PSIHOPEDAGOGIA ADOLESCENłILOR, TINERILOR ŞI

ADULłILOR

CAPITOLUL I
CUNOAŞTEREA ŞI CARACTERIZAREA PSIHOLOGICĂ A
PERSONALITĂłII

1. 3. COMPONENTELE PSIHOLOGICE (SUBSISTEME) ALE PERSONALITĂłII ŞI

CUNOAŞTEREA LOR

1.3.1. TEMPERAMENTUL – SUBSISTEMUL DINAMICO-ENERGETIC AL PERSONALI-

TĂłII
1. 3.1. 1. NoŃiunea de temperament
Temperamentul se defineşte prin următoarele aspecte:
a) nivelul energetic al acŃiunii, adică modul de acumulare şi de descărcare al energiei în activităŃile
practice şi/sau intelectuale desfăşurate; pe baza acestui aspect caracterizăm o persoană ca energică sau
dimpotrivă, lipsită de energie, explozivă, rezistentă sau care oboseşte uşor etc.;
b) dinamica acŃiunii, adică ritmul, tempoul desfăşurării activităŃiilor; pe baza acestui aspect caracterizăm
o persoană ca fiind mai rapidă sau dimpotrivă, mai lentă în acŃiune, dar şi în felul în care memorează,
gândeşte, învaŃă etc.;
c) ritmul şi viteza reacŃiilor şi a trăirilor afective, exprimate prin modificările accelerate sau încetinite,
precum şi prin regularitatea acestora;
d) impulsivitatea, adică modalitatea de răspuns la anumite solicitări (brusc, sacadat, domol, lent);
e) adâncimea şi tăria proceselor psihice, îndeosebi a celor senzoriale şi afective, ecoul şi rezonanŃa lor în
interioritatea personanei;
f) capacitatea de adaptare la situaŃii noi (uşoară/dificilă);
g) expresivitatea, manifestată în intonaŃia vorbirii, debitul şi viteza limbajului, expresiile emoŃionale, în
mişcările şi acŃiunile voluntare.
1. 3.1.2. Tipologii temperamentale
Tipurile temperamentale clasice au fost descrise încă din antichitate de către medicul grec Hypocrate
care, pe baza observării şi înregistrării faptelor de conduită întâlnite în viaŃa cotidiană clasifică oamenii în
patru tipuri temperamentale: sangvinic, coleric, flegmatic şi melancolic. Această clasificare este valabilă
şi astăzi, cu excepŃia explicaŃiei oferite de Hipocrate cu privire la determinarea temperamentelor, care este
1
nevalidă, neştiiŃifică. Prezentăm mai jos profilurile psihologice ale celor patru temperamente clasice
alcătuite din trăsăturile considerate cele mai reprezentative pentru acestea.
Temperamentul coleric: reactivitate motorie accentuată, energic, nereŃinut, tendinŃă spre impulsivitate,
nestăpânire de sine, agitaŃie, uneori chiar agresivitate, violenŃă; procesele afective sunt intense, cu o
expresivitate manifestă, prezintă explozii emoŃionale, neechilibrat (instabil) emoŃional, fire deschisă,
extraversiune, grad crescut de sociabilitate, comunicativitate; alternanŃă între activism impetuos şi
perioade de delăsare în activitate; într-o sarcină îşi etalează rapid posibilităŃile de acŃiune, tempo rapid în
activitate; incapabil să desfăşoare activităŃi de migală; suportă greu situaŃiile de aşteptare, plăcerea de a
opune rezistenŃă; tendinŃă spre dominare în grup, înclinaŃie spre stări de alarmă şi exagerare etc.
Temperamentul sangvinic: reactivitate motorie accentuată, activism crescut, tempou rapid în activitate,
emoŃile sunt intense, dar sentimentele superficiale, dispoziŃie stenică, abundenŃa expresiei verbale, resimte
nevoia de variaŃie în decor şi în activitate, adaptabilitate crescută la situaŃii noi, angajare uşoară în
activitate cu etalarea rapidă a posibilităŃilor de lucru, capacitate de efort îndelungată, îşi menŃine
rezistenŃa şi echilibrul psihic în situaŃii dificile, suportă fără crize insuccesele, fire deschisă, extraversiune,
grad crescut de sociabilitate, conunicativitate, echilibru (stabilitate) emoŃional.
Temperamentul flegmatic: aspect de calm, tempou lent în activitate, echilibru emoŃional, sentimente
stabile, durabile, reactivitate emoŃională redusă, tablou comportamental sărac în manifestări, lentoare în
mişcări şi limbaj, răbdare, toleranŃă, înclinaŃie spre rutină şi stereotipie, fire închisă, introversiune, grad
scăzut de sociabilitate, adaptabilitate mai dificilă la situaŃii noi, refuzul schimbărilor, capacitate de muncă
îndelungată şi tenace, capabil de activităŃi de migală, cugetat în tot ceea ce face.
Temperamentul melancolic: hiporeactiv pe plan motor, capacitate de lucru redusă în condiŃii de
suprasolicitare şi stres, randament progresiv în activitate, sensibilitate ridicată, puternic afectat de
insuccese, adaptare mai dificilă la situaŃii noi şi schimbătoare, tendinŃă de închidere în sine, adesea
refugiu pe plan imaginar, prudenŃă exagerată în situaŃii noi, procesele afective au adânci rezonanŃe,
sentimentele sunt durabile, fire închisă, introversiune, epuizare mai rapidă în activitate cu instalarea mai
rapidă a oboselii, neechilibrat emoŃional, stabilitate în relaŃiile interpersonale.
În practică, tipurile temperamentale pure sunt extrem de rar întâlnite. Cei mai mulŃi oameni aparŃin
unor temperamente mixte, intermediare. Temperamentul fiecărei persoane se prezintă ca o mixtură, o
constelaŃie de trăsături din două, trei sau chiar patru tipuri temperamentale din care unul este însă
predominant în sensul că trăsăturile specifice lui se regăsesc într-un număr mai mare la o persoană. În
funcŃie de această predominare vom spune că persoana respectivă aparŃine unui temperament sau altuia.
Prin urmare, nu există nici un fel de contradicŃie între tipologie şi unicitate.
1.3.1.3. Determinarea temperamentului
Fiziologul rus I. P. Pavlov a fost cel care a oferit fundamentul neurofiziologic necesar înŃelegerii
temperamentului. El demonstrează experimental că la baza activităŃii nervoase a oamenilor şi animalelor
se află două procese nervoase: excitaŃia şi inhibiŃia. În comportament, excitaŃiei îi corespunde impulsul

