Teoria personalitatii lui G.

Allport
In teoria lui G. Allport, conceptul de trasatura joaca un rol foarte important. G. Allport afirma deci ca
personalitatea nu este o notiune cu caracter general sau universal, ci este particulara, specifica fiecarui individ
Personalitatea reprezinta organizarea dinamica a sistemelor psihofizice, organizare ce determina un mod
caracteristic de gandire si de comportament'
Organizare dinamica: autorul este de parere ca personalitatea se afla in continua modificare si dezvoltare
care are insa un caracter organizat (nu haotic). Forma de organizare se modifica odata cu aspectele specifice ale
personalitatii.
Termenul de psihofizic inseamna ca personalitatea este compusa din trup si psihic care actioneaza
impreuna, ca un tot unitar.
Conceptul determina se refera la aspectul activ al personalitatii care pune in actiune si dirijeaza aspectele
diferite ale gandirii si comportamentului.
De asemenea, definitia lui Allport presupune si faptul ca tot ceea ce face sau gandeste individul ii
este caracteristic acestuia, ca persoana unica, diferita de ceilalti.

Allport argumenteaza existenta caracterului unic al personalitatii prin faptul ca omul este produsul atat al
ereditatii cat si al mediului. Ereditatea ofera materialul brut care este apoi modelat de mediu. Materialul brut
este reprezentat in conceptia lui Allport de aspectele fizice, inteligenta si temperament (care implica tonalitatea
emotionala generala).
Allport defineste trasaturile de personalitate ca fiind niste predispozitii de a raspunde intr-o maniera
similara la anumite tipuri de stimuli.

Caracteristicile trasaturilor sunt urmatoarele:

© Trasaturile de personalitate au o existenta reala. Ele nu reprezinta doar constructe teoretice menite sa
explice comportamentul, ci exista in interiorul fiecarui individ.
©Trasaturile reprezinta cauza comportamentului, ele dirijandu-i cursul. Ele nu sunt puse in evidenta doar
ca raspuns la anumiti stimuli ci, mai mult, ele directioneaza cautarea unui anumit tip de stimuli.
© Existenta trasaturilor poate fi demonstrata in mod empiric, prin observarea comportamentului
subiectului, comportament analizat in timp. Coerenta si constanta comportamentului pun in evidenta prezenta
unor trasaturi.
© Trasaturile nu sunt separate in mod rigid intre ele. Desi reprezinta caracteristici diferite, ele se pot
interpatrunde, unele coreland semnificativ cu altele (exemplu: agresivitatea coreleaza cu ostilitatea). La
inceputul carierei sale, Allport a facut distinctia intre trasaturi individuale, specifice unei persoane si trasaturi
comune unui numar de indivizi apartinand unei culturi. Mai tarziu, Allport si-a revizuit terminologia, denumind
trasaturile comune prin termenul simplu de trasaturi, iar trasaturile individuale le-a denumit dispozitii
personale.

Allport distinge trei categorii de trasaturi:

a) Trasaturi cardinale, au un caracter general si influenteaza puternic toate aspectele vietii individului.
Ele domina v i a t a acestuia (exemplu: sovinism, sadism). Allport le denumeste ca fiind un fel de pasiuni care
guverneaza existenta individului.

b) Trasaturi centrale: sunt trasaturi pe care le poseda fiecare individ in numar redus (intre 5 si 10). Ele
descriu comportamentul unui individ (sunt cele care se trec intr-o caracterizare).

c) Trasaturi secundare: sunt mai putin evidente (de regula, spune Allport, le cunosc doar prietenii
apropiati).
 TEMPERAMENTUL

Temperamentul este dimensiunea/ latura dinamico-energetica a personalitatii care se exprima cel mai
pregnant in conduita.

Psihologul roman Nicolae Margineanu a considerat ca temperamentul caracterizeaza forma manifestarilor

noastre si, de aceea, l-a definit drept aspectul formal al afectivitatii si reactivitatii motorii specifice unei
persoane.

Tipologia lui Hippocrate

Prima incercare de identificare si explicare a tipurilor temperamentale o datoram medicilor Antichitatii,

Hippocrate si Galenus. Ei au socotit ca predominanta in organism a uneia dintre cele patru „umori” (sange,
limfa, bila neagra si bila galbena) determina temperamentul. Pe aceasta baza ei stabilesc patru tipuri de
temperament: sangvinic, flegmatic, melancolic si coleric.

