CUPRINS

Introducere………………………………………………………………..………...3

CAPITOLUL 1-REGIMUL JURIDIC AL BUNURILOR ADUSE CA APORT

IN SOCIETĂŢILE COMERCIALE
1.1 Consideraţii introductive, elemente specifice ale contractului de societate…..…9
1.2 Noțiunea de aport…………………………………………………………….…10
1.3 Obiectul aportului………………………………………………………………10
1.4 Obligaţia de a constitui aportul şi executarea ei…………………………....…..12

CAPITOLUL 2-ASPECTE GENERALE PRIVIND ORGANELE DE

DELIBERARE ALE SOCIETĂŢII COMERCIALE
2.1 Adunarea generală a societăţii comerciale……………………………...………14
2.2 Adunarea ordinară…………………………………………………………...…14
2.3 Adunarea extraordinară…………………………………………………...….…16
2.4 Adunarea constitutivă……………………………………………………..........17
2.5 Adunarile speciale………………………………………………………...….…18

CAPITOLUL 3-Administrarea societăţii

3.1 Condiţiile cerute pentru numirea administratorului………………………….…19
3.2 Calitatea de administrator, obligaţii, răspundere, dispoziţii comune atât
sistemului unitar de administrare cât şi celui dualist.................................................20
3.3 Desemnarea administratorilor..............................................................................22
3.4 Publicarea numirii administratorilor....................................................................23
3.5 Remunerarea administratorilor............................................................................24
3.6 Natura juridică a raporturilor dintre administrator şi societatea comercială........24
3.7 Obligaţiile şi puterile administratorului………………...............................……27
3.8 Încetarea funcţiei de administrator....………………………..……............……28
3.9 Pluralitatea administratorilor…………………...........................………………30
3.10Răspunderea administratorilor……………...................................……….……31

CAPITOLUL 4-Controlul gestiunii societăţilor comerciale

4.1 Principiile exercitării controlului gestiunii societăţilor comerciale….............…34
4.2 Cenzorii societăţii………………………………………………………………35
4.3 Auditori financiari………………………………………………………………38
4.4 Controlul asociaţilor asupra gestiunii societăţii……………………...............…39
4.5 Formele de constituire ale societăţilor comerciale……………………..........…39

1
CAPITOLUL 5-Personalitatea juridică a societăţilor comerciale
5.1 Consideraţii generale………………………………………...…………………42
5.2 Dobândirea personalităţii juridice…………………………....................………45
5.3 Încetarea personalităţii juridice…………………………………………………46
Concluzii……………………………...………………………………………....…49
Bibliografie...............................................................................................................52

2
 INTRODUCERE

Societăţile comerciale au origini vechi. Ele îşi trag geneza din îndepărtata
antichitate, primele norme juridice care au reglementat – ce-i drept, într-o formă
rudimentară, dar adecvată modului de producţie sclavagist – instituția juridică a
societăţilor, fiind edictate în urmă cu aproape patru milenii.1
În dreptul roman erau cunoscute mai multe tipuri de societăţi; se crede că cel
mai vechi dintre ele a fost consortium , aşa zisa indiviziune familială ce, în principal,
există între succesorii capului de familie (numit pater familias) după decesul
acestuia, dar se putea stabili, pe cale de conversaţie, şi între alte persoane sub
impulsul unor nevoi economice (ca de exemplu: aceea constituită pentru exploatarea
unor terenuri agricole).
Mai apropriate de sensul modern al conceptului de societate, însă, erau:
societas omnium bonorum (societate a tuturor bunurilor), cu ocazia constituirii
căreia participanţii se obligau să pună în comun toate bunurile lor prezente şi
viitoare: societas unius rei (societate având capitalul compus dintr-un singur bun),
societas quaestus lucri compedi (societate de câştiguri viitoare), societatis
agentarriorum (societatea zarafilor) etc.
Indiferent sub forma sub care se prezintă o societate, aceasta era considerată
în dreptul roman un simplu contract şi nu o persoană juridică, având un patrimoniu
propriu distinct de patrimoniile asociaţiilor.2
Dreptul feudal din unele date ajuns la anumite stadii ale evoluţiei sale, a
recunoscut societăţii comerciale personalitate juridică.
Împrejurarea apare ca o consecinţă firească a dezvoltării şi extinderii
legăturilor comerciale dintre oraşele-cetăţi.
Astfel lărgirea şi diversificarea comerţului a determinat, în unele din aceste
oraşe (de exemplu Genova, Florenţa, Veneţia), formarea unor puternice asociaţii de
negustori care, prin rezultatele activităţii lor, şi-au câştigat un bun renume într-o
perioadă când plasamentele de capitaluri erau foarte anevoioase şi nesigure.3
În statele cu economie de piaţă, societăţile comerciale – persoane juridice s-
au înmulţit rapid, ca număr, şi totodată s-au diversificat ca formă, dobândind o
pondere din ce în ce mai mare în viaţa economică a acestora.
Pe plan juridic, ele reprezentau instituţia fundamentală a dreptului comercial
contemporan.
Societate comercială poate fi privită cel puţin în două sensuri.

1
M.Costin, C.A.Jeflea, Societăţile comerciale de persoane, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p.3
2
Vl.Hanga, Drept privat roman, Edit. Didactică şi pedagogică,Bucureşti,1997, p.384
3
M.Costin,C.A.Jeflea, op.cit., p.4
3
  Ca instituţie juridică, care este un organism, constituit, de regulă, pe bază
asociativă, în scopul obţinerii de profit ca urmare a desfăşurării unei
activităţi comerciale.
 Ca un contract, cu caracteristici proprii, determinate de specificul cauzei
acestuia.
Prin urmare, societatea comercială, este, în esenţă, un contract şi, totodată o
persoană juridică.4
În prezent societăţile comerciale sunt principalele participante la raporturile
comerciale care îşi consumă existenţa în interiorul sistemelor economice naţionale,
dar şi la raporturile de comerţ internaţional.
Legislaţia comercială nu defineşte noţiunea de societate comercială, astfel
încât doctrina s-a preocupat de stabilirea conţinutului acestei noţiuni, pornind de la
dispoziţiile art. 1491 din Codul civil, care reglementează contractul de societate
civilă.
Astfel, societatea, cum a fost definită ca o grupare de persoane constituită pe
baza unui contract de societate şi beneficiind de personalitate juridică, în care
asociaţii se înţeleg să pună în comun anumite bunuri, pentru exercitarea unor fapte
de comerţ, în scopul realizării şi împărţirii beneficiilor rezultate.5
Legea nr. 31/1990, în forma modificată şi completată6, cuprinde în Titlul II,
reguli speciale privind constituirea societăţilor comerciale.
Procedura de constituire a societăţilor comerciale cu personalitate juridică
comportă trei etape: o etapă consensuală, o etapă juridică și o etapă de publicare,
înmatriculare şi înregistrare7.
Termenul de societate comercială are dublă accepţiune: societatea privată ca
o instituţie juridică în sine este considerată a fi un organism constituit de regulă pe
baze asociative în scopul obţinerii de profit de către cei care s-au asociat şi în
vederea realizării unei activităţi comerciale, societatea privită ca un contract, cu
caracteristici proprii determinate de specificul scopului pentru care s-a realizat
acordul de voinţă.
Doctrina, a formulat o astfel de definiţie plecând, de regulă, de la dispoziţiile
Codului Civil, care defineşte în articolul 1491, societatea civilă în sensul de contract
de societate.
Acest model de definire este preluat din doctrina straină, unde societăţile
comerciale sunt definite pornind de la noţiuni apropiate, definite în Codul civil.

4
S.Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Edit. Universul Juridic,Bucureşti, 2009, p.194
5
S.Cărpenaru, Drept comercial român, Edit. All, Bucureşti,1995, p.134
6
Legea nr. 31/199o a fost republicată în Monitorul Oficial al României nr.1066/17.11.2004
7
V.Pătulea, C.Turianu, Curs de drept comercial român, Ediţia a Iia, Edit. All Beck, Bucureşti, 2000,
p.57
4
 Cele două sensuri ale conceptului de societate comercială îi conferă acesteia
o natură aparte, care rezultă din definirea conceptelor de societate – instituţie şi
societate – contract.
Concepţia contractualistă, impusă de dezvoltarea teoriei contractelor în
secolul trecut, explică existenţa societăţilor comerciale pornind de la condiţiile de
validitate impuse oricărui contract şi de la tehnicile contractualiste ce stabilesc
raporturile în cadrul societăţii formate.
Dezavantajele absolutizării unei asemenea teorii rezidă din aspectele
specifice care conturează o societate comercială, aspecte ce nu pot fi explicate
exclusiv prin mecanisme contractuale.
Totodată, o asemenea conceptualizare nu ar putea da nici o explicaţie
existenţei societăţilor de tip unipersonal ( societăţi cu răspundere limitată cu unic
asociat, reglementate ca atare de legislaţia română), deoarece acordul de
voinţă,fundamental pentru orice contract, lipseşte.
Din această cauză, s-a încercat definirea societăţilor comerciale prin prisma
instituţională, pornind de la faptul că instituţia juridică reprezintă un ansamblu de
reguli care organizează într-o manieră imperativă şi durabilă un grup de persoane
având un scop bine definit.
Societăţile comerciale sunt persoane juridice de drept privat care, spre
deosebire de alte persoane juridice constituite pe baze asociative (asociaţii şi
fundaţii), au un scop lucrativ.
Prin Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, deşi asociaţiile şi fundaţiile sunt
definite chiar în cuprinsul articolului 1 alineatul 2 din Lege, ca fiind persoane
juridice de drept privat, fără scop patrimonial, conform articolului 48 din Ordonanţa
Guvernului, ele pot desfăşura orice activităţi economice directe, dacă acestea au
caracter accesoriu şi sunt în strânsă legătură cu scopul principal al persoanei
juridice.
La baza constituirii societăţilor comerciale se află voinţa asociaţilor,
manifestată în condiţiile legii.
Asociaţii se înţeleg să pună în comun anumite bunuri să desfăşoare o
activitate comercială şi să împartă beneficiile.
Având posibilitatea să aleagă forma juridică a societăţii comerciale, asociaţii
decid, în condiţiile legii, asupra organizării şi funcţionării societăţii.
Deci, fundamentul societăţii comerciale îl reprezintă actul constitutiv sau, în
anumite cazuri, actele constitutive.8
Societatea comercială dobândeşte personalitate juridică prin îndeplinirea
unor formalităţi cerute de lege, iar rolul voinţei asociaţilor se estompează după acest
moment.

8
St.Cărpenaru, op.cit., p.194
5
 Aceasta întrucât societatea apare ca un grup organizat de persoane, care
graţie personalităţii juridice, acţionează ca un subiect de drept distinct.
Asociaţii păstrează totuşi, dreptul de a decide, în condiţiile actului constitutiv
şi cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, asupra societăţii, putând modifica
actul constitutiv ori chiar dizolva societatea.9
Actul constitutiv dă naştere unor rapoarte juridice între asociaţi.
După îndeplinirea formalităţilor privind dobândirea personalităţii juridice,
actul constitutiv creează raporturi juridice între asociaţi şi societate.
Din punct de vedere al dreptului comun, societatea este văzută ca o
colaborare între două sau mai multe persoane, care se înţeleg să pună în comun
anumite bunuri pentru a desfăşura împreună o anumită activitate, în vederea
realizării şi împărţirii beneficiilor ce se vor realiza.10
Deci, societatea din punct de vedere al dreptului civil se analizează numai ca
un contract, contract plurilateral, cu titlu oneros, comutativ şi consensual.
Dreptul civil nu recunoaşte societăţii ce o reglementează calitatea de
persoană juridică.
Separat de asta, societăţile comerciale sunt înfiinţate în vederea obţinerii
unui câştig prin efectuarea de acte comerciale.
Societăţile civile nu se constituie în scopul efectuării de acte de comerţ în
chip profesional, ci pentru a înfăptui obiectivele ce şi le-au propus asociaţii,
obiective neprofesionale.
Societatea comercială are o structură organizatorică complexă.
Numai în acest mod colectivitatea asociaţilor poate să-şi exprime voinţa şi să
se prezinte în raporturile juridice cu o voinţă unică, voinţa unui subiect de drept
distinct.
Totuşi, între cele două forme societare există asemănări: au aceeaşi esenţă.
Fiecare reprezintă o grupare de persoane şi de bunuri în scop economic şi
lucrativ, asociaţii urmărind obţinerea unor câştiguri şi împărţirea lor.
În literatura juridică s-au exprimat concepţii diferite în legătură cu natura
juridică a societăţii comerciale:
 Teoria contractuală – societatea comercială este văzută ca un contract, pentru
că la baza existenţei se află un contract ce statorniceşte raporturile dintre
asociaţi, pe de o parte, şi raporturile societăţii cu terţii, pe de altă parte.
 Teoria actului colectiv – s-a susţinut că societatea comercială nu se constituie
printr-un contract, ci printr-un act complex (colectiv), ce nu este reglementat
de lege.