2
spre acŃiune, iar inhibiŃiei (procesul contrar de frânare, amânare sau suspendare, anulare a acesteia)
încetarea sau inhibarea unei acŃiuni sau reacŃii. ExcitaŃia şi inhibiŃia se caracterizează prin trei însuşiri:
intensitate, echilibru şi mobilitate.
Intensitatea (forŃa) se referă la tăria cu care cele două procese apar şi se manifestă în sistemul nervos.
Din acest punct de vedere, procesele nervoase de excitaŃie şi inhibiŃie pot fi puternice (intense) şi slabe.
Echilibrul se referă la raportul de intensitate/forŃă dintre excitaŃie şi inhibiŃie, la balanŃa dintre ele. Din
punct de vedere al echilibrului, deosebim procese nervoase de excitaŃie şi inhibiŃie echilibrate şi
neechilibrate.
Mobilitatea constă în rapiditatea cu care excitaŃia cedează locul inhibiŃiei şi invers, cele două procese
nervoase înlocuindu-se reciproc. Din acest punct de vedere, avem procese nervoase mobile şi inerte.
Prin combinarea celor trei însuşiri (intensitatea, echilibrul şi mobilitatea), I.P. Pavlov stabileşte patru
tipuri de activitate nervoasă superioară (A.N.S.) cărora le corespund cele patru tipuri de temperamente
clasice, şi anume:
1. Tipul puternic, echilibrat, mobil → temperamentul sangvinic
2. Tipul puternic, neechilibrat, excitabil → temperamentul coleric
3. Tipul puternic, echilibrat, inert → temperamentul flegmatic
4. Tipul slab → temperamentul melancolic
I.P. Pavlov arătă astfel că la baza fiecărui tip de temperament stă un anumit tip de A. N. S. (tip de
sistem nervos). Între temperament şi tipul de activitate nervoasă superioară nu există o relaŃie de
identitate, ci doar una de corespondenŃă, (o relaŃie, o legătură), temperamentul fiind o noŃiune
psihologică, în timp ce tipul de A.N.S. reprezintă o noŃiune fiziologică. Temperamentul exprimă modul de
manifestare, de exteriorizare a tipului de activitate nervoasă superioară în planul conduitei, el
reprezintând baza materială a comportamentului şi personalităŃii.
1.3.1.4. Locul temperamentului în sistemul de personalitate
Chiar dacă din punct de vedere biologic şi medical melancolicul pare a fi mai „vulnerabil” decât
sangvinicul, din punct de vedere psihologic şi pedagogic ele trebuie privite ca aparŃinând altui tip
temperamental şi nu unui alt nivel de perfecŃionare. Practica ne arată că în rândul elevilor şi studenŃilor
care obŃin rezultate strălucite se găsesc destui cu temperament melancolic. De altfel, în istoria culturii
întâlnim multe celebrităŃi care au avut un temperament melancolic. Concluzia care se impune este aceea
că valoarea omului nu depinde de temperament, ci de alte subsisteme ale personalităŃii şi, în primul rând,
de subsistemul relaŃional-valoric, adică de caracter. Energia globală specifică sangvinicului nu implică
neapărat capacităŃi, inteligenŃă, aptitudini, perseverenŃă şi forŃa voinŃei, la fel cum nivelul redus de energie
caracteristic melancolicului nu înseamnă lipsa acestor calităŃi. Nimeni nu este bun sau rău, harnic sau
leneş, capabil sau incapabil, creator sau necreator prin temperamentul său. Din punct de vedere
psihologic, noŃiunea de temperament este neutră sub aspect valoric, aptitudinal-performanŃial, intelectual,
moral, estetic etc. Aşadar, în psihologie se consideră că nu există temperamente bune sau rele, superioare

3
sau inferioare, pozitive sau negative, fiecare din ele prezentând atât trăsături pozitive, cât şi riscul unor
însuşiri negative.
Cercetările psihologice arată că particularităŃile tipului de sistem nervos nu determină zestrea
aptitudinală a persoanei, inteligenŃa sa, trăsăturile sale morale. Talente ca şi prestaŃii înalt creative,
trăsături caracteriale psihomorale diferite, pozitive ca şi negative, niveluri de inteligenŃă crescute pot fi
întâlnite la oricare dintre cele patru temperamente. Trăsăturile temperamentale nu corelează semnificativ
cu trăsăturile orientativ-motivaŃionale, aptitudinale, intelectuale sau caracteriale. Temperamentul este mai
degrabă o caracteristică formală, un cadru, în care sau pe care se pot clădi, prin educaŃie, variate
conŃinuturi psihologice. De exemplu, o persoană care are un temperament sangvinic poate deveni o
valoare sau un răufăcător. Aceasta depinde de sensul, de direcŃia pe care educaŃia o dă persoanei
respective, de ceea ce se achiziŃionează în timpul vieŃii, pe această structura ereditară a temperamentului.
Totuşi, temperamentul îşi pune pecetea asupra conduitei, în special, asupra modului în care diverse
conŃinuturi sunt realizate. Altruismul, generozitatea, de exemplu, nu sunt trăsături temperamentale, dar
modul cum fiecare dobândeşte şi le exprimă în comportamentul său depind de temperament. De altfel,
între temperament şi caracter, ca susbsisteme ale personalităŃii, există o relaŃie de interinfluenŃare. Astfel,
temperamentul influenŃează caracterul, în sensul că poate nuanŃa, facilita sau inhiba manifestarea
trăsăturilor caracteriale. La rândul lui, caracterul influenŃează temperamentul prin aceea că poate permite
valorizarea şi valorificarea optimă a trăsăturilor temperamentale.
În consecinŃă, subsistemul dinamico-energetic, adică temperamentul trebuie considerat ca Ńinând de
stilul, de forma de a fi şi de a se comporta a persoanei. Temperamentul colorează într-un mod caracteristic
conduita şi prestaŃiile unui individ, dinamica lor, dar nu determină nivelul lor valoric. El reprezintă aşadar
forma conduitei şi a personalităŃii, felul în care reacŃionează şi acŃionează (rapid-lent, hiperenergic-
hipoenergic etc.), dar nu şi conŃinutul acesteia, care este dat de caracter.
1.3.1.5. Cunoaşterea, influenŃarea şi educarea temperamentelor
Pentru determinarea temperamentului unei persoane trebuie să Ńinem seama de situaŃia în care se află
persoana, situaŃie care poate fi familiară, cunoscută sau inedită. De exemplu, într-o situaŃie familiară un
temperament melancolic poate da dovadă de calm, sociabilitate, încredere în sine etc., întrucât
împrejurarea dată nu implică riscuri sau ameninŃare. Într-o situaŃie nouă însă, acelaşi temperament se
manifestă prin închidere în sine, printr-un reflex prelungit de prudenŃă. Fireşte, există mecanisme de
compensare învăŃate în cursul vieŃii, cum ar fi sistemul deprinderilor şi al obişnuinŃelor, care dacă sunt
bine consolidate şi flexibile feresc persoana de instabilitate şi inadaptabilitate în diferitele împrejurări ale
vieŃii. Totodată în procesul învingerii greutăŃilor individul se fortifică.
Aşadar, pentru a identifica temperamentul predominat al unei persoane vom căuta să-l cunoaştem,
observându-i şi înregistrându-i comportamentele în situaŃii cât mai variate, dar mai ales în situaŃii cu
caracter de test psihologic. De exemplu, o situaŃie tipică de aşteptare, o situaŃie competiŃională, o
activitate care cuprinde un element imprevizibil sau cu un grad mare de dificultate, o situaŃie de adaptare