Colericul este energic, nelinistit, impetuos, uneori impulsiv si isi risipeste energia. El este inegal in
manifestari. Starile afective se succed cu rapiditate. Are tendintat de dominare in grup si se daruieste cu pasiune
unei idei sau cauze.

Sangvinicul este vioi, vesel, optimist si se adapteaza cu usurinta la orice situatii. Fire activa, schimba
activitatile foarte des deoarece simte permanent nevoia de ceva nou. Trairile afective sunt intense, dar
sentimentele sunt superficiale si instabile. Trece cu usurinta peste esecuri sau deceptii sentimentale si stabileste
usor contacte cu alte persoane. qh385m4571vhhk

Flegmaticul este linistit, calm, imperturbabil, cugetat in ttot ceea ce face, pare a dispune de o rabdare
fara margini. Are o putere de munca deosebita si este foarte tenace, meticulos in tot ceea ce face. Fire inchisa,
putin comunicativa, prefera activitatile individuale.

Melancolicul este putin rezistent la eforturi indelungate. Putin comunicativ, inchis in sine, melancolicul
are dificultati de adaptare sociala. Debitul verbal este scazut, gesticulatia redusa.

Tipologia lui Pavlov

Explicare diferentelor temperamentale tine, in conceptia filozofului rus Ivan Petrovici Pavlov,
de caracteristicile sistemului nervos central:

 Forta sau energia este capacitatea de lucru a sistemului nervos si se exprima prin rezisetnta mai mare
sau maica la excitanti puternici sau la eventualele situatii conflictuale. Din acest punct de vedere se
poate vorbi despre sistem nervos puternic si sistem nervos slab;
 Mobilitate adesemneaza usurinta cu care se trece de la excitatie la inhibitie si invers, in functie de
solicitarile externe. Daca trecerea se realizeaza rapid, sisetmul nervos este mobil, iar daca trecerea este
greoaie se poate vorbi despre sistem nervos inert;
 Echilibrul sistemului nervos se refera la repartitia fortei celor doua procese (excitatia si inhibitia). Daca
ele au forte aproximaiv egale, se poate vorbi despre sistem nervos echilibtrat. Exista si un sistem
nervos neechilibrat la care predominanta este excitatia.
 Din combinarea acestor insusiri rezulta patru tipuri de sistem nervos:

1. tipul puternic – neechilibrat – excitabil (corelat cu tetmperamentul coleric)

2. tipul puternic – echilibrat – mobil (corelat cu temperamentul sangvinic)
3. tipul puternic – echilibrat – inert (corelat cu temperamentul flegmatic)
4. tipul slab (corelat cu temperamentul melancolic)

Gheorghe Zapan a determinat patru niveluri ale sistemului temperamentatl: nivelul motor
general (de activitate), nivelul afectiv, nivelul perceptiv-imaginativ si nivelul mintal (al gandirii). Fiecare
nivel se caracterizeaza prin indicii temperamentali: forta, echilibru, mobilitate, persistenta, tonus afectiv
(stenic si astenic) si directie (extravertit sau introvertit). Gh. Zapan a elaborat o metoda de educare a
capaciatii de interapreciere, numita metoda aprecierii obiective a personalitatii.

Tipologia lui Jung si Eysenck

Psihiatrul elvetian Carl Jung a constatat, pe baza unei impresionante experiente clinice, ca, in afara
unor diferente individuale, intre oameni exista si deosebiri tipice. Unii oameni sunt orientati predominantspre
lumea externa si intra in categoria extravertitilor, in timp ce altii sunt orientati predominant spre lumea
interioara si apartin categorieiintrovertitilor.

Extravertitii sunt firi deschise, sociabili, comunicativi, optimisti, senini, binevoitori, se inteleg sau se
cearta cu cei din jur, dar raman in relatii cu ei.

Introvertitii sunt firi inchise, greu de patruns, timizi, putini comunicativi, inclinati spre reverie si greu
adaptabili.

Psihologul englez Hans Eysenck reia aceasta distinctie a lui Jung, amplificand cazuistica probatorie, dar
adauga o noua dimensiune numita grad de nevrozism. Aceasta exprima stabilittatea sau instabilitateta
emotionala a subiectului. Eysenck a reprezentat cele doua dimensiuni pe doua axe perpendiculare, obtinand
tipurile extravertit – stabil, extravertit – instabil, introvertit – stabil si introvertit – instabil, pe care le-a asociat
cu cele patru temperamente clasice.
 CARACTERUL este latura relational-valorica a personalitatii

In sens larg, caracterul este un mod de a fi, un asamblu de particularitati psihoindividuale ce apar ca
trasaturi ale unui „portret” psihic global . In sens restrans si specific, caracterul reuneste insusiri sau
particularitati privind relatiile pe carele intretine subiectul cu lumea si valorile dupa care el se conduce.

