EDUCAȚIA INCLUZIVĂ

De-a lungul timpului comunitatea internaţională a contribuit la crearea unei viziuni asupra
educaţiei care nu mai este considerată un privilegiu pe care-l au doar unele persoane, ci un drept al
tuturor. Prin urmare, în ultimii 20 de ani, problematica educării copiilor cu cerinţe educative speciale
(CES) a devenit o preocupare constantă a specialiştilor din România încercându-se astfel alinierea
sistemului de învăţământ românesc la standardele internaţionale. În acest context, s-a adoptat iniţial
modelul educaţiei integrate şi ulterior cel al educaţiei de tip incluziv, care, constituie unul dintre
procesele fundamentale prin intermediul căruia principiul „educaţiei pentru toţi” este pus în practică
cu succes.
Concordant studiilor de specialitate, incluziunea copiilor cu CES se poate realiza prin două
modalităţi de abordare:
1. Copilul cu CES beneficiază parţial de incluziune în şcolile de masă. În această situaţie nu
se poate vorbi de o incluziune propriu-zisă ci mai mult de un proces de integrare, deoarece copilul nu
beneficiază de nici un ajutor suplimentar, ci este considerat membru cu drepturi depline în cadrul
grupului. Astfel, copilul participă în mod regulat la anumite activităţi şcolare din învăţământul de
masă, de obicei mai mult de jumătate dintre acestea, pentru ca suplimentar el să beneficieze de
servicii de specialitate în afara clasei (logopedie, kineto-terapie, asistenţă psihopedagogică etc.)
(Bove, Frank, 2005)
2. Copilul cu CES este inclus într-un program de incluziune completă în şcolile de masă. În
această situaţie el participă la toate activităţile instructiv-educative, parcurgând aceleaşi conţinuturi
curriculare asemeni colegilor săi. Copilul beneficiază de asistenţă parţială din partea cadrului didactic
care predă conţinuturile într-o modalitate diferenţiată. Această abordare a integrării depline este destul de
controversată chiar şi la nivel internaţional (Feldman, Robert, 2008, Hastings, Oakford, 2003; Praisner,
2003; Kavale, 2002)
Aşadar, conceptul de “educaţie incluzivă” redefineşte practica integrării educaţionale, prin
propunerea unor noi criterii de recunoaştere şi valorizare a copiilor cu CES. Filosofia care stă la baza
incluziunii educaţionale este aceea a recunoaşterii tuturor copiilor ca resurse şi implicit recunoaşterea
diversităţii interindividuale în activitatea educaţională. Abordări recente consideră învăţământul
incluziv ca o modalitate de reformare a educaţiei şi nu doar o chestiune ce vizează plasarea elevului
şi tipologia instituţiei în care acesta este şcolarizat (Voicu, Baba, 2009). În acest context, prin
modelul educaţiei de tip incluziv se caută soluţii care să răspundă diversităţilor de nevoi pe care
elevii le au în cadrul procesului instructiv-educativ şi să sporească în acelaşi timp participarea
acestora la actul învăţării şi implicit, reducerea formelor de excludere din educaţie. Acest lucru poate
fi realizabil prin aplicarea principiilor generale ale didacticii moderne adaptate la specificul şi
particularităţilor copiilor cu CES.