4
la nou, o situaŃie de interacŃiune socială (ex. o sarcină de reprezentare a colectivului într-o confruntare de
opinii sau în faŃa autorităŃii: director, diriginte etc.) etc. Toate aceste situaŃii prezintă caracter de test
psihologic şi pot pune în evidenŃă trăsături temperamentale specifice, indici de temperament.
Este foarte importantă cunoaşterea temperamentului prin observarea comportamentelor persoanei în
situaŃii cât mai diferite sub aspectului complexităŃii şi dificultăŃii lor, aşadar atât în situaŃii cunoscute,
familiare, dar şi în situaŃii noi, neobişnuite, cât şi în situaŃii dificile, chiar critice. De asemenea,
comportamentele persoanei în astfel de situaŃii trebuiesc observate o perioadă lungă de timp, trebuind
efectuate un număr suficient de mare de observaŃii, pentru a putea extrage o concluzie validă despre
apartenenŃa la unul sau altul dintre tipurile temperamentale.
În ordinea dezvoltării personalităŃii, temperamentul ne apare ca fiind o modalitate primordială,
trăsăturile de temperament fiind primele observabile la copil, atunci când nu se poate spune nimic despre
celelalte dimensiuni ale personalităŃii (aptitudini, caracter etc.) care încă nu s-au constituit.
Tipul de A.N.S. este determinat ereditar şi rămâne invariabil pe parcursul vieŃii. Acest fapt extinde
controlul genetic şi asupra temperamentului. Componenta genetică acŃionează mediat asupra însuşirilor
psihice, prin mijlocirea tipului de A.N.S. De aceea, temperamentul rămâne relativ constant pe tot
parcursul vieŃii, el modificându-se foarte puŃin sub influenŃele factorilor educaŃionali şi de autoeducaŃie, a
mediului social, familial, profesional etc. Prin educaŃie, autoeducaŃie, muncă, activitate, învăŃare, efort de
voinŃă, exerciŃiu, doar anumite trăsături de temperament pot fi modelate, influenŃate fără însă ca tipul
temperamental predominant să se poată schimba radical.
Datele ştiinŃifice, ca şi experienŃa cotidiană, dovedesc că în orice activitate sau manifestare a omului pe
lângă aptitudini, motivaŃie, interese, trăsături de caracter etc. sunt implicate, de regulă, şi particularităŃi
dinamice ale personalităŃii care Ńin de ritmul, tempoul şi energia acesteia. O bună parte din cazurile de
inadaptare şcolară sau profesională se explică inclusiv prin lipsa de concordanŃă între particularităŃile
energetico-dinamice şi natura activităŃii pe care persoana urmează să o efectueze. Rezultatele slabe ale
unor persoane se datoresc nu atât slabelor capacităŃi aptitudinale, cât blocajelor sau stărilor de
supraexcitaŃie determinate, în special, de trăsăturile energetico-dinamice. În alte situaŃii trăsăturile
temperamentale pot favoriza obŃinerea de succese.
1.3.1.6. Extraversiunea şi introversiunea
Dimensiune temperamentală cu două orientări de sens opus, extraversiunea – introversiunea a fost
descrisă de Carl Gustav Jung. Această dimensiune, specific umană, este condiŃionată de existenŃa Eu-lui,
adică a lumii interne, care cuprinde ansamblul trăsăturilor afective, perceptive, imaginative, a
reprezentărilor, tendinŃelor, aspiraŃiilor şi preferinŃelor omului. Extraversiunea şi introversiunea se pot
manifesta atât în planul activităŃii psihice interne (în gândire, afectivitate etc.), dar şi în planul
comportamental şi al activităŃii sociale. Prin acestea, C. G. Jung distinge la oameni două atitudini diferite
faŃă de viaŃă, două moduri de a reacŃiona la împrejurări, pe care el le găseşte suficient de pronunŃate şi de
răspândite încât să le descrie ca fiind tipice. Extraversiunea-introversiunea încep să se manifeste foarte de