In sistemul de personalitate, caracterul reprezinta latura relationala si valorica, este in principal un

ansamblu de atitudini-valori.

In timp ce temperamentul este neutral, din punct de vedere al continutului, sociomoral, al semnificatiei
umaniste, caracterul se defineste, in principal, prin valorile dupa care subiectul se calauzeste, prin raporturile pe
care le intretine cu lumea si cu propria fiinta.

Caracterul este o formatiune superioara la structurarea caruia contribuie trebuintele umane,

motivele, sentimentele superioare, convingerile morale, aspiratiile si idealul, in ultima instanta, conceptia
despre lume si viata.

Intre caracer si aptitudini distinctia este mai pregnanta. In timp ce aptitudinea, ca sistem operational
eficient, se investeste in activitate si se apreciaza dupa rezultatele obtinute, trasaturile de caracter constau din
modul de raportare la diversele laturi ale realitatii inclusiv activitatea proprie. Poate exita deci o discordanta
intre sensurile nivelurile atitudinale ( caracteriale) si aptitudninile, dupa cum poate sa se constate partial
denivelari si discordante sau o dezvoltare superioara si concordanta a ambelor formatiuni.

2. Componentele de baza ale caracterului : atitudinea stabilita si trasatura volitiva

Insusirea caracteriala reprezinta o pozitie a subiectului fata de cele din jur, un mod de a se raporta la
evenimentele existentei sale in lume. In stiintele umaniste, aceste modalitati de raportare care pornesc de la
subiect, il exprima pe el si se traduc prin comportamente, poarta numele de atitudini.

La nivelul caracterului ne intereseaza nu atitudinile circumstantiale si variabile, ci acelea care sunt stabile
si generalizate, fiind proprii subiectului in cauza, intemeindu-se pe convingeri puternice.

Definim atitudinea ca o modalitate de raportare la o clasa generala de obiecte sau fenomene si prin care
subiectul se orienteaza selectiv si se autoregleaza preferential

Observam insa ca insusirile voluntare pot sa depaseasca atitudinile de o categorie sau alta si sa se
manifeste in orice situatie, constant. In acest caz, se vorbeste de un caracter dominat de vointa, indiferent de
orientarile sale atitudinale.De altfel, un vechi psiholog german, P. Klages, definea caracterul ca vointa
moraliceste organizata. Intrucat omul nu exista decat intre oameni, trebuie considerata categoria atitudinilor
fata de oameni . Indepartarea sau chiar contrazicerea principiului despre om ca valoare suprema este o
retragere pe poziti ostile omului.

Nu putem despari insa atitudinea fata de oameni de atitudinea fata de sine.

Demnitatea inseamna constiinta propriei valori in conditiile respectului fata de altii neacceptarii injosirii. Sant
inacceptabile atat umilinta cat si aroganta. Cat priveste modestia, aceasta se cere a fi colerata cu demnitatea.
 Un rol esential in viata si existenta omeneasca il indeplinesc activitatea, munca. Rolurile profesionale
indeplinite cu efort si competenta sunt, dupa multi autori, indicatori ai valorii sociale ale personalitatii.

Intregrandu-le pe toate celelalte, ultima categorie de altitudini priveste societatea, raspunderile cetatenesti
si politice pe care fiecare le are fata de destinele colectivitatii din care face parte in conditile semocratiei si ale
deplinei libertati. In plan social-istoric, valoarea diriguitoare este patriotismul.

3. Sistemul de atitudini; structuri caracteriale

Atitudinile si calitatile voluntare asociate lor sunt colerate, interdependente si chiar organizate intr-un
sistem prin intregrari la diverse niveluri.

Marele caracterolog american G. Allport arata ca la fiecare individ, asa cum aratau si moralisti francezi,
se pot descoperi 1-2 trasaturi caracteriale care domina si controleaza pe celelalte. Este apoi un grup
de trasaturi principale (10-15) care pot fi cu usurinta recunoscute la individ ca fiindu-i caracterirstice, iar in
rest, sute si mii de trasaturi secundare si de fond, care sunt slab exprimate si pe care insusi subiectul uneori le
neaga. A cunoaste pe cineva, inseamna a-i determina trasaturile caracteriale cardinale.

