prevedea crearea Ligii Naţiunilor, un ţel important pentru preşedintele american
Woodrow Wilson. Liga Naţiunilor avea să arbitreze conflictele dintre naţiuni înainte ca
ele să fi ajuns la război. Nu toate cele 14 puncte ale preşedintelui Wilson au fost
realizate, spre exasperarea atât a germanilor, cât şi a lui Wilson. Cu alte cuvinte,
principiul naţionalităţilor s-a aplicat inconsecvent, doar atunci când convenea aliaţilor
victorioşi. În cazul unor teritorii locuite în majoritate de populaţie germană s-a aplicat
principiul istoric, nu cel naţional. Satisfacerea revendicărilor din partea Franţei a fost
obiectivul principal în acest tratat. Alte prevederi includeau cedarea unor colonii aflate
sub dominaţie germană şi pierderea unor teritorii anexate sau cucerite de către
Germania în trecutul recent: • Alsacia-Lorena (aparţinând, din sec. al XVII-lea până în
1871) Franţei, prin politica expansionistă a lui Ludovic al XIV-lea, a fost redată Franţei
(14.522 km², 1.815.000 locuitori, (1905)); • Nordul Schleswigului, zona Tønder în
Schleswig-Holstein, după Plebiscitul Schleswig, a fost redat Danemarcei (3.228 km² sau
3.938km²); • majoritatea teritoriului din Marea Poloniei ("Provinz Posen") şi estul
regiunii Pomerania (Prusia de Vest), pe care Prusia îl cucerise în Glasvandul Poloniei,
au fost redate Poloniei după Marea Răscoală Poloneză (53.800 km² cu 4.224.000
locuitori - în 1931 -, inclusiv 510 km² şi 26.000 locuitori din Silezia Superioară); • zona
Hulczyn din Silezia Superioară, a fost acordată Cehoslovaciei (316 sau 333 km² şi 49.000
locuitori); • Estul Sileziei Superioare, după plebiscit, a fost redat Poloniei (3.214 km² cu
965.000 locuitori); • zona oraşelor germane Eupen şi Malmedy a fost acordată Belgiei; •
zona Soldau din Prusia de Est, incluzând (calea ferată pe ruta Varşovia- Gdansk) a fost
acordată Poloniei (492 km²). Inconsecvenţa aplicării principiilor de drept, respectiv
recurgerea la argumentul naţional doar în detrimentul Germaniei, nu şi în cazul
teritoriilor cu majoritate germană aflate în dispută, a dus la frustrările care au
constituit sămânţa celui de-Al Doilea Război Mondial.
BIBLIOGRAFIE:

 Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. 4, Iași, Institutul


European, 1998.

 Nicolae Ciachir, Istorie universală modernă, vol II, București, Ed. Oscar
Print, 1998.
 Enciclopedica București 2003, Istoria românilor.

Ianos Vlad Alexandru