5
timpuriu la copil, unii considerând că poate fi înnăscută. În aceeaşi familie se pot găsi atât copii
extravertiŃi, cât şi introvertiŃi. Cele două trăsături nu se regăsesc la o persoană în stare pură (cazuri foarte
rare), ci combinate, una dintre ele fiind însă predominantă.
Extraversiunea presupune orientarea predominantă spre lumea externă, spre lumea obiectelor şi
fenomenelor reale, lăsând pe planul al doilea lumea interioară cu toate componentele sale. La extravertit,
energia psihică este orientată spre obiect, rolul predominant în determinarea preferinŃelor, a alegerilor şi
deciziilor sale avându-l factorul extern. Interesele şi aspiraŃiile acestor persoane sunt dirijate spre ceilalŃi
indivizi, spre fenomenele şi situaŃiile lumii externe. Tipul extravertit este – aşa cum îl descrie Jung –
motivat de factori din afară şi, în mare măsură, influenŃat de mediu. Adultul extravertit este sociabil,
orientat spre ceilalŃi şi este interesat de oricine şi de orice. Îi plac organizaŃiile, grupurile, fiind de obicei
activ şi încercând să se dovedească util. Intelectualii extravertiŃi au calităŃi similare, se simt excelent
lucrând cu ceilalŃi, fiind cadre didactice sau făcând să circule într-un fel oarecare cunoştinŃele lor. Faptul
că relaŃionează uşor cu ceilalŃi îi ajută să facă în mod efectiv lucrul acesta. ExtravertiŃii tind să fie
optimişti şi entuziaşti, deşi entuziasmul lor poate să nu dureze prea mult. La fel se întâmplă şi cu relaŃiile
lor cu ceilalŃi oameni, care se fac şi se desfac la fel de repede şi de uşor. Slăbiciunea extravertiŃilor constă
în tendinŃa către superficialitate şi în nevoia de a face o bună impresie; nimic nu-i bucură mai mult decât
audienŃa la public. Nu le place singurătatea, considerând că reflecŃia este inutilă, le lipseşte autocritica.
Deoarece se adaptează uşor la societate, de obicei acceptă normele şi regulile momentane, impuse,
tinzând astfel să fie oarecum convenŃionali în raŃionamentele lor. ExtravertiŃi sunt colericii şi sangvinicii.
Introversiunea este specifică persoanelor care tind să se retragă din interacŃiunea socială şi să centreze
mai curând asupra propriilor gânduri şi sentimente, a propriilor idei şi teorii despre lume şi despre sine,
aceştia fiind mai puŃin interesaŃi de evenimentele lumii reale. La introvertit, energia psihică este orientată
spre subiect, adică spre sine însuşi. Dacă extrovertitul este dominat de realitatea externă (materială şi
socială), introvertitul abordează lumea în mod subiectiv, în funcŃie de semnificaŃia acesteia pentru el
însuşi. Tipului introvertit îi lipseşte încrederea în relaŃiile cu oamenii, tinde să fie nesociabil şi preferă
reflecŃia în locul activităŃii practice. Nu agreează societatea şi se simte stingher şi pierdut în adunările
mari. Este impresionabil şi îi este teamă să nu pară ridicol, adesea părând incapabil să înveŃe cum să se
comporte în situaŃii sociale. Tinde să fie hiperconştiincios, pesimist şi critic. Nu-şi cheltuieşte energia
încercând să-i impresioneze pe ceilalŃi sau risipind-o în activităŃi sociale. Posedă adesea cunoştinŃe
deosebite sau poate manifesta vreun talent care depăşeşte standardele obişnuite. IntrovertiŃii se simt în
largul lor în singurătate sau în grupuri mici şi familiare, preferă propriile lor gânduri şi cărŃile
conversaŃiei, precum şi ocupaŃiile liniştite unei activităŃi zgomotoase. Propria lor judecată este mai
importantă pentru ei decât opinia general acceptată de toŃi ceilalŃi. IndependenŃa de judecată şi de decizie,
precum şi lipsa de convenŃionalitate pot fi valoroase dacă sunt corect înŃelese şi utilizate. În pofida lipsei
lor de farmec social, introvertiŃii îşi fac adesea prieteni loiali şi plini de înŃelegere, iar prieteniile lor sunt
profunde şi durabile. IntrovertiŃi sunt melancolicii şi flegmaticii.

6
1.3.2. CARACTERUL – SUBSISTEMUL RELAłIONAL-VALORIC ŞI DE AUTOREGLARE AL
PERSONALITĂłII

1.3.2.1. NoŃiunea de caracter

Cunoscând particularităŃile dinamico-energetice care Ńin de temperament şi extraversiune şi
introversiune nu totuşi putem spune nimic despre trebuinŃele materiale şi spirituale ale persoanei, despre
hărnicia, cinstea, modestia, sinceritatea, patriotismul şi multe alte asemenea calităŃi sociale ale
personalităŃii. Toate acestea nu mai depind de temperament, ci de acea unitate tipică mult mai valoroasă
care este caracterul. Cuvântul caracter îşi are originea în limba greacă şi înseamnă gravare, trăsătură,
semn, particularitate sau pecete. Caracterul este sistemul de atitudini care-şi pune amprenta pe modul de
manifestare a persoanei făcând-o să fie ea însăşi şi deosebind-o de alte persoane.
În sens general, caracterul desemnează ansamblul trăsăturilor esenŃiale şi calitativ specifice, care se
exprimă în activitatea omului în mod stabil şi permanent. În această acceptiune conceptul de caracter
poate fi confundat cu cel de personalitate.
Într-un sens restrâns (specific), caracterul este definit ca fiind totalitatea trăsăturilor esenŃiale şi stabile,
derivate din orientarea şi voinŃa omului. Această definiŃie dezvăluie, cel mai adecvat, conŃinutul
psihologic al noŃiunii de caracter.
1.3.2.2. Locul caracterului în sistemul de personalitate
Trăsăturile care intră în structura caracterului nu sunt manifestări întâmplătoare, ci însuşiri esenŃiale şi
durabile care determină un mod constant de manifestare a persoanei. Cunoscând trăsăturile de caracter ale
unei persoane vom putea prevedea cum se va comporta ea într-o împrejurare sau alta de viaŃă. De pildă,
despre o persoană care se caracterizează prin hărnicie şi perseverenŃă putem anticipa care va fi atitudinea
ei faŃă de sarcinile profesionale, faŃă de diferitele activităŃi etc. Manifestările sporadice, accidentale,
situaŃionale, care apar doar în anumite împrejurări nu sunt definitorii pentru persoană şi de aceea nu se pot
înscrie ca trăsături pozitive sau negative de caracter. Pot fi considerate trăsături de caracter numai
însuşirile care exprimă o atitudine stabilizată, pozitivă sau negativă, faŃă de realitate şi care se manifestă
constant şi durabil în faptele de conduită ale persoanei, în majoritatea situaŃiilor de viaŃă şi de activitate.
Sunt trăsături de caracter numai acele însuşiri care deŃin un loc dominant în structura persoanei şi care
exercită o influenŃă constantă asupra modului ei de a gândi, simŃi şi acŃiona. Trăsăturile de caracter nu
sunt direct observabile, ci ele pot fi „descifrate” din viaŃa şi activitatea omului prin inferenŃă, pornind de
la observarea îndelungată, în diferite situaŃii de viaŃă şi de activitate şi interpretarea actelor de conduită,
prin desprinderea doar a acelor manifestări durabile, stabile de comportament.
În timp ce temperamentul nu implică referirea la valoare, caracterul nu se poate defini numai în sens
psihologic, fără referire la valori morale, sociale etc. Aşadar, putem caracteriza o persoană, îi putem
evalua comportamentele şi acŃiunile sub aspect valoric, ca fiind pozitive sau negative, bune sau rele,
corecte sau greşite etc., făcând referire la trăsăturile ei de caracter. Caracterul constituie aspectul