Trasatura –„stapana” nu trebuie sa se rupa de trasaturile principale pe care si le subordoneaza si pe care le

integreaza intr-o structura unica .

Ierarhizarea atitudinilor si trasaturilor in sistem este principala particularitate a structurii

caracteriale.

¨ Unitatea caracterului inseamna a nu modifica in mod esential conduita de la o etapa la alta din motive
de circumstante, contrare principiilor declarate.

¨ Expresivitatea caracterului se refera la dezvoltarea precumpanitoarea uneia sau a catorva trasaturi,

care dau o nota specifica intregului. Caracterele expresive sunt cele clar definite, usor de relevat si dominate in
raport cu situatia in care se afla;

¨ Originalitatea caracterului presupune autenticitatea in insusirea si realizarea anumitor valori,

coerenta launtrica a acestora, forta lor morala, gradul lor diferit de dezvoltare si imbinare la fiecare individ, cu
alte cuvinte, nota distinctiva a persoanei in raport cu alte persoane.

¨ Bogatia caracterului rezulta din multitudinea relatiilor pe care persoana le stabileste cu viata sociala,
cu munca, cu semenii etc.

¨ Statornicia caracterului se realizeaza daca atitudinile si trasaturile caracteriale au o semnificatie de o

mare valoare morala, acesta fundamentand constanta manifestare in comportament.

¨ Plasticitatea caracterului apare ca o conditie a restructurari unor elemente ale caracterului in raport
cu noile cerinte impuse cu necesitatea slujirii acelorasi principii.

¨ Taria de caracter se exprima in rezistenta la actiuni si influente contrare scopurilor fundamentale,

convingerilor, sentimentelor de mare valoare morala etc., pe care persoana le-a transformat in linii de orientare
fundamentala si de prespectiva. Datorita fortei caracteriale, omul atinge nivelul suprem al eroismului.
 Toate aceste particularitati, de ansamblu, ale caracterului releva inca odata faptul ca aceasta poate fi
definit ca sistem de atitudini stabile si specific individuale, avand o semnificatie social si moral, atestandu-l pe
om ca membru al societatii, ca purtator de valori, deci, ca personalitate.

APTITUDINILE - Definire şi caracterizare generală

Definiție 1: Aptitudinile reprezintă ansamblul de însuşiri de ordin instrumental-operaţional care

diferenţiază oamenii între ei în ceea ce priveşte maniera de desfăşurare a diferitelor activităţi şi, mai ales, în
ceea ce priveşte randamentul cantitativ şi calitativ al acestora.

Aptitudinile răspund întotdeauna la întrebarea „ ce poate să facă şi ce face” persoana în mod real în
contextul diferitelor sarcini şi solicitări impuse de existenţa socială.

Definiție 2: Aptitudinile sunt însușiri sau sisteme de însușiri, superior dezvoltate, care mijlocesc
performanțe și rezultate supramedii în activitate (cât de mult face și cât de bine face în raport cu alții).

Caracteristicile aptitudinilor

 nu orice însuşire este aptitudine, ci numai cea care favorizează desfăşurarea unei activităţi cu rezultate
supramedii
 aptitudinea diferenţiază indivizii între ei, elementul principal fiind randamentul (comportamentul
eficient) cantitativ şi calitativ
 nivelul de dezvoltare şi funcţionalitate a aptitudinilor poate fi evaluat după: rapiditate, volum, precizie,
originalitate, eficienţă
 aptitudinile se deosebesc de alte componente ale personalităţii (cunoştinţe, priceperi, deprinderi)
 sunt un “aliaj” între ereditar şi dobândit (exerciţiu, efort, interes, mediu);
 aptitudinile sunt atât premise, cât şi rezultate ale învăţării;
 punerea în valoare a aptitudinilor şi obţinerea performanţelor în activitate sunt condiţionate de
participarea altor componente ale personalităţii: motive, interese, scopuri, efort voluntar, perseverenţă.

Clasificarea aptitudinilor

Există aptitudini generale (ce stau la baza eficienţei în orice domeniu: inteligenţa) şi aptitudini speciale
(specifice pentru o anumită activitate: muzicale, sportive, tehnice, etc.); de asemenea, există aptitudini simple şi
complexe, precum şi aptitudini senzorial-perceptive, psihomotorii sau intelectuale.