9
S.Cărpenaru, Drept comercial român, Edit.All, Bucureşti, 1995, p.136
10
Fr.Deak, Tratat de drept civil, Bucureşti, 1997 ,p.356
6
 Nu este contract, pentru că întotdeauna contractul presupune o opoziţie între
voinţele părţilor contractante care urmăresc scopuri divergente.
Ori, în cazul societăţii comerciale, părţile îşi pot exprima voinţa în mod
convergent.
Toţi asociaţii urmăresc acelaşi scop: obţinerea şi împărţirea profitului.
 Teoria instituţiei – alţi autori au arătat că ideea de contract nu epuizează
efectele juridice ce rezultă la constituirea societăţii.
 Contractul nu reglementează numai raporturile asociaţilor, ci dă naştere unei
persoane juridice.
În concluzie, se spune că societatea se naşte dintr-un act juridic voluntar şi
este discutabil dacă acesta este un contract.
Societatea, este mai mult decăt o convenţie, fiind o uniune de persoane
organizate stabil, pe baza unor interese comune: avem o subordonare a drepturilor
asociaţilor faţă de scopul social.
Societatea devine o instituţie (asemănătoare cu căsătoria).
Părţile sunt îndreptăţite să accepte sau să respingă un ansamblu de reguli fără
să le poată modifica însă.
În literatura românească s-a arătat11, că voinţa asociaţilor joacă, totuşi un rol
important; că asociaţii convin cu privire la bunurile ce le pun în comun, asupra
activităţii ce o vor face şi în legătură cu soarta profitului; că stabilesc modul în care
va fi organizată şi va funcţiona societatea.
Chiar dacă se naşte un subiect de drept nou, nu poate fi neglijată voinţa
părţilor la înfiinţarea societăţii.
Deci, nu se poate neglija şi nici subestima importanţa contractului în
înfiinţarea unei societăţi.
Naşterea unei persoane juridice nu influenţează cu nimic natura contractuală
a societăţii comerciale.
Deci, doctrina românească actuală revine la teoria clasică asupra naturii
juridice a societăţii comerciale.
Au apărut 12 şi alte preocupări pentru redefinirea societăţii comerciale.
Societatea comercială îmbină o componentă contractuală cu o componentă
instituţională (personalitatea juridică).
Latura instituţională este precumpănitoare pentru că actul constitutiv nu mai
este menit să realizeze o grupare de persoane, ci să asigure un capital în vederea
organizării societăţii.
Chiar o singură persoană are aptitudinea juridică de a asigura capitalul social
unei societăţi.

11
D.St.Cărpenaru, op.cit., p.158
12
O.Căpăţână, Societăţile comerciale, Bucureşti, 1996, p.60-62
7
 Instrumentul optim al organizării unei activităţi este intreprinderea.
Societatea ni se prezintă ca un mod de organizare juridică a intreprinderii, în
consecinţă, societatea comercială poate fi definită ca o intreprindere pe care una sau
mai multe persoane o organizează prin actul constitutiv în vederea realizării de
beneficii ca subiect de drept distinct.
S-a observat că activitatea societăţii comerciale este organizată ca
intreprindere în sensul dreptului comercial.
Dar, acest element nu este esenţial, deoarece el există şi în cazul activităţii
întreprinzătorului individual.
Definiţia formulată omite elemente definitorii pentru societate: pluralitatea
asciaţilor, fondul social şi activitatea comună a asociaţilor (societatea cu asociat unic
este o excepţie şi această derogare nu poate fi socotită criteriu esenţial de definire a
societăţii).
Din acest motiv, se conchide că definiţia clasică a societăţii comerciale îşi
păstrează valoarea şi în condiţiile actuale şi că încercările de redefinire a acesteia nu
reprezintă un progres în doctrina dreptului.13

13
D.St.Cărpenaru, op.cit., p.158
8
 CAPITOLUL 1
REGIMUL JURIDIC AL BUNURILOR ADUSE CA APORT IN
SOCIETĂŢILE COMERCIALE

1.1. Consideraţii introductive

Toţi autorii tratează ca element specific şi obligatoriu al contractului de

societate, intenţia de a creea o societate, de a conlucra, pe principii de egalitate, în
vederea împărţirii beneficiilor şi a înfruntării riscurilor în comun.14
În lipsa unei reglementări exprese, fundamentarea sa juridică poate fi
socotită alineatul 1 al articolului 1 din Legea nr. 31/1990, care stipulează că: „ În
vederea efectuării de acte de comerţ, persoanele fizice şi persoanele juridice se pot
asocia şi pot constitui societăţi comerciale cu respectarea dispoziţiilor prezentei
legi”.
Intenţia comună a unor persoane fizice sau juridice prin reprezentanţii lor, de
a se uni şi constitui în societăţi comerciale, în scopul efectuării de acte de comerţ,
într-un cadru legal dat, reprezintă affectio societatis.
Existenţa sau absenţa acestui element psihologic este o stare de fapt care se
raportează la starea constituirii societăţii.
Dispariţia lui în cursul vieţii sociale antrenează dizolvarea societăţii.
Pot fi luate în considerare, în determinarea acestui element esenţial al
contractului de societate următoarele împrejurări: participarea activă a asociaților la
viaţa societăţii și durata colaborării între părţi.
Affectio societatis mai reprezintă şi fundamentul drepturilor şi obligaţiilor
asociaţilor.
Aceasta explică obligaţia asociaţilor de a accepta deciziile adoptate cu
majoritate de voturi.
Colaborarea între asociaţi, pe care o presupune acest element, se analizează
societăţii pe acţiuni, ca un drept de control al acţionarilor.
Absenţa în persoana tuturor asociaţilor a acestui element esenţial conduce la
fictivitatea contractului de societate.
Affectio societatis reprezintă un criteriu de distincţie alături de alte criterii, a
contractului de societate de alte contracte asemănătoare, reprezintă un criteriu de
calificare a unei entităţi ca societate comercială.15

14
E.Cârcei, Drept comercial român, Curs pentru colegiile universitare, Edit. All Beck, Bucureşti, 2000,
p.63
9
 Există posibilitatea ca o persoană fizică care constituie o societate pe acţiuni
să-şi asocieze formal, alte persoane pentru a îndeplini cerinţa numărului prevăzut de
lege, riscul fiind constituirea unei societăţi fictive prin absenţa elementului affectio
societatis.16

1.2. Noţiunea de aport

Noţiunea de aport are un sens juridic şi unul etimologic.17
Sub aspect juridic, prin aport se înţelege obligaţia pe care şi-o asumă fiecare
asociat de a aduce în societate un anumit bun, o valoare patrimonială.
În limita aportului, asociatul devine debitor al societăţii, iar după vărsarea lui
integrală, creditor al acesteia, cu toate consecinţele ce decurg din această calitate.
Sub aspect etimologic, noţiunea de aport desemnează chiar bunul adus în
societate de către asociat.

1.3. Obiectul aportului

Obiectul aportului trebuie să aparţină asociatului.
Curtea supremă a decis că aportul, în capital sau în natură, trebuie constituit
de bunuri proprietate personală a asociaţilor, nefiind îndeplinite condiţiile
constituirii prin aducerea unor bunuri proprietate publică.18
Aportul poate avea ca obiect orice valoare economică ce aparţine asociatului
şi care prezintă interes pentru activitatea societăţii, respectiv bani, bunuri, creanţe,
industrie.19

Varietati de aporturi

a) Aportul în numerar are ca obiect o sumă de bani pe care asociatul se obligă

să o transmită societăţii.
Intrucât sumele de bani sunt indispensabile începerii activităţii comerciale,
aporturile în numerar sunt obligatorii la constituirea societăţii comerciale, indiferent
de forma ei.
Aportul la capitalul social nu este purtător de dobânzi.

15
V.Pătulea, Diferenţierea între asocierea în vederea constituirii de societăţi comerciale şi asocierea
în vederea desfăşurării unor activităţi comerciale comune, Revista Dreptul nr.8/1992, p.11-13
16
M de Juglart, B.Ippolito, Cours de droit comercial, vol.II, p.71
17
S.Cărpenaru, Drept comercial român, Ediţia a VIII a revăzută şi adăugită, Edit.Universul Juridic,
Bucureşti, 2008, p.180
18
Dec.nr.176-6 Oct. 1992, în Rev. Dreptul, nr.9/1993, p.86-87
19
Turcu J., Tratat teoretic şi practic de drept comercial, Vol. IV, Edit. C.H.Beck, Bucureşti, 2009, p.74
10
 b) Aportul în natură are ca obiect anumite bunuri imobile (clădiri, instalaţii),
bunuri mobile corporale (materiale, mărfuri etc) sau incorporabile (creanţe,
brevetele de invenţie, mărcile, know-how-ul, fod de comerţ).

Aporturile în natură sunt admise la toate formele de societate comercială.

Aceste aporturi se realizează prin transferarea drepturilor corespunzatoare şi
predarea efectivă a bunurilor către societate.
Aportul poate consta în transmiterea către societate a dreptului de proprietate
asupra bunului ori a dreptului de folosinţă.
Cu privire la transferul dreptului de proprietate asupra bunului, Legea
nr.31/1990 prevede că bunul “devine proprietatea societăţii din momentul
înmatriculării ei în registrul comerţului.”
Bunul care face obiectul aportului în natură, trebuie evaluat în bani, pentru a
se putea stabili valoarea părţilor de interes ( părţilor sociale) sau acţiunilor cuvenite
asociatului în schimbul aportului.
Această evaluare se face de către experţi.
În contractul de societate trebuie să se prevadă şi valoarea bunului şi modul
de evaluare.
În cazul în care bunul care face obiectul aportului în natură a fost adus în
folosinţa societăţii, societatea dobândeşte numai un drept de folosinţă, asociatul
rămâne proprietarul bunului şi în această calitate, la dizolvarea societăţii, are dreptul
la restituirea bunului.

c) Aportul în creanţe se consideră liberat numai după ce societatea a obţinut

plata sumei de bani care face obiectul creanţei (executarea obligaţiei de
vărsământ).
Aporturile în creanţe au regimul juridic al aporturilor în natură.
Pentru cazurile când creanţele sunt admise ca aport, raporturile dintre asociat
şi societate sunt cârmuite de regulile cesiunii de creanţă.
Prin derogarea de la dreptul comun, asociatul răspunde pentru solvabilitatea
debitorului.

d) Aportul în industrie constă, în terminologia legii, în munca sau activitatea pe

care asociatul promite să o efectueze în societate, având în vedere
competenţa şi calificarea sa.
Aportul in prestaţii este permis numai asociaţilor din societatea în nume
colectiv şi asociaţilor comanditaţi din societatea în comandită simplă.
Potrivit legii, prestaţiile în muncă sau servicii nu pot constitui aport la
formarea ori la majorarea capitalului social.

11
 Totuşi, în schimbul aportului în prestaţii în muncă, asociatul are dreptul să
participe la impărţirea beneficiilor şi a activului şi, totodată, are obligaţia să participe
la pierderi.
In acest scop, aportul în prestaţie în muncă trebuie evaluat şi precizat în actul
constitutiv.

1.4 Obligaţia de a constitui aportul şi executarea ei20

Pentru constituirea societăţii, fiecare asociat este ţinut să contribuie la

formarea patrimoniului societăţii.
De aceea, în actul constitutiv trebuie să se arate aportul fiecarui asociat.21
Legea nu cere ca aporturile asociaţilor să fie egale ca valoare, sau ca ele sa
aibă acelaşi obiect şi nici ca aportul unui asociat să aibă un obiect unitar.
Intrucât noţiunea de aport desemnează o obligaţie, trebuie facută distinţie
între naşterea obligaţiei şi executarea ei; obligaţia se naşte la încheierea contractului
de societate, pe când executarea ei poate fi îndeplinită la constituirea societăţii sau
ulterior, la termenele stabilite în actul constitutiv.
Asumarea obligaţiei de aport este denumită subscriere la capitalul societăţii.
Ea se naşte prin semnarea contractului de societate sau, după caz, prin
participarea la subscripţia publică.
Efectuarea aportului poartă denumirea de vărsare a capitalului(vărsământ),
asociaţii sunt obligaţi să-şi îndeplinească obligaţia de aportare potrivit stipulaţiilor
din contractul de societate şi cu respectarea dispoziţiilor legii.
Neefectuarea aportului are semnificaţia neexecutării de catre asociat a
obligaţiei asumate, cu consecinţele prevăzute de Legea societăților comerciale.
Potrivit Legii nr. 31/1990, republicată, “asociatul care întârzie să depună
aportul social este răspunzător de daunele pricinuite”.
Indiferent de obiectul aportului, dacă asociatul nu a respectat termenele de
efectuare a aportului şi, prin aceasta, a cauzat societăţii anumite prejudicii, el este
obligat la plata de despăgubiri, în condiţiile dreptului comun.
Pentru cazul când aportul a fost stipulat în numerar, legea prevede că
asociatul ,,este obligat şi la plata dobânzilor legale din ziua în care trebuia să se facă
vărsământul’’.
Pentru cazul când obiectul aportului este o creanţă, legea prevede că dacă
societatea n-a putut încasa creanţa prin urmărirea debitorului cedat, asociatul, pe

20
C. Cucu, M. Gavriş, C. Bădoiu, C.Haraga, Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990, Repere
bibliografice, practică juridiciară, decizii ale Curţii Constituţionale, adnotări, Edit. Hamangiu,
Bucureşti, 2007, p. 164
21
S.Cărpenaru, op.cit. p. 182
12
lângă despăgubiri, răspunde de suma datorată cu dobânda legală, din ziua scadenţei
creanţei.
Deci, în acest caz, întrucât obligaţia privind efectuarea aportului nu s-a
executat la termen, asociatul datorează suma şi dobânzile legale de la data
scandenţei creanţei, precum şi despăgubiri pentru prejudiciul cauzat societăţii.
În sfârşit, pentru cazurile prevăzute de lege, nerespectarea obligaţiilor
privind vărsarea aportului, poate avea şi consecinţa gravă a excluderii asociatului din
societate.

13
 CAPITOLUL 2
ASPECTE GENERALE PRIVIND ORGANELE DE
DELIBERARE ALE SOCIETĂŢII COMERCIALE

2.1 Noțiunea de adunare generală a societăţii comerciale

Ca organ de deliberare, adunarea generală este chemată să decidă, atât asupra

unor probleme obişnuite pentru viaţa societăţii, cât şi asupra unor probleme
deosebite, care vizează elementele fundamentale ale societăţii comerciale.
Pornind de la acest criteriu, distingem între adunările ordinare şi
extraordinare, iar în urma modificărilor aduse Legii nr. 31 / 1990 22, republicată, şi
adunările speciale.
Legea reglementează adunarea ordinară şi extraordinară în cazul societăţii pe
acţiuni (cu varietatea adunării constitutive în cazul constituirii prin subscripţie
publică), cu precizarea atribuţiilor fiecăreia şi a condiţiilor de cvorum şi majoritate
cerute pentru adoptarea hotărârilor; pentru societăţi cu răspundere limitată, deşi
legea nu distinge între adunarile ordinare şi extraordinare, stabileşte condiţii speciale
de cvorum şi majoritate.