7
(subsistemul) relaŃional-valoric şi de autoreglare al personalităŃii, profilul psihomoral al persoanei,
esenŃa (conŃinutul) conduitei şi al personalităŃii sale.
1.3.2.3. Componentele structurale ale caracterului
Din structura caracterului fac parte două segmente: un segment direcŃional, de orientare, format din
Ńelurile activităŃii, din concepŃia generală despre lume şi viaŃă, din drumul de viaŃă ales, precum şi din
valorile pe care persoana le recunoaşte şi le confirmă practic prin comportamentul său şi un segment
efector, care se referă la mecanismele voluntare ale conduitei, voinŃa reprezentând osatura, coloana
vertebrală a caracterului. De aici rezultă una din definiŃiile care au fost date caracterului ca fiind „voinŃa
moral organizată”.
Caracterul se dezvăluie în faptele de conduită, în relaŃiile cu ceilalŃi, cu grupul mai restrâns sau mai
larg. Actele de conduită sau relaŃiile cu alŃii relevă „poziŃiile” specifice pe care persoana le adoptă faŃă de
ceilalŃi oameni faŃă de muncă şi de propria persoană. Aceste poziŃii reprezintă ceea ce numim atitudini, iar
caracterul ne apare ca un sistem de atitudini şi trăsături caracteriale. Atitudinea reprezintă „un sistem
relativ durabil de reacŃii faŃă de obiecte, persoane, valori etc. reacŃii ce reflectă conceptele şi convingerile
subiectului referitor la obiectul vizat şi care-l determină pe acesta la un anumit spectru comportamental”.
Atitudinea este simultan fapt de conştiinŃă şi comportament. În structura unei atitudini este inclusă o
componentă cognitivă, de cunoaştere, una afectivă şi o a treia comportamentală. Atitudinea nu este o
dispoziŃie de moment, ci o propensiune stabilă, un principiu unificator al actelor de conduită care
prefigurează o formă mai generală de reacŃii faŃă de persoane, idei, situaŃii, instituŃii, valori etc. Opinia
este expresia verbală a atitudinii. Prin atitudini şi valori, persoana nu se mai raportează separat la fiecare
din obiectele unei categorii, la însuşiri de detaliu, ci la clasa de obiecte sau evenimente ca unitate.
Definitoriu pentru ceea ce numim atitudine este referinŃa implicită sau explicită la valori. Cuplul atitudini-
valori Ńine de nucleul persoanei (Linton, 1972). „A lua atitudine” înseamnă a lua o poziŃie, a fi pro sau
contra în raport cu un fapt, eveniment, situaŃie, a te raporta selectiv la acestea, ceea ce se exprimă în
caracterul selectiv al opiniilor şi al modului de comportare.
Valorile sunt mai mult decât însuşiri ale fenomenelor sau actelor externe. Pe o anumită treaptă de
dezvoltare istorică, ele s-au conturat ca principii (binele, adevărul, frumosul, dreptatea etc.), având un
conŃinut general uman şi unul în funcŃie de contextul social-istoric concret. Aceste principii au apărut din
anumite nevoi ale speciei umane ale unor grupuri sociale. În anumite condiŃii, omul le proiectează ca
obiect al dorinŃei şi aspiraŃiei sale. De cele mai multe ori, grupul social preia valorile sub formă de
idealuri şi le propune membrilor săi. În consecinŃă, pentru copil, valorile sunt iniŃial ca date externe care
trebuiesc însuşite, interiorizate şi transformate în valori proprii. Aşa după cum copilul sau tânărul găseşte
o structură socială determinată, o anumită tehnologie şi cultură găseşte şi un sistem de valori socio-
culturale şi morale, recunoscut prin aprecierea colectivă, care i se propune ca principiu de conduită.
Atitudinile nu trebuiesc însă confundate cu valorile. Ele constituie mai degrabă recunoaşterea valorilor,
însuşirea sau interiorizarea lor de către persoană. Cunoaşterea atitudinilor şi valorilor unei persoane sau