A) În funcţie de gradul de complexitate:

1. Aptitudini simple - o serie de însuşiri dezvoltate peste medie care permit desfăşurarea cu randament sporit a
unor activităţi (sensibilitate kinestezică, acuitate vizuală, distribuţia atenţiei, forţa imaginaţiei, discriminarea
culorilor)

2. Aptitudini complexe - rezultă din îmbinarea şi organizarea specifică a unor aptitudini simple şi nu doar din
însumarea acestora.

B) În funcţie de specificul activităţii solicitante:

1. Aptitudini speciale - necesare pentru desfăşurarea unei anumite forme de activitate : aptitudini tehnice,
aptitudini ştiinţifice, aptitudini artistice, aptitudini sportive, organizatorice, matematice, literare etc.

a. Aptitudinea pedagogică - tipul de aptitudine ce se manifestă în activitatea cadrelor didactice.

b. Aptitudini sportive:

- aptitudini sportive generale - caracteristice oricărei activităţi sportive de educaţie fizică şi sport

- aptitudini sportive specifice - caracteristice practicării unei anumite ramuri de sport

c. Aptitudini tehnice

d. Aptitudini şcolare - determinate de inteligenţa generală, factorul verbal educaţional, motivaţie, atitudine,
interes.

2. Aptitudini generale - sunt cele participă şi ajută la desfăşurarea cu succes a mai multor forme de activitate
(inteligenţa, spiritul de observaţie) , ele se perfecţionează pe baza funcţionării şi dezvoltării aptitudinilor
speciale.

Aptitudinile pot fi:

- aptitudini mnezice: cel care reproduce fidel şi correct foarte multă informaţie

- aptitudini senzorial-perceptive: cei care reuşesc să identifice cu uşurinţă diferiţi stimuli

- aptitudini intelectuale: cei care rezolvă uşor şi într-o manieră originală diferite situaţii problematice

Aptitudinile ca formaţiuni psihice dinamice se află într-o continuă dezvoltare, în continuu proces de
interacţiune și sistematizare.

Rolul eredităţii şi mediului în formarea şi dezvoltarea aptitudinilor

Când vorbim despre aptitudini, nu putem stabili cu precizie cât se datorează ereditarului şi cât s-a
dobândit pe parcursul vieţii. Este posibil ca potenţial ereditar să nu fie valorificat decât parţial sau ca acest
potenţial să fie depăşit şi compensat.

1. Aptitudinile sunt înnăscute

2. Aptitudinile sunt dobândite - un rol deosebit îl are activitatea de învăţare

3. Aptitudinile, deşi depind şi de ereditate, sunt influenţate în mare măsură de factorii de mediu şi de educaţie

4. Conform psihologiei moderne: interacţiunea factorilor ereditari şi a factorilor de mediu este foarte
importantă. Factorii ereditari au rol de condiţionare a aptitudinilor şi nu de determinare, dotarea ereditară poate
îngreuna sau uşura formarea aptitudinilor.

În psihologie folosim şi noţiunea de capacitate - aptitudinea plus câştigul ei în calitate, venit prin
exerciţiu. (Fl. Ştefănescu Goangă). Forma superioară de dezvoltare a aptitudinilor şi combinarea lor originală
care asigură creaţia de valori noi şi originale - se numeşte talent.
 Nivelul cel mai înalt de dezvoltare a aptitudinilor manifestat într-o activitate creatoare de importanţă
istorică pentru viaţa societăţii şi progresu cunoaşterii - se numeşte geniu. Din punct de vedere statistic, dintre cei
dotaţi cu aptitudini, mult mai puţini au talent şi foarte puţini devin geniali.

Aptitudinile şi succesul profesional

- aptitudinile favorizează obţinerea succesului profesional (nu în exclusivitate)

- aptitudinile se constituie în cerinţe obligatorii pentru exercitarea unor profesii. În acest sens se
alcătuieşte psihograma - document care cuprinde aptitudini pe care trebuie să le deţină cel care doreşte să
aleagă o anumită profesie.

Dacă nu există capacităţile necesare putem vorbi de inaptitudini - ele constituie piedici serioase pentru
practicarea profesiei (pot fi absolute - prezenţa lor împiedică fundamental buna desfăşurare a activităţilor şi
relative - prezenţa lor nu împiedică în mod fundamental nici cantitatea, nici calitatea prestaţiilor).