2.2 Adunarea ordinară

Această adunare se întruneşte cel putin odată pe an, în cel mult 5 luni de la
încheierea exerciţiului financiar.
Ea se ţine la sediul societăţii şi in localul indicat în convocare.23
Adunarea ordinară poate să discute şi sa decidă asupra oricărei probleme
înscrise în ordinea de zi.

Potrivit legii, ea are urmatoarele competenţe:24

 să discute, să aprobe sau să modifice bilanţul contabil, după ascultarea
raportului consiliului de administraţie, directoratului, consiliului de
supraveghere, sau cenzorilor;
 să fixeze dividentul cuvenit asociaţilor (acţionarilor);

22
S. Cărpenaru, op.cit. p. 207
23
O. Corsiuc, M.Giurgea, Drept comercial, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 2009, p. 114
24
S. Cărpenaru, D. Predoiu, G.Piperea, Legea societăţilor comerciale, comentariu pe articole, Editia a
IV-a, Edit. C.H.Beck, Bucureşti, 2009, p. 46
14
  să aleagă şi să revoce membrii consiliului de administraţie, respectiv ai
consiliului de supraveghere şi cenzorii;
 să fixeze durata minimă a contractului de audit financiar, să demită
auditorului financiar, la societăţilor auditate;
 să fixeze remuneraţia cuvenită pentru exercitiul în curs pentru membrii
consiliilor (de administraţie / de supraveghere) sau a cenzorilor, dacă nu sa
stabilit prin actul constitutiv;
 să se pronunţe asupra gestiunii consiliului de administraţie/ de
supraveghere;
 să stabilească bugetul de venituri si cheltuieli, şi, după caz, programul de
activitate, pe exerciţiul financiar urmator;
 să hotarască gajarea, închirierea sau desfiinţarea unuia sau mai multor
unităţi ale societăţii.
În societatea pe acţiuni, pentru validitatea deliberărilor adunării generale
ordinare, la prima convocare este necesară prezenţa acţionarilor care să reprezinte
cel puţin ¼ din numărul de drepturi de vot, iar hotărârile se iau de către acţionarii
care deţin majoritatea absolută (adică jumătate plus unu) din capitalul social
reprezentat în adunare (dacă actul constitutiv nu prevede altfel); dacă nu se
realizează prezenţa cerută sau majoritatea necesară luării hotărârii, adunarea se va
întruni, la o a doua convocare, putând să delibereze oricare ar fi partea de capital
reprezentată de acţionarii pretenţi, iar hotărârile se iau cu majoritatea celor prezenţi.
Potrivit legii, au dreptul să ceară introducerea unor noi puncte pe ordinea de
zi, unul sau mai mulţi acţionari reprezentând, individual sau împreună, cel puţin 5%
din capitalul social.
Acelaşi procent sau chiar o cotă mai mică, dacă în actul constitutiv se
prevede astfel, poate cere consiliului de administraţie/directoratului convocarea
adunării generale.
Când consiliul de administraţie/directoratul nu convoacă Adunarea generală
a acţionarilor, instanţa de la sediul societăţii va putea autoriza convocarea Adunării
generale a acţionarilor.
Costurile convocării şi cheltuielile de judecată sunt suportate de societatea
comercială.
La societatea cu răspundere limitată, adunarea decide prin votul reprezentând
majoritatea absolută a asociaţilor, cât şi condiţia ca ei să reprezinte jumătate plus
unu din totalul părţilor sociale.

15
2.3 Adunarea extraordinară

Această adunare se întruneşte ori de câte ori este nevoie pentru a se lua o
hotărâre în probleme ce au caracter deosebit, cum ar fi:
 prelungirea duratei societăţii;
 mărirea sau reducerea capitalului social;
 schimbarea obiectului sau formei societăţii;
 mutarea sediului;
 fuziunea cu alte societăţi;
 dizolvarea, adică aspecte ce privesc modificarea actului constitutiv25.
Vizând probleme grave pentru viaţa societăţii comerciale, condiţiile de
cvorum şi majoritate sunt mai riguroase, astfel:
 în societăţile pe acţiuni, pentru validitatea deliberărilor adunării, este
necesară prezenţa acţionarilor, reprezentând ¾ din capitalul social (dacă
actul constitutiv nu prevede altfel), iar hotărârile se iau cu votul unui număr
de acţionari care să reprezinte cel puţin jumătate din capitalul social, la
convocarea a doua, prezenţa necesară este cea reprezentând jumătate din
capitalul social, iar hotărârile se iau cu votul unui număr de acţionari
reprezentând 1/3 din capitalul social.
Potrivit noilor dispoziţii legale, Adunarea generală extraordinară a
acţionarilor poate delega consiliului de administraţie, sau, după caz,
administratorului unic, exerciţiul atribuţiilor sale privind:
 mutarea sediului;
 schimbarea obiectului de activitate;
 majorarea capitalului social;
 reducerea sau reântregirea lui prin emisiune de noi acţiuni şi conversia
acţiunilor dintr-o categorie înaltă;26
 la societatea cu răspundere limitată este necesar votul tuturor asociaţilor,
dacă actul condtitutiv nu prevede altfel.

25
S.Cărpenaru, D.Predoiu, G.Piperea, op.cit.,p. 205
26
C.Gheorghe, Drept comercial european, Edit. C.H.Beck, Bucureşti, 2009, p.67
16
2.4 Adunarea constitutivă

În cazul constituirii societăţii prin subscripţie publică (posibilă doar la

societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni) prima adunare la care
participă subscriitorii de acţiuni poartă denumirea de adunare constitutivă (fiind
menită a pune bazele desfăşurării activităţii în noile condiţii date de participarea
noilor acţionari).
În termen de cel mult 15 zile de la data închiderii subscrierii, fondatorii
trebuie să convoace adunarea constitutivă, printr-o înştiinţare publicată în Monitorul
Oficial.
Pentru a fi legal constituită, se cere prezenţa a jumătate plus unu din numărul
subscriitorilor acceptanţi, iar hotărârile se iau cu votul majorităţii simple a celor
prezenţi.
La această adunare:
 nu au drept de vot acceptanţii care au constituit aporturi în natură, pentru
deliberările privind aporturile lor;
 fiecare acceptant are dreptul doar la un vot, principiul proporţionalităţii nu
este aplicat deoarece unul din scopurile adunării este tocmai acela de a
aproba subscrierile şi în funcţie de acestea se va decide numărul de acţiuni ce
revin fiecărui acceptant;
 reprezentarea acţionarilor este permisă, dar un acceptant nu poate să
reprezinte mai mult de cinci subscriitori;
 se va citi raportul experţilor pentru evaluarea aporturilor în natură şi va avea
loc avizarea avantajelor fondatorilor şi a operaţiunilor ce urmează a fi
preluate de societate;
 se va exercita dreptul acceptanţilor de a se retrage dacă valoarea aporturilor
în natură stabilită de experţi este mai mică cu 1/5 faţă de cea stabilită de
fondatori în prospectul de emisiune.
În atribuţiile adunării constitutive intră:
 verificarea existenţei vărsămintelor;
 examinarea şi validarea rapoartelor experţilor;
 discutarea şi aprobarea actului constitutiv al societăţii;
 aprobă participările la profit ale fondatorilor şi operaţiunile încheiate în
contul societăţii;
 numirea primilor membrii ai consiliului de administraţie, respectiv ai
consiliului de supraveghere şi primii cenzori sau auditori financiari.

17
2.5 Adunările speciale

Valabile doar în cazul societăţilor cu capitaluri (societatea pe acţiuni şi

societatea în comandită pe acţiuni), sunt adunări speciale, ce cuprind gruparea
acţionarilor ce deţin categorii aparte de acţiuni.27
Astfel, Legea nr. 31/1990 republicată, distinge între adunarea specială a
deţinătorilor de acţiuni preferenţiale cu dividend prioritar şi fără drept de vot, dar şi
adunările speciale constituite din acei acţionari ce se adună în scopul de a-şi proteja
interesele privind modificarea drepturilor şi obligaţiilor ce le revin în legătură cu
acţiunile ce le deţin.

27
C.Duţescu, Drepturile acţionarilor, Ediţia a II a, Edit. C.H.Beck, Bucureşti, 2007, p.77
18
 CAPITOLUL 3
Administrarea societăţii

Voinţa oricărei societăţi comerciale este exprimată de adunarea generală, dar

este şi adusă la îndeplinire prin organele de execuţie, care realizează administrarea,
gerarea societăţii.
Potrivit Legii nr. 31/1990, republicată, o societate comercială, indiferent de
forma ei juridică poate fi administrată de unul sau mai mulţi administratori.
Pluralitatea de administratori nu este instituţionalizată în cazul societăţilor de
persoane şi a societăţilor cu răspundere limitată, iar în cazul societăţilor de capitaluri
este organizată sub forma unor organe colegiale: consiliul de administraţie şi
comitetul de direcţie, în sistemul unitar, şi consiliul de supraveghere şi directorat, în
sistemul dualist.
Astfel:
 în societăţile în nume colectiv, gestiunea este asigurată de unul sau mai mulţi
administratori, de regulă ei înşişi asociaţi, fiecare administrator având dreptul
să reprezinte societatea, dacă actul constitutiv nu prevede altfel;
 în societatea în comandită simplă şi în societatea în comandită pe acţiuni,
administrarea se încredinţează unuia sau mai multor asociaţi comanditaţi,
dacă un comanditar ar face acte de administrare fără împuternicire, va deveni
automat asociat comanditat, răspunzând solidar şi nelimitat pentru obligaţiile
sociale;
 în societăţile cu răspundere limitată, administrarea este realizată de unul sau
mai mulţi administratori (asociaţi sau terţi);
 în societatea pe acţiuni, administrarea este realizată de unul sau mai mulţi
administratori în funcţie de sistemul de administrare adoptat.

3.1 Condiţiile cerute pentru numirea administratorului

Administratorii sunt numiţi temporar şi sunt reeligibili, numărul lor fiind

impar.
Primii administratori pot fi numiţi pe doi ani, iar dacă nu s-a prevăzut durata
mandatului, pentru cei ulterior, mandatul este de maxim patru ani.
Persoanele care nu pot fi fondatori nu pot fi nici administratori, directori sau
reprezentanţi ai societăţii: poate fi administrator o perdoană fizică sau o persoană
juridică, dar în acest ultim caz, persoana juridică va desemna un reprezentant – o
persoană fizică; directorii la societatea pe acţiuni în sistemul unitar, respectiv
membrii directoratului, în sistemul dualist nu pot fi decât persoane fizice.
19
 Administratorul va trebui să încheie o asigurare de răspundere profesională.
Dacă activitatea sa va produce prejudicii societăţii comerciale, aceasta se va putea
despăgubi din poliţa de asigurare.

3.2 Calitatea de administrator, obligaţii, răspundere, dispoziţii

comune atât sistemului unitar de administrare cât şi celui dualist

Ca noutate faţă de reglementarea anterioară, administratorul trebuie să

accepte în mod expres calitatea de mandatar.
Aceasta înseamnă că se încheie un contract de mandat în formă scrisă, care
va fi un contract de administrare în cazul funcţiilor executive, de exemplu pentru un
director sau membrii directoratului; sau o acceptare urmată de semnarea contractului
pentru funcţiile neexecutive28.
După unele opinii formulate în doctrină, semnarea acestui contract şi
interdicţia cumulării calităţii de administrator cu cea de salariat al societăţii
comerciale ar muta competenţa litigiilor societate (angajator) – administrator
(salariat) din dreptul muncii, unde protecţia angajatului este deosebită, procedura
desfacerii contractului fiind mai complicată, în dreptul comercial, unde e suficientă
decizia de revocare dată de Adunarea generală a asociaţilor, consiliul de
administraţie sau consiliul de supraveghere care să conducă la încetarea contractului.
Acţiunea în răspundere pentru prejudiciile provocate de administrator
aparţine adunării generale a asociaţilor ordinară (valabilă dacă sunt prezenţi
acţionarii ce reprezintă ¼ din numărul total de voturi, decizia se ia cu majoritatea
voturilor exprimate).
Iniţiativa acţiunii în despăgubiri poate aparţine şi acţionarilor ce reprezintă
5% din capitalul social.
Această posibilitate corespunde reglementării Organizației pentru
Cooperarea si Dezvoltare Economică în materie, respectiv Cartei guvernării
corporative, potrivit căreia acţionarii, chiar minoritari, trebuie protejaţi.
Dintre obligaţiile specifice administratorilor enumerăm:29
 interdicţia de a fi administratori pentru persoanele ce nu pot fi fondatori;
 interdicţia pentru administratorul persoană fizică de a exercita concomitent
mai mult de cinci mandate de administrator, cu excepţia situaţiei deţinerii a o
¼ din numărul de acţiuni;