8
grup constituie practic un instrument de previziune a comportamentului. Atitudinile unei persoane tind să
formeze un sistem unitar, unele idei şi valori fiind centrale, altele periferice. Atitudinile centrale sunt cele
care definesc orientarea persoanei. Sunt trei categorii de atitudini:
a) atitudini faŃă de oameni, faŃă de societate în general: umanismul, grija faŃă de ceilalŃi, sociabilitatea,
altruismul, sinceritatea, spiritul combativ, spiritul de cooperare, spiritul critic, exigenŃa faŃă de alŃii,
corectitudinea, cinstea, tactul, delicateŃea, capacitatea empatică etc., dar şi opusele lor: individualismul,
„închiderea în sine”, indiferenŃa, nesinceritatea, egocentrismul, susceptibilitatea, intoleranŃa, răutatea etc.
b) atitudini faŃă de muncă, faŃă de activitatea desfăşurată: hărnicia, sârguinŃa, conştiinciozitatea,
exigenŃa în activitate, punctualitatea, grija probitatea, responsabilitatea profesională, entuziasmul, spiritul
de iniŃiativă, creativitatea, grija pentru produsele muncii, spiritul de întrajutorare etc.; ca trăsături negative
de caracter menŃionăm: lenea, neglijenŃa, apatia, rutina, dezorganizarea etc.
c) atitudini faŃă de sine: modestie, spiritul autocritic, autoironia, autoexigenŃa, demnitatea personală,
conştiinŃa adevăratei valori a propriei persoane, optimismul, încrederea în sine, stăpânirea de sine etc.
Reversul negativ al acestor trăsături îl constituie îngâmfarea, aroganŃa, sentimentul inferiorităŃii
personale, al subaprecierii, ca şi al autoaprecierii necritice, timiditatea, egocentrismul, incapacitatea de a
înŃelege pe alŃii, de a aprecia situaŃiile în care se află semenii săi etc. În afară de trăsăturile care decurg din
orientarea omului, din segmentul direcŃional, caracterul se exprimă şi prin energia, prin eforturile
conştiente şi voluntare pe care omul le face în vederea realizării scopurilor fixate şi care Ńin de segmentul
efector. Dacă stabilirea scopurilor este dependentă de orientarea persoanei, realizarea lor solicită eforturi
voluntare susŃinute. Aceste trăsături se exteriorizează prin atitudinea activă a omului faŃă de obstacolele
care se ivesc în calea realizării scopurilor propuse. VoinŃa imprimă caracterului trăsături ca: energia,
fermitatea, gradul de organizare, hotărâre, curaj, spiritul de iniŃiativă, stăpânirea de sine, spiritul de
disciplină, autocontrolul, fermitatea, puterea voinŃei, tenacitatea, hotărârea, perseverenŃa, orientarea spre
scopuri etc.
1.3.2.4. Formarea caracterului
Trăsăturile de caracter se formează în contextul relaŃiilor reciproce dintre oameni, în familie, şcoală şi
colectivele de muncă, prin învăŃare, educaŃie şi autoeducaŃie, prin însuşirea normelor şi valorilor socio-
morale externe. Pentru copil, valorile externe (sociale, culturale, morale etc.) sunt treptat însuşite,
asimilate, interiorizate şi transformate în valori proprii de conduită socială, morală etc. Odată recunoscute,
însuşite sau interiorizate de către persoană valorile se transformă în atitudini care prin stabilizare devin
trăsături de caracter. Trăsăturile negative de caracter sunt efectul educaŃiei greşite în familie sau şcoală.
PrezenŃa lor creează reale dificultăŃi în adaptarea şi integrarea socială a persoanei, ducând la tensionarea
relaŃiilor interindividuale şi la necesitatea reeducării persoanei. Pentru formarea trăsăturilor pozitive de
caracter trebuie să avem în vedere parcurgerea următoarelor etape:
a) însuşirea de către copil, preadolescent sau adolescent a unor reprezentări şi noŃiuni morale clare.
Aşa cum ne ocupăm de rigoarea noŃiunilor ştiinŃifice este necesar să ne ocupăm şi de felul cum copii şi

9
tineri, îşi însuşesc semnificaŃiile noŃiunilor socio-morale. De exemplu, copilul trebuie ajutat să înŃeleagă
semnificaŃiile pe care pe au noŃiuni, cum ar fi: munca, perseverenŃa, toleranŃa, altruismul etc. precum şi
importanŃa formării unei conduite de viaŃă care să se sprijine pe astfel de valori. În acest fel, prin acŃiuni
psihopedagogice specifice, realizate în şcoală şi familie, copilul trebuie ajutat să îşi formeze treptat
reprezentări şi noŃiuni clare referitoare la ce înseamnă să fii perseverent, harnic, tolerant etc.
b) transformarea acestor noŃiuni morale în convingeri morale, în sentimente şi atitudini morale. În
acest sens, se poate acŃiona în moduri diferite: prin încurajare şi susŃinere afectivă, prin motivarea pozitivă
a comportamentelor pozitive dorite, prin oferirea de modele de comportamente de urmat sau de explicaŃii
cu privire la unele erori de comportament etc.
c) transpunerea constantă a acestor convingeri, sentimente şi atitudini morale în activitatea şi
comportamentul persoanei. Stimulând copilul sau tânărul să exerseze frecvent şi susŃinut în activitatea şi
comportamentul propriu aceste valori şi atitudini morale, acestea se vor transformă în deprinderi şi
obişnuinŃe morale fixate în trăsături pozitive de caracter. Dintre trăsăturile negative de caracter mai
frecvent întâlnite la copii, preadolescenŃi şi adolescenŃi sunt minciuna, capriciile, încăpăŃânarea,
negativismul, timiditatea etc.

1.3.3. APTITUDINILE – SUBSISTEMUL INSTRUMENTAL-EXECUTIV AL PERSONALI-

TĂłII
1.3.3.1. Conceptul de aptitudine
Termenul de „aptitudine” provine din cuvântul latin aptus (apt de …) şi se referă la posibilitatea
persoanei de a desfăşura o anumită activitate cât mai facil, obŃinând rezultate deasupra mediei celorlalte
persoane. Aptitudinea reprezintă o însuşire sau un complex de însuşiri psihice şi fizice, relativ stabile care
asigură succesul, reuşita, performanŃa într-o activitate sau alta. DefiniŃia subliniază aspectul de eficienŃă,
de randament al unei aptitudini.
Orice însuşire sau proces psihic privit sub unghiul eficienŃei devine aptitudine (ex. memoria, spiritul
de observaŃie, gândirea divergentă etc.). Una şi aceeaşi aptitudine poate constitui o premisă a reuşitei în
activităŃi diferite (exemplu: coordonarea ochi-mână este implicată în diferitele ramuri sportive, în
activităŃi profesionale, artistice, în conducerea automobilului etc. O aptitudine izolată nu poate asigura
singură succesul într-o activitate; importantă este combinarea aptitudinilor, care permite compensarea
unei însuşiri deficitare prin altele (ex. bună memorie poate compensa până la un punct inteligenŃa, o
judecată profundă poate suplini un deficit de informaŃie etc.).
1.3.3.2. Locul aptitudinilor în sistemul de personalitate
Aptitudinile împreună cu capacităŃile constituie componenta instrumental-executivă (operaŃională) a
personalităŃii. Aptitudinea ne indică ceea ce poate face o persoană şi nu doar ceea ce ştie ea, de aceea se
demonstrează întotdeauna prin reuşita în activitate. Nu orice fel de rezultate ne indică prezenŃa unor
aptitudini, ci doar acele rezultate superioare mediei (performanŃe) obŃinute în mod constant. Aptitudinile