Aptitudinile exprimă, în formă concentrată, atât experienţa acumulată de individ în procesul activităţii,
cât şi moştenirea lui genetică. Se recunoaşte că procesul de formare a aptitudinilor include atât activitatea
spontană inconştientă, cât şi activitatea conştientă de învăţare.

INTELIGENŢA

Definite : Inteligenta ste dimensiunea personalității ce favorizează adaptarea conduitei intelectuale, practice sau
sociale la situați noi (volumul de informații, rapiditatea cu care răspunde la unele întrebări sau cu care rezolvă
anumite sarcini, soluții pe care le propune în anumite situații, modul în care își adaptează conduita în funcție de
cerințele unor împrejurări).

În limbajul comun, inteligența e sinonima cu gândirea. Se spune despre un om că este inteligent dacă se
descurcă în orice situațtie, dacă îi vin repede ideile, dacă e sclipitor în orice domeniu, dacă rezolvă cu maximă
rapiditate situațiile problematice, etc. Nu toate aceste sintagme definesc conceptul psihologic de inteligență.

Au fost formulate o multitudine de teorii privitoare la inteligență, printre care:

 teoria bifactorială a inteligenței

 teoria multifactorială a inteligenței
 teoria genetică
 teoria inteligențelor multiple
 teoria inteligenței emoționale

E. Thorndicke identifică 3 tipuri de inteligență:

1. o inteligență abstractă sau conceptuală, caracterizată prin aptitudinea de a utiliza cuvintele și alte
simboluri (scheme, formule, numere)
2. inteligență socială, care se referă la capacitatea de a stabili relații umane, contacte sociale, de a întelege
comportamentul celorlalți;
 3. inteligență practică, care presupune operarea eficientă cu aspectele concrete ale realității, cu obiectele
materiale.

E. Thorndicke arată că la baza inteligenței se afla o serie de „abilități primare”:

- Comprehensiunea verbală: capacitatea de a întelege sensul cuvintelor;

- Fluența verbală: capacitatea de a se exprima rapid, de a rezolva anagrame, de a găsi rime;
- Factorul numeric: capacitatea de a socoti, de a lucra cu numere;
- Factorul spațial: capacitatea de a sesiza relațiile între formele spatiale, de a identifica forme prezentate
in pozitii diferite;
- Factorul memorie: rapiditatea memorării, trăinicia păstrarii și fidelitatea reproducerii;
- Factorul percepție: spiritul de observație, sesizarea detaliilor, observarea asemănărilor și deosebirilor
- Factorul raționament: capacitatea de a găsi regula generală, de a formula o idee comună, etc.

Științific, inteligența se măsoară cu ajutorul coeficientului de inteligență (QI). Acesta e un raport între
vârsta mintală (numărul de probe rezolvate dintr-un test de inteligență) și vârsta cronologică a subiectului. După
o scară folosită azi în întreaga lume, oameniii pot fi grupați în funcție de QI astfel:

- 0-25 – idiot
- 25-50 – imbecil
- 50-70 – debil mintal
- 70-80 – intelect de limită
- 80-100 – normal
- 100-120 – superior
- 120-140 – excepțional
- Peste 140 – supradotat

Stadiile dezvoltării inteligentei la J. Piaget

 Stadiul senzoriomotor
 Stadiul preoperaţional
 Stadiul operaţiilor concrete
 Stadiul operaţiilor formale
În studiile sale, Piaget a elaborat o teorie originală asupra genezei şi mecanismelor gândirii denumită teoria
operaţională. El a delimitat stadii şi serii de operaţii ale inteligenţei. În ce priveşte stadiile:

 stadiul senzorialo-motor, desfăşurat de la naştere până la vârsta de 2 ani, când copilul este preocupat cu
câştigarea controlului motor şi învăţarea obiectelor fizice.

 stadiul preoperaţional, între 2 şi 7 ani, când copilul este preocupat cu calificarea verbală.

 stadiul concret operaţional, între 7 şi 12 ani, când copilul începe să se descurce cu conceptele abstracte, cum
ar fi numerele şi relaţiile, înrudirile.