28
S.Angheni, M.Volonciu,C.Stoica, Drept comercial,Edit. Universitară, Bucureşti, 2004,p.55
29
S.Cristea,Dreptul afacerilor pentru învăţământul economic, Edit. Universitară,Bucureşti, 2008, p.87
20
  obligaţia de non-concurenţă, respectiv de a nu desfăşura, pe cont propriu sau
al altei persoane, activitate de administrator sau cenzor sau auditor intern
într-o societate concurentă;
 obligaţia înregistrării calităţii la Registrul comerţului;
 posibilitatea de a încheia acte juridice în numele şi pe seama societăţii, când
acestea depăşesc ½ din valoarea contabilă a activelor, numai cu aprobarea
adunării generale a acţionarilor extraordinară, posibilitatea stabilirii
remuneraţiei prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării generale a
acţionarilor sau a remuneraţiei suplimentare a directorilor sau membrilor
directoratului prin hotărârile consiliului de administraţie, respectiv al celui de
supraveghere, precum şi posibilităţi noi de convocare sau de vot, prin
mijloace de comunicare la distanţă sau posibilitatea votului unanim în scris,
fără a fi necesară o întrunire a organului competent, dacă actul constitutiv
prevede o astfel de posibilitate, justificată prin urgenţa situaţiei.
Printre dispoziţiile comune se regăseşte cea legată de posibilitatea dizolvării
societăţii prin decizia Adunării generale a asociaților extraordinară, dacă activul net,
calculat ca diferenţă între totalul activelor şi totalul datoriilor societăţii comerciale,
s-a diminuat la mai puţin de jumătate din valoarea capitalului social subscris; există
şi posibilitatea ca instanţa să acorde un răgaz, termen de graţie, de şase luni pentru
regularizarea situaţiei.
Considerăm că, deşi reglementate, fie la sistemul dualist, fie la sistemul
unitar, tot la dispoziţii comune trebuiau prezentate obligaţiile de: prudenţă şi
diligenţă, loialitate, confidenţialitate, independenţă, conceptul „deciziei de afaceri”,
caracteristicile administratorului indiferent dacă societatea comercială a ales
sistemul clasic: consiliul de administraţie unic cu atribuţii neexecutive, adică de
supraveghere şi control dar şi executive sau sistemul german, introdus de noua lege,
în care administrarea e organizată pe două nivele: un consiliu de supraveghere, cu
atribuţii doar de control şi un directorat cu atribuţii eminamente executive.
Deşi este reglementată expres pentru membrii condiliului de administraţie,
considerăm că obligaţia de a-şi exercita mandatul cu bună-credinţă, prudenţa şi
diligenţa unui bun administrator, sunt explicate în Legea nr. 441/2006 într-un sens
nou, prin preluarea conceptului „bussiness judgement rule” din dreptul american.
Conform acestuia, o „decizie de afaceri” adoptată într-o situaţie prezumată
ca fiind în interesul societăţii, îl absolvă pe administrator de răspundere chiar dacă
ulterior se va dovedi că decizia era greşită, în sensul de a prejudicia societatea
comercială.
În acelaşi articol de lege este prevăzută obligaţia administratorilor de a-şi
exercita mandatul cu loialitate, în interesul societăţii, dar şi de a nu divulga
informaţii confidenţiale şi secrete de afaceri la care au acces în calitatea lor de
mandatari.
21
 Obligaţia subzistă şi după încetarea mandatului, cu precizarea că întinderea
acestor obligaţii va fi prevăzută în contractul de reprezentare.
Înţelesul obligaţiei de informare ce revine administratorilor, dar şi membrilor
directoratului sau entităţii ce ţin evidenţa acţionariatului, este acela de a pune la
dispoyiţia acţionarilor şi oricăror altor solicitanţi informaţiile privind structura
acţionariatului respectivei societăţi, eliberând, la cerere, contra-cost, certificate
privind aceste date.
Dintre pricipiile guvernării corporative formulate de OECD, legea română a
preluat independenţa administratorilor, respectiv obligaţia acestora de a judeca
obiectiv, în interesul societăţii comerciale, independent de interesele conducerii, ale
vreunui partid politic.
Astfel, pentru supravegherea conducătorilor societăţii comerciale, prin actul
costitutiv sau prin hotărârea Adunarea generală a acţionarilor se poate prevedea că
unul sau mai mulţi administratori să fie independent.

3.3 Desemnarea administratorilor

La desemnarea ca administrator independent se au în vedere următoarele

30
criterii:
 să nu fie director al societăţii dau al unei societăţi controlate de către aceasta
ori a îndeplinit o astfel de funcţie în ultimii cinci ani;
 să nu fi fost salariat al societăţii sau al unei societăţi controlate de către
aceasta ori a avut un astfel de raport de muncă în ultimii cinci ani;
 să nu primească sau să nu fi primit de la societate ori de la o societate
controlată de aceasta o remuneraţie suplimentară sau alte avantaje, altele
decât cele corespunzând calităţii sale de administrator neexecutiv;
 să nu fie acţionar semnificativ al societăţii;
 să nu aibă sau să nu fi avut în ultimul an relaţii de afaceri cu societatea ori cu
o societate controlată de aceasta, fie personal, fie ca asociat, acţionar,
administrator, director sau salariat al unei societăţi care are astfel de relaţii cu
societatea;
 să nu fie sau să nu fi fost în ultimii trei ani asociat ori salariat al actualului
auditor al societăţii financiar al societăţii sau al unei societăţi controlate;
 să nu fie director într-o altă societate în care un director al societăţii este
administrator neexecutiv;
 să nu fi fost administrator neexecutiv al societăţii mai mult de trei mandate;

30
S.Bodu, Drept comercial, Curs universitar, Edit. Rosetti, Bucureşti, 2005, p.33
22
  să nu fie soţ/soţie sau rudă până la gradul al patrulea inclusiv cu un director
al societăţii sau cu o persoană aflată în una din situaţiile prevăzute mai sus.
Cu unele excepţii, administratorul care are, direct sau indirect (soţ/soţie, rude
sau afini până la gradul al patrulea inclusiv) interese contrare intereselor societăţii
trebuie să înştiinţeze despre aceasta pe ceilalţi administratori, cenzori sau auditori
interni şi să nu participe la deliberări legate de această operaţiune.

3.4 Publicarea numirii administratorilor

În scopul cunoaşterii de către terţi a persoanelor care administrează şi

reprezintă societatea, legea instituie anumite formalităţi de publicitate.
Potrivit legii, cererea de înmatriculare a unei societăţi comerciale trebuie să
arate administratorii societăţii şi puterile acestora.
Rferitor la puterile administratorilor, în cerere trebuie să se menţioneze care
dintre ei au împuternicirea să reprezinte societatea.
După înmatricularea societăţii, administratorii împuterniciţi cu reprezentarea
societăţii au obligaţia să depună, la registrul comerţului semnăturile lor (art.45 din
Legea nr. 31/1990).
Această obligaţie revine administratorilor, şi, după caz, reprezentanţilor
societăţilor comersiale.
Textul are în vedere situaţia în care unicul administrator are şi reprezentarea
societăţii, cât şi situaţia în care, fiind desemnaţi mai mulţi administratori, numai unii
dintre ei au fost împuterniciţi să reprezinte societatea.
Deci, nu toţi administratorii societăţii sunt obligaţi să depună semnăturile, ci
numai cei care au fost împuterniciţi să reprezinte societatea.
Depunerea semnăturilor la oficiul registrului comerţului trebuie să se facă în
termen de 15 zile, care curge după caz, de la data înmatriculării societăţii sau de la
data alegerii administratorilor de către adunarea docietăţilor.
Căt priveşte depunerea specimenului de semnătură, ea se realizează în una
dintre modalităţile prevăzute de lege; administratorul desemnat ca reprezentant al
societăţii va semna în registrul comerţului, în prezenţa judecătorului delegat sau a
conducătorului oficiului ori a înlocuitorului acestuia, care va certifica semnătura, în
absenţa reprezentantului în cauză, semnătura în registru poate fi înlocuită prin
prezentarea acesteia, legalizată de notarul public.
Potrivit legii, nici societatea şi nici terţii nu pot opune, pentru a se sustrage
de la obligaţiile asumate, o neregularitate în numirea reprezentantului societăţii,
atunci când numirea a fost publicată în condiţiile legii.
Totodată, societatea nu poate invoca faţă de terţi o numire în calitate de
reprezentant al societăţii, dacă ea nu a fost publicată în condiţiile legii.
23
3.5 Remunerarea administratorilor

Activitatea administratorului este, în principiu, o activitate remunerată.

Organul competent să decidă asupra remunerării asministratorilor este
adunarea asociaţilor (art. 77 şi art. 148 din Legea nr. 31/1990).
În privinţa societăţilor de persoane şi societăţilor cu răspundere limitată,
legea se referă la o eventuală remunerare a administratorilor (art 77 şi art 192 alin.3
din Legea nr. 31/1990).
În schimb, la societăţile pe capitaluri, legea prevede remunerarea
administratorilor cu salarii fixe sau alte sume sau avantaje (art 148 din Legea
nr.31/1990).
O formă de remunerare a administratorilor care au şi calitatea de asociaţi ar
putea fi dreptul de a li se atribui o parte din beneficiile realizate, mai mare decât cea
proporţională cu cota de participare la capitalul social.31

3.6 Natura juridică a raporturilor dintre administrator şi

societatea comercială

Problema naturii juridice a raporturilor dintre administrator şi societate este

controversată.
În concepţia clasică a dreptului comercial, raporturile dintre administrator şi
societate au fost considerate ca raporturi izvorâte dintr-un contract de mandat de
drept comun.32
Codul comercial român, care exprima această concepţie prevedea că
”societatea anonimă se administrează de unul sau mai mulţi mandatari temporari” şi
că administratorii „răspund la executarea mandatului lor”, articolele 122 şi 123, în
prezent abrogate.
Pornindu-se de la complexitatea funcţiei administratorului, ca şi de la
finalitatea societăţilor comerciale, în doctrina modernă au fost formulate şi alte
puncte de vedere.
Astfel având în vedere că funcţia administratorului este marcată de
exigenţele ordinii publice, s-a susţinut că ideea de mandat este absorbită de ideea
mai largă a reprezentării.
În consecinţă, raportul dintre administrator şi societate nu ar mai putea fi un
mandat pur şi simplu, ci un mandat cu conţinut legal, asemănător celui al tutorelui.

31
V.Pătulea, op.cit., în Dreptul nr.8/1992, p.73-74
32
D.D.Gerota, Curs de societăţi comerciale, p.85-86
24
 Inspiraţi de curentul organicist, unii autori au considerat că administratorul
este un organ prin care societatea îşi realizează activitatea.
S-a observat că în sens strict, administratorul nu poate fi organ al societăţii,
deoarece el nu contribuie la formarea voinţei sociale, ci la executarea acestei voinţe.
În plus, această teorie nu lămureşte care este natura juridică a raporturilor
dintre administrator şi societate.
Alţi autori, pornind de la faptul că administratorul desfăşoară o activitate
permanentă şi retribuită pentru societate, au considerat că raportul juridic dintre
administrator şi societate ar fi un contract de muncă.
Această concepţie nu a fost primită, deoarece ponderea funcţiei
administratorului este dată de actele juridice, iar nu de actele materiale, cum se
întâmplă în cazul contractului de muncă.
După alţi autori, administratorul este deţinătorul unei funcţii sau oficiu de
drept privat, ale cărui îndatoriri sunt stabilite de lege şi actele constitutive ale
societăţii, în care rolul primordial revine legii.
S-a arătat că această concepţie are meritul de a fi pus în evidenţă rolul legii
în determinarea îndatoririlor administratorului.
Numai că, această concepţie estompează rolul voinţei asociaţilor.
În ce ne priveşte, considerăm că în calificarea raporturilor juridice dintre
administrator şi societate trebuie să plecăm de la dispoziţiile Legii nr. 31/1990.
Articolul 72 din lege dispune: „obligaţiile şi răspunderea administratorilor
sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi cele special prevăzute în
această lege”.33
Din dispoziţiile legale citate rezultă că raporturile dintre administrator şi
societate sunt raporturi de mandat.
Aceste raporturi sunt contractuale, deoarece administratorul este desemnat
prin contract de societate sau hotărârea adunării asociaţilor.
Acceptând numirea, administratorul intră în raporturi juridice de mandat cu
societatea comercială.
Raportul juridic dintre administrator şi societate este un contract de mandat,
iar nu un raport de reprezentare.
Potrivit legii, mandatul încredinţat administratorului poate fi cu sau fără
reprezentare.
Întrucât parte în contractul de mandat este societatea comercială, mandatul
administratorului este comercial, iar nu civil.34
Mandatul încredinţat administratorului poate avea un temei diferit.

33
O.Căpăţână, op.cit, Dreptul nr. 9-12,1990, p.14-15
34
P.Perju, Sinteză din practica Tribunalului judeţean Suceava,în Dreptul, nr.10/1992, p.65
25
 În anumite cazuri, mandatul se poate grefa pe calitatea de asociat a
administratorului.
Avem în vedere pe administratorii societăţilor de persoane, ca şi pe
administratorii celorlalte societăţi, când aceştia au fost desemnaţi din rândul
asociaţilor.
În alte cazuri, mandatul are la bază un contract de muncă încheiat între
administrator şi societate.
Această situaţie se întâlneşte în cazurile când administratorul este o persoană
care nu are calitatea de asociat.35
Cât priveşte conţinutul mandatului, el este în primul rând, contractual.
Obligaţiile administratorului rezultă din împuternicirile date de către asociaţi
şi care se concretizează în actele constitutive ale societăţii ori în hotărârile adoptate
de către adunarea asociaţilor.
Aşa se explică şi dispoziţiile articolului 72 din lege, potrivit cărora obligaţiile
şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la
mandat.
În raporturile de mandat, obligaţiile mandatarului sunt determinate de
împuternicirea dată de mandant, care circumscrie acţiunea mandatarului.
Voinţa mandantului se manifestă nu numai prin numirea mandatarului şi
fixarea sferei acţiunii sale, ci şi în revocarea mandatarului.
Fiind un mandatar, administratorul este revocabil (art. 134 din Legea nr.
31/1990).
Conţinutul mandatului dat administratorului nu poate fi exclusiv contractual.
Interesul de ordine publică al reglementării juridice a societăţilor comerciale
impune ca unele obligaţii să fie reglementate de lege.
Acest lucru rezultă din chiar articolul 72 din Legea nr. 31/1990, care dispune
că obligaţiile şi răspunderea administraţilor sunt reglementate de dispoziţiile
referitoare la mandat şi de dispoziţiile speciale prevăzute în legea docietăţilor
comerciale.
Deci, reglementarea mandatului administratorului este contractuală şi legală.
Această dublă natură contractuală a obligaţiilor şi răspunderii defineşte
funcţia de administrator al societăţilor comerciale şi, în acelaşi timp. O deosebeşte
de alte funcţii juridice.