10
reprezintă astfel o instrumentaŃie psihică deoarece individul se foloseşte de aptitudini ca de sisteme
operaŃionale superior dezvoltate pentru a realiza la nivel performant anumite activităŃi.
Apropiat termenului de aptitudine este cel de capacitate. Deşi aparent sinonime, între aptitudine şi
capacitate există totuşi oarecare deosebiri: dacă aptitudinea rezultă dintr-un potenŃial nativ şi se
demonstrează prin uşurinŃa în învăŃarea şi execuŃia unei activităŃi, capacitatea reprezintă o aptitudine
împlinită, rezultată din exerciŃiu, care s-a consolidat cu deprinderi şi s-a îmbogăŃit cu cunoştinŃe adecvate.
Dacă manifestările surprinzătoare la vârste precoce ne indică prezenŃa unor aptitudini, despre capacităŃi se
poate vorbi doar după ce persoana ajunge la rezultate remarcabile, după exersări şi elaborări complexe de
sisteme de lucru. Capacitatea este aşadar o aptitudine maturizată, exersată, dezvoltată la un nivel superior.
Nivelul imediat superior capacităŃilor este cel al talentului care reprezintă combinarea originală a
aptitudinilor şi capacităŃilor prsoanei, asigurând rezultate creative remarcabile într-un domeniu sau altul.
Forma cea mai înaltă de dezvoltare a aptitudinilor, care se manifestă printr-o activitate creatoare de
însemnătate istorică pentru societate, este geniul care îmbină la nivel excepŃional talentul şi creativitatea.
1.3.3.3. Formarea şi dezvoltarea aptitudinilor
Se pune întrebarea dacă aptitudinile sunt înnăscute sau dobândite. Unii psihologi susŃin că aptitudinile
sunt înnăscute, în special cele cum ar fi aptitudinile muzicale, auzul foarte bine dezvoltat, cele fizice şi
psihofizice etc., acestea datorându-se unor elemente anatomofiziologice. În plus, numeroasele studii arată
că inteligenŃa are o importantă componentă ereditară, care este legată de funcŃionarea creierului. AlŃii
afirmă că aptitudinile sunt dobândite, ele fiind rezultatul influenŃelor de mediu.
Există o componentă înnăscută a aptitudinilor - predispoziŃiile native - care reprezintă premisele
naturale ale acestora. Precocitatea manifestării unei aptitudini este un indiciu pentru existenŃa acestor
predispoziŃii native. Ele Ńin de: particularităŃile diferiŃilor analizatori, proprietăŃile proceselor nervoase de
excitaŃie şi inhibiŃie, relaŃia dintre primul şi al doilea sistem de semnalizare, însuşiri anatomo-fiziologice
mai generale, cum ar fi o constituŃie fizică mai robustă, unele particularităŃi anatomo-fiziologice ale
aparatului verbomotor, ale unor sisteme de reacŃie etc. Aceste predispoziŃii native constituie însă numai
una din condiŃiile procesului complex de formare a aptitudinilor, deoarece prin ele însele, predispoziŃiile
nu asigură dezvoltarea nici unei aptitudini. PredispoziŃiile native, mai ales în prima perioadă a vieŃii
omului, constituie o înzestrare foarte generală, ele fiind polivalente. Pe baza aceloraşi predispoziŃii native
se pot dezvolta, prin educaŃie, experienŃă şi învăŃare aptitudini diferite, în funcŃie de condiŃiile vieŃii şi
activităŃii persoanei. PredispoziŃiile constituie un teren favorabil pentru forme diferite de activitate,
diferenŃierea aptitudinilor depinzând de influenŃele social-educative, de interesele şi mai ales de
activitatea persoanei. Din aceste motive, diferenŃele interindividuale sunt neînsemnate la naştere şi în
primii ani ai de viaŃă, în comparaŃie cu diferenŃele care apar mai târziu sub influenŃa condiŃiilor de mediu
şi educaŃionale.
Dezvoltându-se pe baza predispoziŃiilor native, aptitudinile nu sunt totuşi rezultate directe ale
acestora, ci ale activităŃii, ale dezvoltării, în care predispoziŃiile reprezintă doar momente de plecare,