 în fine, stadiul, formal operaţional, între 12 şi 15 ani, etapă în care copilul începe să raţioneze logic şi
sistematic.
Într-o altă concepţie aceste stadii sunt denumite: stadiul animist infantil, cel al gândirii magice, al gândirii
referenţial egocentrice-sincretice, subiectivist-autistă şi în fine, al constituirii gândirii concrete şi apoi a celei
formal-logice.
Teoria lui Piaget conform căreia capacitatea intelectuală este calitativ diferită la vârste diferite şi copiii
au nevoie de interacţiunea cu mediul înconjurător pentru a câştiga competenţă intelectuală, a influenţat ştiinţa
educaţiei şi psihologia. Acest nou concept asupra inteligenţei a afectat modelul, proiectul învăţării naturale
pentru copiii mai mici şi dezvoltarea matematicii şi a programelor ştiinţifice.
-

Teoria inteligențelor multiple, introdusă de H. Gardner, susține că există șapte forme ale inteligenței:

- lingvistică
- muzicală
- logica-matematică
- spațială
- kinestezică
- intrapersonală
- interpersonală

Teoria inteligenței emoționale, Peter Salovey si John Mayer, 1990, și dezvoltată de Daniel Goleman, 2008:

În ultimii ani s-a pus un accent sporit pe inteligența emotională (EQ), ca opus al inteligenței cognitive
(IQ). Un scor ridicat la un test de inteligență măsoară doar capacitățile cognitive, de analiză, raționare și
sinteză. Nu măsoară cât de plin de succes va fi individul respectiv, daca va avea o viață socială sănătoasă, dacă
va suferi de tulburări emoționale sau dacă va deveni un criminal în serie.

Inteligența Emoțională reprezintă capacitatea de a depista, înțelege și utiliza emoțiile, atât cele proprii,
cât și ale altor persoane, cu scopul luării celor mai bune decizii și a obținerii unor rezultate deosebite la punerea
lor în aplicare. Un nivel ridicat al inteligenței emoționale este întotdeauna asociat cu existența unor relații
trainice cu ceilalți, pe care putem conta atunci când ne confruntăm cu probleme care implică cooperarea
acestora (dragoste, familie, grup de prieteni, lucrul în echipă).

Inteligența Emoțională face referire la nivelul de:

- cunoaștere de sine
- auto-control
- motivare
- empatie
- deprinderi sociale

Convingerile iraționale subminează inteligența emoțională, de aceea e vital ca ele sa fie depistate și corectate
unde este cazul. Cercetătorii au convenit că există 11 convingeri iraționale majore, și anume:

1. Oamenii au nevoie de aprobare și de dragoste de la toate persoanele pe care le consideră importante.

2. Pentru a fi o persoană de valoare trebuie să fii perfect competent și adecvat în aproape tot ceea ce faci.
3. Cei care îți greșesc trebuie să fie pedepsiți pentru greșelile lor.
4. Este groaznic dacă lucurile nu sunt așa cum ți-ai dori să fie.
5. Tulburarea emoțioanala provine din presiunea exterioară și nu îmi pot controla/schimba sentimentele.
6. Ar trebui să îmi fie foarte frică de evenimentele incerte sau potențial periculoase.
7. Este mai ușor să eviți dificultățile vieții decât să le faci față.
8. Noi avem nevoie să fim dependenți de cineva mai puternic decât noi înșine.
9. Evenimente din trecutul nostru ne influențează prezentul, iar noi nu mai putem schimba nimic în
legatură cu aceste evenimente.
10. Oamenii și lucrurile ar trebui să fie mai buni(e) decât sunt, iar așa cum sunt sunt groaznice.
11. Trebuie să existe o soluție perfectă la problemele mele.

Toate aceste convingeri duc la crearea unor standard imposibil de atins, care ulterior duc la
apariția frustrărilor și care, la rândul lor, sunt terenul propice pentru dezvoltarea nevrozelor și depresiilor

CREATIVITATEA

Creativitatea poate fi concepută drept comportament sau activitate psihică constând în a produce
ceva nou (în raport cu ce este vechi, cunoscut, uzual, banal).

In psihologie, creativitatea are trei accepţiuni distincte:

• comportament şi activitate psihică

• structură a personalităţii

• caracteristică a unor grupuri

In fiecare domeniu de activitate umană, regăsim comportamente creative. Astfel vorbim de

creativitate artistică, ştiinţifică, tehnică, administrativă.

Fiecare etapă de dezvoltare a personalităţii presupune existenţa unor modalităţi creative proprii
în funcţie de posibilităţile specifice vârstei şi în conformitate cu legile de dezvoltare a personalităţii.