35
S.Beligrădeanu, op cit, Dreptul nr. 9-12 din 1990, p.34
26
3.7 Obligaţiile şi puterile administratorului

Legea nr. 31/1990 stabileşte obligaţiile care revin administratorului

societăţii.
Unele obligaţii privesc însăşi constituirea societăţii, iar altele funcţionarea
societăţii.

Principalele obligaţii ale administartorilor sunt următoarele:

 obligaţia de a depune semnăturile la registrul comerţului, în cazul când a
fost desemnat reprezentant al societăţii;
 obligaţia de a prelua şi păstra documentele privind constituirea societăţii;
 obligaţia de a urmări efectuarea de către asociaţi a vărsămintelor datorate;
 obligaţia de a ţine registrele cerute de lege şi corecta lor ţinere;
 obligaţia de a întocmi bilanţul societăţii şi contul de beneficii şi pierderi,
precum şi de a asigura respectarea legii la repartizarea beneficiilor şi plata
dividentelor;
 obligaţia de a lua parte la toate asunările societăţii, la consiliile de
administraţie şi organele de conducere similare acestora;
 obligaţia de a duce la îndeplinire hotărârile adunării generale a asociaţilor;
 obligaţia de a îndeplini îndatoririle prevăzute de actul constitutiv, precum şi
îndatoririle stabilite de lege.
Potrivit Legii nr. 31/1990, administratorul societăţii poate face toate
operaţiile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului societăţii, afară de
restricţiile arătate în actul constitutiv.
Administratorul este îndreptăţit, în condiţiile prevăzute de lege să reprezinte
societatea în raporturile juridice ale societăţii.
Din dispoziţiile legale rezultă că puterile administratorului sunt foarte largi,
el poate îndeplini toate operaţiunile de gestiune şi reprezentare pe care le reclamă
realizarea scopului societăţii.
Puterile administratorului nu sunt însă nelimitate, ele sunt ţărmuite de
prevederile actelor constitutive ale societăţii, de hotărârile adunărilor asociaţilor şi
de dispoziţiile legii.
În limitele menţionate administratorul este în drept să încheie acte de
conservare şi acte de dispoziţie pe care le impune gestiunea societăţii.
Cu toate că dispoziţia legală priveşte societăţile de capitaluri, soluţia trebuie
extinsă şi la celelalte forme juridice ale societăţii comerciale.
Conform legii, prin actul constitutiv, asociaţii trebuie să desemneze
persoanele care vor administra şi reprezenta societatea.
Puterea de a reprezenta societatea este distinctă de puterea de administrare a
societăţii.
27
 Puterea de reprezentare există numai dacă ea a fost conferită
administratorului.
Excepţional în cazul societăţilor în nume colectiv, în comandită simplă şi cu
răspundere limitată, dreptul de a reprezenta societatea aparţine fiecărui
administrator, afară de stipulaţie contrară în actul constitutiv.
Deci, mandatul administratorului poate fi limitat la gestiunea internă sau
poate să cuprindă şi puterea de reprezentare, caz în care administratorul este
împuternicit să angajeze societatea în raporturile cu terţii.36
Această distincţie are la bază principiul general potrivit căruia reprezentarea
nu este de esenţa mandatului, ci numai de natura sau a hotărârii adunării asociaţilor,
în condiţiile legii.
Conferirea puterilor administratorului este o prerogativă a asociaţilor, care se
realizează prin intermediul actului constitutiv sau a hotărârii adunării asociaţilor, în
condiţiile legii.
În toate cazurile, puterea de reprezentare a administratorului trebuie
exprimată expres.
În general, pentru orice formă a societăţii comerciale, actele juridice
încheiate de administratorul care arecalitatea de reprezentant al societăţii angajează
societatea comercială.
Clauzele actului constitutiv ori hotărârile organelor statuare ale societăţii
menţionate, care limitează puterile conferite de lege acestor organe sunt impozabile
terţilor, chiar dacă au fost publicate.
Legea prevede că administratorul care are dreptul de a reprezenta societatea
nu îl poate transmite altei persoane, decât dacă această facultate i s-a acordat în mod
expres.
În cazul încălcării acestei interdicţii, societatea poate pretinde de la persoana
substituită beneficiile rezultate din operaţia realizată.
Mai mult, administratorul care, fără drept, îşi substituie o altă persoană
răspunde solidar cu aceasta pentru eventualele pagube produse societăţii.

3.8 Încetarea funcţiei de administrator

Funcţia de administrator încetează prin revocare, renunţarea

administratorului, moartea ori incapacitatea administratorului.
Revocarea administratorilor, în cazul societăţilor de persoane şi a societăţilor
cu răspundere limitată, se face cu votul asociaţilor care reprezintă majoritatea

36
Fr.Deak,Contractul de mandat,Edit. Universul juridic, Bucureşti, 1983, p.197
28
absolută a capitalului social numai când administratorii au fost aleşi de adunarea
asociaţilor şi cu votul unanimităţii asociaţilor, dacă au fost desemnaţi prin actul
constitutiv, în cazul societăţilor de capitaluri, indiferent dacă administratorii au fost
numiţi prin actul constitutiv sau de adunarea generală a acţionarilor, revocarea se
face de adunarea generală ordinară a acţionarilor în condiţii de cvorum şi majoritate
prevăzute pentru luarea hotărârilor.
Membrii consiliilor de administraţie, respectiv ai consiliului de
supraveghere, nu pot ataca hotărârea adunării generale de revocare din funcţie
(art.132 alin.4 din Legea nr. 31/1990). Administartorul se poate adresa instanţei cu
o acţiune în daune.
Legea consacră expres în articolul 137 alineatul 4: „Administratorii pot fi
revocaţi oricând de către adunarea generală ordinară a acţionarilor”.
În cazul în care survine fără justă cauză, administratorul este îndreptăţit la
plata unor daune-interese.
În toate cazurile, întrucât calitatea de administrator are caracter intuitu
personae, revocarea administratorilor este o revocare ad nutum, adică revocarea
poate interveni oricând şi independent de vreo culpă contractuală a
administratorului.
Precizăm că justa cauză se are in vedere la fundamentarea răspunderii
societăţii, iar nu a revocării administratorului.
Potrivit legii, administratorul persoană juridică poate revoca pe
reprezentantul său, persoană fizică, dar cu obligaţia de a numi, în acelaşi timp un
înlocuitor.37
Funcţia de administrator încetează ca urmare a renunţării sau a demisiei.
Pentru toate cazurile de încetare a funcţiei de administrator, trebuie
îndeplinite formalităţile de publicitate, altfel societatea nu poate invoca faţă de terţi
încetarea funcţiei.
Principiul simetriei impune că, dacă revocarea este ad nutum şi renunţarea
are un caracter discreţionar.
Dar, în cazul în care satorită renunţării s-a cauzat un prejudiciu, societatea
are dreptul la despăgubiri.

37
D.S. Cărpenaru, op.cit., p.220
29
3.9 Pluralitatea administratorilor

Într-o societate, indiferent care este forma juridică a acesteia, pot fi numiţi
mai mulţi administratori.
În societăţile de persoane şi societăţile cu răspundere limitată legea nu
prevede forme organizate de gestiune a societăţii în mod colectiv.
Această ultimă formulă a fost instituită numai în societăţile de capitaluri.

Administratorii ce nu se află în organe colective de administrare

Problema este de a ştii cum vor lucra aceşti administratori pentru

îndeplinirea sarcinilor lor.
Dacă regulile instituite prin actul constitutiv prevăd că ei vor lucra împreună,
deciziile se iau în unanimitate.
În caz de divergenţă, vor hotărâ asociaţii ce reprezintă majoritatea capitalului
social.
Pentru acte urgente, decizia poate fi luată de un singur administrator.
Dacă nu s-au prevăzut reguli cu privire la modul de exercitare a atribuţiilor
de către administratori se aplică dispoziţia legii, lege ce face referire doar la actele
ce depăşesc limitele operaţiilor obişnuite.
Articolul 78 din Legea nr. 31/1990, prevede că, dacă un administrator ia
iniţiativa unei operaţii ce depăşeşte limitele operaţiilor obişnuite a comerţului ce-l
face societatea trebuie să înştiinţeze în prealabil pe ceilalţi administratori de
operaţie.
Dacă unul dintre administratori se opune, vor decide asociaţii ce reprezintă
majoritatea absolută a capitalului social.
Operaţia încheiată chiar cu opoziţie este valabilă faţă de terţi dacă nu li s-a
comunicat opunerea.
Dacă, administratorul nu înştiinţează pe ceilalţi, deşi avea obligaţia, suportă
paguba ce rezultă pentru societate.
Dacă, operaţia este în limita comerţului obişnuit, se aplică regulile
mandatului: adică dacă există mai mulţi mandatari şi nu se arată că trebuie să lucreze
împreună, fiecare lucrează în lipsa celuilalt.

30
Organe colegiale de administratori

Aceste organe sunt prevăzute expres în cazul societăţii pe acţiuni.

Evident, că numirea mai multor administratori este o facultate.
Dacă există mai mulţi administratori, ei se constituie într-un consiliu de
administraţie (articolul 137 alineatul 1 din Legea nr. 31/1990), organ colegial,
condus de un preşedinte ales care poate fi director general al societăţii.
Deciziile se iau în prezenţa a cel puţin jumătate din numărul
administratorilor.
Consiliul numeşte funcţionarii societăţii şi decide în toate problemele de
gestiune cu excepţia celor ce sunt interzise de lege, actul constitutiv sau hotărârile
adunării generale.
Consiliul se întruneşte cel puţin o dată pe lună.
Convocarea se face în scris, precizându-se data, locul şedinţei şi ordinea de
zi.
Dezbaterile se consemnează într-un proces verbal care se înregistrează.
Deciziile nelegale pot fi anulate de Adunarea generală.
Consiliul poate delega o parte din puteri către comitetul de direcţie format
din membri aleşi de administratori.
Atribuţiile comitetului se stabilesc de consiliu.
Deliberările şi deciziile acestuia se consemnează într-un proces-verbal
înregistrat.
Deciziile pot fi atacate în consiliul de administraţie şi adunarea generală.

3.10 Răspunderea administratorilor

Cum obligaţiile administratorului rezultă dintr-un contract de mandat şi din

lege şi răspunderea acestora are un temei contractual sau delictual, după caz.
Dacă ei răspund pentru nerespectarea unor obligaţii ce izvorăsc din
contractul de mandat, vorbim despre o răspundere contractuală; dacă răspunderea
izvorăşte din nesocotirea unei obligaţii prevăzută de lege, suntem în prezenţa unei
răspunderi delictuale sau chiar penale dacă fapta este infracţiune.

Răspunderea civilă

Administratorii răspund şi pentru faptele proprii – nerespectarea obligaţiilor

ce rezultă din actul constitutiv, hotărârile adunării generale sau din lege.
În caz de pluralitate, răspunderea este solidară.

31
 Administratorii răspund şi pentru faptele prejudiciabile ale altor persoane:
 Pentru actele îndeplinite de directori sau de personalul încadrat, când dauna
nu s-ar fi produs dacă ei ar fi exercitat supravegherea impusă de îndatoririle
funcţiei lor (articolul 144 alin. 2 din Legea societăţilor comerciale).
 Pentru prejudiciile cauzate de directori ori personalul salariat în cazul în care
faptele au putut fi săvârşite datorită neândeplinirii de către administratori a
obligaţiei de supraveghere.
Răspunderea prevăzută de articolul 144 alineatul 2 din Legea societăţilor
comerciale este o răspundere individuală, iar răspunderea indirectă a
administratorilor este conjunctă şi subsidiară.
 Pentru pagubele cauzate de predecesorii lor imediaţi, dacă având cunoştinţă
de neregularităţile săvârşite de aceştia, nu le denunţă cenzorilor sau după caz,
auditorilor interni şi auditorului financiar.
Este o răspundere solidară.
Răspunderea civilă pentru pagubele cauzate se angajează în condiţiile
dreptului comun, fie pentru răspunderea contractuală, fie pentru răspunderea
delictuală, în funcţie de temeiul acesteia.
Este o răspundere bazată pe culpă.
Conduita administratorului se apreciază în abstracto.
Legea societăţilor comerciale prevede dispoziţii specifice în cazul pluralităţii
de administratori, ce fac parte din consiliul de administraţie.
 Răspunderea pentru actele săvârşite sau pentru omisiuni, nu priveşte pe
administratorii, care au făcut să se condtate, în registrul de decizii,
împotrivirea lor şi au înştiinţat despre aceasta pe cenzori.
 Răspunderea nu se angajează pentru administratorul ce a absentat de la
şedinţa consiliului care a luat decizia păgubitoare, cu condiţia să-şi fi
manifestat opoziţia în scris şi să fi înştiinţat pe cenzor despre poziţia sa.
 Cele două reguli sunt valabile şi pentru administratorii comitetului de direcţie
care iau decizii păgubitoare.38
Acţiunea pentru recuperarea pagubelor aparţine societăţii care exercită prin
adunarea generală.
Decizia de pornire a acţiunii contra administratorului are ca efect revocarea
mandatului acestuia.