11
premise. Formarea şi dezvoltarea aptitudinilor propriu-zise necesită o activitate intensă, sistematică şi
organizată în domeniul respectiv, însuşirea cunoştinŃelor şi deprinderilor adecvate. Prin urmare, deşi
depind de predispoziŃii, aptitudinile sunt totdeauna un rezultat al dezvoltării, al exercitării lor într-o
activitate sau alta, formarea şi dezvoltarea aptitudinilor necesitând o activitate intensă, sistematică şi
organizată în domeniul respectiv, o însuşire a cunoştinŃelor şi deprinderilor adecvate. Aptitudinile sunt un
„aliaj” între elementele înnăscute şi cele dobândite prin învăŃare şi experienŃă.
Nu este obligatoriu ca aptitudinile să se manifeste la vârste fragede, ci şi mai târziu, ca rezultat al
învăŃării şi perseverenŃei în activitate, al însuşirii unor cunoştinŃe vaste şi sistematice în legătură cu acea
activitate. „Niciodată nu e prea târziu” reprezintă un principiu definitoriu pentru dezvoltarea aptitudinilor
într-un anumit domeniu, munca perseverentă fiind un factor de cea mai mare importanŃă în dezvoltarea
aptitudinilor şi talentelor. De asemenea, manifestarea tardivă a aptitudinilor nu constituie un indiciu că au
lipsit premisele naturale pentru aceste aptitudini.
1.3.3.4. Cunoaşterea aptitudinilor
Aptitudinile trebuie considerate sub un dublu aspect: cel al eficienŃei (funcŃionalităŃii), adică al
reuşitei în activitate, precum şi sub un aspect procesual, care se referă la la structura acestora, la procesele
psihice care compun aptitudinile respective. Aptitudinile se obiectivează în performanŃele, în rezultatele
unei activităŃi, adică în produsele lor materiale şi spirituale, în care găsim, într-o formă condensată şi
fuzionată, acele procese psihice care alcătuiesc aptitudinile respective, concurând la realizarea prestaŃiei.
Ex.: rezultatele şcolare identice la matematică sau la muzică presupun combinaŃii aptitudinale diferite.
O aptitudine implică simultan o combinare de procese sau însuşiri psihice, dar şi un nivel funcŃional al
acestora. Unul şi acelaşi rezultat într-o activitate poate fi obŃinut prin mijloace (mecanisme) psihice
diferite, aşadar prin combinări de aptitudini diferite la persoane diferite. Indicatorii prezenŃei unei
aptitudini la o persoană sunt: a) rezultatele supramedii obŃinute de aceasta într-o activitate anume; b)
constanŃa, stabilitatea cu care sunt obŃinute aceste rezultate; c) efortul cantitativ mai redus depus de
persoana respectivă pentru obŃinerea rezultatelor superioare mediei comparativ cu ceilalŃi. Cel din urmă
indicator reliefează de fapt uşurinŃa cu care sunt însuşite cunoştinŃele necesare activităŃii, şi cu care se
formează şi se consolidează deprinderile şi priceperile executive. Nivelul de dezvoltare al aptitudinilor se
poate evalua după o serie de indicatori ai performanŃei, cum ar fi: rapiditatea, precizia, productivitatea,
eficienŃa, originalitatea.
1.3.3.5. Clasificarea aptitudinilor
După natura proceselor psihice implicate în strutura lor, aptitudinile pot fi:
- senzoriale: acuitatea vizuală, tactilă, auditivă, capacitatea de reprezentare spaŃială a obiectelor,
spiritul de observaŃie, orientarea rapidă şi corectă în timp şi spaŃiu, percepŃia şi aprecierea distanŃelor etc;
- psihomotorii: dexteritatea manuală, coordonarea oculo-motorie, coordonarea ochi-mână-picior,
viteza de reacŃie, precizia mişcărilor, rapiditatea lor etc.;

12
 - intelectuale: inteligenŃa, aptitudinile verbal-logice, matematice, capacitatea de analiză/sinteză,
raŃionamentul inductiv/deductiv, memoria logică, bogăŃia imaginaŃiei, fluenŃa ideilor, originalitatea
gândirii etc.;
- fizice: forŃa fizică, viteză, rezistenŃă la efort şi oboseală, îndemânare, supleŃe corporală etc.
După orientare sau grad de specializare, vorbim despre:
- aptitudini generale (inteligenŃa, aptitudinea şcolară, capacitatea de învăŃare, cea de memorare, spiritul de
observaŃie etc.), utile în toate domeniile de activitate sau în cele mai multe dintre ele;
- aptitudini speciale care mijlocesc eficienŃa activităŃii într-un anumit domeniu: aptitudini sportive,
tehnice, actoriceşti, pedagogice, manageriale, ştiinŃifice, artistice etc. Adesea sunt numite şi aptitudini
profesionale. Aptitudinile generale nu le pot înlocui pe cele speciale, ci doar le pot compensa într-o
anumită măsură, mai ales în domeniul sportiv, artistic, tehnic. În cerecetarea ştiinŃifică, inteligenŃa este
indispensabilă. Orice activitate profesională sau socială necesită o îmbinare de aptitudini generale şi
speciale, care sunt ireductibile una la alta, în sensul că nu se pot înlocui reciproc. Există totuşi multe
activităŃi în care primează aptitudinile speciale, cele generale nefiind obligatorii la cote foarte înalte.
1.3.3.6. InteligenŃa ca aptitudine generală
InteligenŃa este cea mai complexă dintre aptitudinile umane. Termenul derivă din latinescul
interlegere care însemna a discrimina, dar şi a lega, a pune împreună. Aşadar, într-o primă accepŃiune
etimologică, inteligenŃa ar fi capacitatea minŃii umane de a stabili relaŃii. În accepŃia unor gânditori,
inteligenŃa este un instrument al cunoaşterii, al abstractizării şi sintezei în timp ce simŃul comun o
consideră ca fiind un instrument al reuşitei. J. Piaget (1964) defineşte inteligenŃa drept capacitatea de
adaptare optimă şi eficientă la situaŃii noi şi problematice ale mediului, realizată prin valorificarea datelor
experienŃei. InteligenŃa este legată de adaptare care la rândul ei reprezintă rezultatul interacŃiunii a două
componente: asimilarea (achiziŃia de cunoştinŃe, date, experienŃe) şi acomodarea (restructurarea şi
reorganizarea modelelor anterioare de cunoaştere ca rezultat al noilor achiziŃii). Cele două componente
tind să se afle permanent într-un echilibru, în acest mod realizându-se dezvoltarea inteligenŃei.
Sub aspect procesual, inteligenŃa include toate procesele psihice de cunoaştere, ceea ce face ca
adeseori să fie confundată cu gândirea. Gândirea cu particularităŃile ei specifice reprezintă cea mai
importantă componentă din structura inteligenŃei, dar nu singura, ci alături de alte procese cognitiv-
intelectuale cum ar fi: memoria, imaginaŃia, limbajul, observaŃia etc. Psihologia ştiinŃifică a trecut de la o
definiŃie abstractă, generală, la definiŃii operaŃionale care au permis măsurarea acestei aptitudini generale,
A Binet şi T. Simon fiind cei care au conceput primul test de măsurare a inteligenŃei în urmă cu
aproximativ un secol. Testul a fost creat ca un instrument de predicŃie a reuşitei şcolare cerut de nevoi de
ordin practic.

13