Factorii care influenţează dezvoltarea creativităţii se împart în două categorii: vectorii şi

operaţiile

Vectorii sunt stări şi dispoziţii energetice ce incită la acţiune (favorabili creativităţii) sau inhibă
acţiunea (defavorabili creativităţii).

Operaţiile şi sistemele operatorii se diferenţiază şi ele după gradul în care favorizează

dezvoltarea creativităţii:

- operaţiile rutiniere presupun reproducerea unor structuri învăţate, automatizate;

- operaţiile euristice presupun elaborarea unor soluţii noi pentru problemele individului

Operaţiile şi vectorii formează baza atitudinii creative a individului: prin „atitudine creativă” înţelegem
acel comportament al individului caracterizat printr-un raport optim între vectorii creativi şi operaţiile
euristice.
 Totodata putem vorbi despre factorii implicati in procesul creatiei dupa cum urmeaza:

Factori intelectuali: de fluenta, flexibilitatea gandirii, originalitatea, inteligenta, imaginatie

Factori non-intelectuali: factori aptitudinali, motivationali si atitudinali, temperamentali.

Există mai multe tipuri de creativitate. I. Taylor distinge cinci niveluri de afirmare a
creativităţii:

1. creativitate expresivă – este prezentă în desenele sau în activitatea curentă a copiilor

2. creativitatea productivă – decurge din găsirea unor modalităţi originale de utilizare a
proceselor psihice(gândire, percepţie)
3. creativitate inovativă – constă din recombinarea unor elemente diferite pentru a realiza
o nouă structură
4. creativitatea inventivă – presupune transformarea fundamentală a unui domeniu, prin
generarea de noi principii şi de noi metode
5. creativitate emergentă – presupune un grad mare de originalitate şi constă din aplicarea
unui principiu nou, care să ducă la revoluţionarea unui întreg domeniu al cunoaşterii.

Fiecare dintre tipurile de creativitate propuse de Taylor reprezintă un nivel diferit al demersului
creativ. Ele formează o ierarhie din punctul de vedere al complexităţii metodelor implicate în realizarea
lor.

Creativitatea este un proces care presupune eforturi îndelungate.

Psihologul englez G. Wallas stabileşte patru stadii ale procesului creaţiei:

1. stadiul pregătitor - se produce o mobilizare a subiectului, intervin analize, colectări de

materiale, schiţări de planuri, experimente mintale, este momentul in care apare sesizarea
problemei, desprinderea din context si emiterea ipotezelor
2. stadiul incubaţiei – se desfăşoară la nivel subconştient sau chiar inconştient şi poate fi de
durată mare, este perioada dintre momentul elaborarii ultimei ipoteze si momentul in
cand este definita solutia
3. stadiul (momentul) iluminării – este momentul când apare în planul conştiinţei noua
soluţie
4. stadiul verificării – are loc evaluarea soluţiei şi definitivarea ei

Pe lângă foarte mulţi factori care favorizează creativitatea, există şi multe piedici care sunt
denumite blocaje ale creativităţii.

Există trei categorii de blocaje ale creativităţii: blocaje sociale, blocaje metodologice, blocaje
emotive:

1. blocaje sociale: conformismul: tendinţa de a gândi la fel ca majoritatea din dorinţa de a

evita suspiciunea şi dezaprobarea celorlalţi
2. blocaje cognitive : rezistenţa la schimbare: tendinţa de a păstra vechile tipare şi scheme
ale gândirii
3. blocaje afective : teama de a nu greşi: tendinţa de a evita soluţiile originale pentru că ele
ar putea să nu fie validitate de ceilalţi
 O formă aparte a creativităţii o reprezintă creativitatea de grup. Ea prezintă câteva avantaje
esenţiale, oferind posibilităţi inedite de creare a noului, a ineditului.

Cele mai cunoscute forme (metode) de dezvoltare a creativităţii de grup le constituie

brainstormingul şi sinectica:

Brainstormingul, numit şi „filosofia marelui Da” sau „strategia asaltului de idei” reprezintă cea
mai cunoscută metodă de dezvoltare a creativităţii de grup;

Sinectica exploatează potenţialul cognitiv al metaforelor şi al limbajului poetic în ansamblu.

Omul a fost şi se află într-un continuu proces de creaţie care l-a separat definitiv de lumea
animală. Această „naştere a noului” constituie forma cea mai înaltă a activităţii omeneşti, acea
dimensiune a personalităţii pe care o numim „creativitate”.