38
D.S.Cărpenaru, op.cit., p.244-246
32
Răspunderea penală

Legea societăţilor comerciale prevede în articolele 271-275 infracţiunile

săvârşite şi sancţiunile corespunzătoare.39
Acţiunea penală aparţine procurorului.
Acţiunea civilă poate fi alăturată acţiunii penale.
Constituirea ca parte civilă în procesul penal contra administratorilor, se
realizează în condiţiile prevăzute de lege pentru exercitarea acţiunii în răspundere
civilă potrivit articolului 150 din Legea societăţilor comerciale.
Soluţia se explică prin aceea că în acest caz se exercită o acţiune civilă în
cadrul procesului penal.

39
A.Ungureanu,Noua reglementare a infracţiunilor înscrise în Legea nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale, modificată şi completată prin OUG nr. 32/1990, aprobată prin Legea nr. 195/1991,în
Revista de drept comercial nr.3/1998, p.62-67
33
 CAPITOLUL 4
Controlul gestiunii societăţilor comerciale

4.1 Principiile exercitării controlului gestiunii societăţilor

comerciale

Funcţionarea societăţii comerciale presupune şi existenţa unui mecanism de

control a modului de administrare şi gestionare a ei.
Acest mecanism este mai mult sau mai puţin elaborat în funcţie de
complexitatea formei de societate.
Astfel, în societatea de persoane un atare control se exercită de toţi asociaţii,
mai puţin de cei care au calitatea de administrator.
În societăţile de capitaluri şi în societăţile cu răspundere limitată cu peste 15
asociaţi controlul se efectuează de un organ instituţionalizat: cenzorii.
Cenzorii nu sunt un organ de decizie.
Ei verifică numai dacă cei abilitaţi să facă acte juridice, respectă legea.
Verificările nu sunt pur contemplative.
Ele se finalizează în rapoarte prin intermediul cărora cenzorii informează
asociaţii, în adunările generale sau pe administratori, în şedinţele consiliului de
administraţie cu cele constatate.
În situaţii excepţionale sunt abilitaţi şi obligaţi să convoace adunarea
generală, iar atunci când se impune, împreună cu administratorii, să numească un
administrator provizoriu.
Natura obligaţiilor pe care le au de îndeplinit reclamă o specializare a
cenzorilor mai cu seamă în domeniul contabil şi economic.
Totodată, trebuie să fie informaţi şi cu privire la specificul obiectului de
activitate al societăţii pentru a putea aprecia oportunitatea unor acte juridice cum ar
fi, de pildă, contractele de vânzare-cumpărare, de credit, încheiate de societate.
Profesionalismul cenzorilor nu este suficient în elaborarea unor rapoarte
fundamentale.
El trebuie să aibe acces la toate documentele, registrele şi evidenţele
societăţii pentru a se informa, dar, totodată au şi obligaţia de a păstra secretul
profesional, fiindu-le interzis de a comunica acţionarilor în particular, sau terţilor,
datele referitoare la operaţiunile societăţii, constatate cu ocazia exercitării
atribuţiunilor lor.
Există două variante de abordare a statutului cenzorilor, în legislaţiile
comerciale: a controlului exercitat de cenzori interni, acţionari ai societăţii, în
principiu, în baza unor raporturi de mandat şi a controlului exercitat de cenzori
34
externi, specialişti, persoane străine de societate, retribuiţi în baza unei convenţii de
prestări servicii , de regulă.
Legea societăţilor comerciale a adoptat ca regulă sistemul controlului intern,
cenzorii fiind aleşi şi revocaţi de adunarea generală, iar în anumite cazuri speciale şi
pe cei extern.40
Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare a elaborat Regulamentul privind
activitatea cenzorilor externi independenţi abilităţi să verifice situaţiile financiare ale
tuturor emitenţilor de valori mobiliare precum şi ale oricăror persoane juridice
supuse autorizării supravegherii sau controlului C.N.V.M.
Printre condiţiile înregistrării în calitate de cenzori la C.N.V.M. sunt:
 să posede studii economice superioare în specialitatea contabilitate-finanţe;
 să aibe cunoştinţe profesionale necesare activităţii pe care urmează să o
desfăşoare;
 să fie membru titular al Corpului Experţilor contabili şi Contabililor
Autorizaţi din România41.
Prestarea de servicii specifice de către cenzorul extern independent se
efectuează pe baza unui contract de expertizare financiar-contabilă de verificare şi
certificare a bilanţurilor contabile, încheiat între cenzorul extern independent sau
societatea intermediară, după caz, înregistrat la C.N.V.M. – ca prestator – şi
persoana fizică sau juridică solicitantă – ca beneficiar.

4.2 Cenzorii societăţii

Cenzorii sunt persoane investite de către asociaţi pentru a exercita controlul

de gestiune al societăţii.
Legea societăţilor comerciale instituie reguli privind cenzorii numai pentru
societăţile de capital şi societăţile cu răspundere limitată.
Pentru societăţile de persoane controlul de gestiune se face de către asociaţii
desemnaţi.
Cenzorii, în societăţile de capitaluri sunt stabiliţi prin actele constitutive sau
de către adunarea generală ordinară.
În societăţile cu răspundere limitată sunt desemnaţi de adunarea asociaţilor.
Durata mandatului de ce cenzor este de trei ani, putându-se face realegerea,
în mod obligatoriu, unul din cenzori trebuie să fie contabil autorizat sau expert
contabil.

40
I.I.Georgescu, Drept comercial român, p.570-571
41
E.Cârcei, Drept comercial român, Curs pentru colegiile universitare, Edit.All Beck, Bucureşti, 2000,
p.147
35
 Calitatea de cenzor o pot avea persoanele fizice sau persoanele juridice.
Majoritatea cenzorilor trebuie să aibe cetăţenie română.
Cenzorul trebuie să depună o garanţie egală cu a treia parte din garanţia
cerută administratorului.
El este remunerat cu o indemnizaţie fixă.
Revocarea cenzorilor o face adunarea generală cu vot cerut la adunarea
extraordinară.
Calitatea de cenzor încetează prin moarte, renunţare la mandat, împiedicare
fizică sau legală ( nu pot fi cenzori rudele sau afinii până la gradul IV inclusiv sau
soţii administratorilor, persoanele care primesc un salariu de la administrator sau
societate, persoanelor cărora le este interzisă funcţia de administrator).

Drepturile cenzorilor

Cenzorii au următoarele drepturi:

Cenzorii au dreptul de a se informa.
Dreptul de informare al cenzorilor este corelativ obligaţiei administratorilor
de a le prezenta o situaţie despre mersul operaţiunilor societăţii şi de a le asigura
accesul la documentele şi evidenţele societăţii.
Să participe la adunările administratorilor (fără drept de vot).
Îîn exercitarea atribuțiilor lor, cenzorii au dreptul să obțină în fiecare lună de
la administratori, o situație despre mersul operațiunilor. Legea interzice cenzorilor să
comunice acționarilor, în particular, sau terților datele referitoare la operațiunile
societății constate cu ocazia exercitării mandatului lor (art. 164 din Legea
societăților comerciale).42

Obligaţiile cenzorilor

Principalele atribuții ale cenzorilor sunt legiferate în cuprinsul art. 163-164

din Legea nr. 31/1990 după cum urmează:
 să supravegheze gestiunea societății;
 să verifice dacă bilanţul şi contul de profit şi pierderi sunt egal întocmite şi în
concordanţă cu registrul;
 să verifice dacă registrele sunt regulat ţinute şi dacă evaluarea patrimoniului
s-a făcut potrivit regulilor;

42Legea nr. 31/1990

36
  să facă lunar şi inopinat inspecţii casă;
 să verifice existenţa titlurilor şi valorilor aparţinând societăţii;
 să convoace adunarea asociaţilor când aceasta nu a fost convocată de
administratori;
 să vegheze respectarea dispoziţiilor legii şi ale actului constitutiv;
 să aducă la cunoştinţa administratorilor şi a adunării generale neregularităţile
din activitatea societăţii;
 în legătură cu constatările lor, cenzorii vor prezenta un raport adunării
generale;
 cenzorii au obligaţia să pastreze secretul profesional;
 este interzis cenzorilor să comunice acţionarilor în particular sau terţilor
datele referitoare la operaţiunile societăţii, constatate cu ocazia exercitării
mandatului lor.

Modul de lucru al cenzorilor

Cenzorii vor face împreună raportul privind bilanţul şi contul de profit şi

pierderi, destinat adunării generale.
De asemenea, vor delibera asupra propunerii bilanţului şi repartizării
profitului.
Dacă nu se înţeleg, fiecare îşi întocmeşte propriul raport pe care îl va
prezenta adunării generale. Pentru celelalte obligaţii se poate lucra separat.
Deliberările lor se consemnează obligatoriu într-un registru special.

Răspunderea cenzorilor

Regulile răspunderii cenzorilor sunt asemănătoare celor privind răspunderea

administratorilor (răspunderea poate fi civilă şi penală).43
 răspunderea lor este guvernată de regulile mandatului şi de Legea
societăţilor comerciale;
 răspunderea este atrasă de nerespectarea obligaţiilor ce rezultă din contractul
de mandat şi din lege;
 este o răspundere bazată pe culpă şi solidară.
Cenzorii răspund penal, dacă sunt întrunite condiţiile legii, când, în
rapoartele lor, prezintă cu rea-credinţă fapte neadevărate asupra condiţiilor
economice ale societăţii, sau le ascund în tot sau în parte.

43
V.Pătulea, Conţinutul noţiunii de „răspundere juridică” a cenzorilor, în Dreptul, nr.4/1996, p.63
37
4.3 Auditori financiari

Auditorul financiar este persoana fizică sau persoana juridică care

dobândeşte această calitate prin atribuire de către Camera Auditorilor Financiar din
România, în condiţiile ordonanţei.
Activitatea de audit financiar şi statutul auditorului financiar sunt
reglementate de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 75/1999, modificată,
completată şi republicată în Monitorul Oficial nr. 598/22.07.2003.
Acesta îşi desfăşoară activitatea independent, nu poate avea raporturi de
muncă sau civile cu societatea comercială auditată şi nici un fel de alte interese
materiale directe sau indirecte în raport cu societatea, cu excepţia onorariului ce-i
revine pentru munca prestată în calitate de auditor.44
Auditorul financiar este desemnat prin actul constitutiv, sau în cazul
constituirii societăţii pe acţiuni prin subscripţie publică, de către adunarea
constitutivă.
Adunarea generală ordinară numeşte şi revocă pe auditorul financiar şi
fixează durata minimă a contractului de audit financiar.
Numirea auditorului financiar şi a auditorului intern, precum şi schimbarea
acestora se înregistrează la Registrul comerţului.
Situaţia financiară trebuie să fie însoţită de raportul auditorului financiar
pentru a fi discutată şi aprobată de adunarea generală.
Auditorii interni sunt obligaţi, conform art. 20 din Legea 32/2000:
 să supravegheze gestiunea societăţii;
 să verifice dacă situaţiile financiare anuale sunt legal întocmite şi în
concordanţă cu registrele;
 vor aduce la cunoştinţa membrilor consiliului de administraţie neregulile în
administraţie şi încălcările dispoziţiilor legale şi ale prevederilor actului
constitutiv pe care le constată, iar cazurile mai importante le vor aduce la
cunoştinţa adunării generale”.- art.163 alin.5 din Legea societăţilor
comerciale.

44
D.St.Cărpenaru, op.cit., p.252
38
 4.4 Controlul asociaţilor asupra gestiunii societăţii

Controlul activităţii societăţii îl exercită asociaţii sau cenzorii, când sunt

numiţi de asociaţi, sau, după caz, de către auditorii financiari.
Aceştia:
 vor supraveghea gestiunea societăţii;
 vor verifica dacă situaţia financiară, contul de profit şi pierderi este legal
întocmit şi în concordanţă cu registrele;
 dacă acestea din urmă sunt regulat ţinute;
 și dacă evaluarea patrimoniului s-a făcut conform regulilor dtabilite pentru
întocmirea situaţiei financiare.
Poate fi exclus din societate:
 asociatul care pus în întârziere, nu aduce aportul la care s-a obliga;
 asociatul administrator care comite daună în frauda societăţii sau se serveşte
de semnătura socială dau de capitalul social în folosul său sau al altora.
Excluderea se pronunţă prin hotărâre judecătorească la cererea societăţii sau
a oricărui asociat.
Asociatul exclus rămâne obligat faţă de terţi pentru operaţiile făcute de
societate până în ziua rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii de excludere,
hotărâre ce va dispune şi structura participanţilor la capitalul social a celorlalţi
asociaţi.

4.5. Formele de constituire ale societăţilor comerciale

Potrivit Legii nr. 31/199, republicată, privind societăţile comerciale,

societăţile comerciale din România se vor constitui în una din următoarele forme:
 Societate în nume colectiv – SNC
 Societate în comandită simplă-SCS
 Societate pe acţiuni-SA
 Societate în comandită pe acţiuni-SCA
 Societate cu răspundere limitată- SRL
Sociatatea în nume colectiv este formată din doi sau mai mulţi asociaţi.
Se caracterizează prin faptul că obligaţiile sociale sunt garantate cu
patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor.
Societăţile comerciale răspund mai întăi cu patrimoniul social.
Potrivit acestei reguli creditorii SNC se despăgubesc în primul rând din
patrimoniul societăţii şi numai atunci când activul acesteia nu acoperă obligaţiile

39
sociale se recurge, în subsidiar, la avutul societarilor care sunt răspinzători nelimitat
şi solidar de obligaţiile sociale nesatisfăcute de către societatea lor în nume colectiv.
Referitor la garantarea obligaţiilor sociale cu patrimoniul social trebuie să se
aibă în vedere că patrimoniul social poate fi compus atât din drepturi, cât şi din
obligaţiuni.
Dar, nu întregul patrimoniu social este dispoziţia creditorilor şi numai partea
activului patrimoniului şi numai în cazul în care acesta este insuficient se recurge la
avutul asociaţilor.45
Societatea în comandită simplă are în componenţa sa două categorii diferite
de asociaţii: comanditari şi comanditaţi.
Comandita este contractul de asociere în care una din părţi- comanditatul,
răspunde numai până la concurenţa aportului său, în limitele capitalului investit de
el.
Comanditat este asociatul care răspunde pentru SCS, nelimitat, respectiv cu
toată averea lui prezentă şi viitoare, în mod solidar cu ceilalţi.
Comanditar este asociatul a cărui răspundere se limitează la capitalul depus
într-o societate în comandită simplă şi care are dreptul de a beneficia de o parte din
profitul realizat de societatea respectivă.
Atât în cazul SNC şi SCS, căt şi a celorlalte forme de societăţi, bunurile
constituite ca aport în societate devin proprietatea acestora.
Asociatul care întârzie să depună aportul social este răspunzător de daunele
pricinuite, iar dacă aportul a fost stabilit în numerar este obligat şi la plata
dobânzilor legale din ziua în care trebuia să facă vărsământul.
Aportul asociaţilor la capitalul social nu este purtător de dobânzi.
Fiecare asociat însă primeste o cotă parte din profit, numită dividend, în
funcţie de cota de participare la capitalul social.
Societatea în comandită pr acţiuni este societatea al cărui capital social este
împărţit în acţiuni, iar obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu
răspunderea limitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi, comanditarii sunt obligaţi
numai la plata acţiunilor lor.
SCA se aseamănă cu societatea pe acţiuni prin faptul că patrimoniul este
divizat în acţiuni, dar se deosebeşte prin existenţa a două categorii de asociaţii –
comanditaţi şi comanditari-, fiecare având răspunderi diferite.
Societatea pe acţiuni se caracterizează prin existenţa unei singure categorii
de asociaţi şi divizarea capitalului social în părţi denumite acţiuni.46

45
O.Corsiuc, E.Giurgea, Drept comercial, Edit. Lumina Lex, Bucureşti,2009, p.74
46
C.Cucu, M.Gavriş, C.Bădoiu, C.Haraga,Repere bibliografice, Practică judiciară, Decizii ale Curţii
Constituţionale, Adnotări, Edit. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p.103
40
 Obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social, acţionarii fiind
obligaţi numai la plata acţiunilor lor.
Răspunderea patrimonială a acţionarilor pentru obligaţiile sociale este
limitată la valoarea acţiunilor pe care le deţin.
Societatea nu poate dobândi propriile sa.
le acţiuni, nici să acorde avansuri asupra lor, în afară de cazul în care
adunarea generală a acţionarilor hotărăşte astfel cu votul acţionarilor care reprezintă
două treimi din capitalul social.47
Posesorii de acţiuni au dreptul să participe la împărţirea rezultatelor
financiare ale intreprinderii, inclusiv a activelor rămase în cazul în care societatea
este lichidată.
Situaţia acţiunilor se publică odată cu bilanţul actual şi se arată dacă acţiunile
sunt integral plătite, numărul acţiunilor pentru care s-a cerut, fără rezultat, efectuarea
vărsămintelor.
Societatea cu rădpundere limitată împrumută caracteristici atât de la
societăţile de persoane cât şi la cele de capitaluri.
SRL, este societatea ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul
social, iar asociaţii sunt obligaţi numai la plata părţilor sociale.
SRL se poate constitui şi atunci când un debitor nu îşi poate continua
activitate, iar creditorii lui nu socotesc oportună lichidarea grăbită şi în consecinţă se
asociază între ei¸creditorii debitorului comun pot ducde la bun sfârşit fie
exploatarea, fie lichidarea lentă, operaţiuni profitabile ambelor părţi.
Alte motive de asociere provizorie limitată pot fi în cazul de cesiune a unei
creanţe, exploatarea proprie, prospecţiuni, exploatări, cumpărarea şi vânzarea unui
fond de comerţ.
Prestaţiile în natură şi creanţele nu pot constitui aport.
Bunurile ce reprezintă aporturi în natură se transmit în momentul constituirii
societăţii.
Părţile sociale nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile.
Administratorii eliberează la cerere certificatul constatator al drepturilor
asupra părţilor sociale cu menţiunea că nu poate servi ca titlu pentru transmiterea
drepturilor constatate, sub menţiunea nulităţii transmiterii.
În cazul în care într-o societate cu răspundere limitată părţile sociale sunt ale
unei singure persoane, în calitate de asociat unic, acesta are drepturile şi acţiunile
adunării generale.

47
C.Leaua, Societăţi comerciale, Proceduri speciale, ediţia a II-a, Edit. C.H.Beck, Bucureşti, 2009, p.81

41
 CAPITOLUL 5

Personalitatea juridică a societăţilor comerciale

5.1 Consideraţii generale

Potrivit art. 1 din Legea nr.31/1990, în vederea efectuării de acte de comerţ,

persoanele fizice şi persoanele juridice se pot asocia şi pot constitui societăţi
comerciale.
Art.2 al aceleaşi legi prevede că societăţile comerciale cu sediul în România
sunt persoane juridice române.48
Organizarea de sine-stătătoare este reglementată prin lege, societăţile
comerciale beneficiind de o structură bine delimitată, având organe statutare pentru
deliberare, funcţionare şi control, iar legea le reglementează acestora şi modul de
funcţionare şi competenţele, distinct de persoana asociaţilor.
Patrimoniul societăţii, ca universalitate de drepturi şi obligaţii cu conţinut
patrimonial aparţinând acesteia, este distinct de patrimoniile asociaţilor.49
Datorită acestei autonomii patrimoniale, în doctrină, se apreciază că se
produc următoarele consecinţe:
 bunurile aduse ca aport de către asociaţi trec din patrimoniul acestora şi
formează patrimoniul societăţii;
 nu poate opera compensaţia între obligaţiile societăţii faţă de terţi şi
obligaţiile terţilor faţă de asociaţi;
 aplicarea procedurii falimentului faţă de societate implică doar patrimoniul
acesteia;
 bunurile aduse ca aport de către asociaţi garantează faţă de creditorii
societăţii executarea obligaţiilor de către aceasta- constituie gajul general
al creditorilor sociali.
S-a mai spus că separaţia de patrimoniu între asociaţie şi asociaţi este
atributul principal al unei personalităţi juridice reale.
Dacă această separaţie este falsă sau simulată ne aflăm în faţa unei societăţi
fictive, care poate avea două forme: societatea simulată (dacă actul de constituire
este simulat) şi personalitatea juridică aparentă , manifestată prin confuzia de
patrimoniu.50

48
C.Cucu, M.Gavriş, C.Bădoiu, C.Haraga, op.cit., p.181
49
O.Corsiuc, E.Giurgea, Drept comercial, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 2009, p.150
50
S.Popa, Drept comercial ,Teorie şi practică judiciară,Edit.Universul juridic, Bucureşti, 2009, p.137
42
 Putem spune că numai bunurile asupra cărora s-a transferat dreptul de
proprietate prin contractul de societate ies definitiv din patrimoniul asociatului şi
trec în cel al societăţii asupra lor creditorii sociali având un gaj general, nu şi
bunurile cu privire la care societatea are numai un drept de uzufruct sau de folosinţă.
Patrimoniul societăţii serveşte la realizarea scopului societăţii exprimat prin
intermediul obiectului de activitate înscris în actul constitutiv.
Obiectul de activitate trebuie să fie posibil, determinat sau determinabil, licit
şi moral.
Firma este numele, sau după caz, denumirea sub care un comerciant îşi
exercită comerţul şi sub care semnează.
Firma trebuie precizată în mod obligatoriu în contractul de societate.
Firma unei societăţi în nume colectiv este compusă din numele a cel puţin
unuia dintre asociaţi comanditaţi cu menţiunea „ societate pe acţiuni” sau „S.A”
Firma trebuie să se caracterizeze printr-o noutate, în sensul că orice firmă
nouă trebuie să se deosebească de cele existente.
Societate simplă nu are raspundere juridică51. Dacă asociații doresc
dobândirea personalității juridice, prin actul de modificare al contractului de
societate, vor indica, in mod expres, forma juridică a acesteia și vor pune de acord
toate clauzele sale cu dispozițiile legale aplicabile societății nou înființate.
Dobândirea personalității juridice se face fără a se dispune dizolvarea
societății simple.
Asociații și societatea nou înființată raspund solidar și indivizibil pentru
toate datoriile societății nascute înainte de dobândirea personalității juridice.
Dacă o firmă este asemănătoare cu o altă firmă înmatriculată trebuie să se
adauge o menţiune care să o diferenţieze de aceasta.
Oficiul Registrului comerţului are obligaţia de a respinge înscrierea unei
firme care poate produce confuzii cu alte firme înregistrate.52
Prin înregistrarea firmei, comerciantul dobândeşte un drept exclusiv asupra
ei.Firma poate fi înstrăinată dar numai odată cu fondul de comerţ.
Uzurparea intenţionată a unei firme folosite legitim de alt comerciant
constituie obiectul infracţiunii de concurenţă neloială sancţionată de art. 5 al Legii
nr.11/1991.
Sediul societăţii este menit să situeze societatea în spaţiu.
Pentru a putea fi distins de domiciliul asociaţilor, mai este denumit şi sediul
social.

51
Noul Cod Civil, art. 1892
52
C.Cucu ,M.Gavriş, C.Bădoiu, C.Haraga, op.cit., p.183
43
 Sediul se raportează la locul unde se exercită activitatea de conducere a
societăţii şi nu la locul unde se desfăşoară conţinutul principal al activităţii
comerciale.

Stabilirea sediului societăţii prezintă interes deoarece determină:53

 naţionalitatea societăţii comerciale aşa cum rezultă din art. 1 şi art.2 din
Legea societăţilor comerciale precum şi legislaţia naţională care va
reglementa constituirea şi funţionarea societăţilor comerciale;
 serveşte la rezolvarea unor probleme procedurale;
 mai determină instanţa competentă să judece litigiile în care societatea
comercială este parte;
 locul unde, în lipsa stipulaţiei exprese, urmează să se execute contractul.

Filiala este o interprindere cu personalitate juridică aparţinând societăţilor

comerciale în sensul că este constituită de societate cu respectarea aceloraşi
proceduri.
Ea posedă un patrimoniu propriu, delimitat şi încheie contracte cu terţi în
nume propriu, fiind titulara unuia sau a mai multor conturi bancare proprii.
Sucursala nu are personalitate juridică proprie, reprezentând o modalitate de
extindere a activităţii societăţii comerciale.
Are o anumită autonomie gestionară determinată prin actul de constituire.
Agenţia se deosebeşte de filială prin absenţa personalităţii juridice, iar de
sucursală prin absenţa autonomiei de gestionare, putând să exercite atribuţii fie de
mandatar, fie de comisionar.
Societatea are o naţionalitate proprie, care exprimă apartenenţa acesteia la un
anumit stat şi sistem de drept.
Noţiunea de naţionalitate este folosită în sensul de statul juridic, adică de
lege aplicabilă constituirii, funcţionării, dizolvării şi lichidării societăţii.
Societăţile cu participare străină, cu sediul în România, având naţionalitate
română, pot dobândi în proprietate terenuri de orice fel prin acte între vii.

53
S.Popa, op.cit., p.139
44
5.2 Dobândirea personalităţii juridice

Art. 40 din Legea nr. 31/199054 dispune: ,,Societatea comercială este

persoană juridică de la data inmatriculării ei în Registrul comerţului.’’
Persoanele alese să reprezinte societatea sunt obligate să depună la Oficiul
Registrului Comerţului semnăturile lor.(art.45 din Legea nr.31/1990).
Certificatul de înregistrare cuprinde menţiuni privind: forma societăţii, sediul
social, activitatea principală şi codul unic de înregistrare atribuit de Ministerul
Finanţelor Publice.
Codul unic de înregistrare trebuie utilizat în mod obligatoriu în toate
sistemele informatice privind pe comercianţi, precum şi în relaţiile societăţii
comerciale cu terţii.
Extrasul vizat de judecătorul delegat cuprinde în mod obligatoriu
urmatoarele menţiuni : data încheierii, elementele de identificare a asociaţilor,
denumirea şi dacă există, emblema societăţii, sediul, forma societăţii, obiectul de
activitate pe scurt, capitalul social, durata societăţii şi codul unic de înregistrare.
Neândeplinirea formalităţilor de publicitate a constituirii are drept consecinţă
impozabilitatea faţă de terţi a înregistrării societăţii.
Odată cu înfiinţarea, societatea comercială este luată în evidenţa Direcţiei
Generale a Finanţelor Publice teritoriale, ca platitor de taxe şi impozite etc.
In art.30 din Legea nr.31/1990 se stipulează că, controlul legalităţii actelor
sau faptelor care, potrivit legii, se înregistrează în Registrul Comerţului, se exercită
de justiţie, prin judecatorul delegat la Oficiul Registrului Comerţului.
Astfel, judecătorul delegat examinează contractul de societate şi/sau statutul,
în privinţa respectării candidaţilor de fond şi formă impuse de lege.
De asemenea cercetează cuprinsul actului constitutiv din punct de vedere al
clauzelor şi conţinutul acestora, precun şi existenţa sediului societăţii.
Tot în competenţa judecătorului delegat intră şi examinarea valabilităţii
actelor anexate la cererea de înregistrare şi a avizelor, autorizaţiilor şi a acordurilor
corespunzătoare.
În acţiunea de verificare a legalităţii judecătorul delegat are dreptul să
dispună administrarea de dovezi şi efectuarea unor expertize (art.36 alin.3 din Legea
nr.31/1990).
În cazul unei societăţi pe acţiuni, dacă există aporturi în natură, avantaje
rezervate fondatorilor, operaţiuni încheiate de fondatori în contul societăţii ce se
constituie şi pe care aceasta urmează să le ia asupra sa, judecătorul delegat numeşte,

54
Legea nr.31/1990
45
în termen de 5 zile de la înregistrarea cererii, unul sau mai mulţi experţi, cu
respectarea dispoziţiilor legii.
În situaţia în care, în urma controlului de legalitate se constată de către
judecătorul delegat că sunt îndeplinite condiţiile de constituire, acesta va dispune
printr-o încheiere, înregistrarea societăţii în Registrul Comerţului.
Dacă au fost omise sau nerespectate condiţiile pentru înfiinţarea societăţii,
judecătorul delegat va respinge, motivat, cererea de înregistrare, în afară de cazul în
care neregularităţile sunt înlăturate prin acţiunea în regularizare.
Încheierea judecătorului delegat este supusă numai recursului, care poate fi
introdus în termen de 15 zile de la data pronunţării acesteia.
Recursul se depune şi se menţionează în Registrul Comerţului unde s-a făcut
înregistrarea cererii.
Oficiul Registrului Comerţului are obligaţia ca, în termen de 3 zile de la data
declarării recursului, să îl înainteze tribunalului în a cărei rază teritorială se află
sediul societăţii.
Motivele recursului pot fi depuse cu cel puţin 2 zile înaintea termenului de
judecată.
Înregistrarea dispusă prin încheierea judecătorului delegat se efectuează în
termen de 24 ore de la data care aceasta a devenit irevocabilă, adică la data expirării
termenului pentru exercitarea recursului sau din momentul respingerii recursului de
către tribunal.

5.3 Încetarea personalităţii juridice

Articolul 251 din Noul Cod Civil privind data încetării personalităţii juridice
menţionează că:
- Persoanele juridice supuse înregistrării încetează la data radierii din
registrele în care au fost înscrise;
- Celelalte persoane juridice încetează la data actului prin care s-a dispus
încetarea sau, după caz, la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de
lege.
Radierea din Registrul Comerţului marchează încetarea existenţei societăţii
comerciale ca persoană juridică.
În consecinţă, după radiere, societatea nu mai poate adresa instanţei cereri,
nemaiavând folosinţa drepturilor civile, conform prevederilor art. 41 Cod procedură
civilă.
Lipsa sau dispariţia premiselor personalităţii juridice pot antrena
neutralizarea persoanei juridice.

46
 Lipsa sau dispariţia premisei organizării de sine stătătoare înseamnă lipsa sau
dispariţia independenţei persoanei juridice, care nu-şi poate manifesta în mod real
voinţa în raporturile juridice în care ar putea fi parte.
O entitate fără organizare de sine stătătoare nu este decât un instrument al
voinţei constituentului şi, de aceea, pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie, se
poate invoca lipsa personalităţii juridice a entităţii respective.
Existenţa patrimoniului propriu şi separaţia acestuia de patrimoniile
membrilor sau ale organelor persoanei juridice este revelatorul personalităţii juridice
efective.
Inexistenţa patrimoniului ori confuzia acestuia cu patrimoniile membrilor sau
ale organelor persoanei juridice denotă o personalitate juridică falsă, nereală, ceea ce
se poate invoca pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie a dezacordului scopului cu
legea, morala şi interesul public.
Personalitatea juridică nu înseamnă în mod invariabil limitarea răspunderii
constituenţilor sau membrilor persoanei juridice.
Noul Cod Civil, în art.193 alin.1,”persoana juridică răspunde pentru
obligaţiile asumate cu bunurile proprii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune
altfel”, admite că de la regula răspunderii persoanei juridice pentru datoriile proprii
pot exista excepţii, stabilite prin lege.
Aşadar, limitarea răspunderii nu mai este o consecinţă invariabilă a
personalităţii juridice.
Noul Cod Civil prevede, în art. 193 alin.2, că nu poate fi invocată împotiva
unei persoane de bună credinţă calitatea de subiect de drept a unei persoane juridice,
dacă cel ce o invocă urmăreşte să ascundă o fraudă, un abuz de drept sau o atingere
adusă ordinii publice.
Persoana de bună credinţă nu trebuie să dovedească nulitatea persoanei
juridice, precaritatea sau falsitatea acesteia şi nici confuzia de patrimonii.
Personalitatea juridică este astfel, neutralizată.
Textul art.193 alin.2 Noul Cod Civil este aplicabil mai ales atunci când
voinţa proprie a fondatorului sau a membrului persoanei se manifestă prin
instrumentalizarea persoanei juridice, ca voinţă proprie a fondatorului sau
membrului.
Dar textul este aplicabil şi în cazul în care interesul persoanei juridice este
intervertit în interesul administratorului, al fondatorului sau al asociatului majoritar,
care se foloseşte de personalitatea juridică pentru o fraudă, un abuz sau o atingere
adusă ordinii publice.
Interesul persoanei juridice este interesul entităţii, al formei de organizare, şi
nu al constituentului sau al administratorului, chiar dacă, în mod indirect, aceste
interese se manifestă ca principalele determinante ale interesului entităţii.

47
 Confundarea acestor interese poate duce la consecinţe juridice defavorabile
circuitului civil, întrucât actele organelor persoanei juridice pot fi anulate pentru
lipsa sau iliceitatea cauzei derivată din introvertirea interesului entităţii în interesul
personal al constituentului.
O persoană de bună credinţă va putea invoca utilizarea paravanului
personalităţii juridice în scopurile ilicite arătate de art. 193 alin.2 Noul Cod Civil
pentru a se apăra de limitarea răspunderii celui culpabil, cu care a intrat în raporturi
juridice.

48
 CONCLUZII

Crearea unei economii românești puternice și viabile au impus cu necesitate

realizarea unui cadru juridic adecvat, care să reglementeze statutul noilor agenți
economici și raporturile juridice la care aceștia participă.
Era deci absolut necesară elaborarea unui cadru juridic de reglementare a
activității comerciale.
Acest fapt s-a realizat prin apariția Legii nr. 31/1990 privind organizarea si
funcționarea societăților comerciale. Complexitatea acestei legi a crescut capătând
aspectul unui adevărat cod al societăților comerciale.
Societatea comercială este o persoană juridică, subiect de drepturi și obligații
și participă în relațiile comerciale în nume proprii dar toate actele, faptele licite și
ilicite prin care societatea se manifestă ca subiect de drept sunt realizate de către
organele de conducere, de administrare.
Funcționarea în condiții corespunzătoare a unei societăți comerciale de orice
fel și sub orice formă dintre cele permise de lege implică o mare responsabilitate și o
bună cunoaștere a legilor de către fondator, organele de conducere și de administrare
a societăților comerciale.
Desfășurarea unei activități comerciale prezintă aspecte largi, și pentru o
bună evoluție a ei trebuie avută în vedere și celelalte norme care au un caracter
comercial, deoarece în desfășurarea activității sale un comerciant intră în
interacțiune cu legislația civilă, penală, legislații care, la rândul lor sunt modificate,
actualizate, fapt care duce la un adevărat complex de norme ce trebuie asimilate,
sistematizate, aplicate corect.
Principalii participanţi la viaţa comercială sunt societăţile comerciale.
Prin dimensiunile la care pot ajunge societăţile comerciale, pot influenţa în
mod hotărâtor viaţa economică a unei ţări şi nu arareori chiar viaţa politică.
Societăţile comerciale au cunoscut de-a lungul timpului modalităţi specifice
de funcţionare, forme diferite de organizare, reglementări naţionale şi internaţionale
privind activitatea lor.
În sistemul de drept german, regimul juridic al diferitelor societăţi
comerciale este prevăzut în mai multe legi.
Astfel, pentru societăţile în nume colectiv, în comandită simplă şi în
participaţie se vor aplica dispoziţiile Codului comercial, iar pentru societăţile pe
acţiuni şi societăţile cu răspundere limitată se vor aplica două legi specifice acestora.
În dreptul englez societăţile comerciale sunt reglementate de acte normative
diferite în funcţie de tipul de societate avut în vedere.
În dreptul românesc reglementarea generală în materia societăţilor
comerciale este cuprinsă în Legea nr. 31/1990.
Această lege reglementează cinci tipuri de societăţi şi anume:
49
 - societăţile în nume colectiv;
- societăţile în comandită simplă;
- societăţile pe acţiuni;
- societăţile în comandită pe acţiuni;
- societăţile cu răspundere limitată.
Legea nr. 31/1990 cuprinde reguli generale aplicabile oricăror societăţi
comerciale precum şi reguli speciale privind fiecare formă juridică de societate
comercială.
Legea se aplică şi societăţilor comerciale cu participare străină –
reglementare care se completează cu dispoziţiile Legii nr. 35/1991, privind regimul
investiţiilor străine sub forma societăţilor comerciale, filialelor şi sucursalelor
constituite cu capital integral străin sau în asociere cu persoane fizice sau juridice
române.
În ceea ce priveşte reglementarea societăţilor comerciale în convenţiile
internaţionale până în prezent în România nu este parte la nici o convenţie
internaţională care să privească societăţile comerciale în general.
Aşadar, această materie este lipsită de un instrument unificat de
reglementare, care ar fi fost un izvor specific al dreptului comerţului internaţional.
Prevederi sporadice interesând aspecte particulare ale regimului juridic al
societăţilor comerciale cu participare străină se întâlnesc mai ales în unele acorduri
bilaterale sau multilaterale la care România este parte.
Funcţionarea societăţii comerciale se realizează prin parcurgerea unor etape
obligatorii.
Înregistrarea, înmatricularea societăţii comerciale în Registrul comerţului are
rol constitutiv.
De la data înregistrării în Registrul comerţului societatea va dobândi
personalitate juridică, fapt care dă dreptul la începerea, de către comerciant a
activităţii economice pentru care a fost autorizat.
În urma acestei lucrări, am înțeles că o societate comercială este foarte
importantă și cu ajutorul ei s-au putut extinde piețele și a adus beneficii asupra
civilizației moderne.
Când auzim de o societate comercială, automat vom vorbi de legi, de
activități comerciale, și nu în ultimul rând despre profit.
Așa cum am prezentat și în lucrare, o societate poate avea mai multe forme și
se poate clasifica după mai multe criterii.
Funcționarea societăților comerciale presupune existența unor organe de
conducere, de administrare și de control.
Orice societate comercială, de regulă prin actul constitutiv, iși stabilește
propriile organe. De asemenea, trebuie să se stabilească obiectul de activitate,
realizându-se distinția între obiectul principal și cel secundar.
50
 Am aratat că societatea comercială are doua laturi, una contractuală, în care
se definește societatea în sensul de contract de societate și alta instituțională, potrivit
căreia societatea este privită din prisma calității sale de persoană juridică, de subiect
de drept, acest din urmă aspect referitor la personalitatea juridică a societății
comerciale este cel care privește formele juridice ale acesteia.

51
 BIBLIOGRAFIE

I Tratate, cursuri, monografii, publicații

Angheni S., Volonciu M, Stoica C, Drept comercial, Edit. Universitară, Bucureşti,

2004;
Bodu S., Drept comercial, Curs universitar, Edit. Rosetti, Bucureşti, 2005;
Cărpenaru S., Drept comercial român, Edit. All, Bucureşti, 1995;
Cărpenaru S., Drept comercial român, Ediţia a VIII-a revăzută şi adăugită,
Edit.Universul Juridic, Bucureşti, 2008;
Cărpenaru S., Predoiu D., Piperea G., Legea societăţilor comerciale, comentariu
pe articole, Editia a IV-a, Edit. C.H.Beck, Bucureşti, 2009;
Cărpenaru S., Tratat de drept comercial român, Edit. Universul Juridic, Bucureşti,
2009;
Căpăţână O., Societăţile comerciale,Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 1996;
Cârcei E., Drept comercial român, Curs pentru colegiile universitare, Edit. All
Beck, Bucureşti, 2000;
Cucu C., Gavriş M., Bădoiu C., Haraga C., Legea societăţilor comerciale nr.
31/1990, Repere bibliografice, practică juridiciară, decizii ale Curţii Constituţionale,
adnotări, Edit. Hamangiu, Bucureşti, 2007;
Cristea S., Dreptul afacerilor pentru învăţământul economic, Edit. Universitară,
Bucureşti, 2008;
Corsiuc O., Giurgea M., Drept comercial, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 2009;
Deak Fr., Contractul de mandat, Edit. Universul juridic, Bucureşti, 1983;
Deak Fr., Tratat de drept civil, Edit. Universul juridic, Bucureşti, 1997;
Duţescu C., Drepturile acţionarilor, Ediţia a II a, Edit. C.H.Beck, Bucureşti, 2007;
Gheorghe C., Drept comercial european, Edit. C.H.Beck, Bucureşti, 2009;
Gerota D.D, Curs de societăţi comerciale,Bucureşti, 1928;
Hanga V., Drept privat roman, Edit. Didactică şi pedagogică,Bucureşti, 1997;
M de Juglar, Ippolito V., Cours de droit commercial, vol.II, 1983;
Pătulea V., Diferenţierea între asocierea în vederea constituirii de societăţi
comerciale şi asocierea în vederea desfăşurării unor activităţi comerciale comune,
Revista Dreptul nr.8/1992;
V.Pătulea, C.Turianu, Curs de drept comercial român, Ediţia a II-a, Edit. All
Beck, Bucureşti, 2000;

52
Perju P., Sinteză din practica Tribunalului judeţean Suceava, în Dreptul,
nr.10/1992;
Popa S., Drept comercial, Teorie şi practică judiciară, Edit.Universul juridic,
Bucureşti, 2009;
Turcu J., Tratat teoretic şi practic de drept comercial, Vol. IV, Edit. C.H.Beck,
Bucureşti, 2009;
Ungureanu A., Noua reglementare a infracţiunilor înscrise în Legea nr. 31/1990
privind societăţile comerciale, modificată şi completată prin OUG nr. 32/1990,
aprobată prin Legea nr. 195/1991,în Revista de drept comercial nr.3/1998.

II Jurisprudență
Dec.nr.176-6 Oct. 1992, în Rev. Dreptul, nr.9/1993;

III Legislație aplicată

Legea nr.31/1990.

53